• Pomenirea Sfântului Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (aducerea moaștelor)
Sfântul
Nichifor a păstorit Biserica lui Hristos cu mare râvnă şi înţelepciune,
fiind unul dintre cei mai mari Arhipăstori ce au stat vreodată pe
scaunul patriarhal al Constantinopolului. Când Leon Armeanul s-a
ridicat împotriva icoanelor, singur Sfântul Nichifor a stat pe faţă
împotriva împăratului. El mai întâi l-a sfătuit în taină şi cu blândeţe
pe împărat, dar mai pe urmă l-a dat fără teamă pe faţă. De aceea
depravatul împărat l-a surghiunit în insula Prokenesis. Pe această
insulă se afla o mănăstire pe care Sfântul Nichifor o ridicase în
cinstea Sfântului Teodor. Mărturisitorul Ortodoxiei, Sfântul Nichifor, a rămas în această mănăstire timp de treisprezece ani, unde a şi murit.
Trecerea lui la cele veşnice s-a întâmplat la anul 827 după Hristos.
După aceea, pierind toţi împăraţii iconoclaşti iar la cârma imperiului
aflându-se Mihail cu maica lui Teodora, pe scaunul patriarhal al
slăvitului Constantinopole s-a reîntors Patriarhul Metodie. Acesta a
mutat sfintele moaşte ale Sfântului Nichifor de la Prokenesis la
Constantinopole la anul 846, aşezându-le mai întâi în Biserica Sfintei
înţelepciuni a lui Dumnezeu (Sfânta Sofia) de unde Sfântul Nichifor şi
fusese surghiunit – iar mai apoi în Biserica celor Doisprezece Apostoli.
Praznicul cel mai important al Sfântului Nichifor este în ziua de 2
iunie, şi apoi iar în ziua de 13 martie, când se prăznuieşte
descoperirea şi mutarea sfintelor lui moaşte nestricăcioase. Tot pe 13
martie Sfântul Nichifor fusese izgonit din scaunul său, dar după 19 ani
în aceeaşi zi sfintele lui rămăşiţe au fost readuse în Capitoliu.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Cristina cea din Persia
Pentru mărturisirea neclintită a
credinţei ei în Hristos ea a fost torturată cu cruzime în Persia, în
veacul al patrulea. De la aceste schinghiuri şi biciuiri neîncetate ea a
slăbit atât de mult, încât a murit. Sufletul ei, lăsând în urmă trupul
ei torturat, a intrat în bucuria lui Hristos, împăratul şi Stăpânul.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Publiu
Acest sfânt sfinţit mucenic a fost
succesorul Sfântului Dionisie Areopagitul la scaunul episcopal al
Atenei. Episcop fiind, el a fost prins, torturat şi decapitat de păgâni,
în veacul al doilea. Dar după aceste chinuri de puţină vreme, el a
moştenit viaţa veşnică.
Viaţa Sfintei Cuvioase Ipomoni
Numele „ipomoni” („răbdare”) l-a primit odată cu tunderea în monahism, moment petrecut după trecerea la cele veşnice a împăratului Manuil al II-lea. Întreaga viaţă a Sfintei Ipomoni, ca prinţesă sârbă, ca împărăteasă bizantină, dar şi ca simplă monahie, s-a întemeiat pe trăirea adevărurilor de credinţă ortodoxe prin lucrarea faptelor bune. Pe lângă calităţile intelectuale şi morale de neconstetat pe care le-a manifestat, lucru amintit de cronicari ai vremii sale, trăsăturile sale fundamentale au fost neîncetatul „dor după Dumnezeu” şi rugăciunea.
Sfânta Ipomoni este prăznuită de două ori pe an, pe 13 martie (în ziua trecerii sale la cele veşnice) şi pe 29 mai (ziua căderii Constantinopolului şi a morţii fiului ei, Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul).
Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui Constantin Dragastes, unul dintre conducătorii şi moştenitorii regatului sârb al lui Ştefan Duşan. Este demn de amintit faptul că mulţi dintre strămoşii ei au fost sfinţi, precum Sfântul Ştefan Nemanja,sau Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.
