9 martie – Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Cuvântul S-a făcut Trup”;✝) Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia ; Sfântul Mucenic Urpasian

 

 

                       Icoana Maicii Domnului „Cuvântul S-a făcut Trup"

 

Icoana Maicii Domnului „Cuvântul S-a făcut Trup"

O Icoană de pază la graniţa ruso-chineză

Fluviul Amur (Tamur), numit de chinezi „Fluviul dragonului negru", reprezintă astăzi graniţa naturală dintre China şi Rusia, pe mai multe sute de km. Pe malul rus al fluviului, în oraşul Blagoveşcensk, în biserica Buneivestiri, se află paznica de frontieră: Icoana Albazin a Maicii Domnului, recunoscută de toţi localnicii drept ocrotitoare a credincioşilor, şi făcătoare de minuni.

Numele Icoanei, „Albazin", provine de la fortăreaţa Albazin de pe apa Amurului, ridicată în 1650 de către conducătorul cazac Hierotheus Khabarov, pe locul aşezării prinţului daurian Albaza. De fapt, cazacii au poposit în zonă abia în sec. XVII. Aici vieţuiau populaţiile păgâne de daurieni şi tungusieni.

Cazacii au convieţuit cu băştinaşii, ridicând deci fortăreaţa Albazin. Chinezii au sesizat situaţia şi au atacat, o primă confruntare având loc la 24 martie 1652. Deşi la început ruşii au rezistat, chinezii au atacat continuu, până când, în 1658, au înfrând pe cazacii conduşi de Onufrie Stepanov. Albazinul a fost ars, iar mare parte din populaţie dusă în robie, în China. Zona Albazinului se voia transformată în pustiu.

Totuşi, în 1665, ruşii s-au întors şi au reconstruit Albazinul, iar acolo a venit şi preotul Ermoghen, de la mânăstirea Sfintei Treimi – Kirensk, care a adus cu sine o Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Cuvântul S-a făcut Trup" - „Albazin". În 1671 bătrânul Ermoghen a construit o mică mânăstire la un kilometru şi jumătate de Albazin, unde a fost instalată Icoana.

Prin mila Maicii Domnului, zona a înflorit. În Albazin s-au ridicat două biserici (în cinstea Înălţării Domnului şi a Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei) şi o nouă mânăstire. Solul fiind fertil, Albazinul producea pâine pentru Siberia de Est. Chiar şi băştinaşii s-au adaptat culturii ruse, obţinând protecţia Rusiei în faţa raidurilor chineze. Moscova nu a scăpat din vedere nevoile de la frontiera Amur. În zonă a fost îmbunătăţită apărarea militară. Însă şi pentru hrana spirituală, au fost rânduiţi arhimandriţi, egumeni sau preoţi care să slujească în zonă. Popoarele daurian şi tungusian s-au botezat în scurt timp. Chiar şi prinţul Hantimur, al daurienilor, s-a botezat împreună cu fiul său, Katana, primind numele de Petru, respectiv Pavel.

Dar chinezii nu au abandonat lupta, dorind cucerirea Albazinului. În 10 iulie 1685, o armată de 15000 chinezi a înconjurat cetatea, în care se aflau doar 450 soldaţi ruşi şi trei tunuri. Chinezii au pregătit lemne de jur împrejurul cetăţii, ca să-i dea foc. Fiind în imposibilitatea de a face faţă, ruşii s-au retras din cetate, luând cu ei doar lucrurile sfinte, printre care Icoana Albazin. Numai că nici chinezii nu au putut împlini dorinţa lor, de a distruge recolta de grâu a Albazinului. Deodată invadatorii s-au speriat şi au început să se retragă, ignorând comanda superiorilor. Aceasta a fost considerată o minune a Icoanei Albazin, rămasă fără explicaţie sau detaliere. În 20 iulie 1685 ruşii s-au reîntors în Albazin.

După un an, cetatea a fost din nou atacată de chinezi. Asediul a durat cinci luni. De trei ori oraşul a fost apărat de săgeţile şi ghiulelele chineze. Cu toate acestea, mulţi ruşi au murit eroic. Asediul a fost ridicat în decembrie 1686, iar în oraş rămăseseră în viaţă 150 soldaţi, din cei în jur de 800 de la început. Însă în 1690 Albazinul a căzut pentru o lungă perioadă în mâinile chinezilor, iar ultima trupă de cazaci a părăsit cetatea, condusă de Vasil Smirenikov. Icoana Albazin a fost mutată din timp la Sretensk, pe râul Shilka (afluent al Amurului).

După distrugerea Albazinului, localnicii au contribuit la răspândirea Ortodoxiei în Orientul Îndepărtat. Prizonierii luaţi de chinezi au propovăduit creştinismul, încât împăratul chinez a ordonat ca un templu budist din Beijing să fie transformat în biserică ortodoxă, în cinstea Sofiei – înţelepciunea lui Dumnezeu. Biserica a primit în 1695 un antimis, cărţi de slujbă, sfântul şi marele mir, de la mitropolitul Ignatie de Tobolsk. Într-o scrisoare a mitropolitului către un preot ortodox captiv (Maxim), se menţionează: „Să nu te tulburi, nici pentru tine, nici pentru cei împreună cu tine, căci cine este în măsură să se opună voii lui Dumnezeu? Captivitatea voastră nu este lipsită de scop pentru poporul chinez, ca să le dezvăluiţi lumina credinţei în Hristos."

În curând au urmat primele botezuri ale chinezilor. Şi următorul mitropolit de Tobolsk, Filoteu, a încurajat preoţimea din robia chineză, să continue misionarismul între păgâni.
 

Odată cu trecerea timpului, Amurul a fost eliberat de ruşi. La 1 august 1850 a fost fondat oraşul Nikolaevsk-Amur, pe râul Amur. A urmat înfiinţarea altor aşezări cazace în zonă, sub păstorirea spirituală a Arhiepiscopiei de Kamceatka.

