• Pomenirea Sfântului Cuvios Teofan Mărturisitorul
Sfâtul acesta Teofan se mai numeşte Singrianul, deoarece Singriana a fost locul naşterii sale.
El era rudă a împăratului Leon Isaurul şi a fiului acestuia,
Copronimul. El era înconjurat de spleandoarea şi bogăţia rasei lui
imperiale. Dar toate acestea nu au mai avut pentru Teofan nici o valoare
de îndată ce Hristos S-a făcut stăpîn peste inima lui. El multă vreme
s-a împotrivit căsătoriei, dar cînd în cele din urmă a fost silit la
aceasta, el a reuşit să o convingă pe mireasa lui să vieţuiască împreună
cu el ca frate şi soră. Imediat după moartea părinţilor lui, atît el
cît şi soţia lui au intrat fiecare în cîte o mînăstire. Mînăstirea în
care a intrat Sfîntul Teofan se afla în Munţii Singrianiei din provincia
Cizicului. Teofan cel odată bogat şi slăvit a trăit în mînăstire ca
unul din fraţii cei mai de pe urmă, în desăvîrşită sărăcie. Toţi se
uimeau de schimbarea lui. Cunoscut fiind pentru viaţa lui cea
îmbunătăţită, pentru credinţa lui cea tare şi pentru înţelepciunea lui,
el a fost chemat la Sinodul al Şaptelea Ecumenic (de la Niceea, din anul
783 d. Hr.), care a întărit cinstirea sfintelor icoane. Pentru
marea lui curăţie şi feciorelnicie Dumnezeu i-a dăruit harul facerii de
miuni, prin care vindeca toate bolile, şi mai cu seamă toate formele de
nebunie. El se ruga lui Dumnezeu pentru toţi bolnavii şi
năpăstuiţii, şi cu rugăciunile lui le ajuta hotărîtor. Doar cînd el
însuşi s-a îmbolnăvit, şi a rămas bolnav pentru o vreme, nu a voit să se
roage pentru redobîndirea sănătăţii lui, ci a suferit boala cu
recunoştinţă. Cînd erezia iconoclastă a izbucnit iar sub împăratul Leon
Armeanul, Sfîntul Teofan a fost adus la Constantinopol şi aruncat în
temniţă, unde a zăcut timp de doi ani în lipsuri, suferinţă şi umilinţe.
Apoi împăratul 1-a surghiunit în insula Samotrace, lucru pe care îl
prorocise mai înainte cu duhul şi despre care vorbise temnicerilor lui.
După sosirea lui la Samotrace el a mai trăit douăzeci şi trei de zile şi
s-a înfăţişat înaintea Domnului şi Făcătorului său, ca să primească
dela El binemeritata cunună a biruinţei.
• Pomenirea Sfântului Simeon, Noul Teolog
Acest de Dumnezeu-purtător şi mare Sfînt
Părinte al Bisericii s-a născut în Galatia din Paflagonia. Sfîntul
Simeon a primit educaţie aleasă şi înaltă la Constantinopol, iar apoi a
fost curtea imperial, din suita împăraţilor Vasile şi Constantin
Porfirogenetul. Dar Sfîntul Simeon a părăsit toate pentru Hristos şi s-a
retras într-o mînăstire. El a dus o viaţă de aspre nevoinţe sub
îndrumarea Bătrînului Simeon, după care a ajuns să fie stareţul
Mînăstirii Sfîntului Mamas, iar la sfîrşit, zăvorît. El este cel mai mare teolog al Bisericii de după Sfîntul Grigorie Teologul.
Sfîntul Simeon simţea Harul lui Dumnezeu în inimă. Cuvintele lui sînt
descoperiri dumnezeieşti şi duhovniceşti adevărate, cu adevărat
teologice. El a murit la anul 1032 după Hristos, iar sfintele lui moaşte sînt făcătoare de minuni.
• Pomenirea Sfântului Grigorie Dialogul [cel Mare], Papă al Romei
Sfîntul Grigorie a fost fiul Senatorului
Gordian, şi mai apoi el însuşi senator şi prefect al vechii cetăţi a
Romei. Imediat după moartea părintelui său, Sfîntul Grigorie s-a dăruit
în întregime vieţii duhovniceşti de nevoinţe ascetice. Din imensele sale
averi el a ridicat şase mînăstiri în Sicii ia şi pe a şaptea în cetatea
Romei, în cinstea Sfîntului Apostol Andrei Cel întîi Chemat, în care a
şi fost tuns în cinul monahal. Mama lui, Silvia, a intrat şi ea într-o
mînăstire, fiind tunsă şi ea în monahism. După moartea Papei Pelaghie al
Doilea, Sfîntul Grigorie a fost ales Papă în locul lui. Dar el a fugit
de această cinste şi înaltă responsabilitate a Bisericii şi s-a ascuns
în munţi şi în peşteri. Dumnezeu însă 1-a descoperit ochilor celor care
îl căutau în felul următor: un stîlp de foc le-a apărut în faţa ochilor,
înălţîndu-se de la pămînt la cer, pe locul unde se afla ascuns Sfîntul
Grigorie. Sfîntul Grigorie era de o milostenie nemaiîntînită.
Toate veniturile imensei lui averi erau folosite la zidirea de
aşezăminte şi spitale pentru cei nevoiaşi. Adesea el însuşi îi invita pe
sărmani la masă şi le slujea cu mîna lui. El a scris multe şi mari
cărţi de folos duhovnicesc, de învăţătură, şi de exegeză biblică. El este supranumit Dialogul pentru că una din aceste cărţi poartă acest nume, în care Sfîntul Grigorie preaslăveşte vieţile, nevoinţele şi minunile sfinţilor italieni. Sfîntul Grigorie este de asemenea alcătuitorul slujbei Sfintei Liturghii a Darurilor Mai înainte Sfinţite,
care se slujeşte în Biserică în miercurile şi vinerile Sfîntului şi
Marelui Post. Arhidiaconul său Petru vedea o porumbiţă zburînd deasupra
capului Sfîntului Grigorie pe cînd acesta şedea la scrisul cărţilor lui.
Sfîntul Grigorie Dialogul, Papă al Romei, s-a înfăţişat înaintea
Tronului Dumnezeiesc la anul 604 după Hristos.
Patria Cuviosului Teofan a fost Constantinopolul, fiind născut din
părinţi cinstiţi, Isaac şi Teodotia. Isaac era rudenie împăratului Leon
Isaurul (717-740) şi a lui Constantin Copronim (740-775). De aceea se şi
numea "Isaurie", ca unul ce era dintru acelaşi neam împărătesc şi din
părţile Isauriei. El se afla în dregătoriile cele mai mari ale palatului
împărătesc şi voievod în împărăţia lui Copronim. Şi era atunci eresul
iconoclast contra sfintelor icoane şi prigoană mare asupra
dreptcredincioşilor.