Creşterea şi educaţia Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină, fiind cunoscută influenţa culturii bizantine asupra spaţiului slav. De asemenea, pe lângă educaţia laică, a fost crescută în credinţa ortodoxă a strămoşilor ei, maninfestând încă de timpuriu o credinţă profundă. Această credinţă a călăuzit-o şi a luminat-o pe parcursul vieţii ei pline de încercări şi ispite.
Sfânta Ipomoni avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să devină împărat al Bizanţului.
Noua viaţă a sfintei s-a arătat de la început a fi una plină de încercări şi ispite, dată fiind şi situaţia politică critică a Imperiului Bizantin.
Peste toate acestea, Sfânta Ipomoni a trecut cu ajutorul harului lui Dumnezeu manifestând credinţa nestrămutată întru El. Ca împărăteasă a iubit poporul. A fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a primi mângâiere sufletească şi cuvânt ziditor de suflet. Tot ceea ce făcea era însoţit de rugăciune.
Filosoful Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de asemenea cunoscută pentru înţelepciunea şi dreptatea sa: „A dat dovadă de inteligenţă şi curaj, mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”.
Sfânta Ipomoni s-a arătat credincioasă soţului ei Manuil, lângă care a vieţuit vreme de 35 de ani. Împreună lucrau virtuţile prin cuvinte şi fapte. Dumnezeu le-a dăruit opt copii. Din şase băieţi, doi au urcat pe tronul imperial, Ioan al VIII-lea şi Constantin al XI-lea (ultimul împărat al Bizanţului), Teodor, Dimitrie şi Toma au devenit conducători ai Mistrei, iar Andronic al Tesalonicului. Cele două fete au murit la o vârstă fragedă.
Sfânta Ipomoni i-a crescut pe cei opt copii în dragostea faţă de Hristos sădind întru ei, prin rugăciuni şi lacrimi, dragostea pentru virtute. Trei din copii au devenit monahi, Teodor şi Andronic, fiind tunşi în monahism în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea Didymoteicho.
Împăratul Manuil al II-lea, soţul sfintei, lăsând tronul fiului său Ioan al VIII-lea, cu două săptămâni înaintea morţii sale, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Pantocrator primind numele Matei.
După moartea soţului, împărăteasa a devenit maică (1425) în Mănăstirea Sfintei Marta, primind numele Ipomoni („Răbdare”). În această mănăstire a vieţuit vreme de 25 de ani.
Deşi era împărăteasă, Sfânta Ipomoni ajuta la toate treburile în mănăstire împreună cu celelalte maici, făcându-se ascultătoare întru totul Împărătesei Cerurilor.
Sfânta Ipomoni a ctitorit un aşezământ pentru bătrâni, ce purta numele „Nădejdea celor deznădăjduiți”. Aşezământul era situat în cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan unde se aflau şi moaştele Sfântului Patapie Tebeul, faţă de care Sfânta Ipomoni avea o râvnă deosebită.
Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu trăiască ultimele momente tragice ale Imperiului Bizantin, chemand-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de căderea Constantinopolului sub turcii otomani. Fiul ei, Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul basileu bizantin, a murit în timpul căderii Constantinopolului, pe 29 mai 1453.
Sfânta Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol. După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, Angelis Notara, un nepot al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia (în oraşul Loutraki, Corint, Grecia) într-o peşteră, moaştele Sfântului Patapie Tebeul. În această peşteră a fost zugrăvită o icoană a Sfântului Patapie, lângă care a fost reprezentată şi Sfânta Ipomoni, fapt prin care iconarul subliniază cinstea deosebită pe care sfânta i-a purtat-o Sfântului Patapie. Tot aici a fost adus şi capul Sfintei Ipomoni.
În 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înfiinţat pe acest loc Mănăstirea Sfântul Patapie (Loutraki), unde încă se păstrează cinstitul cap al Sfintei Ipomoni.
Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului
Marele arhiereu al lui Dumnezeu, Sfântul Nichifor, Patriarhul
Constantinopolului, pentru cinstirea cea dreptcredincioasă a sfintelor
icoane a fost izgonit din scaunul său de răucredinciosul împărat Leon
Armeanul (813-820), în insula Proconis. Şi, petrecând acolo în
strâmtorare şi chinuire treisprezece ani, s-a mutat la Domnul şi s-a
îngropat lângă biserica Sfântului Mucenic Teodor, în mănăstirea cea
zidită de dânsul.
După ce au trecut câţiva ani şi au pierit cu sunet răucredincioşii
împăraţi Leon Armeanul, iar după dânsul Mihail Valvos (820-829), apoi
Teofil, fiul lui (829-842), a luat sceptrul împărăţiei greceşti
dreptcredincioasa Teodora, împreună cu fiul său Mihail, care era foarte
tânăr; asemenea şi mincinoşii patriarhi ai Constantinopolului, adică
Teodot Casiter, după dânsul Teodor Spatarocandilat, apoi Antonie Casimat
au pierit de pe pământul celor vii. După aceasta Ioan, ce se numea
Annia, care a fost cu meseria vrăjitor, s-a gonit de pe scaun ca unul ce
era fără rânduiala ales. Şi a luat scaunul Sfântul Metodie, când s-a
întors bună credinţă şi icoanele sfintelor biserici; atunci şi
cinstitele moaşte ale Sfântului Nichifor, mărturisitorul lui Hristos,
s-au întors de la surghiun în Constantinopol.
Pentru că, preasfinţitul Patriarh Metodie a sfătuit pe
drept-credincioasa împărăteasă Teodora: "Nu este cu cuviinţă ca Sfântul
Nichifor, cel mai vestit între patriarhi pentru dreapta credinţă, să fie
izgonit de pe scaun şi până într-atâta uitat, deşi este mort. Deci, se
cade să se întoarcă sfântul lui trup la scaunul său, altfel nu vom scăpa
de păcat. Iar dacă îl vom lăsa să fie în pedeapsă, vom arăta că
împreună ne-am învoit la izgonirea lui şi că a fost izgonit cu dreptate.
Ştim seminţia lui Iosif, că s-a învrednicit binecuvântării pentru că
oasele tatălui, după patru sute de ani, le-au adus fiii din Egipt în
pământul Canaan.
Iar noi, fii ai binecuvântării fiind, oare să suferim mai mult ca
să ne lipsim de venirea părintelui nostru, de care suntem hrăniţi cu
dumnezeieştile legi întru dreapta credinţă? Pentru că cetatea aceasta
împărătească, care este cea mai vestită sub soare, doreşte cinstitele
moaşte ale sfântului povăţuitor şi păstorului său, fiind gata a le
păstra la sine cu bună credinţă. Veselească-se iarăşi Sfânta Biserică de
mirele său, de care s-a lipsit când era viu, fiind luat cu nedreaptă
mina. Iar acum, trupul celui odihnit întru Domnul se întoarce cu porunca
împărătesei iubitoare de oameni. Vezi, o, dreptcredincioasă
împărăteasă, pe poporul cel împăcat prin tine cu dreapta credinţă, cum
doreşte să audă glasul păstorului său cel mort. Pentru că măcar numai
umbra lui de o va vedea, îl va socoti ca însufleţit, şi ca pe un viu îl
va primi şi-l va păzi ca pe o vistierie preabogată".
Cu nişte graiuri ca acestea ale preasfinţitului Patriarh Metodie
iubitoarea de Hristos, împărăteasa Teodora, îndată s-a învoit, zicând:
"Va fi aceasta de folos sufletelor noastre şi numele nostru va fi
cinstit în vremurile cele de pe urmă". Deci, nezăbovind, preasfinţitul
Patriarh a luat preoţi şi monahi şi s-a dus în insula Proconis,
urmându-i mulţime de popor, şi, intrând în mănăstirea Sfântului Mucenic
Teodor, a descoperit mormântul Sfântului Nichifor. Atunci au văzut toţi
cinstitul trup, după nouăsprezece ani, întreg cu totul, neavând nici
urmă de stricăciune şi dând bună mireasmă.
