• Pomenirea Sfântului Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului
Sfântul Chiril s-a născut la Ierusalim în
anul 315 după Hristos, în timpul domniei împăratului Constantin cel
Mare, şi a murit în anul 386 după Hristos, în timpul domniei împăratului
Teodosie cel Mare. El a fost hirotonit preot la vârsta de treizeci şi
unu de ani, la anul 346, fiind uns patriarh al Ierusalimului după
adormirea fericitului întru pomenire Maxim patru ani mai târziu, în
350. El a fost de trei ori scos din scaunul său şi alungat în exil până
când, la sfârşit, sub domnia lui Teodosie, el a fost repus la cârma
Bisericii Ierusalimului şi a mai trăit opt ani cu pace înainte de a se
înfăţişa înaintea împăratului Hristos. El a
avut de dus două lupte grele în viaţa lui: una împotriva ereticilor
arieni care deveniseră foarte puternici în timpul domniei lui
Constanţius, fiul Marelui Constantin, iar cealaltă împotriva evreilor
care, în timpul lui Iulian Apostatul, nepotul Marelui Constantin, aveau
mari privilegii şi putere. În timpul dominaţiei ariene şi în Ziua
Sfintei Cincizecimi, deasupra Ierusalimului şi Muntelui Măslinilor a
apărut pe cer semnul Sfintei Cruci, mai stălucitor decât soarele, în
ceasul al nouălea al dimineţii, şi a rămas aşa preţ de mai multe
ceasuri. În legătură cu această minune văzută cu ochii lor de toţi
locuitorii Ierusalimului, s-a făcut o scrisoare către împăratul
Constanţius, care a ajutat mult la restabilirea Ortodoxiei şi învingerea
ereticilor. În timpul domniei Apostatului a mai apărut şi alt semn.
Ca să-i umilească pe creştini Iulian i-a convins pe evrei să înceapă
să-şi clădească Templul lui Solomon. Sfântul Chiril s-a rugat lui
Dumnezeu ca un aşa lucru să nu se întâmple. Astfel un cutremur
înfricoşat a distrus cu desăvârşire tot ceea ce tocmai se apucaseră să
zidească evreii. Dar ei au început din nou construcţia. Şi iarăşi un
cutremur şi mai înfricoşat a dărâmat nu doar ceea se ridicase de la
suprafaţa pământului în sus, dar chiar şi străvechile ziduri de sub
pământ, care slujeau ca temelie noilor zidiri. Aşa s-au împlinit
cuvintele Mântuitorului Care a zis : „Nu va rămâne piatră pe piatră care
să nu se risipească” (Marcu 13 : 2) şi „Vor veni zile când din cele ce
vedeţi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească” (Luca 21 :
6). Printre multele scrieri ale acestui Sfânt Părinte se numără
„Cuvântări catehetice”, o lucrare de prim ordin care până în ziua de
astăzi confirmă credinţa şi practica sfintei noastre Ortodoxii. Sfântul
Chiril a fost un arhiereu fără seamăn şi un mare ascet. El era blând şi
smerit, cu trupul uscat de postiri, cu chipul palid. După o
viaţă de mari, înalte şi sfinte nevoinţe întru apărarea credinţei
ortodoxe, Sfântul Arhipăstor al Ierusalimului, Chiril, s-a strămutat la
locaşurile cele cereşti, în curţile veşnice ale Împăratului Slavei.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Anania, făcătorul de minuni
Sfântul Anania s-a născut la Calcedon. El era un om mic de statură, precum şi odinioară Zaheu, dar mare cu duhul şi cu credinţa. El
s-a retras din lume la vârsta de cincisprezece ani şi s-a sălăşluit
într-o colibă lângă râul Eufrat, rugându-se lui Dumnezeu pentru iertarea
păcatelor lui, mai întâi împreună cu sfântul său povăţuitor Mayum, iar
după moartea acestuia, singur. Cu harul lui
Dumnezeu şi prin arzătoare rugăciune, el a făcut să se umple cu ape un
puţ uscat, a vindecat felurite boli ale oamenilor şi a îmblânzit fiare
sălbatice. Un leu astfel domesticit îl însoţea oriunde mergea,
slujindu-l mereu şi în multe feluri. Sfântul Cuvios Anania vedea cele
viitoare. Când stâlpnicul Pion a fost atacat şi bătut fără milă de
tâlhari, lucru care s-a întâmplat la distanţă mare faţă de locul unde se
afla Cuviosul Anania, el s-a hotărât să coboare de pe stâlpul său şi să
meargă să se plângă judecătorilor. Cuviosul Anania însă a desluşit cu
duhul, de departe, starea sufletească a nevoitorului Pion şi intenţia
lui şi i-a trimis o scrisoare prin leul lui care îi slujea în toate; în
acea scrisoare sfântul îi scria nevoitorului să renunţe la ceea ce voia
să facă, să-i ierte pe răufăcători şi să-şi continue mai departe
nevoinţa. Blândeţea şi dragostea cuviosului nu se pot descrie în cuvinte. Episcopul
Neocezareii i-a trimis în dar un măgăruş care să-l ajute la căratul
apei, pe care sfântul bătrân şi-o căra de la râul care se afla departe;
dar sfântul a dăruit mai departe măgăruşul unui om sărman care i s-a
plâns de sărăcia lui. Arhiereul când a auzit aceasta i-a trimis alt
măgăruş, dar şi pe acesta sfântul l-a dăruit în acelaşi fel. Atunci
arhiereul i-a trimis al treilea măgăruş, dar i-a poruncit bătrânului că
pe acesta trebuia nu numai să-l folosească la căratul apei, dar şi să
vadă de el să nu se piardă, spre a-l putea întoarce înapoi la un timp
anume. Înaintea ceasului morţii sale Sfântul Anania i-a văzut
apropiindu-se de el pe Moise, pe Aaron şi pe Cuviosul Or, care i-au zis:
„Anania, Domnul te cheamă, ridică-te şi vino cu noi”. El a descoperit
aceasta ucenicilor săi şi s-a înfăţişat cu sufletul înaintea lui
Dumnezeu, pe care L-a slujit cu credinţă. Sfântul Cuvios Anania a
părăsit această lume pe când era în vârstă de una sută şi zece ani.
