10 martie – Sf. Mc. Codrat din Corint și a celor dimpreună cu dânsul;
• Pomenirea Sfântului Mucenic Codrat din Corint şi celor împreună cu dânsul
În timpul marilor prigoane împotriva
creştinilor, mulţi dintre cei credincioşi scăpau ascunzîndu-se în munţi
şi în peşteri. Aşa s-a întîmplat şi cu mama acestui sfînt Codrat. Ea era
însărcinată cînd a izbucnit prigoana. Fugind şi ascunzîndu-se, l-a
născut pe Codrat într-o pădure şi a murit la scurt timp după aceea. Sfîntul
Codrat a rămas de copil în grija Sfintei Pronii Dumnezeieşti şi
sfîntului înger păzitor care l-au hrănit şi au avut grijă de dînsul,
călăuzindu-l la tot pasul. Sfîntul Codrat a crescut în sînul
naturii şi în deplină singurătate. Cel care i-a hrănit pe israeliţi cu
mană în pustie picura o rouă dulce şi pe buzele copilului Codrat. Cînd a
împlinit doisprezece ani, acesta a intrat în cetate şi acolo nişte
oameni buni l-au îndrăgit şi l-au luat cu ei, dîndu-l la învăţătură.
El a studiat ştiinţa medicală şi a ajuns să vindece bolnavii, cu
remedii trupeşti, dar mai mult cu cele duhovniceşti aflate în puterea şi
duhul rugăciunii îngemănate cu postul, cu care era obişnuit încă din
copilărie. Când un nou val de persecuţii a izbucnit sub împăratul Decius, Sfîntul Codrat a fost adus la judecată şi aruncat în temniţă. Cu
el s-au mai aflat cinci împreună-pătimitori, care au mărturisit şi ei
Numele lui Hristos. Ei erau Ciprian, Dionisie, Anectus, Pavel şi
Crescens. Toţi şase au fost tîrîţi pe străzile cetăţii de către
păgîni, şi mai ales de copiii acestora. Ei au fost bătuţi cu ciomege iar
în cele din urmă tîrîţi la eşafod. Aici mucenicii s-au rugat lui
Dumnezeu, după care au fost ucişi prin decapitare. Chiar din acel loc a
izbucnit atunci un izvor de apă care se numeşte şi astăzi Codrat,
rămînînd mărturia de neşters a muceniciei acestor şase sfinţi nevinovaţi
ai lui Hristos. Ei au luat mucenicia cu cinste în Corint, la anul 250
de la întrupare, în timpul nelegiuitului împărat Decius şi al
guvernatorului său, Iason.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Codrat din Nicomidia
Acest sfânt
mucenic a fost un om nobil şi bogat, precum şi un creştin înflăcărat,
neclintit în credinţă, în timpul persecuţiilor lui Valerian. Cînd
în temniţe au fost aruncaţi mulţime de creştini, Sfîntul Codrat acesta
i-a mituit pe temniceri ca să poată intra la cei închişi pentru Hristos
şi să le slujească, aducîndu-le multe feluri de hrană, îngrijindu-le
rănile şi întărindu-i în credinţă. Cînd aceşti întemniţaţi au fost
aduşi înaintea judecătorului care a început să-i interogheze despre
numele lor, patria lor, şi rangul lor, ei au rămas tăcuţi, fără să
răspundă nimic. Atunci Sfîntul Codrat a ieşit pe dată cu îndrăzneală din
spatele lor şi a strigat: „După nume,
sîntem Creştini; după naştere şi după rang, sîntem robi ai Domnului şi
Dumnezeului nostru lisus Hristos; iar cetatea şi patria noastră este
împărăţia Cerurilor.” După această declaraţie, Sfîntul Codrat a
fost şi el arestat şi decapitat împreună cu ceilalţi, după îndelungate
şi sălbatice torturi.
• Pomenirea Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Anastasia
Această sfîntă cuvioasă a fost mare
patriciană la curtea imperială de la Constantinopol, în timpul
împăratului lustinian. Rămînînd văduvă şi văzînd că împărăteasa Teodora o
priveşte cu ochi răi, ea a părăsit în taină şi fără să mai stea pe
gînduri Constantinopolul, şi s-a retras departe, ascunzîndu-se în pustia
egipteană. Acolo l-a aflat pe vestitul nevoitor Avva
Daniel, care a tuns-o în cinul monahal şi a făcut-o cunoscută fraţilor
sub numele de monahul famen Anastasie, aşa cum ea însăşi a dorit şi a
cerut de la Avva Daniel, Avva binecuvîntînd aceasta. Căci
ascunzîndu-se sub chipul de bărbat, ea putea fi mai bine apărată de
cercetările împăratului, care trimisese ştafete în toată lumea, pe
pămînt şi pe apă, ca să o afle. În acea pustie Sfîntă cuvioasă
Anastasia, părutul monah Anastasie, a dus o viaţă de zăvorită într-o
chilie strimtă, timp de douăzeci şi opt de ani. Ea a trecut la cele
veşnice la anul 563. Înaintea morţii ei, Avva Daniel a văzut faţa ei strălucind ca soarele.
In acele zile, fiind prigonire asupra crestinilor, multi din cei credinciosi, temandu-se de chinurile cele cumplite, paraseau cetatile si averile lor si se ascundeau prin pustietati si prin munti, ca sa-si pazeasca fara prihana sfanta loc credinta a iubirii, a dreptatii si a libertatii, data noua de Dumnezeu, prin trimisul Sau, Domnul Iisus Hristos.
Deci, Sfantul Codrat, ramanand foarte mic, la moartea macii sale, care umbla prin munti, a fost crescut de rudele sale si, venind la varsta tineretii, s-a imprietenit cu alti tineri, care ardeau de aceeasi dragoste pentru credinta, ca si el. Dar Codrat si cei cinci prieteni ai sai au fost prinsi si, in temnita fiind, toti sase povatuiau, cu multa ravna, pe crestinii inchisi, sa nu se lepede de Hristos. Deci, dupa cateva zile, au fost scosi la paganeasca judecata a stapanitorului Iason. Si marturisind, ei toti, cu tinereasca putere, aceeasi credinta in Hristos, si fiind batuti, strujiti, arsi in foc si tarati prin cetate, in cele din urma, au fost dati spre taierea capului lor cu sabia. Si asa au luat cununa biruintei, din dreapta lui Hristos, Dumnezeu.