Făcând cântare de toată noaptea şi săvârşind dumnezeiasca
Liturghie, Sfântul Metodie a intrat în acel mormânt şi, cuprinzând
cinstitele moaşte ale Sfântului Nichifor, grăia către dânsul ca şi către
un viu: "O, preafericitule bărbat, cel ce te-ai asemănat Sfântului Ioan
Gură de Aur - căci după asemănarea aceluia ai luat asupra ta osteneala
şi ai răbdat nevoi -, şi precum el, aşa şi tu, cu îndrăzneţ cuvânt
mustrând fărădelegea, ai suferit izgonire nedreaptă. Acum, după atâta
surghiunie de treizeci de ani, în viaţă şi după moarte, dă-te nouă
fiilor tăi, celor ce te iubim, şi, ieşind de aici, întoarce-te la ale
tale, căci şi acum poporul, ca şi altă dată, are să te primească. Pentru
că împăratul cel fără de Dumnezeu, care cu nelegiuire te-a izgonit din
Biserică, şi-a luat pedeapsa cea vrednică după faptele sale, lipsindu-se
cu ticăloşie de împărăţie şi de viaţă. Iar acum împăraţi
dreptcredincioşi, ţie, celui mort, ca unui viu îţi dau a ta Biserică pe
care, ca nişte fii ai Evangheliei, împreună cu mine au curăţat-o de
necurăţeniile ereticilor şi au adus-o în acelaşi chip, precum ai
împodobit-o tu mai înainte şi ai lăsat-o frumoasă şi fără de prihană.
Caută şi vezi pe fiii tăi adunaţi, care sunt veniţi de prin cetăţile
cele de aproape, iar alţii, fiind departe, cu dorinţă aşteaptă
întoarcerea ta la dânşii. Pe aceştia tu, ca pe cei sărmani şi mâhniţi,
să nu voieşti a-i trece cu vederea şi a fi departe de dânşii. Cetatea ta
să aibă ca pe un dar preascump sfintele tale moaşte, prin care,
împodobindu-se, mai mult să se mărească şi să se proslăvească decât cu
coroana cea împărătească".
Zicând unele ca acestea, preasfinţitul Patriarh Metodie a ridicat
de la pământ moaştele sfântului şi, punându-le în racla cea nouă, le-a
luat pe umeri împreună cu sfinţitul sobor şi cu cântări de psalmi le-a
dus în corabie. Apoi, ridicând pânzele, a ajuns degrabă la împărăteasca
cetate. Dreptcredincioasa Teodora, cu fiul său Mihail, cu toată suita şi
toată mulţimea poporului, cu lumânări, cu tămâieri, cu cântări şi cu
negrăită bucurie şi veselie dănţuind, au ieşit la limanul corăbiei, în
întâmpinarea cinstitelor moaşte ale Sfântului Nichifor, patriarhul lor.
Deci, luându-le, le-au dus mai întâi în soborniceasca biserică a
Sfintei Sofia, din care a fost izgonit odată. Şi s-a săvârşit acea
întoarcere a sfintelor moaşte în treisprezece zile ale lunii martie, în
care mai înainte a fost izgonit Sfântul Nichifor de către
răucredinciosul împărat; adică în care zi a fost izgonit, în aceeaşi zi
s-a şi întors. După ce s-a plecat ziua aceea în care s-a săvârşit
întoarcerea, s-a făcut cântărea de toată noaptea în biserica Sfintei
Sofia, deasupra cinstitelor moaşte. A doua zi le-au dus din Sfânta Sofia
în biserica Sfinţilor Apostoli şi le-au pus acolo cu cinste. Acolo şi
soborul lui s-a rânduit a se săvîrşi întru cinstea şi pomenirea
Sfântului Nichifor Mărturisitorul şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul
nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Cântare de laudă la Cetatea Constantinopolului
Constantinopol, slăvită cetate,
Lângă malul Bosforului albastru
Se înalţă.
