20 martie – Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul, Episcopul Apoloniadei; Sfinții Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel SfințitSf. Cuv. Mc. Ioan și a celor dimpreună cu dânsul; Sf. Mc. Fotinia

 

• Pomenirea Sfântului Cuvios Mucenic Ioan şi a celor împreună cu dînsul, de la Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit de lângă Ierusalim

Această slăvită mînăstire care se mai află şi astăzi a fost cercetată la vremea lui şi de al nostru părinte sîrb Sfintul Sava, fiind înzestrată de mulţi domnitori sîrbi de-a lungul vremurilor. Ea a fost în multe rînduri atacată cu sălbăticie de arabi, jefuită şi pustiită. Dar Pronia dumnezeiască a vrut ca de fiecare dată ea să se refacă deplin, şi aşa dăinuie şi astăzi, în timpul împărăţiei lui Constantin şi a Irinei a avut loc un astfel de atac al arabilor. Monahii văzînd aceasta nu au voit să fugă ca să-şi scape vieţile ci mai curînd, la sfatul Stareţului lor Toma, ei au zis: „Noi din lume am fugit în această pustie pentru dragostea lui Hristos, şi prearuşinos lucru ar fi să fugim din pustie de frica oamenilor. De ar fi să fim cu toţii junghiaţi aici, junghiaţi vom fi pentru dragostea noastră penru Hristos pentru Care am şi venit să locuim aici.” Astfel hotărînd, ei au aşteptat liniştiţi năvălirea hoardei arabe, ca nişte miei nevinovaţi înaintea haitelor de lupi. Pe unii dintre ei arabii i-au ucis cu săgeţi, iar pe alţii i-au închis de vii în peştera Sfintului Sava. La uşa peşterii au pus apoi foc, astfel încît monahii dinăuntru au murit cu toţii sufocaţi de fum. Aşa şi-au dat sfintele lor suflete mucenicii lui Hristos, înfăţişîndu-se înaintea Lui, şi fiind aşezaţi în locaşurile veşnice ale împărăţiei Lui, a Mîntuitorului pentru Care şi-au dat viaţa. Mucenicia lor preaslăvită a fost înaintea Praznicul Luminat al Învierii Domnului din anul 796 după Hristos, cînd pe scaunul împărăţiei Răsăritului se aflau Constantin şi Irina, iar Patriarh al Ierusalimului era Arhiereul Ilie. Pedeapsa năprasnică a lui Dumnezeu nu a întîrziat să cadă asupra acelor sălbatici păgîni. Căci după măcelărirea monahilor, înorcîndu-se la corturile lor, ei au început să se certe între dînşii, după care s-au şi ucis cu desăvîrşire între ei. Acestea s-au întâmplat în aceleaşi zile ale anului 796 după Hrisots.

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Fotinia

Aceasta a fost femeia samarineancă care a fost învrednicită de şansa rară de a sta de vorbă cu Domnul Hristos la Fîntîna lui Iacov de lîngă Sihar (loan 4: 4-31). Crezînd în Hristos, Fotinia mai apoi a predicat Evanghelia împreună cu Victor şi losua, cei doi fii ai ei, şi cu cele cinci surori ale ei, Anatolia, Fota, Fotida, Parascheva şi Chiriaca. Ele au mers în Africa, în cetatea Cartagina. Acolo ele au fost arestate şi duse la Roma, împărat fiind Nero, unde au fost aruncate în temniţă. Prin Pronia dumnezeiască Domnina, fiica lui Nero, a intrat în legătură cu Sfînta Fotinia, prin care s-a convertit la Hristos. După întemniţare Sfînta Fotinia şi surorile ei au luat toate mucenicia pentru Hristos. Sfînta Fotinia, care luminată a fost de însuşi Mîntuitorul la Fîntîna lui lacov de lîngă Sihar, a luat mucenicia fiind aruncată într-o fîntînă, şi aşa s-a strămutat la locaşurile cele veşnice ale împăratului Hristos.

Viaţa Sfântului Ierarh Nichita Mărturisitorul, Episcopul Apoloniadei

Acest preacuvios părinte al nostru şi mărturisitor, pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane era episcop al Apoloniadei şi era nu numai credincios şi evlavios şi cu totul drept în credinţa lui, ci şi milostiv şi plin de dragoste faţă de oameni, vestit în cunoştinţe şi în cuvânt.
Fiind silit să se lepede de închinarea la sfintele icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale preacuratei Sale Maici, ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi neplecându-se, a fost condamnat la exilare şi supus la chinuri de neîndurat. Din pricina acestora îmbolnăvindu-se cumplit, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Viața Sfinților Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit

   În zilele preasfinţitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu acelaşi nume în Sfânta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpânirea agarenilor, iar în Constantinopol împărăţind Constantin şi Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminţia agarenilor. Şi multă risipire se făcea ţării cu războiul acela, pentru că barbarii, oştindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci şi cetăţile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia şi celelalte. Căci năvăleau fără de veste şi, deşi nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile şi omorau pe toţi aceia care li se împotriveau. Şi şedeau pe lângă toate căile, prinzind pe cei ce treceau, bătându-i, rănindu-i şi răpindu-le tot ce aveau, până la cămaşă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcaţi, bătuţi şi răniţi.