Chiar şi pe locul fostei fortăreţe a Albazinului s-a ridicat o aşezare cu acelaşi nume.
Icoana Albazin a fost considerată în tot acest timp protectoarea Amurului. Trei noi oraşe ruse s-au ridicat, dintre care unul a primit chiar numele de Blagoveşcensk, de la Buna Vestire (Blagoveştenia). Tratatele de la Aigunsk (1858) şi Peking (1860) au contribuit în mod cert la stabilitatea din zonă.

În 1868 Icoana a fost mutată de la Sretensk la Blagoveşcensk, de către episcopul Veniamin de Kamceatka, iar în 1885 s-a stabilit în mod oficial sărbătoarea anuală a Icoanei la 9 martie, prin episcopul Gurie de Kamceatka. Tot atunci s-a alcătuit şi un Acatist al Icoanei Albazin.
O altă ameninţare pentru Amur a apărut în 1900. Trupele de chinezi s-au stabilit pe malurile Amurului, lângă Blagoveşcensk. Orăşenii s-au rugat în biserica Buneivestiri din oraş, unde se afla şi Icoana. Se citea continuu Acatistul ei. Deodată, potrivit mărturiilor chinezilor, s-a arătat deasupra Amurului o Femeie strălucitoare, care i-a înspăimântat. Îndată au ridicat asediul şi au plecat.
De peste 300 ani Icoana Albazin străjuieşte frontiera Amur a Rusiei. Este cinstită în primul rând ca ocrotitoare a soldaţilor, dar şi a mamelor. Mai ales femeile însărcinate şi cele aflate în preajma naşterii cer ajutor la Icoana Albazin.

Icoana Îl prezintă pe Iisus copil, în picioare, la pieptul Maicii Sale.
În 1885 şi 1895 Icoana a stopat epidemiile de difterie, scarlatină şi ciumă.
În timpul păstoririi episcopului Gurie, s-a dezvoltat practica procesiunilor cu Icoana şi cu Crucea prin Blagoveşcensk. Se merge cu Icoana de-a lungul străzilor oraşului şi se intră în toate casele unde este nevoie de sprijin şi tămăduire, în special acolo unde se află grav bolnavi, la anumite zile. De multe ori se petrec vindecări minunate. Aceste minuni sunt cunoscute în toată regiunea Amurului, din eparhia Kamceatkăi.
Mai multe copii ale Icoanei au fost făcute în zona Amurului şi în toată Rusia.

• Pomenirea celor 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei

Toţi aceştia au fost soldaţi în armata romană, şi puternic credincioşi Mîntuitorului Hristos. Cînd au început prigoanele împotriva creştinilor de sub împăratul Liciniu, ei au fost aduşi înaintea comandantului. La ameninţarea că vor fi devestiţi de onorurile lor militare, unul dintre ei, Sfîntul Candid, a răspuns: „Nu doar onorurile militare, ci chiar şi trupurile noastre poţi să ni le iei, căci nici o onoare nu este mai înaltă decît aceea de a fi ai lui Hristos Iisus, Dumnezeul nostru.” După aceasta comandantul a poruncit slugilor lui să-i bată cu pietre pe ostaşi. Dar pietrele pe care slugile le aruncau asupra ostaşilor creştini se întorceau şi izbeau pe cei care le aruncau, lovindu-i şi de moarte. Una dintre ele a izbit capul comandantului, zdrobindu-i toţi dinţii. Torţionarii, înfuriaţi ca nişte fiare sălbatice, i-au legat pe cei patruzeci şi i-au băgat pînă la gît într-un lac îngheţat, punînd gărzi pe mal care să-i împiedice să fugă. Timpul era cumplit de geros, iar apa lacului a îngheţat în jurul trupurilor mucenicilor. Ca să le facă şi mai mare chinul, şi pentru a-l convinge măcar pe unul să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor Romei, torţionarii au amenajat o baie la marginea lacului, în vederea ochilor mucenicilor. Cu adevărat, unul dintre ei a căzut şi s-a lepădat. El a ieşit din iezer şi a intrat în baie. Şi iată, o lumină minunată a venit din cer şi a încălzit apa, împreună cu trupurile mucenicilor. Odată cu lumina, s-au pogorât din cer şi treizeci şi nouă de cununi peste capetele lor. Văzînd aceasta, una din gărzile de pe mal şi-a scos toate hainele de pe el, a mărturisit cu glas mare Numele lui Hristos Dumnezeu şi a intrat în lac, ca să se învrednicească el celei de a patruzecea cununi, în locul celui care trădase. Cu adevărat, a patruzecea cunună s-a pogorît pe creştetul lui. A doua zi toţi locuitorii oraşului au aflat cu uluire şi au văzut că mucenicii nu muriseră. Dar necuratul judecător a poruncit să li se zdrobească fluierele picioarelor, iar trupurile lor să se arunce în apă, aşa încît creştinii să nu-i mai poată găsi. Dar în a treia zi mucenicii s-au înfăţişat în vedenie lui Petru, arhiereul cetăţii, poruncindu-i să adune moaştele lor şi să le scoată din apă. Episcopul împreună cu clerul său au ieşit chiar atunci, în noaptea întunecoasă, şi au văzut trupurile mucenicilor strălucind puternic în apă. Fiecare os care fusese smuls din trup plutea la faţa apei, strălucind ca o candelă. Episcopul a adunat cu cinste aceste rămăşiţe mai scumpe decît orice piatră scumpă şi le-a îngropat cu cinste. Sufletele acestor mucenici care s-au jertfit pentru noi toţi s-au înălţat la Stăpînul Hristos, înviate în slavă. Ei au luat mucenicia cu cinste, acoperindu-se de slava cea nepieritoare, la anul 320 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Filomor

Acest sfint s-a nevoit în Galatia în veacul al patrulea. Se spune despre el că era atît de desăvîrşit în toate virtuţile încît semăna mai curînd cu un înger decît cu un om. El era mai cu seamă cunoscut pentru răbdarea lui. El a fost prigonit de Iulian Apostatul şi a suferit mult pentru Hristos. După moartea lui Iulian, prigonitorul de Hristos, Sfintul Filomor a vieţuit în pace, folosindu-i pe mulţi. El a adormit întru Domnul în cel de al optzecilea an al vieţii lui.