Cu slava ta, care alta se va putea asemăna vreodată?
Tu ai fost înfricoşat câmp de bătălie
Pe care au luptat oştirile Duhului,
Mulţimea sfinţilor lui Dumnezeu,
Contra ereticilor hulitori.
Tu ca un ciur i-ai cernut
Veacuri la rând,
Vădindu-i pe apostaţi,
Dar şi pe Sfinţii lui Dumnezeu.
Dar şi tu însăţi, slăvită cetate,
Cu multe păcate te-ai întinat.
Da, te-ai întinat,
Tu, cea sfinţită de valuri de sânge martiric,
Căci cine ţi-ar putea număra vreodată
Numărul nesfârşit de eroi ai duhului,
Cine ar putea număra vreodată
Mulţimea tainelor şi vederilor dumnezeieşti
Care s-au descoperit întru tine?
În tine se pogorau îngerii lui Dumnezeu,
Iar oameni sfinţi precum îngerii,
Din tine la cer se înălţau.
Maica Domnului nostru însăşi,
De multe ori în tine pogora,
Pe bolnavi să-i vindece,
Pe cei în primejdii să-i ferească.
Da, mulţimea sfinţilor încă
Deasupra cerului tău se adună
Ducând la Cel Preaînalt
Rugăciunile copiilor tăi.
O, mulţimea sfinţilor care s-au ales dintre Fiii tăi!
Atât de mulţi sunt ei,
Precum sunt crinii
Lângă crini şi sfinţii
Lângă sfinţi!
Tu ai scris istorie cu roşu în calendar,
În tine Simbolul Credinţei noastre s-a alcătuit.
Despre tine aşa se poate spune:
Că între multele cetăţi tu eşti
Ca o literă de foc.
Tu lumea o ai luminat
Cu Credinţa cea Sfântă.
Tu lumea o ai vindecat
De păgânătate şi erezie.
Mult chinuită, dar nu ucisă,
Tu încă nu ai murit.
Da, pentru aceasta te voi prăznui,
Cetate Sfântă!
Mărturisitoare eşti tu,
Cu adevărat!
Slava ta o întrece pe a tuturor cetăţilor lumii,
Care au fost, sunt, şi vor fi;
Slava ta umple pământul şi cerul;
Căci fiecare suflet botezat
Ţie recunoştinţă mare veşnic îţi datorează.
Si au trecut ani multi si au pierit multi rau credinciosi imparati: Leon Armeanul, Mihail cel Gangav si fiul sau, Teofil. Iar dupa moartea imparatului Teofil, binecredincioasa Teodora imparateasa si fiul ei Mihail cel foarte tanar, au luat sceptrul imparatiei grecesti si au lepadat ratacirea imparatilor dinainte, care luptasera impotriva Sfintelor icoane. Asemenea, au pierit de pe pamantul celor vii si multi rau-credinciosi patriarhi. Iar acum era pe scaunul patriarhicesc din Constantinopol, arhiereu, dupa pravila, Sfantul Metodie patriarhul: si s-a intors o data cu el, si cinstirea Sfintelor icoane.
Deci, dupa ce s-a sarbatorit, cu multa stralucire, biruinta dreptei credinte in Duminica Ortodoxiei, la anul 842, Sfanta Teodora imparateasa si fiul ei Mihail, primind sfatul Sfantului Metodie patriarhul, au hotarat sa aduca in cetatea de scaun si moastele Sfantului patriarh Nichifor, din locul lor de izgonire, spre impacarea poporului credincios, dupa surghiunul nedrept, in care s-a stins cinstitul Marturisitor al dreptei credinte.
Drept aceea, nezabovind, fericitul Metodie a luat cu sine mare sobor de arhierei, de clerici si de monahi si multime de popor si, mergand in insula Proconis, au aflat moastele Sfantului Nichifor. Si le-au asezat cu cinste si evlavie in racla noua, de mare pret si, purtandu-le in alai sarbatoresc, le-au adus pana la Constantinopol. Si au iesit, in intampinarea sfintelor moaste insusi imparatul cu maica sa si mult popor, cu lumanari, cu cadiri si cu cantari, s-au inchinat lor cu smerenie si negraita bucurie.