    Atunci şi Sfânta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strângându-se de prin cetăţile dimprejur şi de prin sate, poporul străjuia zidurile şi se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tâlhăreşte năvăleau asupra lor. În acea vreme şi preaslăvitul locaş al Sfântului Hariton a fost foarte risipit şi de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvârşita pustiire.

    Dar şi Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunându-se din diferite locuri sfinţii părinţi, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viaţă plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor şi a năvălirii lor tâlhăreşti, nu ieşeau din locaşul lor. Că, deşi puteau să lase lavra şi să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfânt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvârşit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci îşi puseseră nădejdea în Hristos, zicând: "Puternic este ca, de va voi Stăpânul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mâinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecăţile Sale cele drepte, ca să fim daţi barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă".

    Şi grăiau unul către altul: "Să primim din mâinile Stăpânului nostru cele mai folositoare nouă şi să nu ne întoarcem de la liniştea cea pustnicească la gâlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiţi în ochii tuturor ca nişte fricoşi, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate şi urmează lui Hristos, apoi cât de necuvios lucru este a-i vedea, după puţină vreme de nevoinţă în pustie, că se întorc iarăşi la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu râdă de noi diavolul, vrăjmaşul cel de obşte al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniştea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un câine izgonit cu ruşine, ajutându-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.

    Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfântul Prooroc David, ne-am învăţat a-I cântă: Fii mie Dumnezeu scutitor şi drept, casă de scăpare şi loc de întărire, ca să mă mântuieşti. Nu avem zale, coifuri şi paveze, cu care să putem înfrânge săgeţile barbarilor; ci avem armele duhovniceşti ale dragostei, platoşa nădejdii, pavăza credinţei, coiful mântuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sunt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi ne va izbăvi. Pentru că vieţuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobânda, de vreme ce nu iubirea şi dorinţa de viaţă vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Şi pentru ce ne-am sălăşluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Şi dacă vom fi ucişi aici, pentru Hristos vom fi ucişi, pentru Care şi vieţuim aici!"

    Astfel petreceau în lavră, şi cu cuvinte mângâindu-se şi îmbărbătându-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredinţau Domnului. Apoi şi altă pricină binecuvântată şi dreaptă îi ţinea neieşiţi; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfânt locaş şi nimic altceva nu doreau, decât să vadă risipită lavra Sfântului Sava, iar locul acela să fie pustiu şi nelocuit de monahi. Şi, dacă ar fi ieşit fraţii cât de puţin din lavră, apoi îndată pizmaşii ar fi năvălit şi ar fi aprins biserica şi chiliile şi tot locaşul l-ar fi asemănat cu pământul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întâmple, sfinţii părinţi petreceau neieşiţi.

    Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vânturi, ci erau nemişcaţi de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră şi ca nişte stâlpi întemeiaţi pe piatră. Şi, nu numai pentru aceea nu ieşeau din lavră, adică să păzească pereţii ci, mai vârtos, pentru slavă Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecând, şi Care şi în zilele lor Se preamărea.

    Astfel vieţuind acei sfinţi părinţi în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfântă, îi ferea nevătămaţi de barbari, pentru că, deşi de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaş şi se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decât numai căutau mâncare. După aceea, uitându-se spre monahi şi scrâşnind din dinţi, nu-i vătămau, nelăsându-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luând mâncare din locaş cât putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulţumească, se lăudau că vor risipi lavra şi vor face locul acela pustiu.

    Odată, o tabără de barbari vrând să-şi împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gând, a venit asupra lavrei ca s-o prade şi să risipească locaşul. Din întâmplare s-a întâlnit fără de veste, în dreptul Sfântului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcându-se război, barbarii au fost biruiţi şi izgoniţi, precum mai pe urmă s-a făcut înştiinţare. Dar şi al doilea rând, a pornit tabăra, cu acelaşi gând rău. Şi, mergând într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne şi, îmbătându-se, au făcut război între dânşii; şi, rănindu-se unul pe altul, mulţi au căzut morţi, încât li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.

    După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămureşte în ulcea, aşa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Şi a lăsat ca mâinile barbarilor să se atingă de plăcuţii Săi sfinţi, cărora înainte le-a pregătit muceniceşti cununi. Căci auzind cuvioşii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostaşii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut şi s-au risipit, şedeau fără frică în chiliile lor, săvârşind sfântul post de patruzeci de zile în obişnuitele osteneli pustniceşti.

    În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat nişte arapi barbari, ca la şaizeci, care purtau arce, săgeţi şi săbii. Aceştia se sfătuiseră să năvălească tâlhăreşte asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogăţii. Şi, aproape de sfârşitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămâna dinaintea Duminicii Stâlparilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simţind-o, monahii alergau din pustniceştile chilii în mănăstire şi în biserică, iar barbarii, cu săbiile şi cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mănăstirii. Şi a lor cruzime vrând s-o îmblânzească, unii din părinţi au ieşit înaintea lor cu blândeţe, vorbind către dânşii cu cuvinte blânde şi zicând:

    "Pentru ce, o, bărbaţilor, aţi venit ca la război la noi cei fără de arme şi ca la nişte vrăjmaşi? Ce v-a adus? Noi cu toţii suntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mâhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsând în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtaţi de pizmuiri, de sfezi şi de războaie, să putem a plânge în pace pentru păcatele noastre şi să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mâhnit pe nimeni din voi, ci ne sârguim şi a face bine, pe cât putem. Pentru că pe mulţi din ai voştri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit şi le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiţi rele în loc de bune, ci mai ales sunteţi datori să ne mulţumiţi pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că şi acum suntem gata să vă punem bucate înainte şi cu iubirea de străini, obişnuită nouă, să vă odihnim".

