22 martie – Sf. Mc. Vasile, prezbiterul Ancirei; Sf. Drosida; Sf. Cuv. Mc. Eftimie

 

   

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Vasile, prezbiterul Ancirei

Acest Sfânt Vasile a luat mucenicia de la arieni, în timpul împărăţiei lui Constanţius. El era un om cunoscut tuturor pentru rîvna cu care apăra Ortodoxia şi cu care îşi punea viaţa pentru turma cea cuvîntătoare lui încredinţată, în cetatea Ancirei. Suindu-se apoi la rîndul lui pe tronul imperial, urmaşul lui Constanţius, Iulian Apostatul, a început să-i prigonească sălbatic pe creştinii ortodocşi. Cum Sfîntul Sfinţit Vasile mustra ticăloşia lui pe faţă şi îşi întărea turma şi poporul în sfînta credinţă, el a fost aruncat în temniţă. Venind Iulian la Ancira, Sfîntul Vasile a fost adus în faţa lui. Împăratul a încercat să-1 convingă pe sfînt să se lepede de credinţa lui în Hristos, ademenindu-1 cu onoruri şi bogăţii. Sfîntul Vasile însă i-a răspuns: „Eu în Hristos al meu cred, pe Care tu îl lepezi pe cînd El ţi-a încredinţat ţie împărăţia aceasta pămîntească; de aceea va fi luată ea de la tine, foarte curînd. Au nu ai ruşine de Sfîntul Altar sub care ţi-ai scăpat viaţa din mîinile celor care voiau să te omoare, pe cînd erai copil de opt ani? De aceea iată, îndată îţi va fi ţie răpită această împărăţie lumească iar trupul tău nu va cunoaşte îngropare după ce vei fi pierit cu sunet, căci în chinuri mari vei avea să-ţi lepezi necuratul tău suflet.” Iulian s-a umplut de furie şi de ură mai mare la auzul acestor cuvinte şi a poruncit ca în fiecare zi să se jupuiască de pe trupul sfîntului cîte şapte fîşii de piele. Aşa au făcut chinuitorii timp de mai multe zile. Fiind din nou adus înaintea împăratului, Sfîntul Vasile a apucat cu mîinile lui una din aceste fîşii şi a aruncat-o în faţa păgînului împărat, strigîndu-i: „Apucă şi mănîncă, luliane, căci dulce îţi este ţie acest fel de hrană, iar mie Hristos îmi este Viaţa!” Vestea acestei fapte a mucenicului a răsunat în toate cetăţile împărăţiei. Văzînd aceasta Iulian de ruşine a părăsit Ancira şi a plecat la Antiohia. Torţionarii au continuat mai departe să-1 chinuiască pe mucenic cu fiare înroşite în foc, pînă cînd el şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, pentru Care a luat mucenicia la anul 363 după Hristos.

• Pomenirea Sfintei Drosida

Drosida a fost fiica împăratului Traian. Ea a fost prinsă noaptea, împreună cu alte cinci femei, pe cînd adunau trupurile mucenicilor celor chinuiţi şi omorîţi pentru Hristos. Pentru aceasta ea a fost bătută sălbatic şi desfigurată chiar de tatăl ei, împăratul. Cele cinci femei au fost torturate cumplit iar la urmă aruncate într-o baie de cupru topit, unde şi-au dat sufletele în mîna lui Dumnezeu. Drosida însă a rămas sub paza strictă a gărzilor împăratului. Ea însă a reuşit să scape de la palat şi s-a botezat singură într-un rîu. După opt zile şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Mucenic Eftimie

Acest Sfînt Eftimie s-a născut în satul Dimiţana din Peloponez. Copil fiind, el a dus viaţa creştină în care fusese botezat şi crescut, dar mai tîrziu a trecut în România unde s-a dedat unei vieţi de mari desfrînări. În acest trai desfrânat petrecînd, duhul necurat i-a pus în gînd să se facă musulman, ceea ce Eftimie a şi făcut. Dar imediat după aceea o cumplită mustrare de conştiinţă a pus stăpînire pe el. El s-a întors iar la sfînta credinţă şi a plecat la Sfîntul Munte Athos, unde s-a tuns monah. Cu binecuvîntarea părintelui lui duhovnicesc el a călătorit la Constantinopol unde a reuşit să pătrundă pînă la Marele Vizir. Ajungînd în faţa lui, Eftimie a început să-şi facă semnul Sfintei Cruci, să-L laude pe Hristos şi să lepede credinţa musulmană înaintea feţei Vizirului. După chinuri şi torturi prelungite el a fost omorît prin decapitare la Duminica Floriilor, în ziua de 22 martie a anului 1814. La moaştele lui nu au întîrziat să se facă minuni. Sfîntul lui cap se păstrează în Mînăstirea rusească a Sfîntului Pantelimon din Sfîntul Munte Athos. Aşa a luat mucenicia acest tînăr de douăzeci de ani care, murind mai întîi lui Hristos, a murit mai apoi pentru El.

Sinaxar 22 Martie

În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Vasile, preotul Bisericii din Ancira.

Sfântul Vasile a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) şi a lui Saturnin, guvernatorul Ancirei. El a fost preot al Bisericii din Ancira sub episcopatul lui Marcel. Deși episcopul Marcel era un anti-arian care a căzut în erezia opusă, și anume modalismul, preotul Vasile a rămas un ortodox înflăcărat care a mărturisit dreapta credință în vremea împăratului Constanțiu al II-lea (337-361).
Când Iulian Apostatul a luat împărăția și a încercat să reinstaureze păgânismul, preotul Vasile din Ancira a predicat cu și mai multă ardoare adevărata credință. Deci fiind pârât că este creştin și că ar fi ofensat pe împăratul, a fost adus înaintea proconsulului Saturnin şi supus fiind la întrebări a fost ridicat pe un lemn şi i s-au strujit coastele, după care a fost aruncat în temniţă. După câtva vreme fiind scos din temniţă, din nou a fost strujit foarte tare, timp îndelungat şi legându-l în lanţuri a fost din nou aruncat în închisoare.
După câtva timp, când împăratul Iulian Apostatul se întorcea din campania împotriva perșilor (362) s-a oprit în cetatea Ancirei, sfântul a fost adus legat înaintea lui sub acuzația că este creștin și că a profețit căderea împăratului. Şi fiind supus iarăşi la întrebări, a fost dat în primire comitelui Flaventiu, ca să i se jupoaie pielea de pe trup în fâşii, ceea ce s-a şi îndeplinit, îndată. Şi jupuindu-i-se astfel multe fâşii de piele şi atârnând cele din spate aruncate peste umeri, în faţă şi cele din faţă în spate, mucenicul care în toate aceste chinuri se ţinea tare ca diamantul, smulgând o fâşie de piele, a aruncat-o drept în obrazul lui Iulian, care a poruncit să se înroşească nişte suliţe în foc şi să i se străpungă cu ele pântecele şi spatele şi toate încheieturile. Şi săvârşindu-se toate acestea, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor muceniţe Calinica şi Vasilisa, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Drosida, fiica împăratului Traian, şi a celor împreună cu dânsa cinci canonice.

În vremea împărăţiei lui Traian, cinci femei care trăiau într-un loc retras de sihăstrie şi care pentru aceasta se chemau canonice, păzind toate poruncile lui Dumnezeu, printre toate celelalte îşi luaseră asupra lor ca sarcină adunarea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu miruri şi înfăşurarea lor în pânze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste femei, scăpând de sub supravegherea celor ce păzeau camerele de dormit împărăteşti, care fuseseră cuprinşi de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preţ şi a cerut celor cinci femei ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.
Adrian, un sfetnic al împăratului, care era în acelaşi timp şi logodnicul Drosidei, a cerut să se pună soldaţi de pază lângă trupurile creştinilor morţi, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Şi paznicii stând de veghe au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Şi împăratul, văzând laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a spăimântat. Şi a poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar-doar se va căi de ceea ce a făcut. Cât priveşte pe celelalte cinci femei canonice, a poruncit să se facă un vas mare în care au fost aruncate cele cinci femei, împreună cu multă aramă, şi să fie topite prin foc, ca arama să se amestece cu ţărâna sfintelor femei. Iar din amestecul acesta s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obşteşti, ridicate atunci din nou de el, spre desfătarea închinătorilor la idoli.
Iar Drosida dezbrăcând îmbrăcămintea cea împărătească, a ieşit uşor, fără să prindă cineva de veste. Şi, pe când mergea spre locul de chinuri, se gândea întru sine, zicând: "Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul şi sunt încă necurată! Ci, Împărate al împăraţilor, Doamne Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia mea pentru Tine, ca să mă aşezi portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă în Duhul Sfânt!" Şi zicând acestea, scoţând mirul pe care îl luase cu sine din cămara ei şi aruncându-se într-un bazin în care se aduna apa din ploaie, ca într-un lac, s-a botezat, zicând: "Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Şi păzindu-se pe sine, după aceea, timp de şapte zile, primea hrană îngerească. Iar unii dintre iubitorii de Hristos găsind-o şi rămânând pe lângă ea, a aflat cele cu privire la ea, ea însăşi povestindu-le în felul acesta cele pătimite. În ziua cea de-a opta, cerând lui Dumnezeu în rugăciune să o lumineze ce urmează să mai facă, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Eftimie cel Nou, care s-a nevoit în Constantinopol, la anul 1814, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Acest nou mucenic al lui Hristos s-a născut în Demitsana, Peloponesia. Părinţii săi erau Panagiotes şi Maria, pe el botezându-l cu numele Elefterie. Elefterie a fost cel mai mic dintre cei cinci fraţi, George, Christos, Ioan şi Katerina.