Pentru aceastã zi, Preacuvioasa maica noastra Anastasia patriciana, care, luand chip barbatesc, s-a facut Anastasie famenul (+567).
Iar semanatorul de neghine, diavolul, cel ce zavistuieste pe cei buni si nu inceteaza a se lupta cu neamul omenesc si invrajbiri a face intre oameni, a adus si asupra acestei fericite Anastasia razboi de vrajba; ca a pus in inima imparatesei Teodora, ura asupra ei si vrajmasie impotriva roabei lui Dumnezeu cea nevinovata. De care lucru Anastasia instiintandu-se, de la un oarecare cunoscut al ei, si plina fiind de dumnezeiasca cunostinta, si-a adunat gandurile sale, zicand: "O, Anastasia, pricina aceasta venind la vreme, osteneste-te, mantuind sufletul tau, iar pe imparateasa slobozeste-o de pacatul urii, cel pe nedrept, si mijloceste-ti tie cereasca Imparatie."
Niste ganduri ca aceastea cugetand, si-a tocmit in taina o corabie, si luand din aurul sau o oarecare parte, iar pe celelalte toate lasandu-le, a plecat la Alexandria, nestiind nimeni. Si la un oarecare loc, ca la cinci stadii departe de cetate, zidindu-si o mica manastire, vietuia acolo slujind lui Dumnezeu si sarguindu-se numai Lui a-I placea. Si avea totdeauna cu sine lucru de mana potrivit indemanarii femeiesti, iar pe buzele ei, cantarea neincetata de psalmi si lauda lui Dumnezeu. Si s-a intamplat mai pe urma, ca acea manastire a ei, mare si slavita a ajuns a fi, imbelsugata cu toata indestularea, pana la venirea turcilor, avand numire patriciana, dupa fericita Anastasia patriciana.
Trecand cativa ani dupa iesirea Sfintei Anastasia din Constantinopol, imparateasa Teodora, cea care a fost invrajbita asupra ei, s-a sfarsit. Si, imparatul aducandu-si aminte de Anastasia patriciana, a trimis in toate partile, cautand-o cu multa staruinta. De aceasta, mieluseaua lui Dumnezeu instiintandu-se iarasi, a lasat noaptea manastirea sa si s-a dus in Schit, la ava Daniil, si toate cele despre dansa, le-a spus acelui fericit staret. Iar el, imbracand-o pe ea in haine barbatesti, in loc de Anastasia a numit-o pe ea Anastasie famenul si a dus-o intr-o pestera, ce era departe de lavra si a inchis-o acolo, dandu-i ei pravila si randuiala de viata. Si i-a poruncit ei sa nu iasa nicaieri din pestera, nici sa lase pe cineva sa vina la dansa. Si a insemnat unuia dintre fratii ce slujeau lui, un loc in fata pesterii si i-a poruncit ca sa aduca sihastrului, o data pe saptamana, putina paine si un vas cu apa si sa le puna inaintea pesterii, la locul acela, apoi luand de la sihastru blagoslovenia cea de rugaciune, indata sa plece. Deci, acolo, acel suflet ca de diamant a petrecut, fara sa iasa douazeci si opt de ani, randuiala cea data pazind-o neschimbata... Si n-a fost vazuta de nimeni ca nimeni nu mergea la dansa, nici altcineva nu stia de dansa, fara numai fratele care-i aducea paine si apa. Inca si acela nu stia, ca era femeie cu firea, ci socotea ca este barbat famen.
Dar cine va putea ajunge, cu mintea sa, ostenelile si nevointele facute de dansa intru acei douazeci si opt de ani, in pestera aceea, sau, cu limba sa povesteasca, sau va putea sa dea in scris felul vietuirii sale, pentru Dumnezeu: lacrimile, suspinele, tanguirile, privegherile, cantarile, rugaciunile, citirile, starea in picioare, plecarea genunchilor, postul, lipsirea celor de trebuinta, iar, mai mult decat toate, napadirile cele dracesti si luptele cu diavolii, care ii aduceau mereu aminte de dulcetile de mai inainte, din lume, si de desfatarile trupesti si de toate celelalte pofte lumesti, si cum, pe acelea toate, Sfanta le gonea si biruia pe vrajmas? Pe langa acestea, n-a iesit din pestera in toate zilele anilor acestora, ea care, mai inainte, ani de-a randul, petrecea in imparatestile palate, ca o doamna ce era, fiind si cea dintai dintre patriciene, si cu multime de barbati si de femei, la mese si la veselii lumesti, se adunau. Toata mintea si gandul se inspaimanta de lucrul acesta, cum adica, toate acelea le-a trecut cu vederea si pomenirea lor din mintea ei a sters-o, cum a ajuns la o atat de mare smerenie, la post, la infranare si la toata stramtorarea caii celei inguste si cu necazuri. Asa, Sfanta, nevoindu-se bine, s-a facut vas al Sfantului Duh si, placand lui Dumnezeu pana la fericitul sfarsit al ei.
Deci, mai inainte vazand mutarea ei catre Domnul, a scris pe o scandura, catre staretul, asa: "Cinstite parinte, sa iei impreuna cu tine, cu sarguinta, pe ucenicul cel ce-mi aduce mie paine si apa, inca sa iei si uneltele cele trebuitoare de ingropare si sa vii ca sa ingropi pe fiul tau, Anastasie famenul." Acestea scriind, a pus-o in afara pesterii, inaintea usii. Iar staretul, noaptea, instiintandu-se de aceasta, prin descoperire de la Dumnezeu, a zis catre ucenic: "Alearga fiule degraba la pestera, unde petrece fratele nostru Anastasie famenul si cauta dinaintea usii pesterii si vei afla acolo o scandura scrisa: pe aceea, luand-o, cu multa sarguinta sa te intorci la noi." Iar fratele, ducandu-se si, dupa cuvantul staretului, afland scandura aceea scrisa, a adus-o pe ea la batranul. Si, citind-o, staretul a lacrimat si, luand cele trebuincioase de ingropare, s-a dus cu fratele acela. Si, deschizand pestera, au aflat pe famenul cuprins de durere infocata si cazand pe pieptul lui, ava Daniil plangea, zicand: "Fericit esti, frate Anastasie, ca de aceasta zi si ceas al mortii totdeauna ingrijindu-te, n-ai luat seama la imparatia cea pamanteasca." Iar ea a zis: "Fericit esti tu, noule Avraam." Si a zis iarasi staretul: "Roaga-te, dar, pentru noi, catre Domnul." Iar ea a grait: "Cinstite batrane, eu mai multa trebuinta am de ale voastre rugaciuni, in ceasul acesta."
