• Pomenirea Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Nepătrunse sînt căile pe care îi poartă
Dumnezeu pe cei care doresc din tot sufletul să-I placă Lui şi să
împlinească Legea Lui cea sfintă. În timpul împăratului Honorius a trăit
la Roma Eufimian, un demnitar de rang foarte înalt, respectat
de întreaga cetate, şi foarte bogat, împreună cu soţia lui Aglae, duceau
amîndoi o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Deşi foarte bogat, Eufimian şi
soţia lui luau masa o singură dată pe zi, după apusul soarelui. Această
binecuvîntată familie aveau un unic fiu, pe Alexie. Cînd a ajuns la
vîrsta cuvenită, Eufimian l-a cununat pe Alexie cu o fecioară
încuviinţată, dar împotriva voinţei tînărului. De aceea, chiar din seara
nunţii, Alexie a părăsit în taină nu doar legătura pe care nu a
dorit-o, ci şi casa părinţilor săi. El s-a îmbarcat într-o corabie cu
care a plutit pînă în cetatea Edessei din Mesopotamia, unde se afla
minunata icoană, cunoscută în toată creştinătatea, a chipului
Mîntuitorului, trimisă acolo de Mîntuitorul însuşi, la dorinţa Regelui
Abgar. Închinîndu-se înaintea acestei
minunate icoane, Alexie s-a înveştmîntat în straie de cerşetor şi astfel
a vieţuit el în acea cetate timp de şaptesprezece ani, neîncetat
rugîndu-se lui Dumnezeu din pridvorul Bisericii Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu. Cînd li s-a făcut cunoscut celorlalţi că acesta este
un om al lui Dumnezeu, el s-a înspăimîntat de lauda oamenilor ca de o
primejdie de moarte, şi în taină a plecat şi de acolo, îmbarcîndu-se în
corabie, sfîntul a voit să ajungă în Laodiceea. Dar potrivit minunatei
purtări de grijă a lui Dumnezeu, corabia a fost luată de vînturi şi
purtată pe ape chiar pînă la Roma. Văzînd în această întîmplare degetul
lui Dumnezeu, Alexie a hotărît să meargă la casa tatălui său şi acolo,
sub chip de străin, să-şi petreacă în continuare cu pocăinţă cealaltă
vreme a vieţii sale. Tatăl lui nu 1-a recunoscut, dar milostiv fiind,
i-a îngăduit să locuiască în curţile sale, într-o mică colibă. Sfîntul
Alexie a rămas în această colibă timp de alţi şaptesprezece ani,
hrănindu-se numai cu pîine şi cu apă. Batjocorit de slugi în nenumărate
feluri, el a îndurat toate pînă la sfîrşit. Cînd i s-a apropiat
sfîrşitul, el a alcătuit o scrisoare, a strîns-o în mînă, şi
întinzîndu-se, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu în ziua de 17
martie a anului 411 după Hristos. În acelaşi moment, de faţă fiind
împăratul şi patriarhul, o vedenie s-a arătat în Biserica celor
Doisprezece Apostoli, ca un glas mare care a grăit şi a zis: „Căutaţi-l pe Omul lui Dumnezeu.”
La scurt timp după aceea s-a descoperit că acest om al lui Dumnezeu
locuia în casa lui Eufimian. Împăratul, împreună cu patriarhul şi cu tot
clerul şi curtea imperială au sosit la casa lui Eufimian, şi discutînd
din destul, au înţeles că acel om al lui Dumnezeu este cerşetorul pe
care îl primise Eufimian în curţile sale cu şaptesprezece ani în urmă.
Cînd au intrat în colibă, ei 1-au aflat pe Alexie răposat, dar faţa lui strălucea ca soarele.
Au aflat în mîinile lui şi scrisoarea, şi aşa 1-au cunoscut părinţii pe
fiul lor Alexie. Aşa şi mireasa lui, care a trăit timp de treizeci şi
patru de ani fără el, în deplina curăţie, 1-a aflat pe soţul ei. Toţi se
aflau în uimire şi durere de nedescris. Dar după aceea s-au mîngîiat,
văzînd cum Dumnezeu îi preaslăveşte pe aleşii lui. La atingerea de sfintele sale moaşte bolnavii se vindecau, căci din trupul lui izvora un mir bine-mirositor.
Trupul său a fost înmormîntat într-un sarcofag din piatră de marmură şi
iasp. Sfîntul său cap se odihneşte în Biserica Sfintului Lavru din
Peloponez.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Marin
Sfîntul Marin a fost soldat. Aprins de
focul rîvnei dumnezeieşti, el nu numai că nu voia să aducă jertfe
idolilor, dar şi pe ale altora le arunca şi le călca în picioare. Din
această cauză Marin a fost tîrît în faţa tribunalelor, torturat şi ucis
prin decapitare. Un anume senator, Astirius, îmbarcat într-o togă albă
nespus de scumpă, a fost martor la chinurile lui Marin, pe care
văzîndu-le, a fost cuprins şi el de focul dragostei dumnezeieşti al
credinţei în Hristos, Cel Care dăruieşte robilor săi atîta minunat curaj
şi tărie; de aceea el chiar atunci a luat pe umerii săi pe mucenicul,
l-a dus şi l-a îngropat cu cinste. Văzînd aceasta, păgînii 1-au ucis şi
pe el, văzînd că este creştin.
In vremea dreptcredinciosului imparat Honorius (395-423), a fost la Roma cea veche un barbat credincios, anume Eufimian, mare dregator la carma imparatiei, cu multa avere, mii de slugi si multe palate, iar femeia lui, Agaida cu numele, era credincioasa si cu frica lui Dumnezeu: dar nu avea copii. Si erau oameni buni si darnici, ca, iubind pe Dumnezeu, iubeau si pe saraci si, in fiecare zi, puneau trei mese in casa lor, sarmanilor, vaduvelor, strainilor si bolnavilor. Si, adesea el se smerea inaintea lor, zicand: Nu sunt vrednic sa calc pe pamantul lui Dumnezeu."