Deci Isaac, împreună cu soţia sa, Teodotia, fiind în taină
dreptcredincioşi de frică, îşi păzeau dreapta credinţă. Şi s-au
învrednicit a fi născători unui fiu ca acesta, care ca o rază avea să
lumineze Biserica lui Hristos. Şi i-au pus numele Teofan, care se
înţelege "de Dumnezeu arătat", pe de o parte, că s-a născut la praznicul
Sfintei dumnezeieştii Arătări (Bobotează), care în greceşte se numeşte
"Teofania", iar pe de alta că, voind dumnezeiasca rânduială, pentru
adeverire, l-a ales din pântecele maicii, precum altă dată pe Ieremia
proorocul şi, sfinţindu-l, l-a arătat mare luminător al Bisericii.
Deci, se numea fericitul Teofan şi după numele tatălui său, Isaac,
precum despre aceea pomeneşte Anastasie, păzitorul de cărţi. Aceasta a
fost mai înainte de tunderea lui în rânduiala monahicească, către care
din tinereţe ardea cu inima, precum vom vedea mai jos.
După naşterea fericitului de Dumnezeu arătatului prunc Teofan,
tatăl său Isaac, vieţuind numai trei ani, a trecut la viaţa cea fără de
sfârşit. Iar înainte de a muri, a scris diata şi a încredinţat pe fiul
său, care era numai de trei ani, împreună cu maica lui, în purtarea de
grijă şi în paza însăşi a împăratului Constantin Copronim, ca unui neam
al său. Şi creştea pruncul cu anii şi cu înţelegerea, învăţând
dumnezeiasca Scriptură şi bunele obiceiuri. Ajungând la doisprezece ani,
unul din senatori având o fiică de zece ani şi văzând pe pruncul acesta
frumos, înţelept, foarte bogat şi rudă a împăratului, căuta să-i dea de
nevastă pe fiica lui, la care lucru şi Teodotia văduva, maica lui
Teofan, se învoia.
Întrucât acel lucru nu se putea săvîrşi fără voia împăratului,
senatorul l-a rugat foarte mult pe împărat pentru acel lucru, căutând ca
astfel să se apropie de el, însoţind pe fiica sa după nepotul
împăratului. Deci, învoindu-se, s-a făcut logodna copiilor mai înainte
de vârsta cea cuviincioasă de nuntă. Însă nunta s-a amânat până la anii
cei desăvârşiţi ai vârstei amîndorura, ai mirelui şi ai miresei.
În acel timp a murit împăratul Copronim, iar după dânsul a venit
Leon, fiul lui cel de-al patrulea, cu acelaşi nume, care s-a numit după
mamă Cazaris (775-780). Căci ea a fost fiica lui Cagan, stăpânitorul
Cazărilor, care în păgânătate se numise Cazară, iar după botez Irina.
După câtăva vreme şi mai înainte de nunta lui Teofan, maica lui,
Teodotia, murind, lăsă fiului său o bogăţie fără număr. În casa lui
Teofan era o slugă oarecare, temător de Dumnezeu şi înţelept, iubit de
Teofan pentru obiceiul cel îmbunătăţit al lui, pe care-l avea ca sfetnic
bun întru toate. Cu vorbirea cea de folos a aceluia îndemnându-se şi,
mai ales, povăţuindu-se de Duhul lui Dumnezeu, Cel ce toate le lucrează,
a iubit întreaga înţelepciune şi se gândea cum ar putea să-şi păzească
fecioreasca sa curăţenie, dorind cu osârdie chipul şi viaţa
monahicească.
Deci a început a-şi împărţi bogăţia la cei scăpătaţi şi săraci. De
acest lucru înştiinţându-se socrul său, chiar şi nevrând, se sârguia să
săvârşească nunta, pentru că acum sosise şi vremea. Venind ziua cea
hotărâtă şi săvârşindu-se ospăţul de nuntă după obicei, cel de Dumnezeu
arătat tânărul Teofan toată mintea şi-o avea pironită către Dumnezeu,
rugându-se în taina inimii sale să-l păzească Domnul în feciorie cu
darul Său.
Închizându-se în cămară, tânărul cu mireasa sa, şi şezând pe patul
lor, a început a-şi arăta gândul său cel ascuns şi cu suspinuri din
inimă a zis către mireasă: "Iubita mea, oare nu ştii că vremea aceasta a
vieţii noastre este scurtă şi sfârşitul nostru neştiut? Apoi nu ştii că
îi aşteaptă judecată nemilostivă pe acei care îşi duc viaţa în
desfătări şi îndestulări şi adeseori mânie pe Dumnezeu? Deşi nunta este
rânduită de Dumnezeu, însă grijile lumeşti care urmează la cei
căsătoriţi depărtează mintea omenească de la Dumnezeu şi o fac deşartă
de gândurile cele plăcute Lui şi nici n-o lasă să privească cu ochii
sufletului spre cele viitoare.
Ştim pe Lazăr care, pentru vremelnica chinuire, a fost dus de
îngeri în sânul lui Avraam; iar pe cel bogat, care a petrecut în
desfătări, îl ştim aruncat în muncile iadului, neputând să capete o
picătură de apă în văpaia aceea spre răcorirea limbii lui. Auzim cui
sunt făgăduite şi fericirile evanghelice pregătite în ceruri. Nu
bogaţilor, care petrec în veselia lumii acesteia şi în toată buna
fericire. Ci celor săraci, celor ce plâng, celor ce flămânzesc, celor ce
însetoşează, celor ce rabdă pentru Hristos izgonire şi ocară. Şi, în
scurt zic, că strâmtă şi anevoioasă este calea care duce la viaţă, iar
largă este poarta şi lată calea care duce la pierzare. Să ştim cu
adevărat că, dacă într-acest chip vom petrece cu răsfăţare, în dulceţile
cele deşarte, apoi cu totul, în veacul cel viitor, ne va primi veşnica
amărăciune şi nu se poate ca să fie în alt chip.
De aceea, iubita mea mireasă, este mai bine să ne păzim de unirea
cea trupească a însoţirii şi să petrecem cu un suflet în feciorie. Deci
vom vieţui puţin la un loc, prefăcându-ne că avem însoţire trupească,
pentru că tatăl tău este cumplit; iar sub chipul însoţirii să petrecem
ca fratele cu sora. După aceea, când ne va da Dumnezeu vreme cu prilej,
ne vom duce în mănăstire, eu în cea de bărbaţi, iar tu în cea de
fecioare şi ne vom da în mâinile Domnului, în toate zilele vieţii
noastre, ca în veacul viitor să ne învrednicim în ceata sfinţilor Lui
celor plăcuţi".
Acea sfântă mireasă, ca un pământ bun primind sămânţa cea bună, a
primit cuvintele cele folositoare ale mirelui, care au intrat adânc şi
s-au înrădăcinat în inima sa. Apoi, cu faţa veselă şi cu sufletul
bucuros, a răspuns către fericitul Teofan: "Şi eu ştiu, iubitul meu
stăpân, cuvintele Mântuitorului nostru, Care zice în Evanghelie: Dacă
cineva nu-şi va lăsa pe tatăl său, pe maică, pe femeie, pe fii, pe fraţi
şi pe surori, apoi casele şi satele; şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu
vine în urma Mea, nu este vrednic de Mine.