Deci, sezand ea pe rogojina, a sarutat capul staretului si, rugandu-se pentru dansul, graia cuvinte binecuvantate. Apoi, pe ucenicul sau luand, staretul l-a plecat pe el la picioarele ei, zicand: "Blagosloveste pe acest ucenic al meu si al tau fiu." Iar ea a zis: "Dumnezeul parintilor mei, Cel ce imi sta mie inainte in ceasul acesta, ca sa ma desparta pe mine de trupul acesta, Cel ce stie pasii mei in pestera aceasta si stramtorarea vietii, cea pentru Numele Lui, si aceasta durere trupeasca o vede, Acela sa odihneasca pe Duhul Parintelui Lui peste dansul, precum s-a odihnit duhul lui Ilie peste Elisei." Si, intorcandu-se catre staret, a zis: "Pentru Domnul, parinte, sa nu dezbracati de pe mine, dupa moarte, haina, cu care sunt imbracat, ca nimeni sa nu stie cele despre mine." Apoi, impartasindu-se cu preacuratele lui Hristos Taine, a zis: "Insemneaza-ma pe mine parinte, cu semnul lui Hristos si va rugati pentru mine." Dupa aceasta, privea spre rasarit si a stralucit fata ei ca focul. Apoi, insemnandu-se cu semnul crucii, a zis: "Doamne in mainile Tale dau duhul meu." Si indata cu acel cuvant si-a dat sufletul.
Iar ava Daniil si ucenicul, au sapat inaintea pesterii o groapa si staretul, dezbracand de pe sine rasa pe care o purta, a zis ucenicului: "Imbraca pe fratele, fiule." Si ucenicul, imbracand pe Sfanta, din intamplare, a vazut ca este femeie si a tacut, nespunand staretului. Si au ingropat sfantul trup al Anastasiei, cu cantarea cea obisnuita deasupra gropii. Iar dupa ingropare, ducandu-se la locurile lor, a zis ucenicul catre staret: "N-ai stiut parinte, ca famenul Anastasie a fost femeie?" Iar staretul a raspuns: "Am stiut, fiule, si pentru aceasta in haina barbateasca am imbracat-o pe ea si am numit-o pe ea Anastasie famenul, ca sa nu fie de sminteala, nici sa stie cineva despre dansa si sa nu strabata vestea in toate partile. Ca multa cercetare a fost pentru dansa de la imparatul, prin toate partile, iar, mai ales, intru aceste hotare, dar, iata, cu Darul lui Dumnezeu, la noi s-a pazit. Si atunci a spus staretul ucenicului sau toata viata Sfintei, cu deamanuntul, care lucru, dupa aceea, a fost stiut si in toata lavra. Si i-au scris viata spre folosul celor ce vor citit si o vor asculta si intru slava lui Hristos Dumnezeu. Celui intre sfintii Sai proslavit, in veci! Amin.
Viaţa Sfântului Mucenic Codrat
Pe vremea lui Deciu (249-251) şi a lui Valerian (253-259) s-a
născut Sfântul Mucenic Codrat şi a fost crescut astfel: Fiind prigonire
mare asupra creştinilor de la împăraţii şi domnii cei păgâneşti şi în
multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciţi şi ucişi cumplit,
mulţi din cei credincioşi, temându-se de muncile cele nesuferite,
părăseau cetăţile, casele şi averile lor şi se ascundeau prin
pustietăţi, prin munţi şi în prăpăstiile pământului. Căci voiau a se
sălăşlui mai bine cu fiarele, decât cu necuraţii închinători de idoli,
ca doar ar putea să-şi păzească acolo fără de prihană sfântă lor
credinţă, întru Hristos Domnul.
Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina,
din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori
şi se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Şi, fiind îngreunată
când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele şi a născut prunc de
parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naştere, mai trăind
ea puţine zile, s-a sfârşit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul,
Care deschide mâna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut
cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a
făcut tată şi maică, păzitor şi hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de
sus, iar aceia, pogorându-se din înălţime şi plecându-se jos, revărsau
rouă dulce în gura pruncuşorului; şi astfel că şi cu nişte lapte sau
miere îl hrăneau, până ce singur a putut a se hrăni cu verdeţurile
pustiei.
Şi vieţuia copilul în pustie ca Sfântul Ioan Botezătorul, păzit de
Dumnezeu, povăţuit de Sfântul Duh şi înţelepţit spre dumnezeiasca
vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit nişte oameni credincioşi şi
l-au dus în cetate, unde, învăţând citirea cărţilor şi meşteşugul
doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meşteşugul doctoriei
pământeşti, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omeneşti.
Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii şi de
la gâlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniştea pustiei.
Deci cei mai mulţi ani i-a petrecut în munţi şi pustietăţi, iubind
singurătatea şi îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deşi venea în
cetate câteodată pentru trebuinţele omeneşti. Căci cu doctorie vindeca
bolile cele trupeşti, iar cu cuvântul lui Dumnezeu tămăduia neputinţele
cele sufleteşti, făcându-se la toţi de trebuinţă şi de folos.
Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăşi a venit în singurătatea
pustiei cea iubită lui, în care a stat până la bătrâneţe. Iar cei ce
întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a
se îndulci de vederea feţei lui cea cu sfânta cuviinţă şi a se folosi
de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era
Ciprian şi, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent, care au
şi pătimit împreună cu dânsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a
fost astfel:
De la Deciu, păgânul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon,
Iason, ca să muncească şi să ucidă pe creştini. Acela, prinzindu-i, îi
aruncă în temniţă. Într-acea vreme a fost prins şi Sfântul Codrat,
împreună cu fericiţii prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi
Crescent; şi i-a aruncat în temniţă, cu ceilalţi creştini care erau în
legături.