După terminarea şcolii în Demetsana, Elefterie şi Ioan au plecat la Constantinopol ca să se înscrie la Academia Patriarhală. Mai târziu au plecat la Iaşi, în România unde aveau afaceri tatăl şi fraţii lor. La puţin timp apoi, Elefterie s-a decis să plece spre Muntele Athos pentru a deveni călugăr. Dar din cauza războiului dintre Rusia şi Turcia, nu a reuşit să ajungă mai departe de Bucureşti. Acolo a locuit la consulul francez şi apoi la un angajat al consulului rus.

Elefterie s-a dedat unei vieţi de plăceri, lăsând deoparte gândurile de călugărie. După liniştirea ostilităţilor, Elefterie a reluat itinerariul său spre Muntele Athos, călătorind împreună cu nişte musulmani. Pe drum, el a trecut de la ortodoxie la religia musulmană, lăsându-se circumcis şi primind numele de Reschid. Nu la multă vreme după rătăcirea sa, conştiinţa a început să-l chinuie la gândul că L-a părăsit pe Hristos. Ceilalţi musulmani au observat schimbarea prin care trecea şi i-au limitat mişcările, urmărindu-l mai îndeaproape.

Într-o zi, Elefterie a fost văzut purtând asupra lui o cruce şi a fost pârât stăpânului casei, Rais Efendi. Stăpânul nu l-a pedepsit pe moment, ceea ce a atras gelozia celorlalţi asupra sa. Stăpânul le-a explicat decizia lui, spunându-le că era prea devreme pentru Elefterie să se lepede de toate obiceiurile sale creştineşti.

Rais Efendi şi cei ai casei au plecat în călătorie la Adrianopole, ajungând acolo în zi de sâmbătă. Mitropolitul Chiril, care avea să devină mai târziu Patriarhul  Constantinopolului, slujea vecernia într-una din bisericile oraşului. Elefterie a pretins că are scrisori pentru Mitropolitul Chiril, dar acesta a trimis pe altcineva să le ridice. Acestui trimis Elefterie i-a spus că ar vrea să primească haine creştineşti. La auzul acestor cuvinte, omul a devenit suspicios şi l-a alungat pe Elefterie.

Întorşi la Constantinopol, Rais Efendi a încercat să-l înduplece pe Elefterie cu cadouri scumpe ca să rămână musulman. Dar Elefterie s-a rugat la Dumnezeu să-l ajute să scape. Cu prima ocazie pe care a avut-o, Elefterie a fugit, căutându-l pe un preot din Peloponezia, care locuia aproape de Patriarhie. După ce i-a istorisit păţania lui, l-a rugat pe preot să-l ajute să fugă dar acesta a refuzat, temându-se de urmări dacă ar fi fost prins. Preotul doar l-a îndrumat şi l-a lăsat să plece.  Primind ajutor din partea ambasadei ruse, Elefterie s-a îmbarcat pe un vapor către Muntele Athos. La Marea Lavră, Elefterie a fost rebotezat şi primit înapoi în sânul bisericii ortodoxe, devenind şi călugăr cu numele Eftimie. 

Eftimie a citit Noul Martirologion al Sfântului Nicodim Aghioritul (prăznuit în 14 iulie) şi inspirându-se din exemplul noilor martiri şi-a dorit cu toată fiinţa să-şi spele păcatul apostaziei prin sângele muceniciei.

Sf. Eftimie a mers la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie, ajungând acolo în 19 martie 1814. În Duminica Intrării Domnului în Ierusalim s-a împărtăşit, s-a îmbrăcat în robă musulmană şi s-a dus la casa marelui vizir, Rusud Pasha. Sf. Eftimie, ţinând frunze de palmier în mână a recunoscut că este creştin ortodox şi că este gata să moară pentru Hristos. El a defăimat religia musulmană, a călcat în picioare turbanul pe care-l avea pe cap, comportându-se ca un om beat sau nebun în ochii vizirului. 

Curajosul războinic al lui Hristos l-a convins pe vizir că nu era nebun şi nici beat, după care a fost aruncat într-o celulă întunecată şi pus în lanţuri. După câteva ceasuri, l-au scos din nou afară şi vizirul a încercat să-l convingă cu linguşiri şi promisiuni materiale să nu renunţe la islamism. Sfântul a vorbit cu curaj despre religia musulmană spunând că aceasta se bazează pe minciună şi falsităţi şi că nu se va mai lepăda niciodată de Hristos, chiar dacă l-ar tortura şi ucide.

Marele Vizir a dat ordin să fie bătut şi închis din nou. După trei ore, l-au adus din nou în faţa lui Rusud Pasha, care l-a întrebat: "Te-ai răzgândit sau eşti tot încăpăţânat?" Eftimie a răspuns: "Nu există decât o singură credinţă adevărată şi aceea este a creştinilor ortodocşi. Cum aş putea să cred în Mahomed, profetul vostru mincinos?"

În acel moment vizirul a înţeles că nu-l mai poate întoarce pe Eftimie de la credinţa sa şi a dat ordin să fie ucis cu sabia. Când au vrut să-i lege mâinile, sfântul a cerut să fie lăsat să primească moartea cu braţele deschise. Călăii l-au lăsat să meargă nelegat la locul de execuţie şi Sfântul Eftimie mergea bucuros, fără teamă, cu crucea în mâna dreaptă şi crengile de palmier în stânga. Ajungând acolo, s-a întors spre răsărit şi s-a rugat, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să primească mucenicia pentru numele Său. El s-a mai rugat şi pentru familia şi prietenii săi, rugând pe bunul Dumnezeu să le primească toate cererile cele pentru mântuire.

Apoi, Sf. Eftimie a sărutat crucea pe care o ţinea în mână, a îngenuncheat şi a aplecat capul. Călăul a lovit puternic cu sabia dar nu a reuşit să-i taie capul. Apoi a mai încercat o dată şi văzând că nu reuşeşte, i-a tăiat gâtul mucenicului cu un cuţit.

Sf. Eftimie a fost ucis în amiaza zilei de 22 martie, 1814 în Constantinopol, câştigând locul său binemeritat în Împărăţia Cerurilor, unde slăveşte Sfânta Treime cea de o fiinţă şi dătătoare de viaţă, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.

Capul Sfântului Eftimie se găseşte în mănăstirea rusă Sf. Pantelimon din Muntele Athos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna martie in 22 zile: pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Vasile, preotul bisericii din Ancira (+ 326)     Acesta a trait in vremea imparatului Iulian Apostatul, cel lepadat de credinta, iar Satornin era dregator al cetatii Ancira (Ancara de astazi). Sfantul Vasile era preot in Ancira, propovaduind acolo, fara odihna, cuvantul lui Hristos si stand strajer neadormit al dreptei credinte, in calea tuturor ratacirilor, caci, doua mari primejdii pandeau pe crestinii, din vremea aceea: pe de o parte, ratacirea urmasilor lui Arie, care aveau, alaturi de ei, pe insusi imparatul Constantin, fiul marelui Constantin (337-361), iar, pe de alta parte, paganii, care, cu sprijinul imparatului Iulian (361-363), urmareau intoarcerea crestinilor la paganatate si idolatrie. Drept aceea, avea obicei acest sfant preot Vasile ca, in fiecare zi, dadea ocol cetatii, invatand, fara frica, pe toti, calea cea dreapta a mantuirii.
    Deci, sub cuvant ca tulbura cetatea, potrivnicii Sfantului l-au prins si l-au adus inaintea dregatorului Satornin, om rau la suflet, care prigonea fara mila si osandea la moarte pe cei neinduplecati. Si-l indemna dregatorul sa se lepede de Hristos, ingrozindu-l cu chinurile ce ii stau inainte. Iar Vasile marturisea ca doreste, mai degraba, sa moara stapan pe credinta libera a cugetului sau, decat sa vietuiasca rob, incatusat in ratacirea inchinarii la idolii cei multi si neputinciosi. La acest raspuns, indata, a poruncit Satomin de l-au spanzurat pe Vasile de un lemn, l-au batut de moarte, i-au strujit tot trupul, apoi, plin de rani si sangerand, l-au aruncat intr-o temnita umeda si intunecoasa.
    Peste cateva zile, trecand pe acolo imparatul Iulian, cel lepadat de credinta, inaintea lui a fost adus si preotul Vasile, dar nimic nu l-a putut clinti din credinta sa. Deci, imparatul l-a dat pe el in seama lui Flaventiu comitele, capetenia garzii sale, ca sa-i scoata curele de piele de pe trup, ceea ce s-a facut indata. Si scotandu-i multe curele de piele si aruncand pe cele dinapoi, inainte, si, pe cele dinainte, inapoi, incat ii spanzurau pe umeri, Sfantul s-a intarit in inima sa si, rupand o curea din pielea trupului sau, a aruncat-o in obrazul lui Iulian. Deci, a poruncit imparatul sa-l arda cu tepuse de fier, inrosite in foc, si i-au gaurit pantecele si spatele si toate incheieturile si asa, in acele chinuri grozave, Sfantul Vasile preotul si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, neincetat laudand si preamarind pe Hristos.
 