Deci, aducandu-si Dumnezeu aminte de el, le-a daruit rod pantecelui lor si au nascut fiu si, veselindu-se, l-au botezat si i-au pus numele Alexie. Iar cand s-a facut mare, l-au dat pe el la invatatura cartii si tanarul s-a facut preaintelept. Si cu cat inainta in viata, cu atat crestea in sufletul lui si dorinta nemurii si a vietii vesnice. De multe ori, se simtea rapit in alta lume, numai la gandul vesniciei fericiri. Toate bunatatile pamantesti i se pareau lucruri de nimic, puse alaturi de bucuria acestei dulci nadajduiri. Drept aceea, si-a pus in mintea sa sa se lepede de toate bunatatile, cele de putina vreme si trecatoare ale vietii de aici, si, asa, cu sufletul liber de ispite, sa mostenasca viata cea vesnica, dulcea desfatare a credintei in Hristos. Deci, a inceput a se infrana, purtand, in taina, pe trupul sau, o haina de par, aspra.
Asemenea, ca sa nu-si supere familia, a primit sa se casatoreasca, dar chiar in noaptea nuntii, a fugit, in taina, imbracat in haine saracacioase, luand insa din ale sale, aur si pietre scumpe din destul.
Deci, a tocmit o corabie si, plecand, s-a ascuns departe, in partile din rasarit ale imparatiei, tocmai in cetatea Edesa, din Mesopotamia. Iar, daca s-a inchinat chipului celui nefacut de mana, trimis de Domnul Iisus lui Avgar, regele din Edesa, si-a petrecut cealalta parte a vietii, necunoscut si in saracie, vreme de saptesprezece ani, locuind langa biserica Nascatoarei de Dumnezeu, din cetate.
Si-a vandut, apoi, toate lucrurile de pret, ce luase de acasa, si, impartind la saraci aurul ce castigase, s-a imbracat in haine si mai sarace si s-a facut pe sine ca unul din cei care milostenie, totdeauna postind, putina paine si apa gustand si impartasindu-se in toate duminicile, cu dumnezeiestile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la crestini, o impartea cu ceilalti saraci, mai batrani. Si avea totdeauna fata lui plecata, iar mintea lui era sus, intru dumnezeiesti ganduri indeletnicindu-se, si atat i se uscase trupul, de atata infranare, incat i se vestejise frumusetea fetei lui, vederea i se intunecase, ochii i se adancisera, numai pielea si oasele i se vedeau si ajunsese de nerecunoscut.
Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a facut descoperire, despre dansul, printr-un vis; si un glas il numea pe Alexie, "Omul lui Dumnezeu", aratand ca, precum ca capul imparatului sta coroana, asa Duhul Sfant odihneste peste dansul si ca rugaciunea lui, ca o tamaie cu bun miros, de-a pururea urca inaintea lui Dumnezeu.
Si s-a stiut atunci, de multi, viata lui cea sfanta si au inceput a-l cinsti. Iar Sfantul, fugind de slava omeneasca, a plecat din Edesa, nestiind nimeni si, afland o corabie la malul marii, care mergea in Cilicia, s-a urcat intr-insa, gandind sa petreaca in cetatea Sfantului Pavel, unde nu-l stia nimeni, in Tarsul Ciliciei. Dar, fara de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a facut apriga furtuna pe mare si corabia, purtandu-se de valuri, a ajuns la Roma.
Hotarat sa petreaca in casa parintilor sai, ca un necunoscut, Sfantul a iesit in intampinarea tatalui sau, celui iubitor de saraci si de straini. Si, fara sa fie recunoscut, sub infatisarea unui calator sarac, a capatat invoirea de la dansul sa i se faca o coliba, chiar la portile palatului, si, in amintirea fiului sau instrainat, tatal a poruncit slugilor sa aiba grija a-i da hrana de la masa stapanilor. Si a petrecut Sfantul aici multa vreme, alti saptesprezece ani, batocorit si umilit de slugile tatalui sau, dar iubit de sarmanii din cetate, care gaseau la el un cuvant bun, un sfat intelept si un brat oricand gata sa-i ajute sa-si poarte povara saraciei lor.
Deci, cu voia lui Dumnezeu, i s-a descoperit Sfantului, mai dinainte, si ziua mortii sale si si-a scris atunci Sfantul toata viata sa, pastrand scrisoarea la san. Iar, trecand pe acolo, ca din intamplare, chiar in ziua cand Sfantul Alexie si-a dat sfarsitul, imparatul Honorius a intrebat cine este saracul cel mort in ulita. Si, cautand printre zdrentele Sfantului, slujitorii imparatesti au aflat in sanul lui scrisoarea, pe care au dat-o imparatului sa o citeasca. Si s-au minunat toti, afland viata inalta si ascunsa a "Omului lui Dumnezeu" si vazand cat de multe cai de sfintenie are Dumnezeu in lumea celor care asculta de chemarile Duhului Sau.
Si s-a mutat la ceruri Sfantul Alexie la 17 martie, imparatind in Roma Honorius, in vremea lui Inochentie papa, iar la Constantinopol tinand imparatia Teodosie cel Tanar, iar peste toti, stapanind Domnul nostru Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.
Viaţa Sfântului Ierarh Patrick, Luminătorul Irlandei
Numele Patrick, sau Patrichie însemna în limba latină om de neam mare. Din relatarea vieţii sale, aflăm că la vârsta de 16 ani ajunge să uite de Dumnezeu. Când a împlinit această vârstă, satul în care se afla a fost jefuit de piraţi, iar el este vândut ca sclav în Irlanda. Ajunge păstor de oi pe muntele Slemish, în Antrim County. Plecarea în robie i-a schimbat desăvârşit viaţa. Din tânărul bogat şi lipsit de griji, ajunge o persoană care rostea cel puţin o sută de rugăciuni noaptea şi tot atâtea ziua.