    Iar barbarii strigau cu mânie: "Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru argint şi aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne daţi aur şi argint ca să fiţi vii, ori, nevrând să ne daţi, să pieriţi de mâinile noastre". Zis-au părinţii: "Să ne credeţi, o, bărbaţilor, că suntem săraci şi scăpătaţi şi atât de lipsiţi, încât nici pâine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur şi argint, de care aveţi trebuinţă, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decât numai puţine lucruri de nevoie obişnuim în viaţa noastră".

    Acestea grăind sfinţii, s-au miniat barbarii şi au slobozit săgeţile ca ploaia asupra monahilor celor adunaţi şi neîncetat săgetau, până ce şi-au deşertat sacii; şi îndată pe treisprezece cuvioşi părinţi i-au lovit de moarte, iar pe alţii i-au rănit puţin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărâmau uşile ca să găsească ceva şi scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile şi tot astfel voiau să facă şi bisericii. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje şi foc la biserică, au văzut de departe nişte oameni venind şi, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoţând împreună cu ei lucrurile monahiceşti jefuite.

    Iar ava Toma, scoţând săgeţile din fraţii cei răniţi, le spăla rănile şi le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meşteşugul. Şi se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alţii pe umeri, la alţii în obraz şi în frunte, iar la alţii le erau capetele sfărâmate cu pietre. Însă toţi se udau cu sângele care curgea dintr-înşii şi privirea celorlalţi era foarte umilită.

    Sosind praznicul Duminicii Stâlparilor şi cântarea cea de toată noaptea săvârşindu-se, se înştiinţară unii din acei cuvioşi părinţi, că acei barbari adună mai mulţi tovarăşi tâlhari ca să năvălească iarăşi asupra lavrei lor. Şi i-au cuprins pe acei fericiţi părinţi mare frică şi cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte şi punând nădejdea lor spre Dumnezeu, îşi aşteptau sfârşitul.

    După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpânului, le-a sosit şi acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineaţa, au năvălit arapii tâlhăreşte a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, şi au ucis pe cuvioşi fără cruţare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetându-i cu săgeţile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alţii tăindu-i în două şi altora tăindu-le mâinile şi picioarele, iar pe alţii ucigându-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrând să-i muncească ca să spună vistieria bisericii şi averile mănăstireşti. Şi înconjuraseră locaşul împrejur şi pândeau pe munţi şi pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mâinile lor; pentru că mulţi căutau să fugă, dar cădeau în mâinile vrăjmaşilor şi abia dacă unul dintr-înşii a scăpat.

    Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tânăr de ani, l-au prins fugind la munte şi l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mâini şi de la picioare, apoi, apucându-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vârful muntelui până la biserică şi toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuţişurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericeşti, văzând cum erau munciţi cuvioşii părinţi şi temându-se că nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericeşti, tăinuindu-se, a fugit din mănăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor şi spre mănăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrând el, şi i-au tăiat sfântul cap. Alţi câţiva părinţi, scăpând din mâinile ucigaşilor, s-au ascuns în peştera ce era afară din mănăstire. Pe aceştia văzându-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarăşilor săi, arătându-le cu mâna peştera şi spunându-le despre monahii care au fugit acolo.

    Atunci, un arap înfricoşat, stând cu sabia la gura peşterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunşi să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis şoptind către dânşii: "Nu vă temeţi, fraţilor, eu pentru voi singur voi ieşi şi voi muri, iar voi şedeţi aici, tăcând". Şi a ieşit spre arap, fiind gata să-şi pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: "Mai sunt acolo alţi monahi?" Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; şi l-a dus arapul la biserică.

    Adunând barbarii de pretutindeni pe sfinţii părinţi în biserică, au zis către dânşii: "Răscumpăraţi-vă, voi şi biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toţi cu sabia vă vom ucide şi biserica voastră cu foc o vom arde". Iar sfinţii părinţi au răspuns cu blândeţe: "Iertaţi-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaţilor, şi nu ne vărsaţi în zadar sângele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atâta aur cât cereţi de la noi, nici n-am avut cândva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiţi, luaţi cele ce vedeţi la noi, hainele noastre şi toate câte vedeţi şi aflaţi, iar nouă numai viaţa să ne lăsaţi, măcar şi goi de am rămâne".

    Iar barbarii, umplându-se de mânie, cu mare strigăt îşi repezeau săbiile în grumajii sfinţilor, ca şi cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: "Daţi-ne vasele bisericeşti cele de aur şi de argint şi să ne spuneţi şi de cealaltă vistierie a mănăstirii". Iar sfinţii părinţi le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: "Arătaţi-ne pe mai marii voştri! Cine este între voi egumen şi ceilalţi rânduitori?" Răspuns-au cuvioşii: "Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuinţă de obşte la Sfânta Cetate, iar noi toţi suntem deopotrivă".