Viaţa Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici, Episcop de Ohrida şi Jicea
Pentru noi, creştinii ortodocşi, Episcopul Nicolae Velimirovici
(1880-1956) a fost şi este un om sfânt, un înger al pământului şi un om
al cerului. A fost un neostenit predicator, astfel încât am putea să-l
numim un „Gură de Aur al secolului XXI”. Sfântul Episcop Nicolae este un
dar deosebit de la Dumnezeu pentru noi în vremea noastră şi trebuie
primit de fiecare credincios după măsura şi rodirea credinţei sale, după
înmulţirea faptelor creştineşti din viaţa lui. Episcopul Nicolae s-a
născut la 23 decembrie 1880, de praznicul Sfântului Naum al Ohridei, din
părinţi sârbi binecredincioşi, Dragomir şi Katarina Velimirovici, în
satul Lelici. El este cel dintâi fiu şi a fost urmat de alţi opt copii,
care au murit cu toţii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Educaţia sa, începută în sânul familiei, a continuat la Mănăstirea
Celie, el urmând, apoi, cursurile gimnaziului din Valievo. Încă de tânăr
s-a arătat înzestrat cu o minte iscusită şi a dovedit o râvnă neostoită
pentru învăţătură şi rugăciune. Adesea, în vacanţele de vară, Nicolae
urca în clopotniţa catholiconului Mănăstirii Celie şi stătea acolo cât
era ziua de lungă citind cărţi şi rugându-se. După ce a terminat clasa a
şasea a gimnaziului din Valjevo, Nicolae s-a înscris pentru examenul de
admitere la Academia Militară, însă nu a fost admis din motive
medicale: doctorii au zis că este prea plăpând pentru o carieră
militară. Cu siguranţă aceasta a fost voia dumnezeiască a Tatălui
ceresc, Care a dorit ca Nicolae să meargă pe altă cale decât cea
lumească. Nicolae s-a înscris pe urmă la Seminarul Sfântul Sava din
Belgrad, unde a şi fost admis. În afară de disciplinele obişnuite,
Nicolae a început să studieze cărţile scriitorilor faimoşi ai culturii
europene: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Marx, Puşkin, Tolstoi,
Dostoievski şi alţii. Autorul său favorit era scriitorul muntenegrean
Petru Njegoş. Când, la sfârşitul anilor de seminar, şi-a susţinut
lucrarea despre viaţa şi gândirea lui Njegoş (în Mănăstirea Rakovica,
1902), i-a uimit cu cunoştinţele sale nu numai pe colegi, ci şi pe
profesorii şi îndrumătorii săi. Datorită inteligenţei şi cunoştinţelor
sale, precum şi activităţilor sale evanghelice, Nicolae a fost trimis să
studieze în străinătate. Aici şi-a desăvârşit erudiţia. A studiat până
şi spiritualitatea şi filosofia Indiei Antice. Nicolae a devenit un
adevărat spirit renascentist, a cărei erudiţie şi profunzime de gândire
erau recunoscute de toţi. În 1908, Nicolae şi-a susţinut teza de
doctorat la Universitatea din Berna, având ca temă: „Credinţa în
Învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Bisericii apostolice”. În
anul următor, acest geniu autentic şi-a pregătit un alt doctorat în
filosofie, la Oxford (Anglia), pentru ca în vara aceluiaşi an să susţină
cea de-a doua sa teză de doctorat la Universitatea din Geneva, cu tema:
„Filosofia lui Berkeley”.
În 1909, vindecându-se în mod minunat de dizenterie, Nicolae hotărăşte
să se călugărească, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20
decembrie 1909, monahul Nicolae a fost hirotonit preot, iar la scurtă
vreme, arhimandrit.
Odată cu începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae a fost
trimis într-o misiune diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a
obţine sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă
ajutorul obţinut pentru ţara sa, Părintelui Nicolae i s-a acordat şi
titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Cambridge. În toată
această perioadă, el nu şi-a încetat activitatea literară şi misionară,
publicând numeroase articole şi tratate teologice, primind şi alte
titluri onorifice (doctor în teologie la Universitatea din Glasgow,
Scoţia). Spre sfârşitul verii lui 1915, Sfântul Nicolae şi-a continuat
lucrarea misionară călătorind în Statele Unite. Această călătorie a fost
providenţială pentru viitorul ierarh: un înger al Domnului i-a apărut
în vis şi i-a descoperit că, într-o zi, se va întoarce în America şi va
reorganiza comunităţile ortodoxe sârbe dispersate într-o episcopie sârbă
pe pământ american, în deplină comuniune cu Biserica din patria mamă.
La 12 martie 1919, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică pe
Părintele Nicolae, în vârstă de 39 ani, la rangul de Episcop al Jicei,
scaunul istoric al celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava.
Sfântul Episcop Nicolae a simţit că, pentru a ajunge la dragostea
adevărată, e necesară credinţa adevărată. Această credinţă este jertfa
supremă pentru un luptător autentic al credinţei ortodoxe a unui popor
aflat în suferinţă, aşa cum a fost şi încă mai este în aceste vremuri
poporul Bisericii Ortodoxe din Serbia. În 1921, Episcopul Nicolae a fost
strămutat în Eparhia Ohridei şi Bitolei, pentru a uşura unirea dintre
Biserica sârbă şi cea macedoneană. Fericitul Părinte a reuşit să îi
unească pe sârbii şi macedonenii din aceste regiuni. Însă Episcopul
Nicolae a fost chemat să ţină cuvântări în universităţi şi biserici din
America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru
ajutorarea celor loviţi de Primul Război Mondial, mulţumind
comunităţilor ortodoxe sârbe pentru ajutorul acordat în timpul
războiului, şi a înfiinţat o Eparhie Ortodoxă Americană a Bisericii
Sârbe. Sfântul Nicolae Velimirovici a rămas în amintirea credincioşilor
din Statele Unite drept iniţiator, susţinător şi protector al Bisericii
Ortodoxe Sârbe din America, profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din
Libertyville (Illinois), decan şi rector la Seminarul Sfântul Tihon din
Zadonsk din South Canaan (Pennsylvania) şi autor al nepreţuitelor Proloage de la Ohrida,
publicate în patru volume. În această perioadă, el propovăduieşte
întoarcerea Europei la adevăratul ei izvor şi la adevărata temelie a
întregii ei culturi şi civilizaţii, Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul
lumii. Sfântul a susţinut o bogată activitate socială, prin înfiinţarea
de orfelinate în care mulţi copii săraci au cunoscut dragostea lui
Hristos. Toate activităţile misionare, sociale şi diplomatice nu l-au
împiedicat pe Sfântul Nicolae să se dedice scrisului şi păstoririi
credincioşilor lui. A scris numeroase cuvântări cuprinse în lucrările: Noi predici la poalele muntelui, Omilii la Evanghelii, Gânduri despre bine şi rău, Rugăciuni pe malul lacului, Războiul şi Biblia, Semne şi simboluri, Proloagele de la Ohrida, Epistole misionare, Viaţa Sfântului Sava, Casiana, Predici, Credinţa sfinţilor, Mai presus de Răsărit şi de Apus etc.