Deci, ca să fim vrednici Aceluia, să lăsăm toate cele deşarte, dacă
aşa voieşti; că ceea ce voieşti tu, o voiesc şi eu; ceea ce îţi este
plăcut ţie, îmi este plăcut şi mie. Voieşti tu să petreci întru
feciorie, voiesc şi eu, ca să fim neprihăniţi înaintea Mirelui ceresc,
păzind nu numai sufletele, ci şi trupurile noastre neîntinate. Pentru că
ce folos ne va fi nouă, dacă viaţa cea de scurt timp o vom cheltui în
deşertăciune şi ne vom lipsi de veşnicele bunătăţi? Dacă vom dobândi
copii, apoi de mari griji ne vom umple, pentru hrana acelora şi pentru
rânduirea vieţii lor, ziua şi noaptea îngrijindu-ne şi căzând în
laţurile lumii cele mult împletite; apoi, venind sfârşitul cel
necunoscut, unde ne vom afla nu ştim. Să vieţuim deci în taină în
fecioria cea păzită de noi, până ce Domnul ne va duce în rânduiala
monahicească".
Nişte cuvinte ca acestea ale miresei sale celei deplin înţelepte
auzindu-le fericitul Teofan, s-a mirat de buna ei înţelegere. Şi căzând
la pământ, a mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce prin Duhul cel Sfânt a
povăţuit pe acea fecioară la o învoire ca aceea potrivită scopului său.
Toată noaptea aceea au petrecut-o în rugăciuni, cerând ajutor de sus, că
începutul vieţii lor în nevoinţă să aibă sfârşit bun şi desăvârşit. Iar
când răsărea luceafărul, au adormit puţin şi au văzut amândoi un vis.
Au văzut un tânăr luminos la faţă, zâmbind către dânşii şi cu dragoste
grăindu-le: "Domnul a primit gândul vostru şi m-a trimis să vă însemnez
pentru o viaţă ca aceasta, la care acum v-aţi sfătuit, ca întregi şi
fără prihană să vă dăruiţi Lui". Zicând aceasta, i-a însemnat pe amândoi
peste tot trupul cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.
Deşteptându-se ei îndată, au spus unul altuia visul său, care era
în acelaşi chip la amândoi. Ba încă au mirosit bună mireasmă negrăită,
prin venirea cea nevăzută îngerească, şi s-au mirat. Apoi, căzând la
pământ înaintea lui Dumnezeu, au înălţat laude, iar bună mirosire
cerească era nu numai în cămară, ci şi în toată casa mirosea la mulţi.
Şi petrecea îngereşte în trup acea sfântă doime şi ardeau ca două
sfeşnice înaintea lui Dumnezeu prin văpaia dragostei dumnezeieşti şi că
doi măslini izvorau untdelemn al îndurării. Căci în toate zilele făceau
neîncetat milostenii şi averile lor fără cruţare le împărţeau la cei
lipsiţi.
După câtăva vreme, înştiinţându-se socrul de viaţa ginerelui şi a
fiicei sale, cum că petrec în feciorie şi că îşi împart bogăţiile la
săraci, s-a mâhnit foarte. Alergând la împărat, i-a spus lucrul acela şi
se jeluia asupra ginerelui: "Vai de bătrâneţile mele cele ticăloase,
pentru netrebnicul meu ginere, că bogăţiile în deşert le cheltuieşte şi
tinerii ani ai fiicei mele îi pierde în zadar, nepetrecînd cu dânsa ca
cei însoţiţi; şi n-am nădejde să mă mângâi de nepoţi. Pentru ce a luat-o
pe ea? Pentru ce mai înainte de nuntă n-a stricat logodna şi de ce nu
s-a lepădat de ea, ca să nu o fi adus în această stare, tinăra fiind, şi
n-ar fi adus bătrâneţile mele într-o îndoită întristare. Pentru că de
două pricini îmi este necaz pentru fiică: că fiind măritată, nu are
bărbat, nici nu poate să fie mamă de fii, apoi pentru averile ce se
cheltuiesc în zadar, de vreme ce nu numai bogăţia sa, ci şi pe cea care
este zestrea fiicei mele, nu puţină a risipit". Şi rugă pe împărat să
înveţe şi să sfătuiască pe ginerele său ca să petreacă după legea celor
însuraţi şi averile să nu le piardă în zadar.
Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a chemat la sine pe
fericitul Teofan şi, cu asprime căutând la dânsul, îl înfricoşa cu
groază, poruncindu-i să-şi schimbe o viaţă ca aceea; iar de nu, apoi îi
va scoate ochii şi-l va trimite în surghiun. Însă tânărul cel plăcut lui
Dumnezeu nu băga de seamă certarea cea împărătească şi nu-şi părăsea
viaţa cea curată şi frumos începută în feciorie, sârguindu-se ca mai
ales să câştige darul Împăratului ceresc, decât al celui pământesc. După
aceasta i-a ieşit degrabă lui Teofan poruncă de la împărat să meargă în
părţile Cizicului pentru oarecare trebuinţe ale poporului. Însă aceea,
prin scornirea socrului său, într-adins i-a fost pregătită lui, pe de o
parte ca, îndeletnicindu-se cu lucrurile încredinţate lui de împărat, să
înceteze şi să uite nevoinţele cele obişnuite lui în rugăciune; iar pe
de alta ca averea să nu-i fie împărţită, căreia însuşi socrul i se
făcuse păzitor. Iar când au ieşit spre Cizic pentru slujba împărătească,
i s-a poruncit şi soţiei lui, de tatăl ei şi de împărat, ca să meargă
cu dânsul. Căci nu suferea tatăl să se despartă de bărbat fiica lui,
nici cât de puţină vreme.
Şi s-a întâmplat să le fie calea pe un râu, care mai înainte se
numea Rindacos, apoi poporul l-a numit mare, care are pe o parte latura
Olimpului, iar pe alta, Sigriani. Pe acel râu a voit a merge fericitul
Teofan, deşi pe uscat era calea spre Cizic, însă pentru oarecare
neputinţe trupeşti ce i se întâmplaseră, a voit a merge pe apă ca pe o
cale mai uşoară; dar aceasta s-a făcut după a lui Dumnezeu purtare de
grijă. Deci, trimiţând înainte pe uscat pe prietenii săi, cum şi slugile
cu caii şi cu căruţele, a şezut în luntre, împreună cu fericită să
soţie şi cu câteva slugi. Apoi înotând, lua seama la munţii cei frumoşi
ai Sigrianiei, la dealuri şi la pustietăţi şi ardea cu duhul spre viaţa
cea fără de gâlceavă. Şi s-a întâmplat la un loc, cale adâncă şi largă
între munţi şi o pădure aleasă într-însa; şi a iubit el foarte mult
locul acela.