    Şi era în mănăstire peştera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luând pe sfinţii părinţi, i-au dus în peştera aceea; apoi lângă uşa peşterii au aprins foc şi, adunând găteje şi gunoi, au făcut fum mare şi chinuiau cu acel fum pe cuvioşii din peşteră, ca să le arate vistieria şi pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare şi cu morţi cumplite îi îngrozeau, cerând de la dânşii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decât numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul strigă: "Doamne, primeşte în pace duhul meu!" Iar altul: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!

    Şi iarăşi, aruncându-i pe toţi în peştera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; şi au murit de fum optsprezece cuvioşi părinţi, între care erau şi cei mai sus pomeniţi Ioan şi Patrichie fericitul. Iar numele celorlalţi care au murit de fum, de sabie şi de alte munci, singur Dumnezeu le ştie, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieţii. Dar şi pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriţi la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncându-i la pământ şi cu picioarele călcându-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii câte au putut să afle din lucruri bisericeşti şi mănăstireşti şi, punându-le pe cămilele mănăstirii, s-au dus.

    Atunci fraţii care rămăseseră abia vii şi alţii ce se ascunseseră prin crăpăturile munţilor şi prin peşteri, adunându-se târziu în locaş, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioşilor părinţi cele în multe feluri ucise şi cu fum omorâte şi au petrecut toată noaptea aceea a mântuitoarelor Patimi întru nemângâiata tânguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar câţi dintre părinţi au scăpat vii, dar pe jumătate morţi, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, având pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii şi care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea "veche".

    Astfel s-au sfârşit muceniceşte cuvioşii părinţi în locaşul Sfântului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neaşteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorâţi şi au căzut fără de sabie morţi, prin pustietăţi şi prin câmpii, spre mâncarea câinilor, fiarelor şi păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălăşluit în iad, unde focul nu se stinge şi viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioşilor ucişi s-au dus în mâinile lui Dumnezeu şi s-au învrednicit muceniceştii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

    (NOTĂ - Istoria pătimirii acestor cuvioşi părinţi, care au fost ucişi în locaşul Sfântului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ştefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu acelaşi nume, numit făcător de stihuri, din aceeaşi mănăstire a Sfântului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinţilor. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decât numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mâna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfântul făcător de stihuri, Ştefan Savaitul, la sfârşitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credinţă. Bărbatul acela era foarte îmbunătăţit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorinţă să înveţe limba greacă şi cu mare trudă învăţa în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele greceşti, de care lucru se mâhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioşi părinţi mucenici, cu numele Anastasie, cu rânduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Ştefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia şi l-a întrebat despre pricina mâhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minţii sale, că nu poate să înveţe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zâmbind, a zis preotului: "Deschide-ţi gura şi-mi arată limba!" Preotul făcând aceasta, Sfântul Anastasie cu o basma curată i-a şters limba şi, curăţind-o, s-a făcut nevăzut. Deşteptându-se preotul, îndată a cunoscut că ştie limba grecească. Şi de atunci a început a vorbi şi a citi bine greceşte, mulţumind lui Dumnezeu şi sfinţilor părinţi.)

Cântare de laudă la Sfânta Fotinia, femeia samarineancă

Samarineancă la fîntînă

Pe Hristos îl află,

Şi El însuşi o luminează

Cu lumina Adevărului Său.

Sub Nero ea mucenicia primeşte

Prin aruncarea într-o fîntînă,

Şi astfel sufletul şi-l dă

Lui Hristos Dumnezeu, Stăpînul.

Fiii ei slăviţi sînt Victor şi Iosua,

Pe ei maica lor

Cu sfinţenia i-a luminat.

Cinci surori ale ei mucenicia au primit

Pentru Numele lui Hristos,

Şi acum împreună cu ea în ceruri se veselesc.

O, Fotinio, femeie a pocăinţei,

Femeie a suferinţei,

Chipul tău acum cu veşnică lumină străluceşte.

Odinioară ai pregetat chiar apă Mîntuitorului să-I dai.

Dar mai la sfârşit nu ai pregetat

Chiar sîngele să ţi-l verşi pentru EL

Sufletul tău, odinioară întunecat,

Pe cînd încă samarineancă erai

Mai strălucitor decît razele soarelui l-ai arătat

Cînd creştină te-ai făcut.

În Sihar pe Hristos

L-ai propovăduit cu frică,

Dar la Roma slăvită pe El

L-ai mărturisit cu viaţa.

Iubirea omoară frica

Şi pe om îl face erou.

O, Fotinia, iubirea pe tine

Te-a preaslăvit în veci.

Incendieze Nero oricîte Rome,

Pe sufletul creştinesc să-l ardă

El nu va putea nicicînd.

Trupurile Nero poate să le ucidă

Precum pe nişte vase de lut,

Dar asupra sufletului Fotiniei

El nici o putere n-a avut.

O, sfîntă nemuritoare,

Ajută-ne nouă acum

Cu rugăciunile tale sfinte înaintea

Tronului Mîntuitorului Hristos.