 
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre judecata.     Pana ce suntem vii, sa ne gandim, deci, fratilor, cata frica va veni peste noi, in ziua Judecatii, cand vom sta tristi, pentru faptele cele rele, pe care le-am facut in viata aceasta: desertaciuni si prostii, cantece si jocuri si alte multe rautati, care nu se cuvin crestinilor a le face. Sa nu zicem aceasta o, fratilor, nici sa nu ne ingamfam: "De ar fi poruncit Dumnezeu sa nu mancam si nici sa bem, nici sa nu ne veselim, apoi, pentru ce a facut El toate acestea pe pamant ?" Ascultati si eu va voi spune voua. Ilie Proorocul, oare, n-a avut el paine si vin si indestulare omeneasca ? Dar, toate lasandu-le, s-a dus in munte si, dupa nevointa cea de patruzeci de zile, s-a putut sui cu trupul la cer. Si alt Prooroc, Daniil, oare, nu avea el, la casa lui, langa imparatul fiind, cu dregatoria cea mare, mult aur, si toata podoaba imparateasca si margaritare si pietre scumpe nepretuite ? Si, pe toate acestea lasandu-le, a marturisit pe Dumnezeu si si-a castigat lui viata vesnica. Iar, cand l-au aruncat in groapa, leii ii lingeau picioarele lui si l-a scos pe el Duhul Sfant de acolo.
    Iar voi, oameni nepriceputi, spre cine nadajduiti, de nu va temeti de Dumnezeu, ci, in ingamfare si mandrie umbland, sufletul vostru rau il pierdeti cu zgarcenia. Pentru ce nu va miluiti pe voi singuri, o, nepriceputilor oameni ? Sa nu va inselati, zicand: "Acum sa traim bine, ca maine vom putrezi si pamantul, in pamant se va duce". Iar eu aceasta iti zic tie: "Daca ai prietesug cu pamantul, atunci, iti pierzi si averea si sufletul tau". Sa intelegem, fratilor, ca, daca cineva aici este intristat, pentru sufletul sau, acela, acolo, cu cereasca slava, va fi proslavit. O, fratilor, infranati-va de prea mult satiu si de betie si astupati-va urechile la auzul cuvintelor de rusine si opriti-va mainile de la jefuire. Si picioarele noastre sa le facem sa alerge spre biserica si sa fim milostivi si darnici la saraci si, cu pocainta, sa strigam, cazand catre Domnul Dumnezeu, caci ati auzit de ocara Rastignirii, pe care a rabdat-o Facatorul, de la robii Sai. Iar noi, oamenii, spre lucruri bune suntem facuti si pentru ce sa nu rabdam infruntari ?
    Parintilor si fratilor, maicilor si surorilor, sa nu graim acest cuvant. Iata, noi ne-am trecut anii si nu putem sa plecam genunchii nostri la metanii. O, batranilor, voua va sunt gata raspunsurile, deci, sa nu va leneviti de mantuirea voastra. O, fratilor tineri, o, surorilor, sa nu va slabiti, zicand: "Tineri suntem acum, sa mancam si sa bem si sa ne veselim, iar maine dimineata ne vom pocai". O, fratilor, nu stiti, oare, ca, precum soarele usuca roua, asa si tineretea voastra se slabeste, prin faptele cele rele ? O, omule, cand dormi, oare simti pe talharul ce vine la casa ta ? Asa, nici aceasta nu o stii: cand, adica, va veni ingerul si-ti va rapi sufletul si nepregatit fiind, vei incepe, atunci, fara de nici un folos, a te cai. Deci, pana ce avem vreme, fratilor, sa vietium cu fapte bune, facand poruncile lui Dumnezeu, ca Imparatia Cereasca sa o primim.

 


Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ava Serapion, de la Paladie.     Un barbat egiptean, anume Serapion, cu porecla Sidonie, fiindca, niciodata, alta haina nu purta, decat un "Sindon", adica o haina, care asa se numeste, la toata fapta buna iscusindu-se desavarsit, cu neagoniseala pe mai toti i-a intrecut. Pentru care, nici in chilie nu a putut sa se linisteasca, ca sa nu se instraineze cu mintea, sau sa aiba ceva al sau. Ci, umbland, asa isi petrecea viata, nimic altceva neavand decat numai sindonul, pe care il purta. Acest barbat, printr-un pustnic cunoscut, s-a vandut pe sine, intr-o cetate, la un mascarici elin, pentru douazeci de galbeni, pe care ii pastra la el. Deci, el slujea mascariciului si femeii lui si casei acestora, cu silinta mare si cu indemanare, nimic alta nemancand, decat paine si apa si hranindu-si mintea, neincetat, cu citirea Sfintelor Scripturi.
    Deci, petrecand cu dansii vreme indelungata, iar, cand era timpul, vorbindu-le de crestinatate, intai, pe mascarici l-a lamurit, apoi, pe femeie, dupa aceea, si toata casa lui. Si, fiind botezati, au incetat sa mai joace in piata orasului. Deci, dupa ce a venit la viata cea placuta lui Dumnezeu, Serapion era rugat mult, de catre stapan, care ii zicea lui: "Vino, frate, sa te eliberam, fiindca tu, din robie, ne-ai slobozit pe noi". Atunci le-a zis: "Fiindca a lucrat Dumnezeul meu si voi impreuna ati lucrat si s-au mantuit, prin sine, sufletele voastre, de acum, va voi descoperi voua taina. Eu, fiind pustnic liber, de neam egiptean, si facandu-mi-se mila de voi, care petreceati cu multa ratacire, m-am vandut pe mine rob voua, ca voi, slobozindu-va din mari pacate, sa va mantuiti. Deci, de vreme ce, ceea ce a voit, a facut Dumnezeu, ma voi duce, ca si altora sa le ajut". Acestea zicand, le-a dat aurul lor. Iar ei nu voiau sa-l ia si il indemnau pe el sa dea saracilor aurul, si ziceau: "Arvuna de mantuire ni s-a facut noua". Iar el le-a zis: "Voi dati-l, fiindca al vostru si este, ca eu bani straini nu daruiesc saracilor".
    Iar ei, luand aurul, il rugau pe el, zicand sa ramana cu dansii, incredintandu-l: "Te vom socoti ca pe un parinte si stapan al sufletelor noastre, de acum inainte". Iar, dupa ce l-au rugat mult si n-au putut sa-l plece, il pofteau, macar in fiecare an sa-i cerceteze pe dansii. Deci, luandu-si ziua buna de la dansii, s-a dus acolo in Lacedemonia si, afland pe un oarecare din cei dintai ai cetatii, ca este maniheu cu credinta, impreuna cu toata casa lui, iar ca celalalt este barbat imbunatatit si evlavios, la acesta, iarasi, printr-un alt om, s-a vandut pe sine. Si vreme de doi ani departandu-l pe dansul de ratacire si toata casa lui, i-a adus la dreapta credinta.
    Apoi, lasandu-i si pe acestia, inconjura lumea, facand bine oamenilor, pe cat putea. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.

Cântare de laudă la Stăpânul Hristos, Pescarul de oameni

Pescar minunat eşti Tu,

Stăpîne Hristoase,

Şi în toate lumea năvoadele Tale întinzi,

Perle curate pescuind din adîncuri.