Au luat, apoi, sfanta racla si au dus-o, mai intai, in marea biserica a Sfintei Sofii, de unde Sfantul Nichifor fusese izgonit. Si, a fost dat ca, in ziua in care fusese izgonit, adica la 13 martie, in aceeasi zi, dupa 33 de ani, sa se si intoarca. Iar, a doua zi, dupa aceasta prea frumoasa intampinare, a fost dusa racla cu sfintele moaste, din Sfanta Sofia, in biserica Sfintilor Apostoli a fost asezata, acolo, ca un dar de mare pret, la loc de cinste, randuindu-se in aceasta zi de praznuire in Sinaxarul cel de peste an, intru pomenirea Sfantului Nichifor Marturisitorul, si intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui slavit impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant in veci. Amin.
Intru aceastã zi, cuvant despre un preot, care slujea cu ingerii.
Deci, dupa ca a vazut preotul ca in acest chip este ocarat si mustrat de diacon, pe cand slujea chiar Liturghia, si a vazut, dupa obicei, pe Sfintii ingeri in preajma sa, atunci i-a intrebat pe ei, zicand: "De vreme ce diaconul acesta ma ocaraste pe mine, ce trebuie sa fac?" Si i-au zis ingerii: "Sa te lasi, ca bine te sfatuieste." Iar preotul a zis: "Dar voi, de ce nu mi-ati spus mie?" Zis-au lui ingerii: "Dumnezeu a randuit ca oamenii, pe oameni sa-i indrepteze."
Sinaxar 13 Martie
În această lună, în ziua a treisprezecea, prăznuim
pomenirea aducerii moaştelor celui între sfinţi părintelui nostru
Nichifor, patriarhul Constantinopolului.
După ce urâtorul de Dumnezeu împărat Teofil a
încetat din viaţă, iar sceptrul împărăţiei a fost luat de
binecredincioşii împăraţi Teodora şi Mihail, pe lângă toate celelalte
fapte bune pe care le-au făcut, ei s-au arătat, deopotrivă, plini de
evlavie faţă de toate cele sfinte. Mânaţi fiind de astfel de gânduri,
ei au trimis de au chemat pe cei mai de seamă dintre monahii timpului,
cercetând împreună cu ei cele ce trebuiau săvârşite pentru punerea din
nou în cinste a sfintelor icoane. Toţi căzând la înţelegere cu ei, au
alungat de pe scaunul patriarhal pe nelegiuitul Ioan şi în bună
înţelegere şi cu voia lui Dumnezeu au aşezat ca patriarh pe marele
Metodie. Şi îndată Biserica lui Dumnezeu şi-a recăpătat vechea
strălucire, împodobindu-se cu sfintele şi cinstitele icoane. Cei ce o
conduseseră până atunci cu nevrednicie au fost înlocuiţi cu cei ce se
străduiau cu păzirea învăţăturilor celor drepte.După trecere de patru ani de la aceasta, preasfinţitul Metodie, mânat fiind de râvnă dumnezeiască, a grăit către cinstita împărăteasă şi către Mihail: "Nu este drept ca cinstitele şi sfintele moaşte ale cucernicului şi preacuviosului între patriarhi Nichifor, care a fost surghiunit pentru credinţa cea nepătată a Bisericii şi a scaunului patriarhal şi care şi-a săvârşit viaţa în surghiun, să nu fie aduse în Constantinopol". Deci, şi împărăteasa şi Mihail gândind la fel cu el, au trimis de îndată ca să fie aduse în cetate moaştele sfântului Nichifor. Împreună cu preoţii şi călugării şi mulţimea de popor, care au pornit către biserica sfântului Teodor, în care se găseau aşezate moaştele sfântului mărturisitor Nichifor, a pornit însuşi marele Metodie. Şi ajungând acolo şi sărutând cu toţii sfintele moaşte şi făcând litanie cu priveghere de toată noaptea şi cu cântări, au desfăcut mormântul în care se găsea trupul acela preacinstit şi mult pătimitor şi l-au găsit cu totul întreg şi nestricat, cu toate că de la aşezarea lui acolo trecuseră nouăsprezece ani. Deci, luându-l şi aşezându-l într-o raclă, l-au dus pe mâinile preoţilor şi ale monahilor, cu lumânări aprinse şi cu cântări până la corabia împărătească şi au pornit spre Constantinopol. Iar de îndată ce au trecut de strâmtoarea cetăţii, însuşi împăratul şi tot senatul cu lumânări aprinse în mâini le-au ieşit întru întâmpinare, iar după oprirea corabiei, sărutând racla sfântului şi luând-o pe umeri au depus-o în biserica cea mare. Şi făcând acolo priveghere, toată noaptea, a doua zi de dimineaţă luându-l de acolo, în acelaşi chip l-au dus şi l-au aşezat în biserica sfinţilor apostoli, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în aceeaşi zi, adică, în care fusese trimis în surghiun.