Roadele scrierilor Sfântului Nicolae se pot vedea şi în viaţa
ucenicilor săi, dintre care cel mai de seamă a fost marele dogmatician
aghiograf şi teolog sârb, arhimandritul Iustin Popovici († 1979). Aşa
cum Sfântul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea Sfântului
Ioan din Kronstadt, la fel şi Părintele Iustin Popovici a depus tot
efortul pentru canonizarea duhovnicului său – Sfântul Nicolae
Velimirovici. Duhovnicul a fost de curând canonizat, iar lumea aşteaptă
cu emoţie canonizarea ucenicului.
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial îi va aduce noi suferinţe
şi încercări. Cu multă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, el a pornit la
luptă împotriva forţelor naziste, atee, care au distrus sănătatea
duhovnicească a poporului sârb. Este de la sine înţeles cât de mult l-a
costat aceasta, căci, în anul 1941, Episcopul Nicolae a fost arestat şi
condamnat la închisoare, împreună cu Patriarhul său, Gavriil Dojici, în
cumplitul lagăr de la Dachau, din Germania. Nici măcar în închisoare nu a
încetat a scrie lucrări care sunt ca un jurnal duhovnicesc al anilor de
captivitate. În acest înspăimântător lagăr, Episcopul Nicolae a privit
neîncetat, „Prin fereastra temniţei”, la Domnul şi Mântuitorul Iisus
Hristos, Care i-a dat putere să privească în viitor. Deşi era închis
între cei patru pereţi ai celulei, Sfântul Nicolae Velimirovici a
propovăduit, prin întreaga sa viaţă, puterea libertăţii dăruită de
Dumnezeu oamenilor. În chip proorocesc, până în amănunt, el a prevăzut
cel de-Al Doilea Război Mondial şi a înfăţişat vizionar armele şi
metodele folosite. A văzut şi a simţit pe pielea sa împlinirea acestor
proorocii în mai multe temniţe nemţeşti, între 1941 şi 1945, unde,
împreună cu Întâistătătorul Bisericii Sârbe, fericitul întru adormire
Patriarh Gavriil, a fost închis de Gestapo. Maltratările zilnice la care
erau supuşi întemniţaţii, spânzurătorile, crematoriile şi camerele de
gazare de la Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii
europene, dovada până unde poate cădea omul atunci când se îndepărtează
de Dumnezeu. Constatarea lui Voltaire, că omul ajunge cea mai cumplită
fiară atunci când Dumnezeu pleacă de la el, s-a dovedit a fi prea
blândă, căci în ultimul război au fost oameni mai răi decât fiarele.
Spunea Sfântul Nicolae: „Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca
pe «soarele dreptăţii», şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi
nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa
a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici,
arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea
omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse
şi întunericul a pogorât pe pământ... Războiul pentru pământ este
împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război
împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai
amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc
şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare
împărăţie pământească”.
Părintele nostru Episcopul Nicolae Velimirovici a adormit întru Domnul
în ţară străină, în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia lui modestă
de la Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” (America). Sfântul Episcop avea
76 de ani. În anul 1991, după 25 de ani de la mutarea sa la Domnul,
moaştele sale au fost aduse acasă şi puse spre închinare în mănăstirea
ctitorită de el însuşi în satul natal, Lelici. A fost canonizat de
Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.
Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, ca
să putem urma şi noi vieţii tale, întru slava lui Dumnezeu şi mântuirea
sufletelor noastre. Amin.
Viaţa Sfintilor Mucenici Trofin si Evcarpion
Când prigoana împotriva creştinilor din Nicomidia
ajunsese în toi, în vremea împăratului Maximian, sfinţii mucenici
aceştia, Trofim şi Evcarpion, se găseau în oaste şi fiind puternici la
trup şi îndrăzneţi, pentru că încă nu ajunseseră să cunoască învăţătura
creştină, prigoneau şi ei pe creştini şi ajunseseră nişte vrăjmaşi
preaînverşunaţi ai creştinilor: îi prindeau, îi băgau la închisori şi
având toată puterea împotriva lor, pe care voiau îi chinuiau şi pe alţii
îi ocoleau.
Odată, mergând să prindă
pe unii dintre creştini, au văzut un foc mare, care cobora asupra lor
din cer, întocmai ca un nor. Şi au mai auzit şi un glas, care ieşea din
acest foc şi care zicea: "Pentru ce vă grăbiţi să aduceţi nenorocire
asupra robilor Mei? Să nu vă înşelaţi: nimeni nu va putea să înfrângă pe
cei ce au crezut în Mine. Mai degrabă alăturaţi-vă lor şi veţi dobândi
împărăţia cerurilor". Auzind glasul acesta, Trofim şi Evcarpion, cei
care mai înainte erau plini de cruzime şi de îndrăzneală şi care se
îngâmfau împotriva creştinilor, au căzut la pământ, nemaiputând nici
privi şi nici auzi glasul acela care tuna din nor. Şi de jos de unde se
găseau, numai acest lucru grăiau: "Cu adevărat, mare este Dumnezeu, Cel
ce s-a arătat nouă astăzi! Şi fericiţi suntem şi noi, dacă ne vom face
slujitori ai Lui". Iar după ce au zis acestea plini de frică, norul cel
de foc s-a despărţit în două şi iarăşi s-a auzit un glas din el zicând:
"Ridicaţi-vă şi pocăindu-vă, iată, vi se vor ierta păcatele!" Şi
ridicându-se, au văzut stând în mijlocul norului pe cineva îmbrăcat în
haină albă şi cu totul frumos la înfăţişare şi mulţime multă stând în
jurul lui, şi minunându-se de această vedere, au zis ca dintr-o gură:
"Primeşte-ne şi pe noi că multe şi nenumărate sunt păcatele noastre;
căci ne-am pornit întocmai ca nişte beţivani împotriva Ta, a
adevăratului Dumnezeu şi a robilor Tăi!" După ce au zis ei acestea,
norul unindu-se iarăşi laolaltă s-a urcat la cer. Iar ei plângând mult,
s-au întors din drumul lor; şi pe toţi pe care mai înainte îi
închiseseră, lăsând la o parte toată frica şi teama, i-au îmbrăţişat ca
pe nişte fraţi, închinându-se lor şi le-au spus să se ducă la casele
lor.