Rămânând acolo la mal ca să se odihnească şi poruncind tuturor să
rămână lângă luntre să-l aştepte, singur s-a dus în valea aceea,
înconjurând locul acela pustiu, umilindu-se. Apoi, stând într-o pădure
deasă, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, întinzându-şi mâinile spre
cer, apoi căzând la pământ cu lacrimi şi făcând mul-ţime de
închinăciuni, zicea: "Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge!" Pentru
că era cuprins cu foarte mare dorire de viaţa pustnicească şi gândea ca
îndată, lăsând toate, să se ascundă într-acea pustie.
Fiind ostenit de rugăciuni şi şezând să se odihnească, s-a făcut
minune, căci a văzut pe îngerul cu chip de lumină, pe care mai înainte
îl văzuse în cămară, când era împreună cu sfânta sa mireasă. Acela
arătându-i cu degetul pustia aceea, a zis: "Ţie aici ţi se cade a te
sălăşlui, dar încă mai aşteaptă puţin, până când se vor lua de pe
pământul celor vii cei ce-ţi împiedică calea, căci se vor lua degrabă,
şi fără de supărare vei merge oriunde vei voi".
De acea vedenie Sfântul Teofan s-a veselit foarte şi,
întor-cîndu-se la luntre, mergea vesel în calea sa. Şi a văzut prin
munţii aceia ai Sigrianiei mănăstiri pustniceşti şi sihăstreşti şi le-a
cercetat împreună cu soţia cea înţeleaptă. În acele mănăstiri au aflat
un stareţ înainte-văzător, cu numele Grigorie, iar cu porecla
Stratighie, care petrecea la un loc ce se numea Polihronie, de la care,
după ce i-a descoperit gândul şi dorinţa inimii sale, a auzit ceea ce
mai înainte auzise de la îngerul, care i se arătase lui. Căci, vieţuind
îngereşte acel stareţ, se învrednicise de la Dumnezeu de darul mai
înainte vederii şi a zis către Teofan: "Aşteaptă puţin, tânărule bun, că
degrabă împăratul şi socrul tău se vor duce de pe pământ, iar tu vei fi
liber şi vei merge după scopul tău cel bun". Iar cinstitei lui mirese
i-a spus la ureche încet, acel sfânt stareţ, cum că iubitul ei frate,
Teofan, va câştiga la vreme cunună mucenicească.
După aceasta Sfântul Teofan a ajuns la cetatea Cizicului şi făcea
lucrul cel poruncit de împărat, cu nişte îndreptări ale oarecăror
treburi ale popoarelor. Şi ieşea adeseori cu slugile în munţii
Sigrianiei, care nu era departe, cercetând pe sfinţii părinţi de acolo
şi învrednicindu-se de binecuvântări şi rugăciuni de la dânşii,
folosindu-şi sufletul din cuvintele lor cele de Dumnezeu insuflate; iar,
mai ales, mergea adeseori la cel mai înainte văzător Grigorie
Stratighie şi la Hristofor, egumenul locaşului celui mic, cum se numea
acea mănăstire.
Odată, trecând prin munţii Sigrianiei pentru cercetarea părinţilor
pustnici, i s-a întâmplat de a întârziat şi era o arşiţă mare, pe vremea
secerişului, şi a însetat, împreună cu cei ce erau cu dânsul, iar locul
acela era pustiu şi fără de apă; apoi ziua se pleca şi nevoie le era ca
să nu rămână acolo, căci slăbeau toţi de sete şi ei şi dobitoacele.
Deci fericitul Teofan, rugându-se, a stat sub un deal ca să poată adormi
puţin, să-şi potolească setea cu somnul. Deşteptându-se el, fără de
veste a curs peste capul lui un izvor de apă vie şi l-a udat. Căci n-a
trecut Dumnezeu cu vederea pe robul Său, Cel ce a izvorât apă din piatră
în pustie neamului evreiesc celui nemulţumitor; deci, cu cât mai ales
mulţumitorului Său rob bine a voit a face aceasta la vreme de nevoie.
Iar sfântul, deşteptându-se de sunetul apei celei neaşteptate, s-a
sculat degrabă din locul acela şi a strigat pe cei ce erau cu dânsul.
Toţi alergând, se minunau de acea minune fără de veste şi neaşteptată şi
slăveau pe Dumnezeu; apoi au băut din destul şi dobitoacele le-au
adăpat. Iar după ce au rămas ei în acel loc, a doua zi nu s-a mai aflat
izvorul acolo şi locul era uscat şi nici urmă de apă nu se afla. De care
lucru mai mult s-au minunat şi au mărit puterea lui Dumnezeu cea
minunată, că în vreme de sete a scos izvor din pământ fără de apă, apoi,
încetând trebuinţa, a secat apa, arătând cu faptă că în fiecare loc
Dumnezeu este gata să dea cele trebuincioase aceluia care mai înainte
caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.
După aceea Sfântul Teofan, zăbovind în Cizic câtăva vreme şi toate
rânduindu-le bine, precum avea poruncă de la împărat, s-a întors în
Constantinopol. În acea vreme s-a împlinit ceea ce a zis îngerul lui
Dumnezeu şi profeţia Cuviosului Grigorie; căci a murit împăratul Leon
Cazaris, fiul lui Copronim şi nepotul lui Leon Isaurul, cum şi socrul
lui Teofan a murit.
Deci se făcură liberi amândoi, adică Teofan şi sfânta lui mireasă.
Şi îndată fără de împiedicare şi-au împărţit bogăţiile şi averile lor,
precum au voit. După aceea, Teofan a călugărit pe mireasă sa într-una
din mănăstirile de fecioare din Bitinia, dând mănăstirii aceleia averi
din destul, spre chivernisirea surorii lui, căreia i-a pus numele în
călugărie Irina şi a bineplăcut lui Dumnezeu desăvârşit în viaţa
monahicească, încât a făcut minuni alese; căci a luat de la Dumnezeu
darul de a vindeca toate bolile şi a izgoni dracii. Iar scriitor al
minunilor ei a fost prea sfinţitul Patriarh al Constantinopolului,
Metodie, care a lăudat viaţa amândurora.
Iar după călugăria surorii sale, fericită fecioară Irina, Sfântul
Teofan împărţind la cei ce aveau trebuinţă rămăşiţa averilor ce le avea
în Constantinopol, iar din aur oprind ceva, s-a dus la cel mai sus-zis,
la părintele său Grigorie, cel mai înainte văzător, poreclit Stratighie,
în muntele Sigrianiei, la locul ce se numea Polihronie şi s-a tuns de
dânsul în monahicescul chip, apoi i-a zidit acolo o mănăstire din aurul
cel rămas. Şi a petrecut lingă dânsul destulă vreme, deprinzându-se la
nevoinţele monahiceşti.