După câteva zile ighemonul Iason, şezând la păgâneasca judecată, a
scos pe creştini din temniţă şi i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar
între ei mai bătrân era Sfântul Codrat, mergând ca un voievod înaintea
cetei alese a lui Hristos şi îndrăznind fără de frică a răspunde pentru
toţi către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfântul
astfel: "Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socoteşti a te da de voia
ta la atât de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduieşti fără de nici o
frică, a-ţi alege temniţa şi legăturile şi să te lipseşti de patrie şi
de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărăteşti,
închinându-te zeilor şi nu-ţi alegi a fi fericit împreună cu noi şi a te
desfăta într-aceasta viaţă?"
Sfântul Codrat a răspuns: "Nimeni, având înţelegere firească, nu se
va lepăda de această viaţă dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o
Dumnezeu, de aceea este trebuinţă ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei;
şi pentru darul cel atât de mare să mulţumim prin laude şi prin viaţă
îmbunătăţită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lăţim pretutindeni
prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuinţă să iubim
atât de mult această viaţă scurtă, încât, temându-ne de lipsirea ei, să
dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea
mai bine şi mai adevărat să numim Dumnezeu, decât pe Acela care cu mari
şi veşnice dăruiri ne-a îmbogăţit dintru început? Şi din nişte daruri
atât de mari, pe cine altul vom putea să cunoaştem, dacă nu pe Însuşi
Hristos Mântuitorul? Şi pe cine se cade să numim Mântuitor, decât numai
pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci şi moarte?
De voim a fi îmbunătăţiţi, mai întâi ni se cuvine ca pentru
adevărata şi dreapta credinţă să suferim munci şi să nu cădem din
credinţă şi din împărăţia Lui. Iar cei ce se sârguiesc să înşele şi să
răzvrătească pe iubitorii dumnezeieştilor Taine, judecata acelora este
rea şi rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-şi aleagă
cele mai bune. Aceasta iarăşi se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în
urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să
socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare
ne aduc. Deci vezi că noi, ţinând rânduielile strămoşilor noştri,
călătorim spre acelea care sunt mai bune.
Drept aceea nu te mai sârgui a ne îndupleca, prin faptele cele
vrăjmăşeşti ca să ne lipim de partea ta şi să lăsăm pe Hristos. Căci
adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun şi legile dreptei
credinţe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu.
Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea
firii cea de obşte şi nimeni nu poate să fie liber de acea lege a
morţii. Iar ceasul acela al morţii sosind, pier toate gândurile şi
faptele omeneşti făcute cu nedreptate şi slava cea de puţină vreme se
sălăşluieşte în ţărână. Dar cele ce se lucrează cu bunătate şi mărime de
suflet, acelea nasc veşnică slavă şi după moartea oamenilor celor
îmbunătăţiţi. Astfel noi, petrecând în scopul nostru spre fapta bună şi
spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos şi într-acel scop fiind
întăriţi, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul;
că cei ce înţeleg şi cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc,
decât numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sunt mai bune, prin
care povăţuindu-se, pot să sporească spre desăvârşire".
Iason ighemonul a grăit către sfântul astfel: "Codrate, dacă
cinsteşti pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit
din tinereţile tale, bine faci, arătându-te a fi recunoscător. Dar caută
ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deşartă firea
lui Dumnezeu". Sfântul Codrat zise: "De voieşti, ighemonule, să-ţi
lepezi mânia, iar iuţimea s-o schimbi în blândeţe şi să vezi adevărul,
apoi pentru aceste mari lucruri, deşi nu este lesne a grăi, totuşi voi
spune ceva". Ighemonul zise: "Să ne arăţi luminos înţelegerea voastră
despre Hristos".
Sfântul Codrat a grăit: "Începutul facerii lumii a fost prin voinţa
lui Dumnezeu; prin Cuvântul Lui s-a săvârşit şi prin puterea Duhului
Sfânt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvârşit toată
făptura, adică Cuvântul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este
Duhul Sfânt. Şi toate lucrurile frumoase şi alese, fiind zidite de
Dumnezeu cu hotare pentru începutul şi sfârşitul lor, Ziditorul a voit
ca omul să se îndulcească de acele bunătăţi şi, mulţumind, să slăvească
pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se
dea moştenire şi, suflând duh de viaţă în omul cel dintâi, l-a pus în
Răi care este locul dulceţilor negrăite. Iar el, împreună cu femeia
făcută lui, văzând multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat şi au
luat stăpânire a se îndulci de bunurile Raiului.
Apoi, cugetând strămoşii noştri, cu ce fel de rânduiala şi aleasă
stare sunt rânduiţi de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să
mulţumească Ziditorului şi Făcătorului lor de bine şi aşa au început a
merge pe calea cea îmbunătăţită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să
se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înşelătorul şi
vicleanul diavol, tulburându-se de mânie, având în gură înşelăciune iar
înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din
zavistie, voind să-i lipsească de o viaţă ca aceea a Raiului.
Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înşii poftă spre călcarea
poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui şi
cei ce vieţuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său şi s-au
lipsit de Rai, fiind izgoniţi. Dintr-acea vreme au început a se
primejdui în poftele cele deşarte, legându-se cu păcate ca şi cu nişte
legături, cei ce mai înainte erau părtaşi ai slavei lui Dumnezeu. Dar
Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa şi căutând cu milostivire spre
neputinţa omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din
legăturile vrăjmaşului şi să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiţi
de împărăţia morţii, ci şi a veni şi a petrece cu trup la noi ticăloşii
şi pierduţii şi să ne izbăvească din pierzare.
Deci a binevoit Cuvântul, la plinirea vremii, să se sălăşluiască
prin întrupare în preacuratul pântece al Fecioarei Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la
Duhul Sfânt, a născut pe Dumnezeu în trup. Şi aşa, cu ochi omeneşti s-a
văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela
astfel S-a arătat cunoştinţei omeneşti, fiind Dumnezeu adevărat şi
îmbrăcându-Se în om din Fecioară. Apoi, oştindu-Se împotriva stăpânirii
vrăjmaşului, a lărgit hotarele de sus ale împărăţiei Sale, a surpat
rânduielile morţii, a rupt lanţurile cu puterea dumnezeiască, a risipit
iadul şi a scos de acolo pe strămoşi, cu mulţimea de oameni care se
înmulţiseră dintr-înşii.