Dar mai-marele locului aflând acestea s-a umplut de
mânie împotriva lor şi poruncind să fie aduşi înaintea lui, i-a întrebat
care este pricina de şi-au schimbat purtarea. După ce ei au istorisit
însă toată vedenia pe care au avut-o, în toate amănuntele, mai-marele
locului a poruncit să fie spânzuraţi pe lemn, iar după ce s-a făcut
aceasta li s-au strujit coastele cu căngi de fier şi li s-au frecat
rănile cu ţesături de păr. Iar sfinţii, vitejeşte răbdând toate acestea,
se rugau lui Dumnezeu, bucurându-se şi mulţumindu-I. Pentru aceasta,
mai-marele locului, umplându-se de şi mai multã mânie împotriva lor, a
dat poruncă să se pregătească un cuptor aprins în mijlocul cetăţii şi
sfinţii să fie aruncaţi în el. După ce porunca tiranului s-a împlinit,
sfinţii intrând în cuptor, au primit acolo cununa muceniciei.
Viața Sfântului Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului
Sfântul Chiril, născându-se din părinţi dreptcredincioşi şi
crescând întru dreapta credinţă, s-a făcut monah pe vremea marelui
Constantin (306-337). După aceea, în vremea împărăţiei fiului său
Constanţiu (337-361), fericitul Maxim, arhiepiscopul Ierusalimului
(333-350), ducându-se din viaţa aceasta la viaţa cea fără de moarte,
Sfântul Chiril s-a ridicat în locul lui la scaun şi s-a arătat iscusit
apărător al apostoleştilor dogme, cu râvnă biruind eresurile lui Arie,
ale lui Macedonie şi ale lui Manent. Pentru această era urât de
arhiereii eretici, precum şi de Acachie, arhiepiscopul Cezareei
Palestinei, de la care mai pe urmă a suferit şi izgonire.
În zilele acestui preasfinţit arhiepiscop Chiril s-a făcut în
Ierusalim un semn minunat pe cer, în ceasul al treilea din ziua a
cincizecea, adică arătarea cinstitei Cruci care, strălucind deasupra
Golgotei mai mult decât soarele, s-a întins foarte mult şi a ajuns până
la muntele Eleonului. Pentru acea minune Sfântul Chiril a înştiinţat
prin scris pe împăratul Constanţiu, sfătuindu-l spre dreapta credinţă.
Căci acel împărat, abătându-se din calea dreptei credinţe, a căzut în
credinţa cea rea a lui Arie şi ajuta ereticilor, iar celor
dreptcredincioşi le făcea rău. Cel mai sus pomenit Acachie, având în
ajutor pe împăratul, s-a sculat pentru două pricini împotriva Sfântului
Chiril. Întâi, pentru că eresul era mustrat de sfântul, iar al doilea,
fiindcă nu voia Chiril să se supună lui. Căci, într-acele vremi,
Ierusalimul fiind pustiit şi micşorat de necredincioşii împăraţi şi
scaunul arhiepiscopiei Ierusalimului era foarte înjosit sub stăpânirea
mitropolitului Cezareei Palestinei.
Deci preasfinţitul Chiril, văzând că Acachie, mitropolitul
Cezareei, este socotit eretic şi de sinodul local al Sfinţilor Părinţi
din Sardica, mai înainte biruit, şi nu după canoanele bisericeşti, ci
după împărăteasca stăpânire ţinea rânduiala Mitropoliei, nu voia să se
supună aceluia, ci încă şi mustra răutatea lui, de vreme ce mai mult ca
muncitorii, decât că păstorii, îşi ţinea scaunul.
Despărţindu-se Sfântul Chiril de Mitropolia Cezareei, voia că
scaunul Ierusalimului să fie înaintea celui al Cezareei, ca cel dintâi,
de vreme ce Biserica Ierusalimului era maică a tuturor Bisericilor. Şi,
pe lângă aceasta, soborul din Sardica care a biruit pe Acachie, a dat
începătoria în mâna fericitului Maxim, arhiepiscopul Ierusalimului, care
a fost mai înainte de Sfântul Chiril. Deci Acachie, umplându-se de
mânia răutăţii, a găsit asupra lui o pricină că aceasta: S-a întâmplat
în Ierusalim un an de mare foamete, încât alerga tot poporul la
preasfinţitul Chiril, fericitul arhiepiscop, cerând de la dânsul hrană,
în nevoia cea de foamete ce venise asupra lor. Iar el, fiind milostiv,
şi-a cheltuit toate ale sale, spre hrănirea lor. Dar, de vreme ce s-a
lungit acea foamete şi nu era cu ce să hrănească pe oamenii care se
topeau de foame, a început sfântul a vinde lucrurile bisericeşti, aurul,
argintul şi cele mai scumpe perdele. Cu acel preţ cumpărând grâu, îl
împărţea la popor. Şi s-a auzit atunci vestea că o femeie s-ar fi văzut
umblând prin cetate, într-o sfinţită îmbrăcăminte bisericească, şi
jucând, după obiceiul petrecerilor sale. Întrebând-o de unde a luat acea
sfinţită îmbrăcăminte, ea a zis: "Am cumpărat-o din târg, de la cutare
neguţător", spunând numele. Iar întrebând pe neguţător, acesta a spus:
"Arhiepiscopul mi-a dat-o s-o vând".
Acele lucruri, dacă au fost adevărate ori nu, nu se pot dovedi însă
acea veste a ajuns la mitropolitul Acachie. Deci acela, aflând-o ca o
pricină binecuvântată, a adunat sinodul său şi pe fericitul Chiril, ca
pe cel ce vinde cele sfinte spre necinstire şi batjocură, l-au judecat a
fi vrednic de izgonire. Deci, câştigând putere de la cei de acelaşi
eres, a scos ereticul pe cel dreptcredincios, cel fără de canoane, pe
Sfântul Chiril, arhiereul cel cu canoane, de pe scaunul lui şi cu sila
l-a izgonit din hotarele Ierusalimului.