Sfântul Patrick a avut două viziuni: în prima i se arăta că se va întoarce acasă, iar în a doua i se spunea că vaporul lui este gata. Descoperirea făcută de Dumnezeu se împlineşte, astfel că după şase ani petrecuţi în robie, reuşeşte să revină la părinţii săi.
Măi târziu, îl întâlneşte în Auxerre pe Sfântul Gherman, episcopul oraşului. Are parte de un alt vis, în care i se cere să meargă în Irlanda. Îi cere sfat Sfântului Gherman în privinţa visului, iar acesta pentru că se rugase lui Dumnezeu să-i dăruiască o persoană care să-l înlocuiască pe Sfântul Paladie, a văzut în acest vis un răspuns al lui Dumnezeu. Sfântul Paladie părăsise Irlanda după mai puţin de un an de la hirotonirea sa, din cauza cruzimii irlandezilor.
Este hironit episcop şi în anul 432 pleacă de la mănăstirea din Auxerre împreună cu câţiva însoţitori, spre Irlanda. Înconjurat de păgâni, Sfântul Patrick a avut parte de multe încercări.
Druizii se vor arăta nemulţumiţi de prezenţa Sfântului Patrick şi îl vor trimite pe Dichiu să-l omoare. Acesta înţepeneşte în momentul în care ridică sabia să-l omoare. Sfântul Patrick îl dezleagă de puterea nevăzută care îl ţinea în loc. Drept răspuns pentru minunea săvârşită, Dichiu îi va oferi sfântului un adăpost în care acesta va săvărşi Sfânta Liturghie. După această minune, multi irlandezi au primit credinţa în Hristos. Mai târziu, împreună cu ucenicii săi a botezat întreaga ţară.
Sfântul Patrick a trecut la cele veşnice pe 17 martie în jurul anului 480. Este înfăţişat în iconografie ţinând în mână un trifoi, simbol al Sfintei Treimi, un singur Dumnezeu în fiinţă, dar întreit în persoane. Este sărbătorit în fiecare an, pe 17 martie.
Ziua închinată Sfântului Patrick este sărbătorită nu doar în Irlanda, ci în mai multe ţări din lume. Cel mai important festival este considerat a fi cel de la Dublin, din Ţinutul Leinster.
Viața Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie
(395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume
Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de
slugi, care purtau haine de mătase şi brâie de aur. Dar nu avea fii,
fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile
lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele până la al nouălea
ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor,
străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta
împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întâmpla în vreo zi să aibă
puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întâmpla că prea
puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări,
atunci, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicea: "Nu sunt vrednic
să umblu pe pământul Dumnezeului meu!"
Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de
Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se
ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica
roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi
mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mângâiere în viaţa noastră,
împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrâneţile noastre".
Aducându-şi aminte Dumnezeu de dânsa, după mila Sa, a dăruit rod
pântecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat
pe prunc, numindu-l Alexie. Iar când a fost pruncul de şase ani, l-au
dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile
bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţând-o bine, s-a făcut
înţelept tânărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gând
să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să
moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtând în
taină o haină aspră pe trupul său.
După ce Alexie a ajuns la vârsta cea desăvârşită şi la anii cei
cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: "Să facem
nuntă fiului nostru". Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului
său; apoi, căzând la picioarele lui, a zis: "Să întărească şi să
săvârşească Dumnezeu cuvântul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc
fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să
ajut săracilor şi scăpătaţilor". Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor
fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica
Sfântului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua până seara au
petrecut în veselii şi în dănţuiri.
După aceea, Eufimian a zis către mire: "Intră, fiule, la mireasă
ta, ca să-ţi vezi soţia". Iar el, intrând în cămară, a găsit-o stând pe
un scaun de aur. Şi, scoţându-şi inelul de aur şi brâul cel scump, le-a
învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicându-i: "Păzeşte-le
acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, până ce darul Lui va face ceva nou".
După aceea, s-a dus de la dânsa. Şi, intrând în casa sa cea deosebită,
s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele,
mai proaste. Apoi, luând ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi
ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi,
aflând o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi,
dând plata corăbierului, a pornit, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând:
"Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pântecele maicii mele, izbăveşte-mă şi
acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată
să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!"
Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfântul Alexie la uscat. Apoi,
aflând călători mergând spre Mesopotamia, s-a dus cu dânşii la Edesa,
cetatea Mesopotamiei, unde se află chipul cel nefăcut de mână al
Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de
patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzând
fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vânzându-şi acolo
toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit
la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi
s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii
Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna,
gustând doar puţină pâine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea
cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo
milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii
mai bătrâni, spre hrană lor. Privirea sa era plecată spre pământ, iar
mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiască gândire. Şi atât de
mult i se uscase trupul de multă înfrânare, încât i se vestejise
frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adânciseră şi
numai pielea şi oasele i se vedeau.
După plecarea Sfântului Alexie din casa sa, părinţii lui, când s-a
luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci
numai pe mireasă şezând posomorâta şi întristată, erau în nepricepere.
Deci, căutându-l în toate părţile şi neaflându-l, au început a plânge cu
amar, iar veselia li s-a întors în tânguire. Maică, intrând în cămara
sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărându-l
cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plângând şi tânguindu-se. Apoi se
ruga şi zicea: "Nu mă voi scula de pe pământul acesta, nici nu voi ieşi
din închisoarea aceasta, până ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul
meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întâmplat". Iar mireasa, stând
lângă dânsa, cu lacrimi grăia: "Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă
voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care,
după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu
umilită cântare, întristându-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu
îndelungă răbdare, până ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este
şi ce fel de viaţă şi-a ales".
Iar tatăl lui, fiind foarte mâhnit, pe toate slugile le-a trimis să
caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dânşii, ducându-se în
Edesa şi dând de cel căutat, dar necunoscându-l, i-au dat milostenie ca
unui sărac. Iar Sfântul Alexie i-a cunoscut pe dânşii şi a mulţumit lui
Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale
de casă. Apoi slugile, întorcându-se, au spus stăpânului lor că l-au
căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.