Tot în această zi, pomenirea
sfinţilor mucenici African, Publiu şi Terentiu, a căror slujbă se
săvârşeşte în biserica sfinţilor Petru şi Pavel.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Aviv cel din Ermupolis, care fiind legat de o piatră şi în râu aruncat, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Cristina, cea din Persia, care, în urma loviturilor de bici, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Publiu, episcopul atenienilor.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Simeon, facatorul de minuni, cel din muntele minunat.
Deci, pe unul ca acela, drept fiind si neintinat, cu sarguinta il primesc ingerii, intru cantari, fericindu-l, si-l apara de puterea vrajmasului, dupa cum scrie, si se inalta el mai presus de suirea vamilor acestuia. Iar sufletul cel pacatos este oprit sa se suie la cele mai presus ale vazduhului, ca ii cere diavolul raspuns si face judecata cu cei ce-l duc, pentru pacatele lui, fiindca vinovat este si nu are el semn de fapte bune, ca sa treaca si sa scape. Ca de acesta, ca de un judecator, ce sade, intru inaltime, graieste si dumnezeiescul Apostol Pavel, numindu-l domn si stapanitor al vazduhului, care lucreaza in fiii cei nesupusi. Iar pe noi sa ne izbaveasca Dumnezeu de aceasta, Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cugetare
Mari sunt creştinii în ale căror suflete arde o mare iubire pentru Hristos.
O, cu adevărat, mari au fost acei creştini, acei de Dumnezeu-purtători
Părinţi şi Mucenici! Pentru mulţi dintre contemporanii noştri, lucrul
acesta cu greu se poate măcar imagina. Iată ce a mărturisit odată un
astfel de mare sfânt, Sfântul Simeon Noul Teolog, înaintea obştii
mănăstirii sale: Că în propria lui viaţă şi trăire s-au adeverit şi s-au
împlinit cuvintele Mântuitorului „Căci jugul Meu este blând, iar
sarcina Mea uşoară” (Matei 11: 29). Sfântul Simeon a zis: „Credeţi-mă,
fraţilor, când am scăpat la Dumnezeu, Mântuitorul meu, nu am întâlnit
în cale nimic întristător, greu sau de nesuportat.
Singura mea durere şi tristeţe de nesuportat a fost că nu puteam găsi destule motive mulţumitoare ca să mor cât mai repede de dragul iubirii Hristosului meu.”
Oare nu sunt astfel de suflete ca
nişte focuri închise în vase de lut? Flacăra focului arde întotdeauna
drept, cu vârful spre cer. Să dăm doar la o parte capacul vasului de lut
şi flacăra va ţâşni în înălţime.
Luare aminte
Să luăm aminte la Mântuitorul Hristos stând la judecată înaintea lui Irod:
- La cum Irod la început fusese foarte blând, deoarece a vrut să-L vadă pe Hristos nu dintr-o necesitate duhovnicească, ci din curiozitate omenească;
- La cum Irod sperase să-L vadă pe Iisus făcând vreo minune, dar a rămas înşelat văzându-L pe Stăpânul că nu răspunde nimic celor care Îl interogau;
- La cum Irod L-a batjocorit pe Mântuitorul, îmbrăcându-L într-o mantie lucitoare.