Şi S-a numit Mântuitor de la început, izbăvind din pierzare toate
popoarele şi ţările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să
aducă darurile Sale tuturor de obşte şi, izbăvind pe toţi din tulburarea
muncitorului, îşi păzeşte întreagă moştenirea, scutită de pierzare,
pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul naşterii noastre,
nici lungimea sau scurtimea vieţii, nici moartea, nici altceva nu este
neştiut. Ci cele ce sunt rânduite, prin aşezământul cel pus de Tatăl,
acelea sunt arătate spre lucrarea Fiului şi ştiute. Acela este Hristos,
pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijeşte pentru mântuirea
neamului omenesc. El este Care ne dă bogăţia neîmpuţinată a bunătăţii
Sale şi, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de faţă şi le
ajută".
Ighemonul, deşi se minună de cuvintele Sfântului Codrat, nevrând să
creadă în adevărul cel grăit, a zis: "Despre lucruri înalte mi se pare
că grăieşti minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui
tulburărilor omeneşti şi zici că pe Acela a putut să-L încapă pântece de
fecioară, care, purtându-L în pântece, a născut pe Hristos; şi aşa
zici, că un Dumnezeu este văzut pe pământ, purtând trup omenesc, iar
altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu".
Sfântul Codrat zise: "Tainele dreptei credinţe nu se cuvine să le
ispitească oamenii cei necredincioşi; căci nu este lucru mic cunoştinţa
aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca
pe cele sfinte să le iscodească necredincioşii. Fiul lui Dumnezeu de
bunăvoie S-a smerit pe Sine, luând chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a
voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind
plin de necredinţă şi de nedumnezeire, nu poţi să înţelegi acestea. Şi
să ştii că nici cu meşteşugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea
ta cea mânioasa nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru".
Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al
alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau
porunca aceea cu asprime. Dar sfântul mucenic răbda cu bărbăţie şi grăia
către muncitorul: "Au nu ştii, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face
cu sila este potrivnic libertăţii şi nici nu este puternic spre
înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce sileşte nedrept, se arată pe
sine cumplit, iar cel ce sfătuieşte şi înduplecă cu îndemnare, acela se
arată a fi blând şi iubitor de oameni.
Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli,
să nu nădăjduieşti că ne vei atrage cu sila spre păgânătatea ta, ca
pentru frică să ne lepădăm de dreapta credinţă; căci fiind robi Lui,
precum nu ţinem seamă de înşelătoarele amăgiri, tot astfel şi de toate
muncile, câte ai putea să le scorneşti asupra noastră, nu ne îngrijim;
pentru că Hristos ne uşurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor.
El ne întăreşte ca să nu ne supunem potrivnicului şi ne face viteji la
suflet şi nebiruiţi întru nevoinţa chinurilor".
Muncitorul, tulburându-se mai mult, a poruncit să spânzure pe
sfântul cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească trupul.
După aceea, aţiţând foc sub dânsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri.
Însă acela toate răbdându-le cu vitejie, era nebiruit.
După aceasta ighemonul, întorcându-se către celălalt, adică spre
Sfântul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sârguia să-l întoarcă spre a
sa socoteală. Dar Sfântul Ciprian, deşi era încă tânăr cu anii, fără
nici o frică şi cu bărbăţie se pregătea spre primirea muncilor. Iar
Sfântul Codrat grăia către dânsul şi către cei ce se pregăteau cu dânsul
la răni şi către cei ce se dezbrăcau de haine: "O, prietenii şi
împreună nevoitorii mei, socotiţi cu gândul cât de multe bunătăţi sunt
gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credinţă, slavă
pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciţi de mila lui Iisus
Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să
vă arătaţi credinţa voastră cea nemişcată, întru Hristos Dumnezeu; acum
vremea nevoinţei este de faţă ca să împliniţi cu osârdie legea
dragostei, iar sufletul vostru punându-vă pentru Cel iubit, să vă
arătaţi pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru
nevoinţa chinuirii.
Apoi să fiţi, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor
celor ce caută la priveliştea aceasta. Acum se va cunoaşte deosebirea
care este între cei buni şi cei răi, acum să se adauge grija cea mai
mare pentru păzirea dreptei credinţe. Să ţineţi o credinţă şi o
mărturisire, ca cei ce aveţi să staţi înaintea lui Dumnezeu la judecata
cea înfricoşată. Să nu vă lăsaţi de calea cea îmbunătăţită, ca cei ce
acum aveţi să vă săvârşiţi alergarea voastră şi degrabă să treceţi de
aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiţi cu bună inimă. Să
nu cruţaţi floarea tinereţilor voastre, cei ce acum îndată aveţi să
treceţi spre viaţa cea neîmbătrânită. Cugetaţi cu mintea că lingă uşi
este sfârşitul şi, fiind tineri, mai cu înlesnire puteţi răbda muncile
pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveţi trupească tărie.
Deci cu îndrăzneală să vă daţi singuri la munci şi cu bărbăţie să
le suferiţi ca, biruind pe vrăjmaşul, să vă preamăriţi de la Domnul şi
să vă rânduiţi în cer, în numărul sfinţilor mucenici".
Muncitorul, auzind cuvintele grăite către fraţii săi de Sfântul
Codrat, cele, s-a mâniat şi îndată a poruncit ca şi pe Sfântul Ciprian,
fiind gol şi spânzurat ca şi Sfântul Codrat, să-l muncească cu bătaie,
cu strujire şi cu ardere de foc, apoi şi pe Dionisie, după dânsul pe
Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfârşit pe Crescent, asemenea
muncindu-i şi de dânşii fiind ruşinat şi biruit, i-a osândit pe ei mai
întâi la mâncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinţii
mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întâi a poruncit să-i
târască de picioare legaţi, prin cetate.
Făcându-se aceasta, popor fără număr, dar mai vârtos mulţime de
copii, băteau pe sfinţii mucenici cu beţe şi cu pietre, până ce au fost
duşi afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinţii, cerând
puţină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi şi-au plecat
sub sabie sfintele lor capete şi s-au tăiat în a zecea zi a lunii
martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete şi
pământul s-a înroşit cu sângele lor, a curs izvor de apă curată, spre
neuitată pomenire a pătimirii sfinţilor din cetatea Corintului.