Sfântul Alexie a stat în Edesa, lângă biserica Preasfintei de
Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu.
După aceasta, s-a făcut pentru dânsul descoperire eclesiarhului, căci
acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
grăind către dânsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă
este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte
tămâie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe
capul împărătesc, aşa Duhul Sfânt se odihneşte peste dânsul". Iar
eclesiarhul, după vedenia aceea, căutând pe un om ca acela şi
neaflându-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugând-o
să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvânt de
la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor
la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui
Dumnezeu".
Deci, aflându-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să
rămână într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfântă şi au
început a-l cinsti. Iar Sfântul Alexie, fugind de slavă şi cinstea
omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergând la
limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit
într-însa, zicând către sine: "În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde
nimeni nu mă ştie, şi voi rămâne acolo în biserica Sfântului Apostol
Pavel".
Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtându-se corabia de valuri
mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfântul din corabie, a
zis către sine: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe
nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu caun necunoscut". Dar când se
apropia de casă, a întâmpinat pe tatăl său, la vremea prânzului,
întorcându-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi
care mergeau înainte şi după dânsul.
Deci, închinându-se lui până la pământ, a strigat: "Robule al
Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi
ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din
sfărâmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvânta anii tăi
şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi
înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă".
Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte
îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat
milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale
de casă a zis: "Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi,
de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate
zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea
uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrând şi ieşind eu,
să privesc spre dânsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l
supere nimeni".
Începând Sfântul Alexie a petrece înaintea palatelor împărăteşti,
în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa
sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pâine
şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gustă ca să nu moară de foame şi de
sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile
se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi
minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe
supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara târziu.
Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl
loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii
într-alt chip îşi băteau joc de dânsul.
Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcând; căci ştia
că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca
acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia
meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În
dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui,
care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său,
ci, împreună cu soacra sa şedea plângând. Şi de multe ori auzea Sfântul
Alexie când se tânguiau mireasa şi maicasa, pentru dânsul şi grăiau
cuvinte de jale şi de plângere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se
tânguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărâma cu jale de
tânguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfântul către Dumnezeu,
biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea
nesuferită o răbda cu mulţumire, pentru Dumnezeu.
Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni
n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de
toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpân al casei, batjocorindu-se de
robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar când a voit Dumnezeu
să-l ia din viaţa cea atât de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi
să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul
morţii. Deci Sfântul Alexie, cerând de la sluga sa hârtie, cerneală şi
condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai
de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dânşii: adică cele
ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi
brâul într-o basma de porfiră.
La sfârşit a adăugat şi aceasta: "Rogu-vă pe voi, părinţii mei
iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniţi pe mine, că v-am
făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; şi pe mine mă durea inima
pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către
Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale,
iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea,
deoarece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Dar mai
bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mântuitorul său,
decât pe născătorii săi; şi cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare
bucurie veţi avea prin răsplătirea cea cerească!" Acestea scriindu-le, a
petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele
veşnice.
Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în
soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stând de
faţă, la sfârşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat
din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: Veniţi la Mine toţi cei
osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei
ce stăteau de faţă, s-au înspăimântat şi s-au cutremurat. Apoi, căzând
cu feţele la pământ, strigau: "Doamne miluieşte!" Şi iarăşi s-a auzit un
glas, zicând: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup,
să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rândui bine!"
După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca
acela şi neaflându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre
vineri, adunându-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli
împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea,
rugându-se lui Hristos Dumnezeu că singur să le arate pe plăcutul Său.
Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Alexie, s-a
despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din
Altar în biserică ca şi mai înainte, zicând: "În casa lui Eufimian
căutaţi pe omul lui Dumnezeu!"
Iar împăratul, întorcându-se către Eufimian, a zis: "Având un dar
ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?" Iar Eufimian a zis:
"Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!" Şi chemând pe o
slugă mai veche, i-a zis: "Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să
aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?" Răspuns-a sluga
aceluia: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sunt străini
de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu".
Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui
Eufimian. Acesta, alergând înainte, a pregătit în palatul său scaune
împăratului, papei şi altor boieri. Şi când s-au apropiat, i-a
întâmpinat cu lumânări şi cu tămâie. Iar soţia lui Eufimian,
tânguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a
întrebat ce este. Dar, înştiinţându-se despre venirea împăratului şi a
papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzând pe mireasă sa
stând în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor
văzându-i venind, se minuna, gândindu-se ce să fie aceasta.
După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi
făcându-se tăcere, sluga care slujea Sfântului Alexie a zis către
Eufimian: "Stăpâne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică
săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate
lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustând târziu numai puţină
pâine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile
Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi
oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l
peste obraz, trăgându-l de păr şi cu lături udându-l, iar el pe toate
acelea cu bucurie şi blândeţe le răbda".
Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săracului
şi, strigându-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat
înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcând mort,
având faţa acoperită şi o hârtie strânsă ţinând în mâna dreaptă. Iar
când i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de
înger. Şi a vrut să ia hârtia aceea din mâna lui şi să vadă ce este
scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mâna o ţinea
tare. Deci, degrabă întorcându-se la împărat şi la papă, a zis către
dânşii: "Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o
hârtie în mâini, pe care nu ne-o dă".
Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult
preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţând din căsuţă sfântul trup al omului
lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul
cu papa plecându-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutându-le, au grăit
cu lacrimi către dânsul ca şi către un viu: "Rugămu-ne ţie, robule al
lui Hristos, dă-ne hârtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi
să te cunoaştem pe tine cine eşti". Şi s-a dat din mânăhârtia
împăratului şi papei, pe care luând-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul
bisericii celei mari.