• Pomenirea Sfântului Chesarie

Acest Sfânt Chesarie a fost fratele Sfîntului Grigorie Teologul cel care a murit în anul 369 după Hristos, fiind şi el un sfînt părinte şi scriitor bisericesc. Printre altele el a încercat să răspundă la întrebarea: „Câtă vreme au petrecut în rai Adam şi Eva, înainte de a păcătui şi a fi izgoniţi din el?” Unii au spus că timpul acela nu a fost decît de şase ore; alţii, că de douăzeci şi patru; iar alţii spun că acel timp a fost trei zile. Sfîntul Chesarie credea că acel timp a fost de patruzeci de zile. „Căci,” spune el, „Stăpînul nostru Hristos a postit timp de patruzeci de zile în pustie şi în această vreme a fost ispitit de diavolul. Dacă vechiul Adam nu a putut rezista ispitei în toată liniştea şi abundenţa care domneau în Rai, atunci noul Adam ne-a arătat că se poate şi trebuie să rezistăm ispitei în setea şi foamea sălbaticei pustietăţi.“

Viaţa sfinților 40 de Mucenici din Sevastia

    Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.

    Înştiinţându-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cât şi despre însoţitorii lor cum că sunt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânşii voievodul astfel: "Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile".

    La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzând tiranului, au zis: "Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug". Atunci a zis voievodul Agricolae: "Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gândiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos".

    Sfinţii ostaşi au zis: "Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul". Zis-a voievodul: "Nu grăiţi multe, ci, lăsând vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor". Acestea zicându-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrând sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: "Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea". Iar după ce a înserat, au început a cânta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui - zicând şi cealaltă parte a psalmului aceluia, până la sfârşit. Iar după cântare se rugau şi iarăşi cântau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, până la miezul nopţii.

    În cântare începea stihurile Sfântul Chirion, iar Sfinţii Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cântând după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicându-le: "Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui". Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimântat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit până a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunând prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către care a zis: "Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Citi ostaşi are împăratul vostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă că ori dragostea mea, ori ura să le aveţi".

    A răspuns Sfântul Candid: "Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic". Zis-a voievodul: "Au nu v-am spus că întru a voastră stăpânire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?" Iar Sfântul Candid a zis: "De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpânire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urâm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară".

    De aceste cuvinte ale sfântului minunându-se voievodul şi scrâşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în temniţă. Iar Sfântul Chirion a zis către dânsul: "Nu ai de la împăratul stăpânire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi". Temându-se, voievodul a poruncit ca, lăsându-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.

    Deci, şezând sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau de la Sfântul Chirion, pentru că le zicea: "Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întâmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sârguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvârşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi plăcuţi".

    După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezând la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergând la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: "Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, când Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte când am fost într-un război mare oarecând şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atâta mulţime de potrivnici şi într-un atât de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.

    Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutându-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!"

    Atunci cântau sfinţii psalmul acela, până ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar când au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutând spre dânşii, a zis: "Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia". Şi a zis către sfinţi: "Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decât alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinându-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi".

    Răspuns-a Sfântul Candid: "Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decât Hristos, Dumnezeul nostru". Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfântul Candid a zis: "O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea". Iar voievodul, scrâşnind din dinţi, a zis către sfinţi: "O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?"

    Iar slujitorii idoleşti, luând pietre, când voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzând aceea, se întăreau întru Domnul şi se făceau mai cu îndrăzneală.

    Atunci voievodul, pornindu-se spre mânie, a apucat o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatră aceea a lovit pe voievod în obraz şi i-a sfărâmat gura. Atunci Sfântul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărâma.

    Voievodul a zis: "Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dânşii". Iar Sfântul Domnos a zis: "Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcând ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mâniei şi amândoi sunteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci".

    Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: "O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?" Sfântul Chirion răspunse: "Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfântul Duh şi ne sârguim a săvîrşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte".

    Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gândească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au început a cânta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sunt ochii slugilor în mâinile stăpânilor lor, aşa şi ochii noştri sunt către Domnul, Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dânşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicându-le: "Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi".

    Cu o mângâiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: "Fă-ne orice voieşti, că noi suntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor". Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lingă Agricolae, ţinând în dreaptă o sabie iar în stânga un şarpe şi îi grăia la ureche: "Al meu eşti, îmbărbătează-te".

    Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lângă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdând vitejeşte cele de aici şi bucurându-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: "Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarnă, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urâm trupul.

    Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre".

    Când pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vânt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului, pe când se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru că dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.

    Sosind ceasul întâi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputând să rabde, s-a despărţit din acea sfântă ceată şi a alergat la feredeu. Dar când şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecând de la dânşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: "Au doară în râuri Te vei mânia, Doamne? Au doar în râuri este mânia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adâncurile, focul, grindină, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mâinii Tale.

    Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adâncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul apei şi ni s-au udat picioarele în sângele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit, strigând către Tine".

    Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atât de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugându-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată că ceară de căldură, iar ceilalţi, petrecând în ger atât de mare, sunt încă vii.

    Şi, căutând către dânşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicând ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dânşii acea lumină. Atunci a văzut pogorându-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugetă, zicând în sine: "Nu sunt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cunună a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?"

    Înţelegând că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sunt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcându-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigând şi zicând cu mare glas: "Şi eu sunt creştin!" Apoi, stând în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: "Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!" Şi s-a făcut desăvârşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.

    Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzându-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tânguindu-se, striga în auzul tuturor: "Vai mie, sunt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sunt la toţi de râs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămâne mai mult, decât numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în râu ca nici moaştele lor să nu rămână?"

    Iar Sfântul Chirion a strigat, zicând: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpâne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat". Deci au început cu toţii a cânta psalmul acesta: Mântuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.

    A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzând pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apă în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzând şi pe străjerul temniţei stând în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dânsul pe ostaşi: "Din ce pricină a făcut aşa?" Iar ostaşii au răspuns: "Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcându-se şi aruncându-şi hainele sale, a sărit la dânşii, strigând aşa: "Şi eu sunt creştin!""

    Atunci tiranii, umplându-se de mânie, au poruncit ca, legându-i, să-i târască la mal; şi, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane. Făcându-se acea cumplită muncă, maica unui tânăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temându-se că nu cumva fiul ei, ca un tânăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-şi mâinile, îl învăţa grăind: "Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvârşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ţi!"

    Iar sfinţii mucenici, fiind sfărâmaţi şi acum sufletele lor dându-le Domnului, grăiau: "Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursă vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul!" Şi zicând toţi "Amin", şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfântul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.

    Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzând pe fiul ei singur, lăsându-şi slăbiciunea femeiască şi având tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maică să, bucurându-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maică să, ajungând carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.

    După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de râu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punând pe dânsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dânşii tiranii: "De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dânsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în râu ca nici praful lor să nu rămână!" Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în râu, spre pierderea desăvârşită a pomenirii mucenicilor.

    Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicându-i: "Vino noaptea şi ne scoate pe noi din râu!" Iar el, luând clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul râului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se află cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunând episcopul din apă toate oasele sfinţilor, până la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

    Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El, ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfânt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfânta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsând pomenirea vieţii lor, spre mântuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

    Iar numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sunt acestea: "Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie".

    Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idiş al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpânind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea ca şi Tatălui şi Sfântului Duh, în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Mucenic Urpasian

De îndată ce Maximian a luat în mâini frânele împărăţiei a şi început să stăpânească cu asprime părţile din jurul Nicomidiei, făcându-se un înflăcărat apărător al idolilor. Prietenii lui de gânduri şi de băutură i-au aprins odată mânia, întocmai ca o flacără puternică împotriva creştinilor. Şi atunci, adunând laolaltă pe toţi sfetnicii şi fruntaşii din împărăţia lui, le-a strigat: dacă cineva dintre voi a căzut în credinţa creştinilor şi nu vrea să se întoarcă la binevoitorii noştri zei, să-şi desfacă brâul său înaintea tuturora şi să iasă din palatul şi din cetatea noastră. Căci cetatea aceasta încă de la strămoşi a apucat să cinstească pe zei, şi nu un singur Dumnezeu şi chiar şi acesta răstignit! Şi atunci spaimă a cuprins pe toţi cei ce crezuseră în Hristos. Dar tot atunci s-a putut vedea curat şi felul adevărat în care avea să se arate dreapta credinţă în Hristos. Căci unii dintre cei de faţă ascundeau că sunt creştini, iar alţii se lepădau. Câţi însă purtau în sufletele lor nepătată dragostea către Dumnezeu, dispreţuind chinurile şi bătându-şi joc de tiran, aruncându-şi brâiele se îndepărtau de acolo. Atunci şi viteazul Urpasian cel cu sufletul de diamant, care făcea parte dintre sfetnici, a aruncat hlamida şi brâul său, zicând cu glas puternic împăratului: de vreme ce astăzi împărate, mă declar ostaş al Împăratului Celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ţi înapoi brâul, cinstea şi mărirea.
Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neaşteptate, împăratul Maximian s-a schimbat îndată la faţă şi multă vreme a rămas fără de glas. După aceasta, frecându-şi ochii şi privind posomorât către Urpasian, a strigat întocmai ca o fiară sălbatică, zicând: spânzuraţi pe ticălosul acesta şi zdrobiţi-i trupul cu vine de bou. Făcându-se aceasta cu mare grabă şi fiind bătut fără de milă, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, îşi avea privirile îndreptate spre cer şi se ruga, nefiind mâhnit câtuşi de puţin. Tiranul poruncind să fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis către cei de faţă: aruncaţi-l de aici în vreo temniţă întunecată şi bine păzită şi lăsaţi-l acolo singur până ce mă voi gândi cu ce fel de moarte am să-l pierd.
În timp ce sfântul mucenic se găsea în temniţă, nelegiuitul împărat a născocit un nou mijloc de tortură; şi acesta era o cuşcă de fier. Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui să-l închidă în cuşcă şi să fie spânzurat cu cuşca în sus.
După ce s-a făcut aceasta, iar cuşca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit să fie aprinse făclii şi cu acelea să fie arsă fără de milă cuşca în care se găsea sfântul. Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos găsindu-se spânzurat în cuşca aceea de fier şi rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara şi s-a amestecat cu pământul, iar oasele lui s-au făcut întocmai ca praful de pe arie. În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se şi topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros, iar sufletul lui s-a ridicat către Domnul, întocmai ca un luceafăr luminos, aşa precum unii dintre credincioşii care au fost de faţă au spus că au văzut. Iar tiranul şi nelegiuitul împărat stăruind încă în nebunia lui, a poruncit să fie adunat cu grijă atât pământul în care cursese carnea topită a sfântului, cât şi praful oaselor sale şi să fie împrăştiate în mare, în faţa lui. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.

Cântare de laudă la Sfinţii 40 de Mucenici

Sfinţii mucenici, cu trupurile încătuşate de ger,

Puternic credinţa o au ţinut.

Luminaţi de nădejde,

Ei au strigat către Dumnezeul lor iubit:

„O, Tu, Care ai uimit lumea

Cu înfricoşata Ta moarte şi înviere,

O, Doamne, învie-ne pre noi!