Tainic este năvodul Tău, împletit de Duhul,

Ţesut cu iubire crescută din lacrimi,

De către mîini îngereşti,

Pururea şi pretutindeni spre Tine ridicate.

Toţi aceia pe care mame i-au născut şi crescut în Duhul,

Toate sufletele curate din toate cotloanele lumii,

Toate pescuite sînt de sfîntul Tău năvod,

Toate în mătasea lui se regăsesc.

Cînd pe el din marea vieţii îl vei ridica,

La fund nimic nu va mai rămîne,

Decît noroiul.

O, Pescare Minunate Doamne, de perle de mult preţ,

Şi noi păcătoşii odată perle curate am fost!

Şi iată, acum sîntem căzuţi de la Scaunul Dumnezeirii Tale.

Pe fundul mării zăcem,

Acoperiţi de noroi.

Ţie ne rugăm, sfântul Tău năvod să ne cuprindă,

Şi astfel şi noi, de la strălucirea Feţei Tale,

Vom lumina ca stelele.

Cugetare

Chinuit pe Cruce fiind, Mîntuitorul Hristos pe chinuitorii Lui cei preapăcătoşi nu-i osîndea, ci iertare pentru ei cerea înaintea Tatălui Celui ceresc, zicînd: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23: 34). Să nu osîndim aşadar nici noi pe nimeni, aşa ca nici noi să nu cădem sub osîndă.

Căci nimeni nu poate fi sigur că nu i se va întîmpla să păcătuiască chiar înaintea morţii în acelaşi fel pe care l-a osîndit odată la fratele lui.

Sfîntul Atanasie din Sinai zice:

„Chiar dacă vezi pe cineva păcătuind, nu-1 osîndi, căci nu ştii ce sfîrşit va avea viaţa lui. Tîlharul răstignit la dreapta Mîntuitorului, care adînc păcătuise, a intrat în Rai, pe cînd Iuda cel care fusese apostol ales, a intrat în iad. Chiar dacă şi vezi pe cineva păcătuind, ţine minte că faptele lui bune nu i le poţi vedea. Căci mulţi sînt aceia care au păcătuit pe faţă şi s-au pocăit în ascuns; păcatele lor noi le-am putut vedea, căci vădite au fost, dar faptele lor bune nu, căci s-au făcut în ascuns. De aceea, fraţilor, să nu judecăm pe nimeni, ca nici noi să nu fim judecaţi.”

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpânul Hristos Cel răstignit pe Cruce:

• La nesfîrşita Lui întristare pentru neamul omenesc cel orbit de păcat;
• La cum, pe Cruce fiind răstignit, gîndul lui merge mai mult la Tatăl cel Ceresc decît la Sine;
• La cum, pe Cruce fiind răstignit, gîndul lui merge mai mult la omenire decît la Sine;
• La cum, pe Cruce fiind răstignit, El are certitudinea Biruinţei şi învierii Sale.

Predică

Despre maiestatea lui Hristos Biruitorul – „Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lîna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului” (Apocalipsa, 1: 14).

Aşa L-a văzut Sfîntul loan Teologul pe Mîntuitorul, după slăvită Lui Biruinţă şi înviere, el care îl văzuse şi mai înainte cu ochii cei trupeşti, el care a fost mereu văzător de Dumnezeu. El L-a văzut ca pe Fiul Omului, îmbrăcat într-un strai lung, încins cu un brîu de aur, avînd şapte stele în mîna Lui dreaptă, iar Faţa Lui strălucind ca soarele cînd străluceşte în puterea lui (Apocalipsa, 1: 16). Iată puterea şi slava cu care i s-a înfăţişat Domnul în vedenie lui loan, El Care pe Cruce era fără strălucire şi fără chip, şi Care părea cel mai neputincios dintre toţi fiii oamenilor tuturor celor care treceau pe acolo şi clătinau din capete. Dar de ce era părul capului lui alb ca lîna albă şi ca zăpada? Au nu de abia împlinise Domnul treizeci şi trei de ani cînd a fost răstignit de oameni? De unde dar părul cel alb? Au nu arată acesta vîrsta bătrîneţelor? Cu adevărat aceasta arată, dar atunci cînd este vorba de oameni muritori; dar atunci cînd este vorba de Hristos în Slavă, capul cel alb cu pletele albe ca zăpada arată mai mult decît vîrsta bătrîneţelor: el arată veşnicia, şi anume, veşnicia tinereţii! Căci bătrîneţea este a trecutului, pe cînd tinereţea, a viitorului care va să fie. Mai mult, au nu este El oare atît bătrîneţea încuviinţată a înţelepciunii cît şi tinereţea cea veşnică? Căci mai mult decît tot ceea ce a fost în timp şi este de-a lungul timpului, Hristos este mai ales veşnicia cea în afară de orice timp. Dar de ce erau ochii Lui ca para focului? Pentru că El este Atotvăzător.

De lumina soarelui multe feluri de lucruri se pot ascunde, dar nimic nu poate sta ascuns Ochilor Lui, fie din ceruri, sau de pe pămînt, sau dedesubt.

Firele zidirii toate sînt limpezi înaintea Ochilor Lui; El vede atomii pietrei, şi fiecare picătură de apă din mare; el vede atomii aerului şi toate dorinţele şi doririle fiecărui suflet de El zidit. El este Unul şi acelaşi şi ca nimeni altul; El este Cel Care din iubire pentru rasa omenească a venit pe pămînt, S-a îmbrăcat în trup muritor şi a suferit cu el, a fost batjocorit şi scuipat de necredincioşi. El este nimeni altul decît Chiar Acela Care a stat spînzurat pe Cruce, fără frumuseţe şi fără chip, a stat spînzurat împreună cu cei fără de lege, şi a fost îngropat ca un mort de losif şi Nicodim.

O fraţilor, cît de înfricoşător lucru este să gîndim la ce Oaspete măreţ şi maiestuos a avut pămîntul!

Dar şi mai înspăimîntător lucru este să ne gîndim împotriva Cui şi-a ridicat mîinile ei ucigaşe o omenire bolnavă mintal!

O, Preaslăvite Doamne, iartă-ne nouă păcatele noastre şi pomeneşte-ne pre noi cînd vei veni întru împărăţia Ta! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

    Luna lui februarie in 22 de zile: aflarea moastelor
Sfintilor Mucenici din Evghenia.


        In vremea paganilor imparati ai Romei, multe si sangeroase prigoniri s-au abatut asupra crestinilor si nenumarati marturisitori au indurat chinuri si moarte de mucenici, pentru statornicia lor in legea cea noua, a Mantuitorului Hristos.
        In lumea veche, in care cel slab era robul celui puternic, religia cea noua a crestinilor, care propovaduia dreptatea, iubirea, pacea si buna invoire intre oameni, era socotita un inversunat vrajmas, iar, repeziciunea cu care se raspandea noua credinta, dovedea sfarsitul lumii vechi. Cei ce traiau din asuprire si din silnicie nu puteau vedea cu ochi buni ridicarea robilor, din truda carora se indestulau. De aceea, a si fost prigonita cu atata ura, cu atata sete de sange, cu atatea chinuri cumplite, religia crestinilor. Nu s-au cunoscut in viata omenirii chinuri mai grele, ca cele indurate de crestini in primele trei veacuri dupa Hristos. Niciodata n-au fost dati mortii oameni nevinovati si fara aparare, ca in vremea prigoanelor, impotriva credintei crestine.
        Pana si trupurile, celor ucisi cu grele cazne, nu erau ingropate, ci lasate prada pasarilor si foarelor salbatice, spre mancare. Crestinii le luau in taina, infuntand primejdia mortii si le ingropau cu cinste, prin case, prin gradini si prin locuri ascunse de prigonitori. In acest chip, au fost ingropate si in partile Evheniei, multime de moaste de Sfinti Mucenici, rapusi pentru credinta in Hristos. Si, vreme indelungata, au stat acolo, nestiute si necunoscute de nimeni.
        Prabusindu-se, insa, stapanirea imparatilor pagani, iar asezarile dreptei credinte linistindu-se, pe vremea dreptcredinciosului imparat Arcadie (395-408), au inceput a fi scoase, din sanurile pamantului, moastele celor ucisi pentru credinta, ca facea Dumnezeu semne la locul unde erau ingropate, dand prin ele, tamaduiri bolnavilor si mare si buna mireasma, vrand Dumnezeu, in acest chip, ca sa fie robii Sai preamariti. Si s-au aflat atunci, si moastele multor Mucenici, din partile Evgheniei, al caror nume, numai Dumnezeu il stie. Si mergand acolo, episcopul Toma, arhiereul Constantinopolului, impreuna cu mare sobor de preoti si de credinciosi si afland sfintele moaste intregi si nestricate, le-au asezat pe ele in biserica, cu psalmi, cu cantari si cu miresme, dupa cuvantul Domnului: "Pazi-va Domnul oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi."
        Si asa, Mucenicii Domnului, cei necunoscuti, se pomenesc din randuiala lui Dumnezeu, la 22 februarie, in ziua aflarii cinstitelor lor moaste. Dumnezeului nostru, slava!