Făcându-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas
hârtia aceea. Iar când a ajuns până la acel loc unde era scris despre
părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brâul cel dat de dânsul
miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut
pe pieptul lui, cuprinzându-l şi sărutându-l cu dragoste şi cu tânguire
strigând: "O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă
astfel? Pentru ce atât de mare mâhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul
meu, câţi ani în casa aceasta petrecând şi tânguirea părintească
văzând-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mângâiat bătrâneţile
noastre, fiind în acea amară mâhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu
preadorit, dragostea mea, mângâierea sufletului meu, ce voi face acum?
Oare pentru moartea ta voi plânge sau pentru aflarea ta voi prăznui?" Şi
se tânguia Eufimian nemângâiat, smulgându-şi cărunteţile sale.
Iar Aglaida, soţia, auzind tânguirile bărbatului şi înştiinţându-se
cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării
sale şi a alergat acolo, smulgându-şi părul despletit şi hainele sale
rupându-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult
strâns, cu rugăminte striga: "Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca
să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe
singurul şi iubitul meu fiu".
Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său,
cuprinzându-l cu dragoste sărutându-l şi zicând: "Vai mie, stăpânul meu!
Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel
de mâhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum
nu te-ai cunoscut de noi atâţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu
te-ai umilit, auzind totdeauna tânguirile noastre cele amare pentru tine
şi nu te-ai arătat nouă?" Asemenea şi mireasa, care petrecea de
treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtând haine negre, căzând
la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udând cu dânsele
cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste
sărutându-l, se tânguia cu amar, fiind nemângâiată: "Vai mie! Amar mie!"
şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încât toţi, pentru
tânguirea ei, se porneau spre plângere; şi plângeau toţi împreună,
lăcrimând cu părinţii şi cu mireasa.
După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu
cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii,
ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor:
"Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!" Deci, s-a adunat
toată Roma şi se atingeau de sfântul, sărutând sfintele lui moaşte. Şi
câţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se
curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi
neputinţe omeneşti se vindecau desăvârşit prin atingerea de
tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.
Nişte minuni ca acelea văzând împăratul şi papa, singuri au luat
patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea
trupului Sfântului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergând în urmă,
plângeau. Şi era atât de multă adunare de oameni care se sârguiau să se
atingă de cinstitul trup al sfântului, încât nu era cu putinţă să se
ducă patul de strâmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit
împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături
oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu
căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui
Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor
să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele
moaşte, ci va aştepta până ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu
atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducând sfintele
moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămână ca oricine să se
atingă şi să se închine lor.
Toată săptămâna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică,
plângând lângă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se
pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu
aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi
îndată a izvorât din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut
racla, încât se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor
neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfântului Alexie, omul lui
Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.
Sfântul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a
lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar
de la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie,
pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinând împărăţia
Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpânind Domnul nostru Iisus
Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava,
în veci. Amin.
Ne-a spus noua ava Ioan sihastrul, ca auzise pe parintele Stefan, spunand asa: "Cand eram, in viata de obste a marelui Parinte Teodosie, incepatorul vietii de obste, se aflau acolo doi frati, care isi facusera legamant, ca nici in viata lor, nici dupa moarte, nu se vor desparti unul de altul. Deci, cat au fost in manastire, la toti le erau de folos. Iar unul dintr-insii a inceput a fi mult ispitit de demonul desfranarii si, neputand suferi razboiul, a zis fratelui sau: Slobozeste-ma pe mine, frate, ca ma supara rau desfranarea si ma voi duce in lume. Iar fratele a inceput a-l ruga pe el, zicand: Nu frate, sa nu-ti pierzi ostenelile tale. Dar el i-a zis lui: Sa mergem impreuna in lume, ca sa-mi implinesc pofta mea, sau lasa-ma sa ma duc singur. Iar fratele, nevoind sa-l lase, s-a dus cu dansul in cetate. Deci, fratele cel cu razboiul a intrat intr-o casa de desfrau, iar celalalt, stand afara, a luat tarana si si-a presarat-o pe capul sau, cu lacrimi udandu-se pe sine si muncindu-se.
Iar dupa ce a iesit din casa aceea, cel ce se desfranase, i-a zis lui celalalt frate: cu ce te-ai folosit, frate, din desfranare? Vezi ce paguba ai primit; sa mergem macar, de acum, incolo, iarasi la manastirea noastra. Iar el i-a raspuns lui: Nu mai pot, de acum, sa merg in pustietate, dar tu, de voiesti, du-te, ca eu in lume vreau sa petrec. Si, mult rugandu-l pe el, fratele n-a putut sa-l plece ca sa mearga cu dansul in pustie. Deci, a inceput si acela a petrece cu dansul in lume si se invoiau cu oamenii la lucru, ca sa se hraneasca..
Intr-acea vreme insa, un parinte, Avramie, care era bland si foarte bun si care, mai pe urma, a fost facut episcop in Efes, zidea o manastire, dupa ce mai zidise alta in Constantinopol, care se numea manastirea lui Avramie.
Deci, mergand acolo amandoi fratii, s-au tocmit la lucru si isi luau plata lor ce hotarata. Si fratele acela, mergea in fiecare seara in cetate, cheltuindu-si, in desfranari, castigul sau. Iar celalalt frate, in fiecare zi, postea in tacere, nevorbin cu nimeni. Iar lucratorii, vazandu-l pe el in toate zilele, nici mancand, nici vorbin cu cineva, ci luand aminte la sine, cu toata tacerea si smerenia, au spus fericitului Avramie despre dansul si despre viata lui. Atunci, fericitul Avramie l-a chemat pe el si i-a zis: De unde esti, frate? Si care-i lucrul tau? Iar el, pe toate, pe rand, i le-a spus lui. Pentru fratele, a zis el, toate le rabd, ca sa-mi vada Dumnezeu necazul meu si sa mantuiasca pe fratele meu.