Sfântul Chiril s-a dus în Antiohia, după aceea în Tars, la
fericitul Silvan, episcopul, şi petrecea la dânsul. Pe acesta, văzându-l
greşind puţin în unele dogme ale credinţei, l-a îndreptat şi desăvârşit
l-a povăţuit la dreapta credinţă. De acest lucru auzind Acachie, a
scris lui Silvan, înştiinţându-l despre lepădarea lui Chiril, ca să-l
izgonească de la sine sau să nu-l lase a lucra cele sfinţite. Dar Silvan
nu ascultă pe Acachie, pentru că îl ştia pe Sfântul Chiril bărbat
dreptcredincios, sfânt şi învăţător, izgonit fără de vină, din răutate
şi zavistie, şi de ale cărui învăţături toată mulţimea
dreptcredincioşilor se ţinea foarte bine.
După aceea, făcându-se sinod local în Seleucia, unde se adunaseră o
sută cincizeci de episcopi, Acachie susţinea să nu se înceapă sinodul,
până ce mai întâi nu va fi izgonit Chiril din sinod, ca un lepădat. La
aceasta neînvoindu-se mulţi episcopi, Acachie s-a despărţit de ei şi s-a
dus la Constantinopol, la Eudoxie, patriarhul arian, şi la împăratul
Constanţiu şi clevetea asupra episcopilor care se adunaseră în Seleucia,
numind acel sinod local adunare de oameni pierzători, care nu spre
folos, ci spre vătămarea bisericească s-ar fi adunat. Şi mai vârtos a
pornit pe împăratul spre minie împotriva Sfântului Chiril, zicând că un
veşmânt mai scump, ţesut cu aur - pe care fericitul întru pomenire,
marele Constantin, îl dăduse lui Macarie, arhiepiscopul Ierusalimului
(314-333) ca să se îmbrace cu el când săvârşeşte taina Botezului -,
Chiril l-a vândut în târg şi a ajuns la un om care face jocuri în
privelişte. Deci împăratul, mâniindu-se, a condamnat pe Sfântul Chiril
la surghiunie.
După câtăva vreme, murind împăratul Constanţiu, a luat împărăţia
Iulian Paravatul (361-363), care la început s-a prefăcut dreptcredincios
şi bun. Căci toate judecăţile lui Constanţiu stricându-le, eliberă de
la surghiun pe toţi episcopii cei dreptcredincioşi care se izgoniseră de
Constanţiu. Atunci şi Sfântul Chiril, fiind întors de la pedeapsă,
iarăşi şi-a luat scaunul său. Iar după ce Iulian s-a întărit la
împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi a dăruit iudeilor mare libertate,
poruncindu-le acelora ca în Ierusalim, în locul bisericii lui Solomon,
să-şi zidească biserică nouă, ajutându-le cu dăjdiile poporului care se
dau împăratului.
Începându-se lucrul acela de Dumnezeu urât, Sfântul Chiril ca un
prooroc grăia către ai săi, că se vor împlini cu adevărat cuvintele lui
Hristos, căci nu va rămâne piatră pe piatră. Ba încă se ruga Stăpânului
Hristos ca să nu lase pe vrăjmaşii Săi să ducă la săvârşire lucrul
început şi degrabă să le curme izvodirea lor şi să le strice sfatul. Şi a
auzit Domnul rugăciunea robului Său, iar prooroceştile lui cuvinte cele
grăite le-a adus la împlinire fără de zăbavă. Pentru că într-o noapte
s-a făcut mare cutremur de pământ şi a surpat temelia, dar nu numai
acele pietre pe care atunci iudeii le puseseră, ci şi cele mai de
demult, pe care cândva Solomon le întemeiase, împreună cu cealaltă nouă
zidire; şi ca pe nişte praf le-a vânturat de la locul acela, cu
dumnezeiasca putere cea nevăzută.
După ce s-a făcut ziuă, mulţi s-au adunat acolo, mirându-se de
minunea ce se făcuse. Apoi, gândind iudeii să se apuce de lucrul acela,
deodată a căzut foc din cer şi a ars toate uneltele cele de lucru şi
frică mare a cuprins pe toţi iudeii. Iar în noaptea urmă-toare semnul
Sfintei Cruci s-a arătat pe hainele iudeilor, care nicidecum nu puteau
să se şteargă sau să se spele. După acea minune, Sfântul Chiril, a cărui
proorocie s-a împlinit, a fost izgonit iarăşi din scaun. După dânsul,
precum se pare, Chiriac a ocupat scaunul sfântului, care mai înainte, în
iudaism, se numea Iuda şi care a arătat cinstita Cruce Sfintei
împărătese Elena; iar din Sfântul Botez s-a numit Chiriac.
Deci, după izgonirea Sfântului Chiril, puţină vreme ocupând scaunul
Ierusalimului, a pătimit pentru Hristos de la Iulian călcătorul de
lege, precum se scrie despre dânsul în 28 de zile ale lui octombrie. Iar
după ce a pierit cel fărădelege, Sfântul Chiril iarăşi şi-a primit
scaunul său. Apoi, după câtăva vreme, arienii iarăşi întărindu-se pe
vremea împărăţiei lui Valens (364-378), Sfântul Chiril a fost izgonit a
treia oară pentru dreapta credinţă, pentru că foarte mult se împotrivea
ereticilor, biruindu-i prin dreapta credinţă. Iar după ce a pierit rău
Valens împăratul cel răucredincios, iar Teodosie cel Mare a primit după
dânsul împărăţia (379-395), Sfântul Chiril s-a întors la scaunul său cu
cinste şi a stat pe dânsul opt ani netulburat şi, bine păstorind
Biserica lui Hristos şi lăsând scrieri folositoare Bisericii, s-a
odihnit întru Domnul.
Cântare de laudă la Sfântul Chiril al Ierusalimului
În faţa Sfântului Altar
Ard candele mici şi mari,
Dar înaintea lui Dumnezeu
Lumina lor este una.
Sfinţii mari
Precum şi cei mici
De acelaşi foc dumnezeiesc
Au fost cuprinşi.
Înaintea Feţei Celui Preaînalt
Sfântul Chiril
Arde ca o candelă mare,
Prealuminoasă,
Şi stâlp de foc în Preasfânta Biserică a lui Hristos
El este.
El Sfânta Credinţă o a tâlcuit şi întărit,
Iar învăţătura cea cu cuvântul
Cu fapta vieţii lui o a pecetluit.
Cuvântul său plin de Duhul era,
Iar vieţuirea,
Lumină a focului celui de sus.
Pe Arie l-a ruşinat
Şi pe Iulian l-a sfărâmat,
Şi multor suflete zăcând de boală
Balsam pe rană le-a fost.
În tot Cuvântul Domnului el
Tare şi neclintit a crezut,
De aceea cuvântul lui era
Ca aurul cel mai curat,
Şi astfel rămâne până azi.