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Vasile, preotul din Ancira

   Sfântul Vasile, preotul Bisericii Ancirei, din cetatea Galatiei, cu totul se sârguia să înveţe pe oameni adevărul creştinesc şi să-i întoarcă din calea diavolească şi din toate lucrurile cele rele ale aceluia. El neîncetat propovăduia că vreme cumplită a sosit şi că în multe feluri sunt căpeteniile cetelor iadului; pentru că satana are slugile sale, dintre care unele îmbrăcate în haine de oi, iar înăuntru fiind lupi răpitori, şezând lângă calea acestei scurte vieţi, ca să vâneze sufletele spre pierzare, a căror meşteşugire şi răpire o arată această vreme.

    Deci, fără temere zicea sfântul: "Vă arăt tuturor calea ce duce spre mântuire, întru Hristos Dumnezeu, iar rătăcirea celor necuraţi o vădesc şi o mustru. Dacă oarecare, lăsând pe veşnicul şi adevăratul Dumnezeu, au alergat la idolii cei orbi, surzi şi muţi, aceia vor moşteni văpaia focului nestins care iese din zeii lor. Drept aceea noi toţi, cei ce iubim pe Hristos şi ca pe un povăţuitor al credinţei noastre Îl cinstim cu osârdie şi voim ca nerăpită să-I păzim comoara în curatele vistierii ale sufletului, să călcăm cu picioarele înşelăciunile diavoleşti şi dănţuirile praznicilor idoleşti, apoi să fugim de urâţii împiedicători, întărindu-ne cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, dătătorul veşnicei răsplătiri".

    Astfel făcea sfântul în toate zilele, înconjurând cetatea şi pe fiecare întărind, ca să ţină desăvârşit credinţa şi să se izbăvească de veşnicile munci ce vor să fie. Şi a fost acest sfânt Vasile preot pe vremea patriarhului Constantinopolului, Eudoxie arianul, de care, în vremea sinodului arian din cetatea lui Constantin, a fost oprit de a sluji cele sfinte, pentru dreapta sa credinţă. Dar după aceea i s-a poruncit de două sute şi treizeci de episcopi, care se adunaseră în Palestina, ca iarăşi cu îndrăzneală să săvârşească cele sfinte. Pentru că, având dreaptă credinţă şi viaţă plăcută lui Dumnezeu, vestea cuvântul credinţei fără de prihană şi pe mulţi îi întorcea de la rătăcire. Pentru aceasta, când tot sufletul creştinesc dreptcredincios era prigonit, sfântul a fost clevetit la împăratul Constanţiu, fiul marelui Constantin, că ar tulbura poporul şi întru adevăr, pe mulţi i-a învăţat a crede drept, pentru că era statornic şi tare în credinţa şi aşezămintele părinteşti, nicidecum abătându-se din mărturisirea cea dreptcredincioasă. Iar când a luat împărăţia Iulian Paravatul (Apostatul) şi s-a făcut pierzător de suflete omeneşti, punându-le înainte legile cele nebune pentru necuratele jertfe idoleşti, atunci şi în ţara Galatiei, prin porunca lui, se sileau popoarele la închinarea idolească, timp de un an şi trei luni.

    Sfântul Vasile, văzând pierzarea sufletelor omeneşti, se ruga lui Dumnezeu pentru cetatea sa, Ancira, zicând: "O, Mântuitorule al lumii, Hristoase, lumina cea neapusă, comoara veşnicelor vistierii, Cel ce cu voia Tatălui izgoneşti întunericul şi cu Duhul Lui pe toate le alcătuieşti, caută cu sfântul şi înfricoşatul Tău ochi şi risipeşte necuratele slujiri, care se împotrivesc voii Tale celei sfinte că, fiind stricat sfatul lor cel neputincios, să nu fie împiedicare sufletelor întru Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce în veci petreci!"

    Închinătorii de idoli, auzind pe Sfântul Vasile rugându-se la arătare, s-au pornit asupra lui cu mare mânie şi unul dintre dânşii, anume Macarie, alergând, l-a prins, zicând: "De ce tu înconjuri toată cetatea tulburând poporul şi stricând legea cinstirii de zei, aşezată cu laudă de împăratul?" Răspuns-a lui sfântul: "Să sfărâme Dumnezeu gura ta, robul diavolului, pentru că nu eu stric legea voastră, ci Cel ce locuieşte în cer, cu puterea Sa nevăzută, o strică şi o va strica mereu şi va pierde tot sfatul vostru, până ce veţi slăbi desăvârşit şi veţi moşteni veşnica muncă cea pregătită vouă". Şi, umplându-se de mânie necuraţii, l-au dus la ighemonul Saturnin, zicând: "Omul acesta tulbură cetatea noastră şi pe mulţi, amăgindu-i, îi duce la rătăcire; iar acum a venit la atâta îndrăzneală, încât, propovăduind cele îndărătnice, nu se îndoieşte a răsturna altarele şi pe împăratul a-l huli".

    Saturnin ighemonul l-a întrebat pe sfântul: "Cine eşti tu, cel ce îndrăzneşti unele ca acestea?" Răspuns-a Sfântul Vasile: "Creştin sunt, căci acest nume îmi este mai cinstit decât toate". Zis-a Saturnin: "Dacă eşti creştin, pentru ce nu faci cele ce se cuvin creştinului?" Răspuns-a sfântul: "Bine mă sfătuieşti, o, ighemonule, căci se cade că faptele cele bune ale omului creştin, arătate să fie tuturor, precum învaţă Sfânta Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri".

    Zis-a Saturnin: "Pentru ce dar tulburi cetatea noastră şi huleşti pe împăratul pretutindeni, ca şi cum ar fi călcat legile cele bune?" Răspuns-a sfântul: "Pe împăratul vostru nu-l hulesc, ci ştiu pe Împăratul Cel din cer, Care este Dumnezeu, Căruia închinătorii cei vrednici, părinţii noştri, pretutindeni i se închină în curăţia inimii. Acela este puternic ca a voastră păgânătate cea legiuită cu nesocoteală în scurtă vreme s-o strice". Zis-a Saturnin: "Oare nu ţi se pare a fi dreaptă legea aşezată de împăratul nostru?" Grăit-a sfântul: "Cum poate să fie dreaptă legea aceea care este asemenea unui câine mânios, care purtând carne în gură, mănâncă, înconjurând jertfele, şi înaintea diavolescului altar lătrând pune trup omenesc şi varsă sânge împrejurul lui, înjunghiind pe prunci pentru jertfa diavolilor? Deci, o lege ca aceasta cum va putea să se numească dreaptă?"

    A zis Saturnin: "Încetează de a minţi, limbutule, şi te supune împăratului!" Răspuns-a Sfântul Vasile: "Cerescului Împărat m-am supus până acum şi mă supun, iar de sfânta credinţă cea întru El niciodată nu mă voi depărta". Zis-a Saturnin: "Despre care împărat ceresc, căruia te supui, îmi vorbeşti?" Răspuns-a sfântul: "Pe Acela ţi-L spun, Care este în cer şi spre toţi priveşte, iar cel pe care tu îl lauzi este pământesc şi îndată, ca un om, va cădea în mâinile Împăratului celui mare".

    Acestea auzind, Saturnin s-a mâniat şi a poruncit ca, dezgolind pe sfântul, să-l spânzure de copaci şi cu unelte de fier să-i strujească trupul. Iar el, fiind spânzurat în chinuri, se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul veacurilor, căci m-ai făcut vrednic să pătimesc pentru Tine acestea şi să aflu calea vieţii, pe care umblând voi putea vedea pe moştenitorii făgăduinţelor Tale". Deci, strujindu-se sfântul, ighemonul i-a zis: "Acum, Vasile, prin rănile cele dureroase pedepsindu-te, supune-te împăratului". Răspuns-a sfântul: "O, sălbaticule şi străinule de nădejdea creştinească, ţi-am spus acum că adevăratului Împărat şi Dumnezeului meu mă supun, crezând în El, şi nu-mi este mie cu putinţă să mă depărtez de Acela". Apoi, poruncind Saturnin slugilor care-l strujeau să înceteze, fiindcă osteniseră, a zis iarăşi către sfântul: "Crede nouă, şi zeilor noştri adu-le jertfe". Răspuns-a sfântul: "Zeilor celor deşerţi nu mă voi închina, nici voi fi părtaş jertfelor celor ce ucid sufletele".