Căci tăria cerului şi toată zidirea

Pe Tine Te laudă,

Şi adîncurile toate, focul, grindina şi gheaţa

Te laudă pe Tine.

Tu pe robul Tău Moise cu tot cu popor

Din robia Egiptului ai scos,

Iar apoi pe Iosua, fiul lui Nun, şi apoi pe Elisei,

Poruncind firii apele să le liniştească şi să le despartă.

Ajută-ne acum şi nouă, robilor Tăi,

Care credem întru Tine, precum ai ajutat pururea

Tuturor robilor Tăi celor din veac.

Nu îngădui frigului să fie mai tare ca omul,

Nu îngădui ca noi, cei 40 de Mucenici ai Tăi,

Să fim daţi de batjocură nelegiuiţilor.

O, Tu poţi toate, Stăpîne,

Care toate le stăpîneşti.

Căci Tu prefaci focul în gheaţă, şi gheaţa, în foc.

Iată, pentru Numele Tău, gerul ne ucide trupurile

Ca o fiară sălbatică,

O, ajută-ne nouă ca Numele Tău Cel Atotputernic

Pretutindeni să fie slăvit!”

Mucenicii din lac, încătuşaţi de gheaţă,

S-au încălzit minunat de la lumina cea pogorîtă de sus.

Ei au murit cu cinste şi au rămas mucenici patruzeci

Pînă la sfîrşit,

Spre spaima, groaza şi ruşinea necredincioşilor

Celor ce zac în întuneric.

Luna martie in 9 zile: pomenirea Sfintilor patruzeci de Mucenici care au marturisit in cetatea Sevastiei (+320).     Acesti patruzeci de Mucenici au trait pe vremea crudului imparat Licinius (308-324), toti din partile Capadochiei fiind cu neamul, si toti din aceeasi ceata la oaste. Patruzeci de ostasi crestini, barbati viteji si vrednici in razboaie, iar conducatorul oastei lor era Agricola, om pagan si rau din fire si locul slujbei lor era cetatea Sevastiei, din Armenia.
    Deci, afland Agricola de credinta lor crestina, a dat porunca sa fie adus in fata lui si le-a spus: "Cum v-ati aratat neasculatori catre mai marii vostri in razboaie, asa sa ascultati si acum porunca imparatului, aducand jertfa zeilor". La acest indemn, Chirion, capetenia celor patruzeci, a raspuns: "Cum am luptat si am biruit pe vrajmasi, pentru imparatul pamantesc, tot asa, voim si noi lupta si pentru Imparatul ceresc, impotriva vrajmasilor Lui".
    Pentru acest raspuns, au fost inchisi in temnita, ca sa se razgandeasca. Dar ei n-au incetat a se ruga fierbinte lui Hristos, sa-i intareasca pentru marturisirea cea adevarata. Drept aceea, toate amagirile, toate fagaduintele si toate amenintarile nu i-au clintit in credinta lor. Deci, venind in Sevastia un mare conducator de oaste, anume Lizie, acesta le-a poruncit, din nou sa aduca jertfa zeilor. Cu aceeasi nestramutata credinta, ostasii crestini s-au impotrivit. Infuriati peste fire, capeteniile au poruncit sa fie dezbracati si siliti sa intre intr-un iaz, care era aproape inghetat, ca era iarna, iar pe maluri au pus pazitori, ca nimeni din ei sa nu fuga. Si, iata, unul din ostasi, nemaiputand indura gerul, a primit sa aduca jertfa ce i se cerea: dar, iesind din iazul inghetat si intrand in baia calda, anume pregatita, acesta a murit indata, in vreme ce Mucenicii, dupa o noapte intreaga, petrecuta in iazul inghetat, erau inca vii si se rugau.
    Aceasta vazand, temnicerul Aglaie a avut un vis si un tainic indemn si, marturisind cu glas tare: "Si eu sunt crestin", a sarit in apa cea inghetata, facandu-se partas mucenicestilor patimi si intregind ceata celor patruzeci, in locul celui ce se lepadase de Hristos. Au fost, apoi, scosi din apa si li s-au sfaramat gleznele cu ciocane grele si, fiind arsi de vii, au primit cununa Mucenicilor.
    Iar numele lor este Kirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Evtihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudien, Meliton si Aglaie.
    Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.
 

Sinaxar 9 Martie

În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinţilor patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei.

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.
De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.
După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.
Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.
Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Urpasian.