Acestea auzindu-le, fericitul Avramie, i-a zis lui: Domnul ti-a daruit tie sufletul fratelui tau. Si, dupa ce a slobozit parintele Avramie pe fratele, indata, iesind din chilie, iata si fratele cel ratacit a venit si i-a zis lui: Frate iubite, du-ma pe mine in pustie, ca sa ma mantuiesc. Deci, indata, luandu-l pe dansul, l-a dus in pestera cea aproape de raul Iordan si l-a inchis pe el acolo si, acela, dupa putina vreme, mult sporind dupa Dumnezeu, a raposat intru Domnul. Apoi, fratele sau a petrecut, dupa moartea celui care se pocaise, intru aceeasi pestera, dupa fagaduinta, ca si el sa se sfarseasca tot acolo.
Insa, la acest frate, a venit un oarecare batran, din Lavra Sfantului Gherasim, si i-a zis lui: Spune-mi mie, frate, intru atata vreme a linistii tale si a postirii, ce ai izbandit? Si i-a raspuns lui fratele: Sa mergi acum la chilia ta, parinte, iar dupa zece zile sa vii si-ti voi spune tie. Deci, batranul, dupa cele zece zile venind, a aflat pe fratele raposat, iar deasupra lui a gasit scris asa: Iarta-ma ava, dar niciodata, facandu-mi pravila, nu mi-am lasat pe pamant mintea mea." Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu
Toate cele pe care lumea le iubeşte
Alexie desăvîrşit le-a lepădat.
Spre Dumnezeu, pe calea cea strimtă,
În luntrea vieţii el a plutit.
Mai întîi de dragul lui Hristos
El a dorit ca să fie sărac;
Apoi şi casa bogată a părinţilor săi
El o a părăsit.
Plecînd în pămînt străin,
Apoi iar întorcîndu-se,
Lui nici bogăţia
Şi nici sărăcia
Prilej spre păcat nu i s-au făcut.
Ci el pururea mintea la Dumnezeu
O a ridicat,
Cu rugăciune, postiri,
Şi credinţă tare
Care mişcă munţii din loc.
Maica lui Aglae,
Şi bătrînul tată Eufimian
Şi mireasa cea credincioasă,
De durere, vîrstă şi postiri topită,
Cu durere l-au plîns.
Slugile la acest cerşetor strigă
Şi-l lovesc,
Dar cine este cerşetorul, ei nici nu bănuiesc.
Ei nici bănuiesc că acesta este însuşi moştenitorul stăpînului lor.
Însă despre acestea, moştenitorul, stăpîn, tace.
Căci el încă din tinereţe bogăţiile lui cele mari
Le-a dispreţuit,
Pentru ca moştenitor cereştii veşnicii
Să fie.
Sfîntul însă şi după a lui moarte nu poate să se mai ascundă,
Căci Domnul însuşi Il face cunoscut.
Căci cel care prin viaţa lui
Pre Domnul îl slăveşte,
Slăvit este la rîndul lui
De Dumnezeu.
Alexie pre Domnul îl slăveşte
Şi de aceea preaslăvit sfînt este el.
Cu adevărat om al lui Dumnezeu este el,
Acum şi pînă în veac.
Sinaxar 17 Martie
În această lună, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Alexie, omul lui Dumnezeu.
Preacuviosului
părintele nostru Alexie s-a născut la Roma, fiind singurul copil al
patricianului Eufimian şi al Aglaidei, care erau de neam nobil şi
bogaţi. Ajungând la vârsta potrivită, tatăl său i-a ales soţie,
pregătindu-i cămara de nuntă. După căsătorie, când a intrat în cămara
de nuntă, în care se găsea soţia lui, în loc să rămână acolo cu ea,
şi-a scos inelul său şi dându-i-l şi binecuvântând-o, a ieşit în
ascuns din casă şi a plecat îndată la Edesa. Şi venind la biserica de
aici, a rămas pe lângă ea timp de optsprezece ani, îmbrăcat cu haine
sărace şi zdrenţuite, hrănindu-se din mila şi îndurarea celor ce veneau
la biserică.Mai târziu a plecat de acolo, căci nu se mai putea să rămână mai multă vreme ascuns, din cauza virtuţilor lui, fiindcă mulţi, înţelegân-du-i viaţa lui virtuoasă, veneau mereu la el şi-l stânjeneau, şi a voit să se ducă în Tarsul Ciliciei, la biserica sfântului apostol Pavel, dar nu şi-a putut împlini această dorinţă, deoarece corabia cu care călătorea, împinsă fiind de vânt, a fost îndrumată într-altă parte. Ajungând deci la Roma, a venit la casa părinţilor lui. Aici, nemaifiind cunoscut de nimeni, îşi petrecea viaţa înaintea porţii casei sale, luat în derâdere şi batjocorit de înşişi servitorii lui, pătimind atât de mult, cât poate pătimi un om străin lipsit de orice îndrăzneală din partea unor oameni petrecăreţi şi gălăgioşi. Când a simţit că i se apropie fericitul sfârşit, a cerut o bucată de hârtie şi a scris pe ea cine este şi unde s-a născut. Şi a păstrat această hârtie la el, până când împăratul Onoriu, după o descoperire dumnezeiască, venind la el, l-a găsit dându-şi duhul. Şi rugându-se de el şi luând de la el scrisoarea şi citind-o în auzul tuturor, au cunoscut cu toţii cele cu privire la el. Deci, toţi fiind cuprinşi de spaimă, au luat şi au îngropat cu cinste şi cu mare cuviinţă sfintele lui rămăşite în biserica sfântului apostol Petru, moaştele lui răspândind după aceea miruri cu bun miros şi vindecări tuturor celor ce se apropiau de ele.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Pavel, care, pentru sfintele icoane, în foc s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Teostirict Mărturisitorul, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Marin, care de sabie s-a săvârşit.
Sfântul Marin,
din dragoste mistuitoare pentru Mântuitorul Hristos, a distrus un
templu al idolatrilor în timpul unui festival păgân, călcând în
picioare sacrificiile lor şi declarându-se creştin. După ce a fost
crunt torturat, sfântului i s-a tăiat capul.Tot în această zi s-a întâmplat şi pedeapsa înfricoşătoare a cutremurului, care, cu iubire de oameni, a fost adusă asupra noastră şi din care, mai presus de orice nădejde, ne-a izbăvit pe noi Domnul cel iubitor de oameni. Şi s-a întâmplat aceasta în vremea împăratului Constantin.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Patrick, Episcopul şi Iluminătorul Irlandei (383-461).