    Atunci a poruncit ighemonul să-l ducă pe mucenic în ţeapă; şi, mergând sfântul, l-a întâmpinat un oarecare elin, cu numele Felix, şi i-a zis lui: "Ce este aceasta, Vasile, că singur tu mergi să te pierzi? Oare nu ţi-ar fi fost mai bine de te-ai fi făcut prieten zeilor şi să fi câştigat darurile cele făgăduite de împărat? Deci vei pătimi cumplit şi încă mult timp, după vrednicie, deoarece singur ai voit astfel". Sfântul a răspuns: "Îndepărtează-te, necuratule, care nu ştii pe Hristos, veşnicul Împărat al făgăduinţelor celor adevărate, că nu eşti vrednic a şti acelea! Căci, fiind în întuneric, cum vei putea să priveşti spre lumina cea adevărată şi să cunoşti negura ce te împresoară?" Acestea zicând, Sfântul Vasile a intrat în temniţă.

    Ighemonul Saturnin, trimiţând scrisori la împăratul Iulian, l-a înştiinţat pe el despre preotul Vasile. Iar împăratul îndată a trimis la Ancira pe un oarecare Elpidie, dascăl al pierzării, care altădată a fost creştin, iar acum era călcător de lege. Împreună cu dânsul a trimis şi alt pierzător, anume Pigasie, care fusese şi el altădată creştin şi din bunătăţile cereşti căzuse. Ei plecând spre Ancira, când au ajuns în Nicomidia, au găsit pe Asclipie, slujitorul idolesc, pe care luându-l cu dânşii, cei trei boieri ai oştirii diavolului, au sosit în cetatea Ancira. Iar Sfântul Vasile, şezând în temniţă, nu înceta ziua şi noaptea a lăuda şi a slăvi pe Dumnezeu.

    A doua zi a venit Pigasie în temniţă la Sfântul Vasile şi, închinându-se lui, i-a zis: "Bucură-te, Vasile!" Răspuns-a lui sfântul: "Nu-ţi este ţie bucurie, cel fără de bucurie şi călcător de adevăr! Nu-ţi este ţie mântuire, care altădată din izvorul lui Hristos ai băut, iar acum te saturi de noroiul cel urât, înghiţind jertfele idoleşti; altădată ai fost părtaş dumnezeieştilor Taine, iar acum diavoleştilor mese eşti întâi şezător; altădată învăţător al adevărului şi acum povăţuitor al pierzării. Altădată cu sfinţii săvârşeai prăznuirile, iar acum cu slugile satanei dănţuieşti; altădată erai povăţuitor spre lumină celor rătăciţi întru întuneric, iar acum singur cu totul eşti cuprins de negură. Cum de ţi-ai pierdut nădejdea ta şi te-ai lipsit de sufleteasca vistierie? Ce vei face când va cerceta Domnul despre tine?"

    Acestea spunându-le, Sfântul Vasile s-a rugat Domnului, zicând: "Slavă Ţie, o, Dumnezeule, Cel ce eşti cunoscut de robii Tăi şi aduci spre lumină pe cei ce doresc a Te vedea pe Tine, Dumnezeul lor; Cel ce preamăreşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine şi umpli de ruşine pe cei ce urăsc legea Ta; Cel ce eşti lăudat sus de oşti cereştii şi pe pământ de oameni închinat; binevoieşte, Dumnezeule Cel închinat, ca toate legăturile diavolului să se rupă de la sufletul robului Tău, ca să pot scăpa de vânarea celor ce urăsc dreptatea şi se laudă că au să mă biruiască pe mine".

    Auzind Pigasie unele ca acestea, s-a dus de la dânsul tulburat şi, la prietenii săi întorcându-se, le-a spus toate cele grăite de Vasile. Iar aceia s-au umplut de mânie, căci văzuseră pe Pigasie tulburat, şi, ducându-se la ighemon, i-au spus despre aceea.

    Atunci ighemonul îndată a poruncit să aducă iarăşi pe sfântul la întrebare. Stând la judecată, Sfântul Mucenic Vasile a zis către ighemon: "Fă ceea ce voieşti". Iar Elpidie, auzind pe Vasile vorbind fără frică, a zis către judecători: "A înnebunit acest om fărădelege. Deci acum, pedepsindu-se cu muncile, de se va supune la închinarea zeilor, îşi va afla sufletul său, iar de nu va voi să se plece, atunci însuşi împăratul nostru se va bucura", - zicea aceasta socotind că prin vicleşug îl va face să se închine zeilor. Intrând la împărat, i-a spus: "Stăpâne împărate, Vasile, nesuferind muncile, voieşte să se supună înaintea măririi tale". Deci s-a dus împăratul în capiştea lui Asclipie şi a poruncit să aducă la sine pe mucenic. Stând Sfântul Vasile înaintea împăratului, a zis către dânsul: "Unde sunt jertfitorii şi proorocii tăi, care s-au obişnuit a fi cu tine? Ţi-au spus oare pentru ce am venit la tine?" Iulian răspunse: "Socotesc că tu, fiind înţelept, te-ai cunoscut însuţi pe tine şi acum voieşti să te uneşti cu noi şi să aduci jertfă zeilor". Grăit-a sfântul: "Să ştii, o, împărate, că sunt nimic aceia pe care îi numeşti zei. Ei sunt idoli surzi şi orbi, iar pe cei ce cred într-înşii îi trag în iad".

    Zicând aceasta, a rupt o bucată de carne ce atârna din trupul său şi a aruncat-o în obrazul împăratului, zicând: "Primeşte, Iuliane, şi mănâncă, dacă te îndulceşti cu o mâncare ca aceasta, că eu spre a vieţui am pe Hristos, iar a muri pentru Dânsul îmi este dobânda. El este ajutorul meu în Care cred şi pentru Care rabd acestea". Despre o mare îndrăzneală şi bărbăţie ca aceea a Sfântului Vasile, îndată a străbătut vestea pretutindeni între creştini şi toţi l-au fericit pentru mărturisirea sa atât de preaslăvită pentru Hristos şi pentru lucrul cel bărbătesc, prin care a ruşinat pe tiran.

    Iar Frumentin, comitele cetei ce purta paveze, care a adus înaintea împăratului pe Sfântul Vasile, Mucenicul, văzând ce a făcut şi cum, rupând carne din trupul său, a aruncat-o în obrazul lui Iulian spunându-i cuvinte dosăditoare, s-a ruşinat foarte şi s-a temut de mânia împăratului; căci văzuse pe împărat schimbându-se la faţă şi pornit de mânie, nu atât asupra mucenicului, cât asupra lui, deoarece a pus pe legatul acela înaintea împăratului. Şi îndată comitele, apucând pe Vasile, a plecat degrabă din faţa împăratului şi, trăgându-l în divan suflând cumplit de mare mânie, a poruncit ca mai cu asprime să-l muncească, mai mult decât cu cele dintâi munci, care i se dăduseră de dânsul în toate zilele. Şi nu numai pielea mucenicului o sfărâmase cu rănile, dar şi tot trupul, încât se vedeau şi cele dinăuntru ale lui. Iar Sfântul Vasile într-o muncire ca aceea se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeule, nădejdea creştinilor, Cel ce sprijineşti pe cei căzuţi şi ridici pe cei surpaţi, Cel ce scoţi din stricăciune pe cei ce nădăj-duiesc spre Tine, Cel ce ştii suferinţele noastre, Bunule, Îndurate, Milostive şi îndelung răbdătorule, caută din preaînaltul scaun al slavei Tale, dă-mi să săvârşesc cu credinţă alergarea mea şi fă-mă vrednic Împărăţiei Tale veşnice şi fără de moarte!"

    După ce a înserat, comitele a poruncit să-l arunce pe Sfântul Vasile în temniţă. Iar Iulian, a doua zi foarte de dimineaţă, a ieşit din cetate, nelăsând pe comite să-i vadă faţa şi s-a dus în Antiohia. Comitele, văzând asupra sa minia împărătească ce i se făcuse pentru Vasile, s-a înfocat mai mult asupra sfântului şi, scoţându-l din temniţă, i-a zis: "Ce vei mai face, o, nebunule om, mai mult decât toţi oamenii? Vei jertfi zeilor, cum a poruncit împăratul, sau nu? Ţi-ai ales una din două?" Atunci, mâniindu-se şi ighemonul, a poruncit să-l spânzure pe sfântul spre munci şi să-i strujească coastele cumplit, mult timp, apoi cu fiare grele ferecându-l, l-a aruncat iarăşi în temniţă.