De îndată ce Maximian a luat în mâini frânele împărăţiei a şi început să stăpânească cu asprime părţile din jurul Nicomidiei, făcându-se un înflăcărat apărător al idolilor. Prietenii lui de gânduri şi de băutură i-au aprins odată mânia, întocmai ca o flacără puternică împotriva creştinilor. Şi atunci, adunând laolaltă pe toţi sfetnicii şi fruntaşii din împărăţia lui, le-a strigat: dacă cineva dintre voi a căzut în credinţa creştinilor şi nu vrea să se întoarcă la binevoitorii noştri zei, să-şi desfacă brâul său înaintea tuturora şi să iasă din palatul şi din cetatea noastră. Căci cetatea aceasta încă de la strămoşi a apucat să cinstească pe zei, şi nu un singur Dumnezeu şi chiar şi acesta răstignit! Şi atunci spaimă a cuprins pe toţi cei ce crezuseră în Hristos. Dar tot atunci s-a putut vedea curat şi felul adevărat în care avea să se arate dreapta credinţă în Hristos. Căci unii dintre cei de faţă ascundeau că sunt creştini, iar alţii se lepădau. Câţi însă purtau în sufletele lor nepătată dragostea către Dumnezeu, dispreţuind chinurile şi bătându-şi joc de tiran, aruncându-şi brâiele se îndepărtau de acolo. Atunci şi viteazul Urpasian cel cu sufletul de diamant, care făcea parte dintre sfetnici, a aruncat hlamida şi brâul său, zicând cu glas puternic împăratului: de vreme ce astăzi împărate, mă declar ostaş al Împăratului Celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ţi înapoi brâul, cinstea şi mărirea.
Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neaşteptate, împăratul Maximian s-a schimbat îndată la faţă şi multă vreme a rămas fără de glas. După aceasta, frecându-şi ochii şi privind posomorât către Urpasian, a strigat întocmai ca o fiară sălbatică, zicând: spânzuraţi pe ticălosul acesta şi zdrobiţi-i trupul cu vine de bou. Făcându-se aceasta cu mare grabă şi fiind bătut fără de milă, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, îşi avea privirile îndreptate spre cer şi se ruga, nefiind mâhnit câtuşi de puţin. Tiranul poruncind să fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis către cei de faţă: aruncaţi-l de aici în vreo temniţă întunecată şi bine păzită şi lăsaţi-l acolo singur până ce mă voi gândi cu ce fel de moarte am să-l pierd.
În timp ce sfântul mucenic se găsea în temniţă, nelegiuitul împărat a născocit un nou mijloc de tortură; şi acesta era o cuşcă de fier. Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui să-l închidă în cuşcă şi să fie spânzurat cu cuşca în sus.
După ce s-a făcut aceasta, iar cuşca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit să fie aprinse făclii şi cu acelea să fie arsă fără de milă cuşca în care se găsea sfântul. Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos găsindu-se spânzurat în cuşca aceea de fier şi rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara şi s-a amestecat cu pământul, iar oasele lui s-au făcut întocmai ca praful de pe arie. În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se şi topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros, iar sufletul lui s-a ridicat către Domnul, întocmai ca un luceafăr luminos, aşa precum unii dintre credincioşii care au fost de faţă au spus că au văzut. Iar tiranul şi nelegiuitul împărat stăruind încă în nebunia lui, a poruncit să fie adunat cu grijă atât pământul în care cursese carnea topită a sfântului, cât şi praful oaselor sale şi să fie împrăştiate în mare, în faţa lui. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Cezarie, fratele sfântului Grigore Teologul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici: un bunic, o bunică, un tată, o mamă şi doi copii, care de sabie s-au săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
 
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre cinstirea preotimii     Purtatorul de Dumnezeu Ignatie, porunceste, zicand episcopilor: "Luati aminte de voi insiva, ca si Dumnezeu sa primeasca sufletele voastre si sa le mantuiasca. Iar cei ce se supun episcopilor si preotilor, slujitorii Bisericii, impreuna cu dansii va fi si partea lor, intru Dumnezeu". Si iarasi: "Martor imi este mie Acela, pentru care am luat lanturile, ca nu din gura omeneasca am cunoscut, ci, Duhul imi propovaduieste mie asa, zicand: Fara de episcop, nimic sa nu faceti. Ca unde se va arata episcopul, acolo multime de bunatati vor fi. Ca unde se numeste Hristos, acolo si soborniceasca Biserica se va aduna. Oile nu se pasc unde vor ele, ci, acolo unde le pazesc pe ele pastorii. Iar pe oile cele ramase afara de turma si de pastor, le rapesc fiarele si se hranesc cu ele."
    Deci, nu se cade, fara de arhiereu nici a boteza, nici nunta a face. Acest lucru, este, dar este bine placut Domnului: cinstirea arhiereului. Si, cela ce cinsteste pe arhiereu, va fi de Dumnezeu cinstit. Iar a face ceva fara de episcop, necuviincios lucru este. Iar preotilor se cade a li se supune, cum se supuneau Apostolilor lui Hristos. Inca se cuvine si diaconilor, adica slujitorilor tainelor lui Hristos, dupa toata randuiala, intru toate a-i cinsti, pentru ca, nu bucatelor, nici bauturii sunt slujitori, ci bisericilor lui Dumnezeu slujesc, deci, se cade a pazi cuvantul lor, ca focul. Drept aceea, dar, sa cinstiti pe slujitor ca pe un parinte, iar pe episcop, ca pe Insusi Hristos. Iar pe preoti, ca pe cei de un scaun si apropiati cu Apostolii, ca, fara de dansii, nu se sfinteste Biserica. Marturiseste in privinta aceasta, si pazitorul Legii: "Toate, orice-ti va zice tie preotul, nici la dreapta, din cele zise:" Pentru ca omul, de va trece cu vederea si nu asculta pe preot, este vrednic de moarte. Inca a zis si Proorocul Maleahi: "Cuvintele din gura preotului sa le pazesti. Intelegerea si Legea din gura lui sa le cauti. Ca este vestitor al lui Dumnezeu Atottiitorul, si umbla indreptand in pace pe multi intorcand de la nedreptati." Si altul a zis: "Cu tot sufletul tau sa cinstesti pe Domnul si preotilor Lui sa le dai cinste. Cu toata puterea ta sa iubesti pe Facatorul tau si pe slugile Lui sa nu le defaimezi. Teme-te de Dumnezeu si slaveste pe preot". Iar Pavel, catre Timotei, scrie asa: "Preotii cei ce se nevoiesc bine, se indoita cinste sa se invredniceasca." Si iarasi, se zice in Lege: "Acestia sfintiti sunt de Domnul Dumnezeu, pentru ca jertfe si daruri ii aduc lui Dumnezeu, iar pentru tine, si sfinti sunt." Iar Isaia zice: "Si, voi, preotii, va veti numi slugile lui Dumnezeu." Si Ieremia zice: "Mari-voi si voi adapa sufletul preotului." Iarasi Pavel zice: "Orice arhiereu aduce lui Dumnezeu daruri si jertfe, care slujesc chipului si umbrei celor ceresti, iar acum, Arhiereul nostru mai buna slujire a dobandit, cu cat si Legea, al carei mijlocitor este El, este mai buna si mai asezata pe mai bune fagaduinte." Asemenea, si David zice: "Preotii Tai se vor imbraca cu dreptate si cuviosii Tai se vor bucura. (Ps. 131,9). Rugamu-va dar, pe voi, fratilor, sa cunoasteti pe cei ce se ostenesc la voi si sa-i aveti pe dansii in dragoste. Ca se cade, iubitilor, a cinsti pe preoti, ca pe niste prieteni ai lui Dumnezeu, pe care i-a ales Domnul si i-a proslavit. Si oamenii trebuie sa dea lor cele cuvenite: ca nu de la sine isi ia cineva lui cinstea aceasta, ci se da numai celui chemat de Dumnezeu. Nu-i ingaduit a se impotrivi preotului, fiindca cei ce se impotrivesc isi iau asupra lor judecata. Ca scris este: "Pe mai marele poporului tau sa nu-l vorbesti de rau." Iar Domnul, arhierescul povatuitor, zice: "Cel ce va primeste pe voi, pe Mine ma primeste; si cela ce Ma primeste pe Mine, primeste pe Cela ce M-a trimis pe Mine. Cela ce primeste pe prooroc in  nume de porooroc plata proorocului va lua si cela ce primeste un drept, in nume de drept, plata dreptului va lua..." Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor!
 