După uciderea celor şase Sfinţi Mucenici - Codrat, Ciprian,
Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent -, au fost munciţi şi pierduţi în
multe feluri alţi creştini care fuseseră prinşi; adică un alt Dionisie a
fost junghiat cu cuţitul, iar Victorin, Victor şi Nichifor (atunci
fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puşi în piuă de piatră, i-au
pisat până la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mâinilor şi a
picioarelor, s-a săvârşit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel
pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion
i-a tăiat capul; pe Păpie l-a aruncat în mare, asemenea şi Leonid a
suferit de la Venust ighemonul - care a fost în Corint după Tertie -,
multe şi cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.
Încă şi nişte sfinte femei, având în inimile lor învăţătura
Sfântului Codrat şi urmându-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a
pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora;
cum şi alţii mulţi, bărbaţi şi femei, unii de săbii tăindu-se, iar alţii
în ape înecându-se şi alţii cu alte munci ucigându-se, au trecut către
Domnul. Deci, rânduindu-se de Sfântul Codrat, povăţuitorul şi
învăţătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinţei din
dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl
şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sinaxar 10 Martie
În această lună, în ziua a zecea, pomenirea
sfântului mucenic Codrat, cel din Corint, şi a celor împreună cu
dânsul: Ciprian, Dionisie, Pavel, Anecton şi Crescent.
În timpul unei
persecuţii împotriva creştinilor, în secolul al III-lea, o creştină
evlavioasă cu numele Rufina a fugit din Corint să se ascundă în munţi,
ca să scape de urmăritori. Acolo a născut un fiu, Codrat, după care ea a
murit. Prin grija Domnului, copilul a fost ţinut în viaţă, fiind
hrănit în mod miraculos: un nor apărea deasupra lui şi îi picura rouă
dulce în guriţă.Sf. Codrat şi-a trăit copilăria şi tinereţea în sălbăticie. În adolescenţă el a cunoscut nişte creştini de la care a învăţat despre adevărata credinţă. Codrat a studiat gramatica şi arta medicinii, având mare succes. Dar, cel mai mult timp şi-l petrecea în singurătate, prin munţi, în rugăciune şi meditaţie la Dumnezeu. Anii treceau şi mulţi prieteni şi ucenici îl căutau pentru un cuvânt de învăţătură. Printre aceştia erau Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel, Crescent şi mulţi alţii.
Din porunca păgânului împărat Decius (249-251), prefectul militar Iason a sosit la Corint ca să tortureze şi să ucidă pe creştini. Fiind cel mai în vârstă dintre ei, Sf. Codrat a vorbit în numele tuturor, apărând cu demnitate credinţa în Hristos Mântuitorul, după care a fost supus torturii. În ciuda suferinţelor inumane, el îi încuraja pe alţii, spunându-le să nu le fie frică şi să-şi apere cu tărie credinţa.
Iason, văzând că nu-i poate convinge pe nici unul să se lepede de Hristos, i-a aruncat pe toţi la fiarele sălbatice să fie sfâşiaţi de vii. Însă fiarele nu s-au atins de ei. Atunci, Iason a dat ordin să-i lege de picioare la trăsuri şi să-i tragă prin tot oraşul şi mulţi oameni din mulţime aruncau în martiri cu pietre. În cele din urmă aceştia au fost condamnaţi la decapitare cu sabia. La locul execuţiei, aceştia au cerut puţin răgaz pentru rugăciune şi unul câte unul şi-au plecat capetele sub sabie.
Discipolii sfântului Codrat care au mai rămas, au suferit şi ei pentru Hristos: un alt Dionisie a fost înjunghiat noaptea; Victorin, Victor şi Nichifor au fost zdrobiţi într-o presă mare de piatră; lui Claudiu i s-au tăiat mâinile şi picioarele; Diodor a fost aruncat în foc; Serapion a fost decapitat iar Papiu şi Leonid au fost înecaţi în mare. Luând exemplul lor, multe femei creştine au ales să sufere de bună voie pentru Hristos.
Tot în această zi, pomenirea preacuvioasei maicii noastre Anastasia patriciana.
În
zilele împăratului Iustinian (527-565) trăia la Bizanţ o femeie, cu
numele Anastaşia, temătoare de Dumnezeu, care se trăgea din părinţi de
neam ales şi bogaţi. Era cea dintâi patriciană a împăratului şi având
adânc înrădăcinată în ea teama de Dumnezeu, umbla mereu pe căile
Domnului. Avea o înfăţişare frumoasă şi era plină de bunătate aşa încât
toţi erau încântaţi de purtările ei frumoase, chiar şi împăratul. Dar,
pentru că semănătorul neghinelor, diavolul, obişnuieşte întotdeauna
să zavistuiască ceea ce este bun şi să dea asalturi împotriva oamenilor
de ispravă, neîngăduindu-şi niciodată odihnă, a făcut în aşa fel ca
Anastasia să fie urâtă de împărăteasă. Cunoscând prin cineva ura pe
care i-o purta împărăteasa şi fiind cu adevărat plină de cunoştinţă
dumnezeiască, Anastasia şi-a zis întru sine: O, Anastasia, la vreme
potrivită vine împrejurarea aceasta; caută deci de-ţi mântuieşte
sufletul tău şi vei scăpa şi pe împărăteasă de ura aceasta necugetată
şi-ţi vei dobândi şi ţie împărăţia cerurilor. Şi cugetând acestea întru
sine, a tocmit o corabie şi adunându-şi o parte oarecare din averea
ei, iar pe toată cealaltă lăsând-o, a pornit la drum şi a ajuns la
Alexandria. Şi construind acolo, în locul care se cheamă Pempton, o
mănăstire mică, a rămas în ea, ţesând veşminte sfinte şi sârguindu-se
să placă lui Dumnezeu. Mănăstirea aceasta a rămas până în zilele
noastre, purtând numele de Mănăstirea Patricienei.După o oarecare vreme împărăteasa mutându-se din viaţa aceasta (548), împăratul şi-a adus aminte de Anastasia patriciana şi a trimis să fie căutată cu multă stăruinţă pretutindeni. Iar mieluşeaua lui Dumnezeu luând cunoştinţă de acest lucru, părăsind în timpul nopţii mănăstirea ei, s-a dus în pustia Schetia la avva Daniil, şi istorisind ea preafericitului bătrân cele cu privire la ea, acesta a îmbrăcat-o cu haine bărbăteşti şi i-a pus numele Anastasie eunucul. Şi aşezând-o într-o peşteră, la o oarecare depărtare de lavra lui, a zidit-o acolo, punându-i ca rânduială să nu iasă niciodată din chilie şi nici pe altcineva să nu mai primească la ea de atunci înainte. De asemenea el a mai rânduit pe unul din fraţi să-i aducă o dată pe săptămână un ulcior cu apă şi să i-l pună afară lângă peşteră, după care să primească binecuvântare şi să plece.