    După aceea, împăratul Iulian, ducându-se în părţile Răsăritului, a mers la Ancira şi l-au întâmpinat slugile diavolului, având cu dânşii pe idolul lor care se numea Ghecatis. Intrând în palat, a chemat pe jertfitorii idoleşti şi i-a miluit cu aur. Iar a doua zi, făcându-se privelişte, Elpidie a adus aminte împăratului despre Vasile; şi, sculându-se de la privelişte, împăratul a poruncit să aducă la dânsul în palat pe Vasile. Deci a mers Sfântul Vasile şi a stat înaintea împăratului cu faţa luminoasă, având minunată cuviinţă. Iar Iulian a zis către dânsul: "Care este numele tău?" Sfântul a răspuns: "Cine sunt, îţi voi spune acum: întâi mă numesc creştin, iar numele lui Hristos este veşnic şi covârşeşte mintea omenească, iar de oameni Vasile mă numesc. Şi de voi păzi fără prihană numele lui Hristos după care sunt numit, voi lua de la El în ziua judecăţii răsplătire fără de moarte!"

    Iulian împăratul a zis: "Nu rătăci, Vasile, pentru că sunt în-ştiinţat despre tainele voastre. Tu crezi Aceluia Care a luat moarte de ocară pe vremea lui Pilat din Pont?" Răspuns-a sfântul: "Nicidecum nu rătăcesc, împărate. Tu ai rătăcit, făcându-te călcător de lege şi lipsindu-te de cereasca Împărăţie. Eu cred în Hristos al meu, de Care tu te-ai lepădat, căci El ţi-a dăruit această pămîn-tească împărăţie, dar degrabă o va lua de la tine, ca să cunoşti ce fel de Dumnezeu ai mâniat". Zis-a Iulian: "Te îndrăceşti, nebunule! Nu va fi aşa precum voieşti tu".

    Răspuns-a sfântul: "Nu-ţi aduci aminte de răsplătirile lui Hristos cele pregătite robilor Lui? Nu te-ai ruşinat de altarul prin care ai scăpat de ucigătoarea moarte, când erai prunc de opt ani şi, fiind spre ucidere căutat, te-ai ascuns în sfinţitul locaş; nici n-ai păzit legea pe care cu gura ta, când erai în rânduiala bisericească, adeseori ai propovăduit-o. Pentru aceasta nici Hristos, Împăratul Cel mare, nu te va pomeni întru a Sa veşnică Împărăţie, ci şi această vremelnică împărăţie, nu după mult timp, o va lua de la tine şi trupul tău nu se va învrednici îngropării, pe când sufletul tău în cumplite dureri ţi-l vei lepăda!" Aceasta mai înainte a proorocit-o sfântul despre grabnica moarte a lui Iulian, al cărui trup, fiind îngropat, l-a aruncat pământul din sânul său afară.

    Atunci a zis Iulian: "Eu, o, necuratule, am vrut să te eliberez, dar, deoarece repeţi fără ruşine cuvintele tale nebuneşti şi sfatul meu îl lepezi, încă şi cu mustrări multe mă ocărăşti, pentru aceea porunceşte mărirea mea, ca din trupul tău în toate zilele să se facă câte şapte curele!" Deci a poruncit comitelui Frumentin, purtătorul de paveze, ca, luând pe Vasile, în toate zilele să-i jupoaie pielea, făcând câte şapte curele; şi aceasta o făcea Frumentin cu osârdie.

    Sfântul cu vitejie răbda pentru Hristos nişte chinuri cumplite ca acelea, toată pielea lui în câteva zile fiind jupuită în curele şi curelele acelea atârnând pe dinainte şi pe la spate, a grăit pătimitorul către comite: "Acum aş voi să merg la împărat, să vorbesc cu el". Comitele, la acele cuvinte ale lui, l-a întrebat: "Pentru a te supune poruncii, sau a pieri în munci?" Sfântul Mucenic Vasile răspunse: "O, necuratule om, ai uitat câte curele ai jupuit ieri şi în zilele trecute de pe trupul meu, încât toţi care se uitau la mine plângeau, văzând muncile care mi le făceai, hulitorule de cele sfinte? Iată acum, cu darul Hristosului meu, stau sănătos înaintea ta! Spune tiranului Iulian, împăratul tău, cât de mare este puterea lui Hristos Dumnezeu, pe care el a părăsit-o, şi şi-a pierdut sufletul amăgindu-se de diavol. Nu-şi aduce aminte cum Hristos Dumnezeu l-a izbăvit de moartea prin ucidere, ascunzându-l printre sfinţii preoţi şi sub dumnezeiescul altar al sfintei biserici? Această facere de bine uitând-o, s-a lepădat singur de Dumnezeu şi a fugit din Biserică. Iar eu nădăjduiesc în Hristosul meu, că degrabă îi va răsplăti după vrednicie şi va pieri ticălosul călcător de lege în tirania sa".

    Comitele a zis: "Te îndrăceşti, nebunule! Iulian, stăpânul meu cel nebiruit, fiind iubitor de oameni şi milostivindu-se spre tine, ţi-a poruncit ca împreună cu noi să prăznuieşti în jertfe de cărnuri şi în tămâieri binemirositoare. Dar tu n-ai voit să te supui, ci, dimpotrivă, cu ocări ai necinstit mai întâi pe împărat, după aceea m-ai băgat şi pe mine în primejdie. Deci îţi voi răsplăti după vrednicia ta, cu nişte munci ca acestea, cu care degrabă te vei duce din viaţa aceasta".

    Zicând acestea, comitele a poruncit să înfierbânte ţepuşe de fier şi cu acelea să-i împungă trupul pe spate şi pe pântece. Fiind muncit astfel, Sfântul Vasile a căzut la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu mare glas şi zicând: "Lumina mea, Hristoase, nădăjdea mea, Iisuse, limanul cel lin al celor învăluiţi, mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul părinţilor mei, că ai scos sufletul meu din iadul cel mai de jos şi ai păzit în mine numele Tău cel slăvit ca, în lănţuire sfîrşindu-mi alergarea, să fiu părtaş odihnei celei veşnice pentru făgăduinţele făcute părinţilor mei de Tine, Arhiereul cel Mare, Iisuse Hristoase, Domnul nostru! Acum primeşte în pace duhul meu, petrecând neschimbat în această mărturisire, că Tu eşti milostiv şi mare este îndurarea Ta, Cel ce vieţuieşti şi petreci în vecii vecilor. Amin!"

    Săvârşindu-şi rugăciunea şi fiind străpuns pântecele lui cu acele înfocate ţepuşe, a adormit cu somn dulce, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu. Deci s-a sfârşit Sfântul Vasile în mărturisire mucenicească, în 28 de zile ale lunii ianuarie. Iar după uciderea şi pierzarea cea grabnică a lui Iulian Paravatul, mult-pătimitorul trup al mucenicului s-a arătat a fi cinstit de creştini în a 22-a zi a lunii martie, în care s-a aşezat pomenirea lui. Vitejeasca lui pătimire a întărit pe toţi creştinii în credinţa cea adevărată în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi cinstea în veci vecilor. Amin.

Viaţa Sfintei Mucenițe Drosida, fiica împăratului Traian

   În vremea împărăţiei lui Traian, cinci fecioare canonice, care trăiau într-un loc retras de sihăstrie, păzind toate poruncile lui Dumnezeu - pentru aceasta se chemau canonice -, aveau şi ca îndatorire strângerea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu mir şi înfăşurarea lor în pânze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste fecioare pe ascuns, pe când cei ce păzeau camerele de dormit împărăteşti fuseseră cuprinşi de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preţ şi a cerut acelor fecioare ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.

    Adrian, logodnicul Drosidei, care era şi sfetnic al împăratului, a cerut să se pună soldaţi de pază lângă trupurile creştinilor morţi, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Paznicii, stând de veghe, au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Împăratul, văzând laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a înspăimântat, şi a poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar se va căi de ceea ce a făcut, iar pe celelalte cinci femei canonice a poruncit să le arunce într-un vas cu aramă topită. Din aramă amestecată cu ţarina celor cinci femei s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obşteşti, ridicate atunci din nou de împărat, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

    Deci, vestindu-se ziua serbării şi alergând mulţime din toate părţile, îndată ce s-a apropiat unul de uşa băii a căzut şi a murit; asemenea şi ceilalţi, neputând nimeni să intre înăuntru. Aflând de aceasta, împăratul a chemat pe slujitorii idoleşti şi i-a întrebat dacă nu s-a făcut vreo vrajă de creştini, de nu poate să intre nimeni în baie. Iar ei au răspuns: "Nu, împărate, ci vasele de aramă făcute cu trupurile femeilor au făcut minunea aceasta". Apoi împăratul a poruncit ca acele vase să se topească şi din ele să se facă idoli noi cu chipurile celor cinci fecioare, spre necinstea lor, şi să se aşeze în baie.