 
 
Intru aceasta zi, cuvant despre Pafnutie monahul si despre descoperirea bunatatilor unui mai mare dintr-un sat.     Sfantul Pafnutie pustnicul se ruga oarecand lui Dumnezeu, ca sa-i arate lui cu care dintre oamenii sfinti este asemenea. Si i-a venit lui un glas dumnezeiesc zicandu-i: "Asemenea esti cu mai marele din satul din apropiere." Deci, el degraba alergand la dansul si batand la poarta lui indata a iesit acela, precum ii era lui obiceiul, de primea pe cei straini. Si, primindu-l, i-a spalat lui picioarele si, punandu-i masa, l-a poftit pe el sa manance. Insa Pafnutie il intreba de faptele lui si zicea: "O, omule, spuneti-mi, te vad, viata ta, pentru ca pe multi calugari, precum mi-a aratat mie Dumnezeu, ii intreci." Iar el se numea pe sine pacatos si netrebnic si pustiu de tot lucrul bun.
    Deci, dupa ce l-a mai intrebat pe el cu dinadinsul, i-a raspuns lui omul, zicand: "Eu n-as fi voit, nici silit, sa-ti spui faptele mele, dar, de vreme ce-mi spui mie ca de la Dumnezeu ai venit, iara, cele despre mie ti le voi spune. Eu acum am treizeci de ani, de cand traiesc si m-am despartit de buna voie de sotie, fiindca, numai trei ani am trait cu dansa si trei fii am avut cu ea, care imi slujesc mie la treburi. Si neincetat am iubit pe straini, pana in ziua de astazi, si nu se va putea lauda cineva de aici, ca mai inainte de noi ar fi primit straini. Si n-a iesit saracul, nici strainul din casa mea, cu mainile goale.  Nici pe un sarac sau scapatat nu l-am trecut cu vederea, ci i-am dat lui mangaiere cu indestulare. Nu m-am laudat catre fiul meu, nici n-au intrat, in casa mea, roduri straine. N-a fost sfada pe care sa n-o fi impacat, nici n-a vorbit cineva de rau faptele mele. Iar fiii mei nu s-au atins de roduri straine, nici nu au semanat mai intai tarinile mele, ci am dat ajutor, mai intai, celor ce aveau trebuinta de semanat, iar, mai pe urma, mi-am semanat si pe ale mele. Si n-am lasat pe cel tare, ca sa asupreasca pe cel sarac, nici am suparat pe cineva, in viata mea, nici n-au fost strambatati, pe care eu sa le fi pus pe seama altcuiva. Acestea, Dumnezeu ajutandu-mi, stiu ca le-am facut."
    Deci Pafnutie auzind, faptele bune ale acestuia, l-a sarutat pe crestet, zicandu-i: "Blagoslovi-te-va Domnul Dumnezeu din Sion si vei vedea bunatatile Ierusalimului, dar faptele cele bune nu ti-au ajuns pana la aceea, care este capul bunatatilor, adica, la inteleapta intelegere, cea intru Dumnezeu, pe care nu o vei putea castiga fara de osteneala, macar ca nu putina grija de Dumnezeu a fost in viata ta. Nu-ti asupri, dar, sufletul tau, pentru ca Dumnezeu mi-a descoperit mie despre tine ca, luandu-ti crucea ta, vei merge in urma Mantuitorului."
    Iar El, cum a auzit acestea, indata, nici la ai sai spunandu-le, a mers in urma lui Pafnutie. Apoi, mergand ei la un rau, n-au vazut nici o corabie. Deci, Pafnutie i-a poruncit lui sa treaca raul, pe care nu-l trecea nimeni din cei care erau din locurile acelea, pentru adancimea lui. Iar cand treceau ei raul, numai pana la brau le ajungea lor apa. Deci, l-a asezat pe el la un oarecare loc, unde, mai inainte, se savarsisera alti doi. Dupa aceea, Pafnutie s-a despartit de dansul si se ruga lui Dumnezeu, ca sa-i arate lui despre el.
    Si, nu dupa multa vreme, a vazut sufletul lui inaltandu-se de ingeri, care laudau pe Dumnezeu si ziceau: "Fericit este cel pe care l-ai ales si l-ai primit, ca sa se salasuiasca in curtile Tale", iar Dreptii, raspunzand, ziceau: "Pace multa este celor ce iubesc numele Tau." Si a cunoscut Pafnutie ca barbatul acela s-a mutat la Dumnezeu. A Caruia este slava acum si in veci! Amin.
 