Luna martie in 20 zile: pomenirea Sfintilor, Cuviosilor Parinti: Ioan, Serghie, Patrichie si cei dimpreuna cu dansii, ucisi de arabi, in manastirea Sfantului Sava Sfintitul     Acesti parinti au trait pe la anul 800, pe cand la Constantinopol imparateau Constantin si maica sa Irina (790-802), pe vremea cand Sfanta cetate a Ierusalimului era sub stapanirea arabilor si in zilele preafericitului Ilie, patriarhul Ierusalimului. Adunati din mai multe locuri, parintii, astazi pomeniti, vietuiau in vestita manastire a Sfantului Sava, pe cand staretea minunatul egumen Vasile, slujind cu totii lui Dumnezeu, ziua si noaptea, dupa randuiala monahiceasca, cu multa nevointa si imbunatatita petrecere. Pacea lor era, insa, adeseori, tulburata de navala paganilor arabi, care, gandind ca vor gasi averi, jefuiau sfintele locasuri de toate odoarele lor.
    Asa s-a intamplat si in anul pe care-l pomenim astazi; ca, la vremea Postului mare, in saptamana dinaintea Stalparilor, cand monahii se aflau la rugaciune, fara veste, a navalit peste ei o ceata de saizeci de jefuitori, inarmati cu sulite, arcuri si sabii si au facut cumplit macel in manastire. Au dat foc chiliilor, pradand saracaciosul avut al smeritilor calugari. Dar, cand a fost sa dea foc si manastirii, li s-a parut ca vine o oaste in ajutor si au fugit.
    In Joia cea mare, din saptamana Patimilor Domnului, facand razboi arabii intre ei, in Palestina, jefuitorii au navalit din nou in sfanta manastire si au ucis pe cei ce mai ramasesera in viata, semanand urgie in urma lor. Ca, daca au mers si n-au gasit nimic, i-au omorat, unora taindu-le capetele, pe altii facandu-i bucati, pe altii junghiindu-i si varsandu-le sangele, iar, pe altii, in tot felul de grozavii, chinuindu-i. O seama de parinti s-au ascuns intr-o pestera din munte, cu odoarele manastirii si, nevoind sa le dea, paganii au pus foc la gura pesterii si au pierit toti cei dinauntru, inabusiti de fum.
    Si asa au primit cununa muceniciei parintii Ioan, Serghie si Patrichie si toti care se aflau atunci, impreuna cu ei in manastirea Sfantului Sava, ostasi ai Domnului Hristos, care nu aveau arme si zale, ci numai arme dohovnicesti: platosa nadejdii, pavaza credintei si coiful mantuirii. Iar Sfintii, multimind, si-au dat sufletul in mana lui Dumnezeu, dobandind fericita si vesnica viata si Imparatia Cerurilor. Ca, pentru Hristos, truda pustniciei purtand, de la Hristos au luat si cununa credintei. Dumnezeului nostru, slava !
 

 
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Anastasie, egumenul din Sinai, pentru a nu osandi.     Sa nu osanditi, zice Domnul, ca sa nu fiti osanditi. Iata ca, pe multi am auzit, zicand: Amarnic mie, cum pot sa ma mantuiesc ? A posti nu pot, chiar daca nu dorm, nu sunt treaz cu mintea, a-mi pazi curatia nu pot, a ma desparti de lume nu rabd, milostenie nu am; deci, nu stiu cum ma voi mantui". Insa eu iti spun tie: "Lasa, si ti se va lasa tie. Iarta, si iertat vei fi. Nu osandi, ca sa nu fii osandit, si, cu acestea, te vei putea mantui. Daca avere aici nu ai, nici trupul nu voiesti sa-ti ostenesti, nu osandi, dar, macar si, cu ochii tai, de vei vedea pe cineva gresind. Singur Judecator este Dumnezeu, Care va rasplati fiecaruia, dupa faptele lui. Pentru ca cela ce judeca pacate straine, potrivnic lui Hristos este si antihrist se numeste, pentru ca rapeste judecata lui Hristos. Sa nu judecam, fratilor, pe nici unul care greseste, ca sa luam de la Dumnezeu iertare de pacatele noastre. Macar de ai si vedea pe cineva gresind, sa nu osandesti, pentru ca nu stii cum trece viata aceasta. Talharul acela, care a fost rastignit impreuna cu Hristos, ucigas de oameni era, iar Iuda era Apostol al lui Hristos. Insa talharul a intrat in Imparatie, iar ucenicul in gheena.
    Macar de ai si vedea pe cineva gresind, sa nu osandesti, ca tu nu stii si fapta lui cea buna. Ca multi au gresit la aratare, iar in taina s-au pocait. Iar noi pacatele lor le-am vazut, dar pocainta lor nu o stim. Drept aceea, fratilor, pe nimeni sa nu osandim, ca sa nu fim osanditi. Dar, mai ales, pe preot sa nu-l osandim, macar de l-ai si vedea pe el gresind ceva; sa nu-i zici lui ca pacatos esti si cu nevrednicie slujesti. Ci, sa te apropii de curata incredere si sa te impartasesti din dumnezeiestile Taine, ca sa dobandesti sfintenia. Pentru ca macar si inger de ar fi acela ce ar aduce Jertfa cea fara de sange, daca te-ai apropia tu cu nevrednicie, chiar ingerul nu te va curati nicidecum pe tine de pacate. Ca, iata, cu adevarat se marturiseste despre Iuda, ca din insesi preacuratele maini ale Stapanului Hristos a primit Painea cea preasfanta, dar, pentru nevrednicia lui, indata, a intrat intr-insul satana. Aceasta spre dovada, sa va fie voua ca, de nu va osandi cineva, neosandit va fi. Si pentru aceasta multi marturisesc. Inca si un barbat oarecare, in randuiala monahiceasca fiind, isi cheltuia zilele sale intru toata nepurtarea de grija. Si, intru lenevire, viata petrecandu-si, de sfarsit s-a apropiat. Si, dupa ce s-a imbolnavit, cu durere de moarte a ajuns la cea de pe urma rasuflare, nicidecum nu se temea de moartea sa ci de trup, se despartea cu toata multumirea, vesel si zambind. Iar fratii si parintii ce sedeau langa el, impreuna cu egumenul, i-au zis lui: "Noi te-am vazut pe tine frate, ca intru nebagare de seama ti-ai petrecut viata ta, de unde iti este tie in ceasul acesta infricosator o astfel de nemahnire si dulce zambire ? Nu stim ! Insa, cu puterea lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, intarindu-te, scoala-te de ne spune noua, ca toti sa stim sa proslavim maririle lui Dumnezeu". Iar fratele, ridicandu-se putin de pe pat, a zis catre dansii: "Cu adevarat, cinstiti parinti, intru toata nebagarea de seama mi-am petrecut viata mea si acum s-au adus inaintea mea, scrise, toate lucrurile mele cele rele si s-au citit. Si mi-au zis mie ingerii lui Dumnezeu: Le sti acestea ? Iar eu am raspuns catre dansii: Adevarat, cu incredintare, le stiu, insa, de cand m-am lepadat de lume si m-am calugarit, n-am osandit om, nici rautate asupra cuiva n-am tinut si ma rog ca sa se implineasca cu mine, cuvantul lui Hristos: nu osanditi, ca sa nu fiti osanditi, iertati si vi se va ierta voua. Pe acestea, daca le-ar fi grait, indata, sfintii ingeri au rupt zapisul pacatelor mele, si pentru aceasta, cu bucurie si fara mahnire ma duc catre Dumnezeu". Aceasta zicand, fratele acela si-a dat cu pace sufletul sau Domnului, mult folos facand la toti.
    Deci, aceasta auzind-o, fratilor sa ne sarguim a nu osandi, nici a avea pomenire de rau, ca Domnul Dumnezeu sa nu ne osandeasca pe noi, nici sa pomeneasca pacatele noastre.
 