După aceea, cu sfatul stareţului, s-a dus în insula ce se numea
Calonimos, unde avea un sat mic părintesc, care-i rămăsese din averile
cele vândute şi împărţite. Acolo a făcut o mănăstire şi a chemat pe
fraţii din locaşul lui Teodor, ce se numea "Monoheraria" şi le-a pus
egumen pe un bărbat bun şi iscusit. Iar el singur s-a închis în chilie
şi scria cărţi, căci era bun scriitor, şi pe acelea vânzându-le, se
chivernisea nu numai pe sine, ci şi pe alţii. Iar după câţiva ani,
murind egumenul, îl supărau fraţii pe Cuviosul Teofan, cu multă
rugăminte, ca să binevoiască să le fie egumen. Iar el, nevrând, s-a dus
de la dânşii iarăşi, la muntele Sigrianiei. Şi aducându-şi aminte de
acel loc pustnicesc unde a văzut arătarea cea îngerească când călătorea
pe apă spre Cizic, s-a dus acolo. Sălăşluindu-se în pustia aceea,
vieţuia după Dumnezeu; şi a umplut-o ca pe o cetate a lui Dumnezeu, de
plăcuţii Lui, care vieţuiau în pustie. Pentru că, venind mulţi la
dânsul, doreau să vieţuiască acolo. Şi era trebuinţă acum să se facă şi
acolo o mănăstire, pentru care se afla în pustia aceea un loc al unui om
lucrător de pământ, având ţarină întinsă care se numea "Locaşul cel
mare".
Deci, a trimis la cunoscuţii săi şi, împrumutând de la dânşii aur, a
cumpărat locul acela şi a făcut o mănăstire, ajutându-i Dumnezeu şi
dându-i, prin dumnezeiască Să purtare de grijă, toate cele spre
trebuinţă; şi degrabă a dat înapoi împrumutul, căci fraţii care ce se
adunaseră în locaş aveau îndestulare de hrană de la dânsul. Dar a fost
cu neputinţă Cuviosului Teofan să nu ia dregătoria egumeniei în locaşul
acela, fiind silit de toţi părinţii pustnici. Deci s-a făcut egumen
astfel, în ce chip Hristos porunceşte în Evanghelie: Cel mai mare să vă
fie vouă slugă; şi cel ce voieşte între voi să fie întâi, să fie vouă
rob. Şi slujea Cuviosul Teofan egumenul cu mâinile sale la trebuinţele
tuturor. Căci îi dăruise atunci Dumnezeu tărie trupească şi la tot
lucrul mănăstiresc el se ostenea mai mult decât alţii şi s-a făcut
tuturor chip de viaţă îmbunătăţită în iubirea de osteneală.
Într-acele vremi s-a adunat al şaptelea Sinod al Sfinţilor Părinţi
la Niceea (787) împotriva luptătorilor contra sfintelor icoane, pe
vremea împărăţiei lui Constantin, fiul lui Leon, iar lui Copronim îi era
nepot, cum şi dreptcredincioasei Irina maica acestuia, pe vremea prea
sfinţitului Patriarh al Constantinopolului, Tarasie. La care sinod
Sfinţii Părinţi au anatematizat eresul iconoclast, iar pentru sfintele
icoane iarăşi au întărit a le cinsti cu dreaptă credinţă. La acel sinod a
fost chemat şi Cuviosul Teofan, egumenul marelui locaş din Sigriani, şi
strălucea ca o stea luminoasă în mijlocul sfinţilor părinţi, întărind
dreapta credinţă împreună cu dânşii. Şi a fost mergerea lui acolo spre
folosul multora; căci unde mulţi se împodobeau cu haine bune, cu care şi
cu cai, el a mers călare pe un asin prost, având haine vechi şi cu
multe cusături. Şi, văzându-l într-o smerenie şi sărăcie ca aceea, toţi
s-au umilit şi s-au folosit, cei ce îi ştiau viaţa cea de mai înainte,
cât a fost de bogat şi de cinstit, fiind pe lângă împărat cel dintâi din
suită; iar acum pentru Dumnezeu atât de mult s-a smerit şi a sărăcit,
socotind toate ca pe nişte gunoaie.
După săvârşirea acelui sfânt sinod, cuviosul s-a întors într-ale
sale; iar acele dogme ale dreptei credinţe care s-au hotărât la Sfântul
Sinod le avea ca pe o înfrumuseţare prea aleasă în locaşul său. Şi se
îndeletnicea în nevoinţele cele obişnuite lui, prin chipul vieţii sale
celei îmbunătăţite luminând nu numai acel locaş, ci şi toate părţile
acelea. Pretutindeni străbătea vestea despre el şi s-a preamărit Tatăl
ceresc pentru el. Apoi i s-a dat de la Dumnezeu darul facerii de minuni,
pentru curăţia vieţii lui, şi tămăduia bolile în oameni şi izgonea
diavolii.
Odată, adormind cuviosul, diavolul, vrând să-i facă rău şi
închipuindu-se în asemănare de porc sălbatic, a muşcat cu dinţii degetul
cel mare al mâinii sfântului, încât l-a durut foarte tare.
Deşteptându-se îndată, a văzut pe degetul acela semnele dinţilor
vrăjmaşului, care a voit să i-l smulgă, şi-l durea rana tare; dar luând
mir, din care avea la sine de la făcătorul de viaţă lemn al Crucii, a
uns cu el degetul său cel bolnav şi îndată s-a vindecat. În acea vreme a
luat stăpânire asupra diavolilor şi-i izgonea cu cuvântul din oamenii
care pătimeau şi se aduceau la dânsul.
Odată, plutind cu corabia undeva şi fiind învăluire şi furtună,
acest părinte cuvios a schimbat-o în linişte. Iar celor ce veneau la
locaşul lui, adică mulţime de străini şi de săraci, împărţindu-le fără
cruţare pâine şi toată hrana, le-a făcut a nu se împuţina, precum
altădată Ilie a umplut vasul de făină al văduvei. Altă dată, chelarul
cârtind asupra sfântului pentru împărţirea de hrană la cei ce veneau -
pentru că celor ce vieţuiau în mănăstire, zicea el, nu le va ajunge spre
trebuinţă -, sfântul i-a poruncit aceluia ca toate cele ce sunt în
cămară de mâncare să le cântărească şi să le numere. Şi a găsit că nu
scăzuseră cât de puţin. Atunci toţi fraţii au preamărit pe Dumnezeu, iar
cârtitorul, cazând înaintea lui, şi-a cerut iertare.