El pe cei slabi şi puţini la suflet îi întăreşte,
Umplând de bucurie inimile
Drept-credincioşilor creştini.
De aceea Biserica pe Sfântul Arhiereu Chiril
Il preaslăveşte,
Şi pomeneşte numele lui
Din veac până în veac.
Era pe vremea cand sapaturile, poruncite de imparatul Constantin, descopereau la Ierusalim, locul Golgotei, mormantul Domnului si lemnul Crucii sfinte, a mantuirii noastre. Era vremea cand imparatul ridica marea biserica a Sfantului Mormant si biserica Invierii, vremea cand Ierusalimul, paganizat de romani, incepea sa fie dm nou Maica credintei crestine. In aceasta biserica a Invierii, a slujit, ca preot in tineretea sa, Sfantul Chiril, si tot aici, cu binecuvantarea episcopului sau Maxim, a rostit el vestitele Cateheze (Cuvantari), ce ne-au ramas de la el, pregatind pentru botez pe cei ce doreau sa se increstineze, in fiecare an, la Pasti.
Catre anul 350, mutandu-se la vesnica viata, Maxim, episcopul Ierusalimului, a fost inaltat fericitul Chiril la episcopia Cetatii Sfinte, invoindu-se la aceasta si mitropolitul sau, Acachie, din Cezareea Palestinei.
In anul urmator, la 7 mai 351, a avut loc aratarea unui semn luminos pe cerul Ierusalimului, in chipul Sfintei Cruci, despre care lucru episcopul a instiintat amanuntit pe Imparatul Constantin, dar, dupa aceasta, au inceput zile grele pentru dreapta credinta. Imparatii arieni Constantin si Valens, impreuna cu episcopii arieni, indeosebi cu mitropolitul arian Acachie, au izbutit sa-l scoata de doua ori din scaun pe Sfantul Chiril, aparatorul dogmelor apostolesti.
Dupa mai bine de saisprezece ani de surghiun, spre sfarsitul vietii, Sfantul Chiril s-a intors la episcopia sa. Om iubitor de pace, el cauta sa vindece ranile dezbinarilor din episcopia sa, cu duhul cald si intelegator al adevaratilor parinti ai Bisericii. Indemnurile lui sunt pline de masura. Adevarata pocainta, dupa el, e schimbarea vietii si a obiceiurilor si viata crestinului este o astfel de necurmata schimbare, ca sa-l faca pe om sa simta in el indemnul Duhului Sfant. Incercarile vietii l-au invatat ca, fara iubire, adevarul este orb.
Si asa, pastorindu-si cu dragoste turma sa si cu placere slujind lui Dumnezeu si pe semeni si lasand Bisericii zestrea pretioasa a celor 24 de cateheze si pilda vietii lui crestine, a raposat intru fericire, la anul 386, dupa ce luase parte la Sinodul al doilea a toata lumea, din Constantinopol, la anul 381, pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Mare.
Intru aceasta zi, cuvant despre Daniil Monahul, clevetit, pe nedrept, de desfranare.
Atunci, ava Daniil, venind, a zis tanarului: "Cand vei boteza pruncul si vei face masa si cumetria botezului, sa ma chemi si pe mine si rudeniile si prietenii tai." Iar el a facut asa. Si, cand se ospatau, luand staretul pe prune in mainile sale, inaintea tuturor, a poruncit sa vorbeasca pruncul si l-a intrebat pe el: "Cine este tatal tau ?" Si a zis pruncul: "Acesta este", intinzand mana sa si aratand cu degetul spre acel tanar. Si era pruncul numai de douasprezece zile. Si toti cei ce au vazut, au proslavit pe Dumnezeu. Drept aceea, nimeni sa nu osandeasca, din auzire numai, ca sa nu cadem in pacatul osandirii. Dumnezeului nostru, slava!
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre voia libera a omului.
Multi zic ca, adica, din firea noastra, suntem maniosi sau desfranati si de aceea, nu putem noi sa ne pazim de acestea. Daca-i asa, atunci spune-mi mie: De te-ai afla furand, sau desfranandu-te undeva si ai vedea pe cineva trecand alaturi, oare ai zice ca de nevoie si din fire faci asa ? Nu, ci indata ai fugi si ai inceta de a face raul acela. Si daca frica omeneasca a putut schimba ceea ce se facea, apoi, cu atat mat mult, nu o va schimba frica de Dumnezeu, Care va sa judece viii si mortii ? Spune-mi mie, dar, cand asupra slugii sale se manie stapanul si-l bate, si ii spune cuvinte rele, pentru ce sluga aceea rabda si nu se razbuna ? Acela rabda, stiindu-se vinovat in fata omului, ci lui Dumnezeu vinovati suntem; pentru aceea, dar, rabda, frate, invinuirile si ocarile si nu te razbuna.
Deci, de credeti in Dumnezeu, fratilor, sarguiti-va sa faceti cele placute Lui. Pentru ca, daca mintea fiecaruia va sta inaintea lui Dumnezeu, atunci rob ii va fi ei trupul. Iar daca cineva isi iubeste trupul, unuia ca acela toate voile lui i se fac si nu va mosteni Imparatia Cerului si nu se va putea mantui. Iar pe noi, invredniceasca-ne Dumnezeu, ca sa facem toate faptele cele bune si sa castigam mila de la Dansul. Ca a Lui este slava in veci, Amin.
Sinaxar 18 Martie
În această lună, în ziua a optsprezecea, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului.