    După ce le-a aşezat în baie, a văzut împăratul în vis cinci mieluşele curate ce păşteau într-o grădină, iar un păstor înfricoşat zicea împăratului: "Iată cele ce ai socotit să le pui goale în baie pentru necinstea Bunului şi Înduratului Păstor, răpindu-le de la tine, le-a aşezat în acest loc frumos, unde va veni şi Drosida fiica ta". Deşteptându-se împăratul, s-a umplut de mânie şi a poruncit să se aprindă un cuptor mare cu foc şi a pus scrisoare cu următorul cuprins: "Bărbaţi galileeni, care vă închinaţi Celui răstignit, scăpaţi-vă pe voi de mai multe munci, iar pe noi de osteneli şi fiecare din voi, singur să se arunce în cuptorul pregătit cu foc".

    Auzind şi Drosida de porunca aceasta, dorind a urma celor cinci fecioare, ridicând ochii, zicea: "Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, de este voia Ta să mă mântuiesc şi să scap de nebunească credinţă a tatălui meu, ajută-mi să scap din cămara cea de nuntă a necredinciosului Adrian şi să mă duc unde sunt şi cele cinci fecioare, ce m-au povăţuit la frică Ta".

    Zicând aceasta, şi-a schimbat hainele împărăteşti şi, ieşind uşor pe când paznicii dormeau, s-a dus să se arunce în cuptor. Deci, mergând pe cale, cugeta întru sine, zicând: "Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul şi sunt încă necurată! Ci, Împărate al împăraţilor, Doamne, Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia mea pentru dragostea Ta, ca să mă aşez portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă şi pe mine cu Duhul Tău cel Sfânt!" Şi zicând aceasta, scoţând mirul pe care îl luase cu sine şi ungându-se, s-a aruncat într-un lac şi s-a botezat, zicând: "Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin".

    Şi păzindu-se pe sine după aceea, timp de şapte zile primea hrană îngerească. Unii iubitori de Hristos, stând pe lângă ea, au aflat cele despre dânsa. Apoi a opta zi, rugându-se lui Dumnezeu să o lumineze ce să facă, a adormit în Domnul.

 
 
Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre un mascarici, care s-a mantuit
cu doua femei împreunã.

        A fost un oarecare mascarici, in cetatea Tarsul Ciliciei, anume Vavila si avea el doua femei, numele uneia fiind Comita, iar al alteia, Nicosa. Si acesta petrecea spurcat, facand cele placute celor ce slujesc diavolul. Insa, odata, a mers el la o biserica si s-a intamplat a se citi la Evanghelie, dupa a lui Dumnezeu purtare de grija, intr-acel loc, unde este scris: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor." Deci, auzind el aceasta, i s-a deschis lui inima spre pocainta si a inceput a plange si a se ocara pe sine pentru faptele sale, pe care le facuse. Si, indata dupa aceea, a iesit din biserica, a chemat pe amandoua femeile sale si le-a zis: "Voi stiti cum am petrecut spurcat, impreuna cu voi si, iata, va dou voua averea, pe care v-o fagaduisem. Inca, va dau voua si partea mea. Deci, faceti-va voua parte intocmai din toate, pentru ca eu, de acum, toate le las si ma voi lepada de toate si, ducandu-ma, ma voi face calugar."
        Iar acelea, daca au auzit acestea, ca si cu o gura raspunzand, i-au zis lui: Daca la faradelegi si la pierzare sufleteasca partase ti-am fost, acum, cand voiesti sa faci lucrul placut lui Dumnezeu, oare, ne lasi pe noi? Si numai tu singur voiesti sa te mantuiesti? Cu adevarat, nu te vom lasa pe tine, ci, si la lucrul cel bun, partase vom fi tie." Aceasta auzind-o, Vavila, ducandu-se s-a calugarit si s-a inchis intr-un turn al cetatii. Iar acelea, vanzandu-si toata averea lor, au impartit-o la saraci si, in haine cernite imbracandu-se, si-au facut o chilie mica, aproape de turn, si s-au inchis acolo.
        Si era acest Vavila om smerit, plin de frica lui Dumnezeu, umilit si bland si, fiind multora de folos si lui Dumnezeu placut, la vesnica viata s-a mutat, intru Hristos Iisus Domnul nostru.

 
 
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Efrem, despre ceasul mortii.

        Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Sai, iar moartea pacatosilor este rea. Pentru care si zicea Proorocul: "Pentru ce ma tem in ziua cea rea? Ca faradelegea mea ma va impresura." Caci, va veni ceasul nostru, fratilor, va veni negresit si nu va trece. Singur fiind, gol, fara de ajutor, fara de ocrotire, fara de tovarasi, negatit, fara de indrazneala, intru lenevire, in ziua in care nu stie cand va ajunge si in ceasul, in care nu se asteapta, cand se va desfata, cand va fi fericit, cand se va rasfata, cand fara de grija va fi, atunci, ceasul omului va sosi, si toate desarte vor ramane. O mica fierbinteala si toate nefolositoare si zadarnice vor fi; ca ne ducem cu totii acolo, unde niciodata nu am mers. De multi povatuitori iti este tie atunci trebuinta, omule, de multe rugaciuni, de multe ajutorari, in ceasul acela al despartirii sufletului. Mare este atunci frica, mare cutremurul, mare taina, mare primejdia acelui ce se desparte de trup si se duce catre lumea aceea. Ca, daca aici pe pamant, mutandu-se dintr-un loc intr-altul, cineva are nevoie de oarecare povatuitori, cu atat mai mult, atunci, cand ne ducem in locurile cele ce sunt in veac netarmurite, de unde nimeni nu s-a intors. De multi ajutatori, zic, iarasi ai trebuinta in ceasul acela. Acela este ceasul omului singur si trecere nu are. Ceasul omului singur este sfarsitul a tot ce vedem. Cumplita este trecerea, dar toti o vom cerca. Stramta si cu necaz este calea, dar toti vom calatori pe dansa. Amar si greu este paharul, dar toti pe el, si nu pe altul, il vom bea. Mare si nearatata este taina mortii si nimeni a o povesti nu poate.
        Plangem si suspinam, dar nimeni, dintre oameni, nu este, care poate sa ne ajute. Celor care pleaca dincolo le stergem lacrimile ochilor, limba lor cea arsa o racorim cu apa, urechea o punem la gura lor, sa auzim cuvintele lor cele din urma, zicand: "Cum te vezi pe tine, frate, acum? Nu te teme, iubitor de oameni este Dumnezeu." Acestea catre dansii le zicem. Nu este intru noi atunci rautate, grija de bani, grija de bucate. Si, vazand taina cea mare a mortii, ne clatinam capetele noastre si pe noi insine ne smerim si vai si amar zicem, cand cela ce se duce de la noi, de la toti luandu-si iertaciune si pe toti imbratisand, zice: "Ramaneti sanatosi, fratilor buni, ramaneti sanatosi, rugati-va, stiind si cunoscand ca ma duc in cale lunga, pe care niciodata, cu adevarat, nu am calatorit si merg, in tara straina, unde nimeni nu ma cunoaste si in lume infricosatoare, de unde nimeni nu s-a intors, si in pamant intunecat, unde nu stiu ce mi se va intampla, in iad adanc si la judecata, unde ingerii nu cata la fata nimanui.
        Deci, mantuiti-va, iubitii mei frati, mantuiti-va, prieteni, ca eu nu mai sunt de acum prieten al vostru, ci strain. Mantuieste-te, buna obste de frati, ca nu voi mai calatori cu voi impreuna. Mantuiti-va, rudenii ramaneti sanatosi. Putin timp va trece si veti veni aici, putin, si veti veni dupa noi, ca va asteptam sa ne ajungeti, ca eu nu mai vin la voi. Orice bine am lucrat, plata acum am luat si orice fapta buna am trimis inainte, aceasta ma va si intampina. De am miluit pe cineva pe pamant, in ceasul acesta ma va milui. Ca stramt si cu necaz este ceasul acesta de acum, la iesirea sufletului, mai presus de cat tot ceasul stramt si dureros, ca, nefiind eu gata, m-a cuprins, si fara de roada si uscat fiind, am fost taiat. Nici un bine ca merinde, nu am cu mine. Miluiti-ma si ajutati-ma si va rugati, ca si eu sa aflu acolo putina odihna, ca sa dobandesc acolo, nu multa, ci putina mila, ca am pacatuit mult." Dumnezeului nostru, slava! Amin.