Această femeie vitează şi neînduplecată petrecând acolo neajunsă de nimeni douăzeci şi opt de ani, a păzit rânduiala bătrânului Daniil neştirbită. Ce minte sau ce limbă ar putea să înţeleagă, să povestească sau să scrie virtuţile dumnezeieşti ale celor douăzeci şi opt de ani pe care aceasta singură le-a înfăţişat lui Dumnezeu în fiecare zi: lacrimile, suspinele, durerile, vegherile, rugăciunile, citirile, şederile în picioare, îngenuncherile şi postirile? Şi mai înainte de toate şi după toate încăierările şi răzvrătirile demonilor, plăcerile trupeşti, poftele cele rele şi toate celelalte pe potriva acestora? De altă parte faptul că ea, care fusese patriciană şi care fusese obişnuită întotdeauna să se întâlnească în palatul împărătesc cu mulţime de bărbaţi şi femei, să rămână cu totul neajunsă de nimeni în decursul atâtor ani, depăşeşte orice minte şi orice cuget. În toate acestea însă ea s-a nevoit cu bine şi a ajuns vas ales al Duhului Sfânt.
Când a cunoscut de mai înainte mutarea ei spre Domnul, a scris pe un hârb către bătrânul Daniil, următoarele cuvinte: "Părinte cinstite, ia cu tine în grabă pe ucenicul care îmi aduce apă şi uneltele trebuitoare pentru îngropare şi vino ca să îngropi pe Anastasie eunucul". După ce a scris acestea, a aşezat hârbul afară, la uşa peşterii. Iar bătrânul încunoştiinţându-se de acestea printr-o vedenie în timpul nopţii, i-a zis ucenicului său: "Du-te, frate, la peştera în care se găseşte fratele Anastasie eunucul şi vezi că la uşa peşterii vei găsi un hârb cu scriere pe el; luându-l de acolo, întoarce-te cât poţi mai degrabă aici". După ce acesta s-a dus şi l-a adus, bătrânul citindu-l a lăcrimat. Şi luând în grabă pe frate cu el şi uneltele trebuitoare pentru îngropare au pornit la drum. Şi deschizând peştera au găsit pe Anastasie eunucul cuprins de fierbinţeală. Deci, bătrânul căzând la pieptul lui a plâns, zicând: "Fericit eşti, frate Anastasie; că gândind mereu la ceasul acesta, ai dispreţuit împărăţia cea pământească; roagă-te acum pentru noi Domnului!"
Iar aceea a răspuns: "Eu, mai degrabă, părinte, am nevoie de multe rugăciuni în ceasul acesta". Şi bătrânul a adăugat: "De aş fi luat-o eu înaintea ta, atunci aş fi putut ruga pe Dumnezeu!" Deci stând pe rogojină a îmbrăţişat capul bătrânului, rugându-se. Iar bătrânul luând pe ucenicul său l-a pus în genunchi la picioarele ei, zicând: "Binecuvintează pe ucenicul meu şi fiul tău!" Şi ea a zis: "Dumnezeul părinţilor mei, Care stă înaintea mea în ceasul acesta al despărţirii mele de trup, Cel ce cunoaşte toate nevoinţele mele din peştera aceasta, pentru numele Tău şi pentru slăbiciunea şi chinul meu, să odihnească duhul părinţilor asupra lui, precum a odihnit duhul lui Ilie asupra lui Elisei". Şi întorcându-se către bătrân, eunucul i-a zis: "Pentru numele lui Dumnezeu, părinte, să nu mă dezbrăcaţi de zdrenţele cu care sunt acoperită şi nimeni să nu cunoască cele cu privire la mine". Apoi, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, a zis: "Daţi-mi pecetea lui Hristos şi rugaţi-vă pentru mine!" Şi privind către răsărit a strălucit ca şi cum ar fi primit în peşteră o rază de foc asupra feţei ei. Şi făcând semnul cinstitei cruci, a zis: "Doamne, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul meu". Şi zicând acestea şi-a dat duhul.
Atunci, au săpat o groapă înaintea peşterii, iar bătrânul Daniil, dezbrăcând haina pe care o purta, a zis ucenicului: "Îmbracă pe frate, fiule, pe deasupra celor cu care este îmbrăcat". Iar ucenicul îmbrăcând pe fericita Anastasia, sânii acesteia au fost văzuţi de el, întocmai ca nişte frunze veştejite, dar nu a spus bătrânului nimic despre aceasta. După ce s-a terminat înmormântarea, în timp ce ei se coborau către chilia lor, ucenicul a zis bătrânului: "Ştiai, părinte, că eunucul era femeie?" Dar bătrânul a răspuns: "Ştiam şi eu, fiule, dar pentru ca acest lucru să nu se afle pretutindeni pentru aceasta am îmbrăcat-o cu haine bărbăteşti şi i-am dat numele Anastasie eunucul, ca să nu bănuiască nimeni. Căci multă cercetare s-a făcut de împărat pentru ea, în toată ţara şi mai ales în locurile acestea. Ci, iată, cu harul lui Dumnezeu, ea a fost păzită de noi". Şi atunci, bătrânul a început să-i povestească ucenicului cu de-amănuntul viaţa ei.
Tot în această zi pomenirea sfântului Marcian, care cu lemne fiind lovit s-a săvârşit din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea
sfântului mucenic Mihail din Agrafa, cel ce a mărturisit în Tesalonic
în anul 1544, care prin foc s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre Marcu monahul.
Iar viteazul si nevoitorul lui Hristos, Marcu Egipteanul, s-a invrednicit de semnul acesta, mare facandu-se, pentru ca n-a osandit pe preot si a propovaduit tuturor sa nu osandeasca de nici un pacat pe preoti, de vreme ce, inaintea lui Dumnezeu sunt statatori si impreuna petrec cu ingerii. Dumnezeului nostru, slava!
Cântare de laudă la Sfânta Anastasia
Anastasia patriciana
Slava, bogăţia, şi toată deşertăciunea
Acestei lumi
Pentru Hristos Dumnezeu Le-a lepădat.