Sfântul
Chiril s-a născut din părinţi evlavioşi, care mărturiseau credinţa
creştină. De mic copil a fost crescut şi el în nevoinţe asemănătoare,
pe vremea împăratului Constantin. Când, mai târziu, episcopul de atunci
al Ierusalimului, s-a mutat către viaţa cea fericită, cel ce a fost
învrednicit cu darul episcopiei a fost tocmai acest fericit Chiril,
care s-a arătat un apărător plin de râvnă al sfintelor dogme
apostolice. În vremea aceea, pe scaunul din Cezareea Palestinei se
găsea Acaciu, care pentru că nu voia nicidecum să mărturisească cum că
Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, a fost depus din treaptă de către
Sinodul din Sardica. Dar Acaciu nu a voit să se supună hotărârii
sinodului, ci a rămas mai departe, ca un tiran pe scaunul său şi, mai
mult, pentru că era cunoscut împăratului, luând putere de la acesta, a
depus la rândul său din treaptă pe Chiril şi l-a alungat din Ierusalim.Sfântul Chiril, alungat fiind din Ierusalim, a venit la Tars unde a rămas câtva vreme împreună cu minunatul episcop Silvan. După ce s-a adunat un alt sinod la Seleucia, în 359, care a condamnat din nou pe Acaciu, acesta a plecat la Constantinopol şi a venit la împărat aţâţând mânia acestuia, prin cele spuse de el împotriva lui Chiril. Pentru aceasta Chiril a fost condamnat la surghiun. După moartea lui Constantiu însă, urmând la conducerea împărăţiei Iulian şi voind să atragă de partea lui pe toţi cei ce fuseseră surghiuniţi de înaintaşul său, a dat poruncă să revină la scaunele lor toţi episcopii care fuseseră mai înainte surghiuniţi. Împreună cu toţi ceilalţi a revenit din surghiun şi sfântul Chiril şi şi-a luat în primire scaunul său de la Ierusalim. Şi păstorind în chip frumos şi bineplăcut lui Dumnezeu turma încredinţată lui şi lăsând ca amintire Bisericii catehezele sale, cu care căutase să întărească în credinţa creştină turma sa, după ce a mai trăit puţină vreme de la întoarcerea din surghiun, a răposat întru fericire.
Şi era sfântul Chiril, în ceea ce priveşte înfăţişarea trupului, om potrivit de vârstă, gălbui la faţă, cu părul lung, cu nasul adus, lat şi rotund la obraz, cu sprâncene deopotrivă tocmite şi aduse, cu barba albă, deasă şi îngemănată şi cu toată ţinuta asemenea unui om de la ţară.
Tot în această zi, pomenirea celor zece mii de mucenici, care s-au săvârşit tăindu-li-se capetele.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Trofim, Evcarpion şi cei împreună cu dânşii.
Când prigoana împotriva creştinilor din Nicomidia
ajunsese în toi, în vremea împăratului Maximian, sfinţii mucenici
aceştia, Trofim şi Evcarpion, se găseau în oaste şi fiind puternici la
trup şi îndrăzneţi, pentru că încă nu ajunseseră să cunoască învăţătura
creştină, prigoneau şi ei pe creştini şi ajunseseră nişte vrăjmaşi
preaînverşunaţi ai creştinilor: îi prindeau, îi băgau la închisori şi
având toată puterea împotriva lor, pe care voiau îi chinuiau şi pe
alţii îi ocoleau.Odată, mergând să prindă pe unii dintre creştini, au văzut un foc mare, care cobora asupra lor din cer, întocmai ca un nor. Şi au mai auzit şi un glas, care ieşea din acest foc şi care zicea: "Pentru ce vă grăbiţi să aduceţi nenorocire asupra robilor Mei? Să nu vă înşelaţi: nimeni nu va putea să înfrângă pe cei ce au crezut în Mine. Mai degrabă alăturaţi-vă lor şi veţi dobândi împărăţia cerurilor". Auzind glasul acesta, Trofim şi Evcarpion, cei care mai înainte erau plini de cruzime şi de îndrăzneală şi care se îngâmfau împotriva creştinilor, au căzut la pământ, nemaiputând nici privi şi nici auzi glasul acela care tuna din nor. Şi de jos de unde se găseau, numai acest lucru grăiau: "Cu adevărat, mare este Dumnezeu, Cel ce s-a arătat nouă astăzi! Şi fericiţi suntem şi noi, dacă ne vom face slujitori ai Lui". Iar după ce au zis acestea plini de frică, norul cel de foc s-a despărţit în două şi iarăşi s-a auzit un glas din el zicând: "Ridicaţi-vă şi pocăindu-vă, iată, vi se vor ierta păcatele!" Şi ridicându-se, au văzut stând în mijlocul norului pe cineva îmbrăcat în haină albă şi cu totul frumos la înfăţişare şi mulţime multă stând în jurul lui, şi minunându-se de această vedere, au zis ca dintr-o gură: "Primeşte-ne şi pe noi că multe şi nenumărate sunt păcatele noastre; căci ne-am pornit întocmai ca nişte beţivani împotriva Ta, a adevăratului Dumnezeu şi a robilor Tăi!" După ce au zis ei acestea, norul unindu-se iarăşi laolaltă s-a urcat la cer. Iar ei plângând mult, s-au întors din drumul lor; şi pe toţi pe care mai înainte îi închiseseră, lăsând la o parte toată frica şi teama, i-au îmbrăţişat ca pe nişte fraţi, închinându-se lor şi le-au spus să se ducă la casele lor.
Dar mai-marele locului aflând acestea s-a umplut de mânie împotriva lor şi poruncind să fie aduşi înaintea lui, i-a întrebat care este pricina de şi-au schimbat purtarea. După ce ei au istorisit însă toată vedenia pe care au avut-o, în toate amănuntele, mai-marele locului a poruncit să fie spânzuraţi pe lemn, iar după ce s-a făcut aceasta li s-au strujit coastele cu căngi de fier şi li s-au frecat rănile cu ţesături de păr. Iar sfinţii, vitejeşte răbdând toate acestea, se rugau lui Dumnezeu, bucurându-se şi mulţumindu-I. Pentru aceasta, mai-marele locului, umplându-se de şi mai multã mânie împotriva lor, a dat poruncă să se pregătească un cuptor aprins în mijlocul cetăţii şi sfinţii să fie aruncaţi în el. După ce porunca tiranului s-a împlinit, sfinţii intrând în cuptor, au primit acolo cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea Mariei, sora lui Lazăr, care a uns picioarele Domnului cu nard şi le-a şters cu părul capului ei.
Matei 26, 6-13 :Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul,
S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă.
Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta?
Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor.
Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine.
Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna;
Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea.
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.
Marcu 14, 3-9 :
Şi fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul, şi şezând la masă, a venit o femeie având un alabastru, cu mir@ de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus.
Dar erau unii mâhniţi între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir?
Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari, şi să se dea săracilor. Şi cârteau împotriva ei.
Dar Iisus a zis: Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine.
Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe mine nu Mă aveţi totdeauna.
Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare.
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei.
Ioan 12, 1-8 :
Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.
Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.
Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.
Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis:
Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?
Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.
A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.
Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant despre Gheorghe, egumenul muntelui Sinai.
Apoi, dupa ce s-a sfarsit Sfanta Liturghie, sarutand staretul Sfantul Mormant, indata s-a aflat in chilia sa. Si, iata, ucenicul lui a batut la usa, zicand: "Parinte, sa mergi sa te impartasesti". Deci, staretul, mergand, s-a impartasit iarasi si intru aceasta biserica. Iar patriarhul Petru, al Sfintei cetati, mult s-a intristat, pentru ducerea si neascultarea lui.