După aceasta, cuviosul s-a îmbolnăvit, fiind de cincizeci de ani,
iar boala lui era că avea piatră în pântece şi în coapse şi se chinuia
foarte rău. Şi din acel ceas toată cealaltă vreme a vieţii sale a
petrecut-o pe patul durerii. Şi, cel ce cu rugăciunea tămăduia bolile
altora, lui însuşi nu cerea de la Dumnezeu tămăduire trupească, ci răbda
cu mulţumire. După acea boală trupească, i-a sosit vremea sfârşitului
celui de mărturisitor pentru dreapta credinţă, după proorocia celui mai
înainte văzător, Grigorie, pe care o zisese încetişor la urechea sfintei
fecioare, mireasa lui Teofan, zicând că, la vremea sa, va câştiga
cunună mucenicească. Căci, trecând ani mulţi şi cuviosul îmbătrânind,
iar câţiva împăraţi greceşti trecând, după aceea Leon Armeanul a luat
sceptrul împărăţiei greceşti (813-820). Acela a ridicat eresul contra
sfintelor icoane şi a tulburat iarăşi Biserica lui Hristos, izgonind din
scaun pe sfântul, dreptcredinciosul patriarh Nichifor, ca şi pe
Cuviosul Teodor Studitul, împreună cu ucenicii lui, iar pe mulţi alţii
îi muncea cumplit şi-i ucidea pentru cinstirea icoanelor.
Se scrie despre Sfântul Teofan şi aceasta. Că Sfântul Nichifor,
patriarhul Constantinopolului, pe când se ducea cu corabia pe mare în
surghiun, a trecut prin dreptul acelui loc în care era locaşul lui
Teofan. Aceasta văzând-o Cuviosul Teofan sufleteşte, cu ochii cei mai
înainte văzători, a poruncit ucenicului să aducă cărbuni aprinşi în
cădelniţă. Apoi, aprinzând lumânarea şi punând tămâie pe cărbuni, s-a
închinat până la pământ, vorbind ca şi către o persoană care trecea
alăturea. Şi întrebând ucenicul: "Ce faci, părinte? Spre cine vorbeşti,
închinându-te?" Cuviosul i-a răspuns: "Iată, prea sfinţitul Patriarh
Nichifor, izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinţă, se duce în
surghiun şi trece cu corabia prin dreptul acesta; pentru dânsul am
aprins lumânarea şi tămâia, să-i dăm cinstea cea cuviincioasă
patriarhului".
A văzut această cu duhul şi prea sfinţitul Patriarh Nichifor, fiind
în corabie; căci fără de veste plecându-şi genunchii, s-a închinat
sfântului stareţ şi, întinzând mâinile în sus, îl binecuvânta. Iar unul
din cei ce erau cu prea sfinţitul Patriarh în corabie, l-a întrebat: "Pe
cine binecuvintezi, prea sfinţite părinte, şi înaintea cui te-ai
închinat în genunchi?" A răspuns prea sfinţitul: "Iată, Teofan
Mărturisitorul, egumenul marelui locaş, s-a închinat nouă şi ne-a
cinstit cu lumânări aprinse şi cu tămâie. Deci m-am închinat lui, căci
şi el asemenea cu noi va pătimi, nu după multă vreme". Lucru care s-a şi
împlinit.
Căci după aceea, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vrând să
înşele pe Cuviosul Teofan spre a lui rătăcire, a trimis la dânsul,
chemându-l cu cinste în Constantinopol şi cu vicleşug zicând: "Război
îmi stă înainte cu vrăjmaşii şi mi se cade mai înainte de a ieşi la
război să mă înarmez mai întâi cu sfintele tale rugăciuni; pentru aceea,
să nu te lepezi a veni la noi, cinstite părinte". Iar Cuviosul Teofan,
cu toate că a cunoscut vicleşugul împăratului şi era cuprins de grea
boală trupească, însă a binevoit să meargă, dorind să pătimească pentru
dreapta credinţă. Intrând în corabie, a ajuns la împărăteasca cetate;
însă nu s-a dus înaintea împăratului, fiindcă împăratul se ruşina de
cinstită lui faţă şi se temea de mustrările lui. Ci a trimis la el
bărbaţi cinstiţi, amăgindu-l prin multe făgăduinţe spre a sa rea
credinţă, zicând: "Dacă vei fi de un gând cu noi, voi înălţa mănăstirea
ta cu ziduri de piatră şi cu toată îmbelşugarea o voi îmbogăţi, iar tu
mai cinstit decât toţi vei fi cu mine; şi cei ce îţi sunt rudenii de
aproape, pe aceia cu mari boierii îi voi cinsti".
Apoi a adaos şi cuvinte îngrozitoare, zicând: "Dacă vei fi
potrivnic nouă, te vei face pricinuitor de mare necinste ţie însuţi". A
răspuns sfântul prin trimişii aceia: "Eu nu am trebuinţă de nimic din
bogăţiile lumii acesteia. Pentru că, dacă în tinereţile mele, aurul,
argintul şi averile cele multe câte le-am avut, le-am lăsat pentru
dragostea lui Hristos, apoi oare la bătrâneţile mele să le doresc pe
acelea? Să nu fie! Iar pentru mănăstire şi pentru cei de aproape ai mei,
Dumnezeu, Purtătorul de grijă, este mai mare decât împăraţii şi boierii
pământeşti. Şi pentru ce împăratul mă înfricoşează pe mine cu certări,
ca pe un prunc mic cu vargă? Pregătească asupra mea tot felul de munci,
aprindă foc, apoi, deşi nu pot umbla singur de sine, precum mă vedeţi,
însă în foc voi sări pentru dreapta credinţă".
Acestea şi mai multe cuvinte cu multă îndrăzneală zicându-le
sfântul, s-au dus trimişii la împărat şi i-au spus cele ce auziseră. Iar
împăratul se minună de o îndrăzneală ca aceea a lui, fără de frică, şi a
poruncit oarecăruia Ioan sofistul, isteţ în cuvinte, plin de
meşteşuguri şi de vrăji, ca să se întrebe cu cuviosul. Dar şi acela,
împotriva gurii celei de Dumnezeu grăitoare a cuviosului părinte, a
rămas ca un mut şi, biruindu-se, s-a întors cu ruşine la cel ce l-a
trimis pe el.
Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe Cuviosul
Teofan să-l închidă într-o casă oarecare întunecoasă şi strâmtă, lingă
palatul ce se numea Elevteria, şi să pună străjeri lingă dânsul. În acea
strâmtă închisoare cuviosul, bătrân fiind şi bolnav, a petrecut doi
ani; şi în toate zilele, uneori cu momeli, iar alteori cu certări îl
îndemna spre lupta împotriva sfintelor icoane, rău făcându-i şi de rău
grăindu-l, prin oarecare eretici, pe care îi trimitea la dânsul
într-adins.
Odată, împăratul a trimis la sfântul cu momeli, că doar ar iscăli
lepădarea icoanelor. Şi a scris sfântul către dânsul astfel: "Ştii, o,
împărate, pe Acela ce ţi-a dat împărăţia, prin Care împăraţii împărăţesc
şi tiranii stăpânesc pe pământ. Ştii că Dumnezeu, fiind nescris
împrejur, a voit însă a se tăia împrejur, luând firea noastră omenească
asemenea nouă în toate, afară de păcat, şi prin acea fire îndumnezeită, a
înviat morţii, a luminat orbii, a curăţit pe cei stricaţi şi celelalte
minuni ale Sale pe rând le-a făcut. Şi, prin aceeaşi fire, a suferit
moarte de bunăvoie de la iudeii cei pizmaşi şi, a treia zi înviind, cu
slavă S-a înălţat la cer şi de Tatăl niciodată nu Se desparte.