Sinaxar 20 Martie

În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea sfinţilor cuvioşilor părinţi, ucişi de arabi în Mănăstirea sfântului Sava cel sfinţit.

În sec. al VIII-lea saracinii invadau frecvent regiunile înconjurătoare ale Ierusalimului. Mănăstirea Sf. Hariton a fost astfel devastată şi transformată în ruine. Saracinii încercaseră de două ori să distrugă Lavra Sf. Sava cel Sfinţit dar pronia divină a apărat locaşul sfânt. Fraţii, care s-ar fi putut salva din calea barbarilor dacă ar fi fugit în Ierusalim, n-au făcut-o, din dorinţa de a nu părăsi locul unde şi-au aflat mântuirea atâţia ani.

În ziua de 13 martie saracinii au intrat în mănăstire cerând lucrurile de valoare. Când călugării le-au spus că nu vor găsi nimic valoros în mănăstire în afară de provizii de hrană şi nişte haine vechi, saracinii au început să tragă în ei cu arcul. Treisprezece oameni au fost ucişi şi mulţi au fost răniţi, iar chiliile arse. Saracinii vroiau să dea foc şi bisericii dar văzând în depărtare un grup mare de oameni au crezut că este armata trimisă din Ierusalim şi au fugit luând cu ei puţinul pe care l-au găsit în sfântul locaş.

După fuga duşmanilor, părintele Toma, un doctor cu experienţă, i-a ajutat pe cei rămaşi în viaţă.

În joia mare, 20 martie, saracinii s-au întors în număr mult mai mare şi i-au bătut pe călugări. Supravieţuitorii au fost băgaţi în biserică unde au fost torturaţi ca să spună unde au ascuns odoarele bisericii. Mănăstirea era înconjurată de cotropitori şi nimeni nu putea să scape. Saracinii l-au prins pe tânărul călugăr Ioan, care îngrijea oamenii fără adăpost şi l-au bătut rău după care i-au tăiat tendoanele de la mâini şi picioare şi l-au târât de picioare pe pietre, sfâşiindu-i mucenicului pielea spatelui.