Sfântul Patrick,
Iluminătorul Irlandei s-a născut în jurul anului 385, fiul lui
Calpurnius, un colector de taxe roman. El a trăit în satul Bannavem
Taberniae, undeva la gura râului Severn din Wales. Când Patrick avea 16
ani, ţinutul a fost atacat de piraţi şi el a fost unul din captivi. El
a fost dus în Irlanda unde a fost vândut ca sclav şi pus să lucreze ca
îngrijitor de porci pe un munte, numit Slemish în Antrim County. În
perioada cât a fost sclav Patrick a învăţat limba irlandeză care i-a
fost de folos mai târziu în misiunea lui viitoare.El a trăit în rugăciune şi singurătate pe munte timp de 6 ani. Sf. Patrick a avut două viziuni: în prima i se arăta că se va întoarce acasă, iar în a doua vedenie i se spunea că vaporul lui este gata. Pornind pe jos, Patrick a parcurs două sute de mile de-a lungul coastei. Acolo a reuşit să se îmbarce pe vapor şi s-a întors în Marea Britanie la părinţii săi.
Puţin mai târziu, s-a dus la Gaul şi a studiat preoţia în Auxerre, sub Sf. Germanus (prăznuit în 31 iulie). În cele din urmă, a fost sfinţit episcop şi i s-a încredinţat misiunea în Irlanda, urmându-i Sfântului Paladie (prăznuit în 7 iulie). Sf. Paladie nu a avut prea mult succes în Irlanda. După un an, s-a dus în Scoţia, unde a murit în anul 432.
Patrick a avut un vis în care un înger a venit la el ţinând în mână mai multe scrisori. Alegând una pe care scria Vocea Irlandezilor, i-a auzit pe irlandezi cum îl chemau înapoi la ei.
Cu toate că Sf. Patrick a avut rezultate deosebite în propovăduirea Evangheliei, el nu a fost nici primul nici unicul misionar în Irlanda. El a ajuns acolo în jurul anului 432 (deşi nu se ştie sigur anul), cam la un an după ce Sf. Paladie şi-a început misiunea în Irlanda. Pe coasta de sud-est mai erau şi alţi misionari activi, dar Sf. Patrick a avut cea mai mare influenţă în răspândirea cuvântului Evangheliei. De aceea, a rămas cunoscut drept "Iluminătorul Irlandei".
Cartea sa autobiografică "Confesiuni" cuprinde multe din încercările şi dezamăgirile pe care acesta le-a trăit de-a lungul misiunii sale. Patrick i-a mărturisit odată unui prieten că era tulburat de un anumit păcat pe care l-a comis înainte de a împlini 15 ani. Prietenul l-a asigurat că Dumnezeu se va îndura de el şi îl va milostivi, susţinându-l în numirea lui ca episcop. Mai târziu, însă, prietenul l-a trădat dezvăluind secretul lui Patrick, în încercarea de a-l opri să devină episcop. Mulţi ani de atunci, Sf. Patrick încă mai plângea pentru prietenul său care l-a umilit public.
Sf. Patrick a înfiinţat multe biserici şi mănăstiri pe teritoriul Irlandei, dar convertirea poporului irlandez nu era o sarcină uşoară. Aceştia erau ostili şi de multe ori îl atacau pe Sf. Patrick, acesta înfruntând pericolul, insultele şi ocările care i se aruncau cu referire la statutul său de străin şi fost sclav. Se crede chiar că ar fi fost în pericol de moarte. În ciuda tuturor obstacolelor el a rămas fidel chemării sale şi a botezat mulţi oameni întru Hristos.
Epistola sfântului către Coroticus este o lucrare autentică. În aceasta el denunţă atacul celor din Coroticus asupra uneia din congregaţiile sale. Lucrarea Lorica este atribuită tot Sfântului Patrick. În scrierile sale, putem citi despre conştientizarea chemării sfântului de către Dumnezeu, precum şi hotărârea şi smerenia sa în îndeplinirea misiunii. El se considera "un păcătos", cel mai neştiutor dintre toţi, şi cel mai dispreţuit dintre toţi. El mulţumeşte lui Dumnezeu pentru reuşitele sale şi nu se bazează pe puterile sale. "Datorez totul lui Dumnezeu pentru că din mila Lui atâţia oameni s-au născut din nou întru El."
Pe vremea când a înfiinţat Scaunul Episcopal în Armargh în 444, Sf. Patrick a mai avut şi alţi episcopi care-l ajutau, mulţi preoţi şi diaconi locali, încurajând dezvoltarea monahismului.
Sf. Patrick este deseori înfăţişat ţinând în mână un trifoi, sau cu şerpi care fug de la el. El a folosit simbolul trifoiului pentru a ilustra doctrina Sfintei Treimi. Cele trei frunze care cresc dintr-o tulpină l-a ajutat să explice conceptul unui singur Dumnezeu în trei persoane. Mulţi cred acum că povestea alungării şerpilor din Irlanda nu are nici un fond istoric.
Sf.Patrick s-a stins din viaţă în 17 martie 461 (unii spun că în 492). Sunt mai multe variante despre ultimele sale zile, dar mai mult legende. Muirchu spune că nu se ştie locul în care a fost îngropat Sf. Patrick. Sf. Columba din Iona (prăznuit în 9 iunie) spune că Duhul Sfânt i-a descoperit că Patrick a fost îngropat la Saul, locul primei sale biserici. O lespede de granit a fost amplasată pe locul tradiţional al mormântului său din Downpatrick în 1899.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
De ce am venit noi pe acest pămînt şi care este scopul vieţii noastre în el?
Scopul vieţii noastre pe pămînt este acela de a-L iubi pe Dumnezeu.