Acea fire omenească ce este în Hristos Dumnezeu, de vreme ce Sfânta
Evanghelie ne încredinţează, cu cinste o primim pe ea; şi primind
cartea Evangheliei cu cinste şi cele scrise întru dânsa crezându-le,
faptele cele minunate ale lui Hristos le credem că şi când pe Însuşi
Hristos Îl cinstim în acea carte. Şi dacă pentru cartea Evangheliei, în
care sunt scrise faptele lui Hristos, nu suntem osândiţi că o primim pe
dânsa, apoi cum vom fi osândiţi primind şi cinstind istoria cea
închipuită în icoane a aceloraşi cuvinte evangheliceşti? Prin aceste
icoane chiar şi barbarii cei ce vin la noi cu credinţă cunosc lesne
toată petrecerea lui Hristos, Care a fost pe pământ cu oamenii, cum şi
minunatele Lui fapte, cu înlesnire le cunosc.
Încât mulţi necărturari privind cu ochii spre icoane, văd minu-nile
cele zugrăvite ale lui Hristos şi patimă Lui cea de bunăvoie, apoi
preamăresc pe Domnul, Cel ce a pătimit pentru noi; a căror mântuire tu
ai zavistuit-o, lepădând închipuirile icoanelor. Care sinod cândva a
vestit aceasta, că a cinsti sfintele icoane este păcat şi necurată
furare de cele sfinte? Au nu singur Hristos a trimis chipul cel nefăcut
de mână al feţei Sale spre vindecarea lui Avgar, domnul Edesei? Au nu
Sfântul Evanghelist Luca ne-a dat nouă icoana Preacuratei Fecioare
Născătoare de Dumnezeu, cu vopsele închipuită? Şi ce împotrivire vei
face predaniei şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi? Căci Vasile cel Mare,
cercătorul tainelor celor negrăite, a zis: "Cinstea cea dată icoanei se
suie la chipul cel dintâi, a căruia este". Asemenea şi Sfântul Ioan Gură
de Aur a zis: "Eu am iubit şi pe acel sfânt chip ce este din ceară
făcut". Asemenea şi Chiril, alăuta Sfântului Duh, strigă: "Adeseori,
văzând închipuirea patimilor lui Hristos pe icoană, nu fără de lacrimi
am trecut cu vederea acea închipuire şi celelalte".
Deci, dacă cele dintâi şase Sinoade ecumenice a toată lumea, care
au fost mai înainte de cel de al şaptelea, n-au oprit sfintele icoane a
le cinsti, nici le-au lepădat, oare ţi se pare că eşti mai înţelept
decât dânşii? Al tău lucru este, o, împărate, ca să faci război
împotriva celor de alt neam; iar dogmele bisericeşti şi legile Sfinţilor
Părinţi nu împăraţilor se cuvine a le cerceta".
Acea scrisoare a Cuviosului Teofan citind-o împăratul, s-a umplut
de negrăită mânie şi îndată a trimis pe un cumplit dregător spre părţile
Sigrianei ca să strice mănăstirea cuviosului, ce se numea "Locaşul cea
mare" şi să o ardă desăvârşit; iar pe ucenicii lui, pe toţi fără de milă
bătându-i, să-i izgonească. Iar pe alt dregător, tot aşa de cumplit,
l-a trimis la cuviosul în închisoarea cea întunecoasă unde era ţinut de
doi ani, lingă palatul Elevteriei. Acesta, dezbrăcând pe sfântul stareţ,
care avea trupul obosit de multe postiri şi de boala cea lungă, l-a
bătut fără de milă cu vine de bou pe spate şi pe pântece; apoi, dându-i
trei sute de lovituri iarăşi într-aceleaşi legături închizându-l, s-a
dus. A doua zi acelaşi muncitor, mergând din porunca împărătească şi
scoţând din închisoare pe cuviosul mucenic, l-a bătut din nou fără de
milă; apoi l-a trimis în surghiun în insula Samotraciei. Pe aceasta
cuviosul, cu ochii mai înainte văzători, a văzut-o cu câteva zile mai
înainte şi ascultătorului ce-i slujea mai înainte îi spusese că în acea
insulă au să-l ducă.
Acolo Cuviosul Teofan mergând, numai douăzeci şi trei de zile a
trăit şi a trecut din izgonirea cea pământească la pomenirea cea
cerească, cu cununa cea de mărturisitor al pătimirii împodobindu-se; şi
s-a aşezat cinstitul lui trup acolo, în raclă de lemn. Iar Dumnezeu a
preamărit pe sfântul şi plăcutul Său nu numai în viaţa lui, ci şi după
moarte. Căci a dăruit cinstitelor lui moaşte putere tămăduitoare şi
mulţime de bolnavi câştigau tămăduiri, atingându-se de cinstită lui
raclă.
Iar după ce s-a ucis răucredinciosul împărat Leon Armeanul,
ucenicii Sfântului cei izgoniţi, iarăşi întorcându-se la al lor locaş,
în muntele Sigrianiei, şi mănăstirea cea arsă împodobind-o, au adus
sfintele moaşte ale Cuviosului Teofan, părintele lor, de la insula
Samotraciei în locaşul său care se numea "Marele locaş" şi le-au aşezat
în biserică cu cinste şi făceau minuni fără număr, întru slava lui
Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh, în veci. Amin.
Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, numit aşa pentru vorbele
cele frumoase, s-a născut în Roma cea veche, din tată care se numea
Gordian, şi din maică, Silvia fericită, amândoi fiind de neam bun,
senatori cinstiţi şi bogaţi. Dar nu atât pentru cinstea de senator era
cinstit neamul acestui Sfânt Grigorie, cât pentru acele sfinte persoane
plăcute lui Dumnezeu care se aflau în neamul acela. Căci fericitul
Felix, al treilea cu acel nume, papă al Romei, îi era moş; iar Sfânta
Tarsila, care a văzut la sfârşitul său pe Domnul venind la dânsa,
asemenea, şi fericită Emiliana, care împreună cu Tarsila, s-a
învrednicit cereştii vieţi veşnice, i-a fost moaşă lui. Însă şi Silvia,
maica lui, este cinstită cu sfinţii în Biserica Romei.