Paznicul odoarelor bisericii, Sf. Serghie, a încercat să fugă după ce a ascuns sfintele obiecte, dar a fost prins şi decapitat. Cu toate acestea mulţi călugări au reuşit să se ascundă într-o peşteră din afara mănăstirii dar au fost zăriţi de o santinelă de pe deal şi somaţi să iasă toţi şi să se predea. Sf. Patriciu, le-a şoptit fraţilor cu care era în peşteră să nu se teamă că el va ieşi singur şi îşi va înfrunta moartea iar ei să se roage pentru el. Ieşind, saracinii l-au întrebat dacă era singur iar Sf. Patriciu le-a răspuns că nu mai era nimeni cu dânsul. Aceştia l-au dus la lavră unde ceilalţi prizonieri îşi aşteptau soarta. Saracinii au cerut răscumpărare pentru eliberarea călugărilor 4000 de monede de aur şi odoarele sfinte, bani pe care fraţii nu aveau de unde să îi scoată. Saracinii i-au dus pe toţi în peştera Sf. Sava din interiorul mănăstirii, au aprins focul pe un morman de bălegar la intrarea în peşteră sperând să-i sufoce cu fumul otrăvitor. Optsprezece oameni au pierit în peşteră, printre care şi sfinţii Ioan şi Patriciu. Saracinii au continuat să-i tortureze pe cei rămaşi în viaţă dar nu au obţinut nimic de la ei. În cele din urmă au părăsit mănăstirea.

Mai târziu, în seara de vinerea mare, călugării ascunşi în munţi s-au întors la mănăstire, au luat trupurile fraţilor ucişi şi le-au îngropat în biserică.

Barbarii care au prădat mănăstirea nu au scăpat de mânia lui Dumnezeu. Aceştia au fost loviţi de o molimă şi au pierit toţi mâncaţi de fiarele sălbatice.

Mucenicii Lavrei Sf. Sava prăznuiţi în 16 mai au suferit în sec. al VII-lea în timpul domniei lui Heraclius (610-641).

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Nichita Mărturisitorul, episcopul Apoloniadei.

Acest preacuvios părinte al nostru şi mărturisitor, pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane era episcop al Apoloniadei şi era nu numai credincios şi evlavios şi cu totul drept în credinţa lui, ci şi milostiv şi plin de dragoste faţă de oameni, vestit în cunoştinţe şi în cuvânt. Fiind silit să se lepede de închinarea la sfintele icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale preacuratei Sale Maici, ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi neplecându-se, a fost condamnat la surghiun şi supus la chinuri de neîndurat. Din pricina acestora îmbolnăvindu-se cumplit, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor şapte femei, celor din Aminsos: Alexandra, Claudia, Rufrasia, Matrona, Iuliana, Eufimia şi Teodosia.

Aceste şapte sfinte femei au trăit pe vremea împăratului nelegiuit Maximian. Acesta pornind o prigoană mare împotriva creştinilor, în cetatea Aminsos, au fost aduse în faţa mai-marelui cetăţii aceste şapte femei pline de curaj. Şi mărturisind că sunt creştine şi spunând mai-marelui cetăţii că este un om crud, lipsit de omenie şi vrăjmaş, mai întâi au fost lovite cu toiege, după ce au fost dezbrăcate; apoi li s-au tăiat sânii cu sabia. După aceasta au fost spânzurate şi li s-au sfâşiat trupurile cu gheare de fier, până când li s-au văzut cele dinăuntru şi în cele din urmă au fost aruncate într-un cuptor cu foc, dându-şi astfel sufletele lor Domnului.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Mucenic Rodian, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Achile eparhul, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Lolion, care cu pumnii fiind lovit, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Emanoil, care prin sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Miron Criteanul, care a mărturisit în Creta, la anul 1793 şi care prin sugrumare s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 


Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre doi frati ce erau in vrajba     In vremile prigoanelor, cand erau chinuiti si ucisi crestinii, pentru credinta intru Hristos, au fost prinsi, atunci, si doi frati calugari si au fost aruncati in temnita urmand ca, a doua zi, sa-i scoata, sa-i chinuie si sa-i omoare. Si acesti doi frati aveau vrajba si pizma unul cu altul. Deci, fiind ei in temnita, unul din ei, umilindu-se in inima sa, a zis celuilalt: "Frate, iata, mainile ne vor scoate pe noi la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omora si vom merge catre Domnul. Pentru aceea, de vrajba si pizma ce a fost intre noi, si acum mai este, se cade sa o lasam si sa i impacam si sa ne iertam unul pe altul, acum, mai inainte de moartea noastra, ca sa luam curati fiind, chinurile si moartea pentru credinta si dragostea lui Hristos si, asa, ne vom invrednici sa luam cununile mucenicesti, din mainile lui Hristos, si vom fi primiti in ceata mucenicilor". Si acestea zicand, i-a facut lui metanie, dupa obiceiul calugaresc, zicand: "Iarta-ma, frate, si sa fii si tu iertat de mine si de Dumnezeu". Iar acela, fiind biruit de vrajmaseasca pizma, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.
    Iar a doua zi, daca s-a facut ziua, i-au scos pe ei din temnita la judecata. Deci, acela care n-a vrut nicidecum sa se impace si sa ierte pe fratele lui, vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos. Iar pe fratele sau, care credea in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos, l-a intrebat dregatorul, zicand: "Pentru ce ieri nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te fi chinuit ?" Raspuns-a lui acela: "Cand am lasat eu pe Dumnezeui meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si ajutorul Lui m-a lasat si m-a parasit pe mine si, ramanand gol de dansul, m-am lepadat de Hristos".
    Deci, aceasta stiind-o fratilor, impacati-va si intru dragoste sa petreceti, ca aici cu placere dumnezeiasca vietuind, vesnicelor bunatati partasi sa ne facem. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.

Cugetare

Dumnezeu nu-i pedepseşte pe păcătoşi pentru că I-ar plăcea ca să-i vadă chinuindu-se. Dacă ar fi fost aşa, El încă de la început nu ar mai fi stat să-i creeze din nimic.