Cugetare

Ascunde-ţi bogăţiile tale duhovniceşti de ochii oamenilor, şi nu le da la iveală fără neapărată trebuinţă. Căci iată, oamenii cei trupeşti îşi ascund cu grijă bogăţiile lor materiale cele stricăcioase, şi fiind siliţi să declare ce averi au, ei întotdeauna caută să le spună pe cele mai mici, nu pe cele mai mari. Foarte puţini dintre ei dau la iveală tot ceea ce au, şi încă şi mai puţini sînt aceia care spun că au mai mult decît au de fapt, ceea ce este socotit îndeobşte faptă prostească şi nesocotită.

Toate acestea arată clar cît de mult trebuie mai ales tu, creştine, să ascunzi cu grijă averile tale duhovniceşti, adică virtuţile tale, faptele tale cele bune, postirile tale, privegherile tale, rugăciunile tale.

Dar oare de ce nu dezvăluie niciodată copiii înţelepţi ai acestei lumi averea pe care o au? Din două motive: ca să nu trezească pofta de jaf a răufăcătorilor, şi ca să nu provoace invidia oamenilor.

Să ştim că există şi hoţi invidioşi şi răutăcioşi de cele duhovniceşti, nu doar de cele materiale.

Aceşti hoţi de gînd sînt duhurile necurate ale întunericului.

De îndată ce-ţi descoperi averile tale duhovniceşti, ei se străduiesc să ţi le micşoreze şi să ţi le risipească.

De îndată ce le descoperi fără ca să fie neapărată trebuinţă (să zicem, din vanitate, sau ca să fii lăudat), ei ţi-o şi apucă şi ţi-o strică cu totul; iar tu, o bogatule în cele duhovniceşti, te vei trezi pe nesimţite şi deodată sărac. Mulţi bogaţi în averi duhovniceşti, sfinţii, s-au făcut nebuni înaintea lumii aşa încît prin nebunia lor ei să-şi ascundă mai bine întru sine marea lor înţelepciune şi putere. Avva Isaia zice: „Acele fapte bune care se lucrează în ascuns sînt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.” Iar Sfîntul Nil Sinaitul zice:

„Pielea trupului care este acoperită de haine este albă, pe cînd cea care nu este acoperită este arsă, uscată, şi neagră.”

Aşa stau lucrurile şi cu faptele cele bune care se lucrează în ascuns, şi care se lucrează în văzul şi pentru lauda oamenilor.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos căzut în mîinile duşmanilor lui Dumnezeu, strînşi cu toţii în casa lui Caiafa:

• La graba şi înfrigurarea cu care căutau ei martori mincinoşi, căci voiau cu orice preţ să-L ucidă pe Hristos;
• La cum L-au scuipat şi L-au lovit peste sfînta Lui faţă;
• La cum Stăpînul a îndurat toate acestea cu linişte şi demnitate de negrăit, şi cu totul fără de mînie.

Predică

Despre răbdarea pînă la sfârşit – „Dar cel ce va răbda pînă la sfârşit, acela se va mîntui” (Matei 24: 13).

O, Stăpîne mult îndurător şi îndelung răbdător, Tu ai îndurat toate, totul pînă la sfîrşit. De aceea eşti Tu nu doar binecuvîntat în vecii vecilor, dar şi izvorul tuturor binecuvîntărilor tuturor oamenilor care îşi doresc binele în vecii vecilor. Sfinţii apostoli au îndurat pînă la sfîrşit şi au intrat în veşnicia cea binecuvîntată. Sfinţii cuvioşi de bună voie au îndurat toate chinurile şi suferinţele pînă la sfîrşit şi s-au preaslăvit şi în cer şi pe pămînt. Sfinţii mucenici au îndurat de bunăvoie toate schingiuirile trupurilor şi sufletelor lor şi s-au făcut împreună-moştentori ai împărăţiei lui Hristos.

Orice întemeietor de vreo nouă organizaţie sau partid îşi recrutează următori făgăduindu-le bogăţii multe şi multe plăceri dacă fac aceasta, dar ascunzînd cu bună ştiinţă greutăţile şi chinurile prin care trebuie să treacă spre a ajunge la acele bogăţii şi la acele plăceri. Stăpînul nostru Hristos este singurul Care a grăit adevărul următorilor Săi, arătîndu-le atît partea amară, cît şi cea dulce a lui.

El nu a făgăduit nicicum şi nicicînd roade dulci fără mai întîi slujire, nici slavă fără mai întîi suferinţă, nici odihnă veşnică fără mai întîi mergerea pe cărarea cea strimtă şi plină de spini, nici biruinţă fără luptă, nici plăcere fără mai întîi gustul amar al nevoinţelor, nici împărăţia fără mai întîi plîns cu lacrimi şi jertfire de sine. Deşi Stăpînul nostru a înşiruit cu exactitate toate suferinţele prin care trebuie să treacă ucenicii Lui, El nu-i lasă fără să-i mîngîie cu descoperirea bunătăţilor ce vor să fie. El le descoperă înţelesul mai adînc al suferinţelor, nelăsîndu-i în întunericul deznădejdii. El zice: „Dar cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”. Iar care anume este acea binecuvîntare care îi aşteaptă pe cei ce rabdă pînă la sfîrşit, Mîntuitorul însuşi a arătat-o cu îndestulare. Această binecuvîntare a fost mărturisită de mulţi pînă astăzi şi continuă să fie mărturisită de mulţi sfinţi, fie dintre aceia care s-au înfăţişat în slavă din tărîmul celălalt celor dintre cei vii socotiţi vrednici de aceasta, fie dintre cei care, încă în trup fiind, s-au învrednicit de vederile cele cereşti ale binecuvîntărilor care îi aşteaptă pe cei puţini care, cu credinţă şi cu stăruinţă, bine se nevoiesc şi rabdă pînă la sfîrşit.

O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Tu eşti puterea noastră. Ajută-ne nouă să răbdăm pînă la sfîrşit în credinţa că Tu cu noi eşti pînă la sfîrşitul veacurilor. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!