Predică
Despre reconcilierea celor răi, de dragul împlinirii răului – „Şi în ziua aceea Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei” (Luca 23: 12).
Din mijlocul batjocurii cu care îl împroaşcă nelegiuiţii, Cel Drept face bine duşmanilor Săi, împăcându-i între ei.
Este adevărat, această reconciliere nu este spre facerea vreunei fapte
bune, ci spre unirea puterilor până atunci învrăjbite, întru prigonirea
Celui Drept. Iată că astfel limba urii dintre ei s-a stins şi a murit:
aceasta a fost răsplata Dreptului către ei. Pilat şi Irod până în acea
zi trăiseră în duşmănie. Dar în ceasul în care Mântuitorul a fost adus
pentru judecată, atât înaintea unuia, cât şi înaintea celuilalt, ei,
Irod şi Pilat, s-au împăcat.
Domnul Păcii a adus pace între cei care se urau; pacea care i-a ajutat să-I pregătească Crucea.
Căci El este Cel Care vine să Se aducă de bunăvoie jertfă pentru mulţi. Chiar şi astăzi inşi care se urăsc între ei, fac îndată pace când e vorba să-L prigonească împreună pe Domnul.
Mulţi sunt care se ucid între ei plini de ură, până când pomeneşti în
mijlocul lor numele Domnului. De îndată ce aud în urechile lor acest
Nume, ei treptat fac pace deplină între ei, doar pentru a se arunca cu
ură dezlănţuită împotriva acestui Sfânt Nume.
Este mai uşor nelegiuitului să-l tolereze pe alt nelegiuit, decât le este tuturor nelegiuiţilor împreună să-i tolereze pe drepţi.
Le este
mai uşor păcătoşilor să ajungă la înţelegere şi reconciliere cu alţi
păcătoşi ca şi ei, decât să ajungă la înţelegere şi împăcare cu drepţii.
Chiar şi la nivelul ţărilor, între partide adesea se ridică aceeaşi problemă: indiferent cât de murdar se atacă reciproc, ele vor face de îndată pace dacă este vorba să decidă: ce loc să acorde Stăpânului Iisus Hristos în politica de stat? Să-I acorde oare locul întâi, aşa cum I se cuvine sau mai degrabă să-I acorde ultimul loc, sau poate chiar nici unul?
În astfel de probleme, cei care sunt
duşmani de o viaţă vor face pace pe loc, numai şi numai în scopul ca
Mântuitorului să nu I se dea decât cel mult ultimul loc în diriguirea
trebilor statului. Aşa a fost şi cu cearta dintre partidele fariseilor
şi saducheilor, care îndată s-au împăcat între ei când a fost vorba să-L
prigonească pe Mântuitorul. Dar oare de
unde înverşunarea aceasta a lor de a nu-I da Celui Care este cel mai
nevinovat şi cel mai Necesar vieţii noastre – decât ultimul loc?
De acolo, că pofta lor cea mai arzătoare este aceea de a-şi rezerva primele locuri lor.
Aceasta au dorit-o şi fariseii şi
saducheii, când fără să clipească s-au învoit la uciderea lui Hristos.
Aceasta au dorit-o şi Pilat cu Irod, aceasta a fost pofta comună care
i-a determinat să se împace, aceasta a fost pofta care le-a arătat că
este necesar să-L judece şi să-L omoare pe Hristos. O,
fraţilor, niciodată, să nu ne fie niciodată nouă a ne uni cu păcătoşii
împotriva drepţilor! Ci mai curând să căutăm noi în tot chipul pacea cu
Dumnezeu, şi aceasta, cu o conştiinţă nepătată!
O, Doamne, ajută-ne nouă să dobândim pacea aceasta. Căci Ţie se cuvine toată slava şi lauda în veci, Amin!