El îi pedepseşte pe păcătoşi din motive mult mai înalte şi mai constructive, dintre care mai cu seamă două ies în evidenţă.

Mai întîi, prin pedeapsă El îi corectează şi îi conduce pe calea adevărată a mîntuirii.

Al doilea, el îi înfricoşează astfel şi pe alţii de consecinţele păcatului, îndepărtîndu-i de la păcat.

Aşa crede şi Sfîntul Isaac Sirul cînd zice: „Omul înţelept şi drept este asemenea lui Dumnezeu, căci îl pedepseşte pe om nu de plăcerea de a-1 pedepsi sau de a-i reproşa astfel păcatul lui, ci fie spre a-1 corecta pe cel pedepsit, fie spre a-i înfricoşa pe ceilalţi şi a-i îndepărta astfel de la păcat.” Un tînăr recalcitrant, care îşi bătea joc de Dumnezeu şi de părinţii lui, a înnebunit, pierzîndu-şi minţile. Toată cetatea a văzut în aceasta pedeapsa lui Dumnezeu, s-au înspăimîntat şi s-au umplut de frica de Domnul. Tînărul a fost legat şi ţinut departe de oameni timp de trei ani de zile. Mama lui a plîns cu amar, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru fiul ei. Într-un an, în timpul Praznicului Cincizecimii, mama 1-a adus pe fiul ei nebun la Mînăstirea Sfîntului Vasile din Ostrog. După multe rugăciuni, tînărul cel nebun s-a vindecat şi şi-a venit din nou întru sine. El s-a făcut după această cumplită încercare pildă de vieţuire creştină înaintea ochilor întregii cetăţi.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos răstignit pe Cruce:

• La Scumpul Lui Sînge care curge din ranele Mîinilor Lui, picurînd pe pămînt;
• La Scumpul Lui Sînge care curge din ranele Picioarelor Lui, picurînd pe pămînt;
• La Scumpul Sînge care curge din Coasta Lui şi picură pe pămînt.

Predică

Despre războiul Mielului cu fiarele – „Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi.” (Apocalipsa 17: 14)

Cine grăieşte aceste minunate cuvinte? Ioan le grăieşte, cel care L-a văzut pe Dumnezeu. Cine este Mielul? Hristos Domnul este Mielul. Cine este Domnul Domnilor şi împăratul împăraţilor? Hristos Domnul este. Cu cine se va război El şi pe cine va birui El?

El va birui fiara cea care are şapte capete şi pe toţi cei care primesc stăpînirea, cinstea şi onorurile acestei necurate fiare.

Mielul printre fiare. Da, căci Sfîntul loan Teologul L-a văzut pe Miel şi ca pe Biruitorul asupra tuturor fiarelor. Hristos printre demonii S-ar putea spune, „Vai, îl vor mînca de viu!” Dar nu, căci diavolii sînt cei înfricoşaţi, ei îl cheamă cu disperare, implorîndu-I mila, şi fugind iute, fără să mai privească înapoi. Hristos printre chinuitorii Lui. S-ar putea spune „îl vor omorî definitiv, pentru totdeauna!” Dar nu, căci El învie şi biruieşte iar ei fug de la faţa Lui deznădăjduiţi, şi pier. Hristos printre păgîni. S-ar putea spune „Aceştia vor scufunda Biserica, aşa cum valurile oceanului îneacă o insulă mică.” Şi totuşi, insula mică a biruit, a crescut şi a înflorit, şi marile imperii păgîne au fost acelea care s-au risipit precum valurile oceanului care nu se înalţă decît spre a se prăbuşi iar. Credinţa lui Hristos printre zgomotoasele flosofii şi teorii ale acestei lumi!

S-ar putea spune,„Acestea se vor dovedi superioare Credinţei, şi o vor dezrădăcina o dată şi pentru totdeauna dintre oameni.” Şi totuşi, filozofiile şi teoriile lumii nu fac decît să-şi vădească una alteia minciuna, prigonindu-se între ele, pe cînd Credinţa lui Hristos mîntuieşte oamenii.

Cuvioşia între hulitorii de Dumnezeu şi între apostaţi! S-ar putea spune: „Hulind-o, batjocorind-o şi calomniind-o, cu siguranţă vom murdări cuvioşia şi o vom compromite definitiv.”

Şi cu toate acestea, calomniatorii nu fac decît să se înece în propria lor murdărie, pe cînd cuvioşia se păstrează pe sine neatinsă.

Blîndeţea şi plînsul creştin printre tiranii şi răpitorii acestei lumi! S-ar putea spune: „Vor pieri de foame aceştia, cu plînsul şi cu blîndţea lor!” Dar nu, ei trăiesc şi se satură şi umblă sănătoşi, şi tiranii şi răpitorii acestei lumi sînt cei care se perpelesc mereu de foame şi nemulţumire. Mielul printre fiare! Da, şi asupra lor, Mielul iese Biruitor!

O, Stăpâne şi Multmilostive Doamne, Mieluşelul Tatălui, Atotmângâietorule, întăreşte-ne pre noi cu blândeţea şi bunătatea Ta, ca şi noi părtaşi biruinţei Tale să ne facem. Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!