Este acela de a ne strădui din răsputeri
să-L iubim pe El, mai mult decît păcatul. El este acela ca, prin
dragostea noastră mică şi nestatornică, să ne străduim măcar să
răspundem marii şi statornicei Lui iubiri.
Doar iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna mare, pe cînd a noastră este întotdeauna şovăitoare.
Dumnezeu îşi arată întotdeauna din belşug
iubirea Lui, atît în ceruri, cît şi pe pămînt. Căci această viaţă
scurtă ne este dată nouă ca o şcoală, iar ca examen ne este dat să ne
punem întrebarea dacă vrem sau nu să răspundem cu iubire la marea iubire
a lui Dumnezeu faţă de noi.
„În fiecare ceas şi în fiecare zi a vieţii noastre, ni se cere să ne dovedim iubirea noastră faţă de Dumnezeu,” zice Sfîntul Isaac Sirul.
Căci în fiecare ceas şi în fiecare zi îşi arată Dumnezeu marea Sa iubire faţă de noi. Da, în fiecare zi şi în fiecare ceas noi stăm la mijloc între Dumnezeu şi păcat.
Ori ne înălţăm pînă la îngeri dăruindu-I lui Dumnezeu iubirea noastră,
ori ne pogorîm pînă la iad nedîndu-I-o, şi făcînd voia diavolului.
Sfintul Alexie, Omul lui Dumnezeu, L-a iubit pe Dumnezeu mai mult decît
i-a iubit pe aleşii lui părinţi, pe aleasa lui mireasă, şi toate
bogăţiile în care se născuse. El a petrecut şaptesprezece ani ca un
cerşetor departe de casa lui părintească şi de părinţii lui, şi alţi
şaptesprezece ani i-a petrecut ca un sărman şi necunoscut în curţile
părinţilor săi, şi ca un dispreţuit şi batjocorit de toate slugile
părinţilor lui. El toate acestea le-a făcut pentru iubirea lui Dumnezeu.
Milostivul Dumnezeu a răspuns cu îmbelşugată iubire la iubirea acestor
treizeci şi patru de ani de suferinţe. El i-a dăruit robului Său Alexie
veşnica răsplată şi bucurie, primindu-1 în slava îngerilor săi celor din
ceruri, dar răsplătindu-1 şi cu slava facerii de minuni printre oamenii
cei credincioşi, pe pămînt.
Luare aminte
Să luăm aminte la Domnul Hristos de pe Golgota:
- La cum soldaţii îi scot hainele Sale, iar El rămîne tăcut, fără să Se apere;
- La cum L-au ţintuit în piroane de fier de lemnul crucii, iar El a rămas tăcut, fără să Se apere;
- La cum, cu zarvă mare şi cu gălăgie, au ridicat în picioare lemnul crucii şi 1-au ţintuit în pămînt, iar Domnul a rămas tăcut.
Predică
Despre a Doua Venire a lui Hristos - „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24: 27).
A doua venire a Domnului nostru Hristos
va fi o venire în toată puterea slavei. Domnul nostru a arătat şi a
repetat aceasta de multe ori. Aici El ne spune mai amănunţit cu ce se va
asemăna a doua Lui venire. El ne spune că ea va fi asemenea fulgerului.
Prin această asemănare, El ne arată care sînt cele cinci caracteristici ale Slăvitei Sale a Doua Veniri:
Prima este aceea că a Doua Venire va fi neaşteptată precum fulgerul.
Căci ne mai zice Domnul şi în altă parte:
„Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul
Omului” (Matei 25: 13).
A doua caracteristică a celei de a Doua Veniri este că ea va fi strălucitoare precum fulgerul.
De strălucirea aceea stelele şi soarele
se vor întuneca, întregul univers îşi va pierde strălucirea şi va pieri
sub lumina mai puternică a Feţei Lui. Faţa păcătosului chiar şi acum, în
această lume, este urîtă, întunecată şi respingătoare; cu atît mai mult
vor păli preaurît feţele păcătoşilor atunci, cînd vor fi izbite de
lumina cea cerească! De aceea ne
povăţuieşte El stăruitor să ne ţinem candelele sufletelor noastre
mereu aprinse şi împodobite cu untuldelemn al iubirii şi milosteniei. O, fraţilor, să nu ne fie nouă a ne afla întru întuneric în acel înfricoşat ceas!
A treia caracteristică a celei de a Doua Veniri este că ea va veni întru putere, aidoma fulgerului.
Căci însuşi Domnul arată aceasta, zicînd că „Fiul Omului va veni pe nori, cu putere multă şi cu slavă” (Marcu 13: 26).
A patra este aceea că ea se va face deodată înaintea ochilor întregii lumi, de la toate marginile pămîntului.
Adică, El nu va mai veni, precum întîia
oară, doar înaintea ochilor ucenicilor lui, sau poporului lui, sau
patriei sau oraşului lui, ci va apărea precum fulgerul năprasnic şi
uriaş înaintea tuturor popoarelor, şi întregului pămînt în aceeaşi
clipă. Ochii întregii omeniri îl vor vedea în acelaşi timp.
A cincea caracteristică a celei de a Doua Veniri este aceea că, precum fulgerul premerge furtunii năpraznice şi grindinei, aşa şi Venirea Sa a Doua va preceda înfricoşata Judecată
care pentru drepţi şi credincioşi va fi
ca ploaia bună şi mult dorită peste pămîntul însetat; iar pentru cei
necredincioşi şi nedrepţi, ea va fi ca o grindină pierzătoare. De aceea
să ne pregătim, fraţilor, căci norii mîniei se adună deasupra noastră
din ce în ce mai deşi, iar fulgerul dumnezeiesc de acum ne poate trăzni
cu adevărat în fiecare clipă.
O, Doamne, Preaslăvite şi
înfricoşate, dăruieşte untdelemn în candelele sufletelor noastre, ca nu
cumva să ne aflăm întru întunericul cel mai dinafară la venirea veşnicei
Tale lumini. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci,
Amin!