A ei viaţă întreagă Lui Hristos Dumnezeu
O a închinat.
Hristos S-a făcut ei pîine şi apă,
Bucurie şi libertate, înviere a sufletului,
Pod peste moarte.
Prin trupul ascet al Anastasiei
Sufletul ei străluceşte puternic.
Duhul o ridică tot mai sus
La Dumnezeu.
Ea prin Duhul suflă,
Şi de El luminată
Şi de puterea lui Dumnezeu întărită
Se numără cu viii împreună.
Anastasia acum
Pentru întreaga lume se roagă.
Ca un înger, în adevăr,
Cu toate puterile ei
La Hristos se ridică.
Puterea lui Hristos
Pre Anastasia puternică o face.
Iar bogăţia lui Hristos
Pre Anastasia mai bogată o face
Decît pe Teodora împărăteasa,
Cea înconjurată de bogăţia
Acestei lumi.
Cugetare
Cînd cei patruzeci şi doi de comandanţi
au căzut prizonieri în bătălia de la Amoria, şi au fost aruncaţi de
învingătorii islamici în temniţa Agăi, ei au fost vizitaţi acolo în
repetate rînduri de şefii spirituali musulmani în scopul de fi
determinaţi să se lepede de creştinism şi să adere la islam,
promiţîndu-li-se astfel libertatea. Aceşti conducători islamici aduceau
două argumente principale prin care voiau să demonstreze superioritatea
islamului faţă de creştinism: mai întîi, că Mahomed este un proroc mai
apropiat în timp decît Hristos, şi apoi, că musulmanilor li s-a dat
victoria asupra majorităţii popoarelor creştine, de unde chipurile
reieşea deci că adevărul religios stă de partea musulmanilor. La primul
punct comandanţii au răspuns: „Au fost odată doi oameni care se certau
pentru proprietatea aceleiaşi ţarini. Unul dintre ei avea mulţi martori
care ştiau şi mărturiseau că ţarina este a lui, iar celălalt nu avea pe
nimeni care să-i afirme proprietatea, ci se avea doar pe el însuşi: el
spunea că este a lui pentru că aşa zice el. A cui deci este ţarina?” Şefii musulmani au zis: „Fără îndoială, a celui care are martori mulţi.” Comandanţii au răspuns:
„Drept aţi grăit. Voi înşivă mărturisiţi aşadar că Mahomed al vostru este mincinos, şi că Hristos este Prorocul cel adevărat, căci Hristos a avut mulţi martori drepţi, proroci şi apostoli, pe cînd Mohamet nu s-a avut decît pe sine însuşi.”
La cel de al doilea punct, comandanţii au
răspuns: „Dacă vreţi să judecaţi adevărul unei credinţe după izînda
militară pe care o are în lume, atunci ar trebui să afirmaţi că adevărat
nu este doar islamul vostru, ci şi idolatria romană a romanilor, sau a
persanilor, sau a grecilor, sau a tuturor celorlalţi în afară de voi
care în alte timpuri au stăpînit vreme îndelungată lumea. Or acest lucru
chiar voi înşivă îl socotiţi fals.
Vedeţi deci bine că victoria voastră militară asupra majorităţii popoarelor creştine nu demonstrează şi că religia voastră este adevărată;
ci ea arată mai curînd pedeapsa lui
Dumnezeu asupra noastră, din cauza păcatelor noastre, pentru care ne
pedepseşte spre a noastră mîntuire, prin voi, cei păgîni.”
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Iisus stând la judecată înaintea lui Caiafa:
- La cum bătrînii evreilor căutau cu orice preţ să afle martori mincinoşi;
- La cum martorii mărturiseau dimpotrivă;
- La cum Stăpînul nostru tăcea în faţa tuturor insultelor, fiind fără de mînie.
Predică
Despre descoperirea lucrurilor ascunse – „Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Matei 10: 26).
Există un ochi mereu treaz, fraţilor,
care niciodată nu doarme. Acesta este ochiul lui Dumnezeu. Există mai
mulţi ochi în ceruri, fraţilor, decît sînt stele în tăria cerului.
Aceştia sînt ochii îngerilor. Totul este descoperit şi la iveală
înaintea ochilor lui Dumnezeu Celui Atotvăzător şi ai Sfinţilor Săi
îngeri.
Omul care crede că toate lucrurile lui pot rămîne ascunse devine întotdeauna un criminal.
Aşa au crezut bătrînii evreilor care au
pus la cale nelegiuirea uciderii lui Hristos Dumnezeu. Ei L-au prigonit
ca nişte vipere, în ascuns; ei L-au judecat ca nişte criminali, la
adăpostul întunecos al nopţii, adunînd în ascuns martori mincinoşi
cumpăraţi cu bani. Ei, ca şi Iuda, L-au osîndit în ascuns. Şi azi, unde
sînt cele ascunse ale lor, cele pe care ei le credeau pe veci ascunse?!
O, toate s-au dat la iveală pe faţă înaintea ochilor întregii lumi.
Căci îi este mai uşor omului să se ascundă în aerul străbătut de lumina zilei decît de la faţa lui Dumnezeu.
Toate tainele omenirii, şi cele rele, şi
cele bune, sînt date pe faţă înaintea lui Dumnezeu. Nenumărate taine ale
omenirii sînt date pe faţă de către Dumnezeu după a Sa socotinţă
proniatoare. Cei care pot să priceapă acest mare adevăr, anume că
Dumnezeu vede toate şi cunoaşte toate, se păzesc cu grijă de gîndurile
murdare cele cugetate în taina inimii lor, şi cu o grijă şi mai mare de
comiterea faptelor celor murdare.
O, omule, ori de cîte ori simţi gîndul cel spurcat că-ţi dă tîrcoale, aminteşte-ţi aceste cuvinte care sînt rostite nu de om ci de Dumnezeu: „Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut”.
La fel, nu slăbi la gîndul că faptele tale cele bune ţi le lucrezi în taină. Căci ele toate sînt scrise în ceruri şi se vor da la iveală şi vor ajunge cunoscute la timpul lor.
O, Stăpîne Doamne Atotvăzătorule,
ajută-ne nouă şi ne mîntuieşte pre noi! Căci Ţie se cuvine toată slava
şi mulţumirea în veci, Amin!