Iar, dupa praznic, a trimis epistola catre episcopul Faranilor, Fontin si catre parintii Sinaiului, ca sa-l aduca pe egumen. Si, venind, trimisul a dat scrisoarea. Si a trimis si ava Gheorghe, egumenul, la patriarh, trei preoti: pe ava Stefan Capadochianul, pe marele parinte Zosima si pe ava Docletie. Si a scris patriarhul in acest fel: "Sa nu fie mie stapane, ca sa trec cu vederea pe fericirea ta, nicidecum." Si ceea ce i s-a intamplat lui a scris. Si, a adaugat si aceasta, zicand: "Sa stie fericirea ta, stapane, ca dupa sase luni, amandoi, impreuna, vom intampina pe Stapanul Hristos, Dumnezeul nostru, si atunci ne vom vedea". Iar aceia, mergand, au dat cartea patriarhului si au spus: "Saptezeci de ani are staretul, de cand n-a iesit din muntele Sinai". Iar Sfantul Petru a adus martori episcopi si clerici, care vazusera atunci pe staret, si aceia au zis: "Noi toti l-am sarutat pe el". Iar, dupa sase luni, a raposat staretul si patriarhul, cum proorocise staretul. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
Cugetare
Există oameni răi şi pizmaşi care cred că
Hristos este mare doar datorită trecerii timpului, că adică în timpul
vieţii Lui El nu ar fi fost mare, ci măreţia Şi-a cîştigat-o de abia în
veacurile mai târzii. Dar această idee falsă poate fi spulberată
uşor. Iată ce scrie Sfântul Chiril al Ierusalimului despre Mântuitorul
Hristos:
„Acesta este Cel care este şi Cel care a fost, El este deofiinţă cu Tatăl, El este Unul Născut, El este împreunăşezător pe Tronul Slavei, El este egal în putere cu Tatăl şi cu Duhul, El este Atotputernic, El este fără de început, El este necreat, neschimbat, negrăit, nevăzut, necuprins, nemăsurat, de neînţeles cu mintea. El este Strălucirea slavei Tatălui (Evrei 1:13). El este Făcătorul fiinţei tuturor celor create. El este Lumină din Lumină, care străluceşte din sânul Tatălui. El este Domnul domnilor şi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, care ne dă nouă cunoştinţă despre Sine, că acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului (Ps. 47: 13). El este Izvorul Vieţii (Ps. 35: 9) ce izvorăşte de la Tatăl. El este Râul lui Dumnezeu (Ps. 45: 4), carele de la Tatăl Cel nemărginit porneşte dar de El nicicând nu Se desparte. El este Vistieria bunătăţilor veşnice şi nesfârşite ale Tatălui. El este Apa cea Vie (Ioan 4: 14) care dă viaţă lumii. El este lumina necreată, născută dar nedespărţită de întâiul Soare. El este Dumnezeu Cuvântul (Ioan 1:1), care cu cuvântul a adus din nefiinţă la fiinţă toate câte sunt. Acesta este cel care ne-a făcut pe noi după chipul şi asemănarea Sa, iar mai apoi S-a făcut însuşi Om asemenea nouă; Om, dar în acelaşi timp şi Dumnezeu.”
Chiar şi astăzi, după şaisprezece veacuri
de la alcătuirea acestei mărturisiri de credinţă, Biserica Sfântă
Ortodoxă crede la fel, cuvânt cu cuvânt, şi literă cu literă.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpânul Hristos, cel care a fost batjocorit pe cruce:
- La cum au scris în bătaie de joc deasupra Crucii cuvintele: „Regele iudeilor” (Matei 27: 37; Marcu 15: 27; Luca 23: 38).
- La cum cei care treceau pe acolo îşi băteau joc de El cu cuvinte de ocară, clătinând din capete;
- La cum chiar şi tâlharul cel de-a stânga îl insultă cu cuvintele lui;
- La cum de-a lungul veacurilor până astăzi prigonitorii creştinilor pururea îl dispreţuiesc.
Predică
Despre Împăratul care nu doreşte să Se apere cu puterea oştirilor Lui –
„Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai
mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26: 53)
Astfel grăit-a Domnul ucenicului care
scosese sabia să-L apere pe Domnul şi învăţătorul său în Grădina
Ghetsimani. Vădit este din aceste cuvinte că Domnul ar fi putut uşor să
Se apere, dacă El ar fi dorit aceasta, nu doar de Iuda şi gărzile care
îl însoţeau, ci şi de Pilat şi de căpeteniile evreilor.
Căci puterea unui singur înger este mai mare decât cea mai puternică armată, necum cea a douăsprezece legiuni de îngeri!
Domnul nu a voit să uzeze de ajutorul pe care îl avea la Tatăl.
În rugăciunea Lui din Grădina Ghetsimani, El a zis către Tatăl Său:
„Facă-se voia Ta” (Matei 26: 42). Astfel, El a cunoscut într-o clipă
voia Tatălui, că este necesar ca El să fie dat morţii, crucii şi
batjocurii.
El a fost de acord pe deplin cu voia Tatălui Său şi a păşit cu linişte şi curaj pe calea suferinţei. Căci a fost de trebuinţă acest întuneric al suferinţei, pentru ca oamenii să poată vedea mai bine stălucirea Învierii.
A fost necesar ca răul să se umfle şi
să se desfăşoare până la capăt, neîmpiedicat, în toată răutatea lui,
pentru ca astfel mai desăvârşit să i se vadă desăvârşita nimicire. A
fost necesar ca răul să răcnească triumfător mai întâi, pentru ca mai pe
urmă el să amuţească cu atât mai neputincios în faţa tainei
nemaiîntâlnite a Învierii. A fost necesar ca toate faptele cele rele ale
oamenilor împotriva lui Dumnezeu să se arate pe faţă până la capăt,
neîmpiedicat, pentru ca la urmă cu atât mai desăvârşit să se vadă
dragostea şi milostivirea nesfârşită a lui Dumnezeu către oameni. Îngerii
nu au fost trimişi de Dumnezeu ca să-L apere pe Domnul Hristos de
răutatea ucigaşă a evreilor; ei au fost trimişi în schimb, trei zile mai
târziu, ca să le vestească oamenilor Sfânta Înviere a lui Hristos.
O, Stăpâne Doamne, Atotputernice
şi Atotmilostive, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Căci Ţie se
cuvine toată slava şi lauda în veci, Amin!