Pe un neam sfânt că acesta fericitul Grigorie l-a împodobit şi mai
mult cu sfinţenia sa, deprinzându-se din tinereţe la fapta bună şi la
plăcerea de Dumnezeu. Apoi se îndeletnicea din pruncie cu învăţătura
cărţii, făcându-se filosof ales şi bărbat cuvântător, plin de înţelegere
şi de judecată. De aceea s-a ales şi în dregătoria divanului; însă nu
la cele lumeşti, ci la cele duhovniceşti îşi avea el gândul şi dorinţa
cea neîncetată, râvnind să fie monah. Dar, având pe părinţii săi între
cei vii, amina călugăria, până la vremea cea cuviincioasă. Şi, deşi
petrecea în lume, el era monah cu voinţa şi cu viaţa cea curată în
feciorie.
Murind tatăl său, a început a împărţi averea cea multă ce-i
rămăsese în milostenii şi spre zidirea sfintelor locaşuri. În Sicilia a
zidit şase mănăstiri, îndestulându-le cu toate cele de trebuinţă, iar a
şaptea, în Roma, înăuntrul cetăţii, în cinstea Sfântului Apostol Andrei.
Prefăcându-şi în mănăstire casa sa, care era aproape de biserica
Sfinţilor Mucenici Petru şi Pavel, lângă muntele ce se numea Scvara, şi
într-acea mănăstire lepădându-şi hainele mireneşti ţesute cu aur,
împreună cu perii de la tundere, s-a îmbrăcat în hainele cele de lină
ale rânduielii monahiceşti şi s-a povăţuit de iscusiţii stareţi Maximian
şi Ilarion.
Apoi, nu după multă vreme, s-a făcut egumen locaşului aceluia. Iar
fericită Silvia, maica lui, locuia aproape de poarta Sfântului Apostol
Pavel, slujind Domnului în văduvia sa, cu post şi rugăciuni, ziua şi
noaptea fiind în casa Domnului. Hrana ei erau verdeţuri crude de
grădină, din care îi trimitea în toate zilele şi fiului său, fericitul
Grigorie. Şi era foarte milostivă spre cei săraci şi scăpătaţi,
împărţind până la sfârşit toată averea ei. Asemenea şi fiul ei,
fericitul Grigorie, era atât de milostiv, încât n-a cruţat lucrul cel
din urmă, ci îndată l-a dat celor ce cereau.
Odată şezând el în chilia sa, scriind cărţi după obicei, a venit la
dânsul un sărac - însă acela era îngerul Domnului în chip de sărac - şi
i-a zis: "Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu din cer, deoarece, fiind
cârmaci de corabie, am pierdut nu numai averile mele câte le-am avut,
dar şi pe cele străine".
Iar iubitorul de săraci şi adevăratul rob al lui Hristos, Sfântul
Grigorie, având durere din inimă pentru dânsul, a chemat pe fratele
care-i slujea şi i-a poruncit să dea omului aceluia şase galbeni.
Săracul, luând ceea ce i s-a dat, s-a dus. Apoi, după câtăva vreme, tot
în ziua aceea, a venit la fericitul acelaşi sărac, zicând:
"Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu, că multe am pierdut, iar tu puţin
mi-ai dat". Fericitul, chemând iarăşi pe slujitorul lui, i-a zis:
"Frate, du-te şi-i dă alţi şase galbeni". Fratele a făcut aşa şi săracul
acela a luat de la sfântul, în aceeaşi zi, doisprezece galbeni şi a
plecat.
După puţină vreme, a venit iarăşi, a treia oară, acelaşi sărac,
strigând către Sfântul: "Fie-ţi milă de mine, părinte, şi-mi mai dă încă
din îndurările tale, că am pierdut în mare foarte multă bogăţie
străină". Iar fericitul Grigorie a zis către slujitorul său: "Mergi,
frate, şi mai dă aceluia ce cere încă şase galbeni". Fratele răspunse:
"Să mă crezi, cinstite părinte, că n-a mai rămas în cămară nici un
galben". Fericitul îi zise: "De nu ai altceva, dă-i haine, ori vreun
vas". Fratele răspunse: "Nu avem alt vas decât un taler de argint, în
care marea doamnă, maica ta, ţi-a trimis linte după obicei".
Grăit-a plăcutul lui Dumnezeu, Grigorie: "Du-te, frate, şi dă
săracului şi acest taler, ca să nu se ducă mâhnit de la noi, căci caută
mângâiere în primejdia sa". Deci, luând săracul acela talerul de argint,
s-a dus veselindu-se. După aceea, n-a mai venit să ceară milostenie, ci
era nevăzut lingă dânsul, păzindu-l şi ajutându-l în toate. Pentru că
îngerul Domnului era lângă sfântul, cu puterea darului cea minunată,
prin care Sfântul Grigorie s-a făcut slăvit, deoarece se făceau multe
minuni în locaşul lui.
După ce a murit Pelaghie, papă al Romei, toţi, cu un glas, au ales
în scaunul acela pe Sfântul Grigorie, egumenul Mănăstirii Sfântul
Andrei. Dar el, fugind de treapta aceea atât de înaltă şi de cinstea
omenească, a plecat din cetate şi s-a ascuns prin locuri pustii. Căutând
tot poporul din Roma pe doritul lor păstor, Grigorie, şi negăsindu-l,
s-a făcut multă mâhnire pentru aceasta. Apoi, au început a face
rugăciuni către Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le arate pe robul Lui.
Atunci s-a făcut din cer un stâlp de foc, văzut de toţi, şi s-a pogorât
spre locul unde era Sfântul Grigorie, ascuns într-un munte pustiu. Deci,
toţi au cunoscut că pentru Grigorie s-a arătat acel stâlp ceresc şi au
alergat îndată acolo, unde găsind pe cel căutat, o, cu ce negrăită
bucurie l-au luat de acolo, măcar că nu voia.
Aşa s-a aşezat Sfântul Grigorie papă al Romei celei vechi, pe
vremea împărăţiei lui Mavrichie (582-602). Şi era negrăită milostivirea
lui spre săraci, scăpătaţi, lipsiţi, văduve şi spre străini. El a zidit
multe case primitoare de străini şi de săraci, nu numai în cetatea
Romei, ci şi în altele. În Ierusalim într-adins a trimis pe ava Prov, cu
aur din destul, ca să zidească acolo o casă de oaspeţi. La muntele
Sinai, în tot timpul vieţii sale, trimitea multă milostenie spre hrană
monahilor, iar pe cei ce erau în Roma săraci şi bolnavi, îi avea într-o
carte scrişi pe nume şi în toate zilele îi hrănea pe dânşii. De multe
ori la masă sa aducea străini şi săraci şi singur le slujea lor.
Altă dată a poruncit cămăraşului său să cheme la masă doisprezece
străini, ca să prânzească cu dânsul. Iar după ce au stat, Sfântul
Grigorie, uitându-se, a văzut treisprezece inşi la masă. Deci, chemând
pe cămăraş, i-a zis încet: "Oare nu ţi-am poruncit să chemi doisprezece
inşi? Iar tu de ce ai chemat, fără voia mea, şi pe al treisprezecelea?"
Sachelariul, înfricoşându-se, a zis: "Să mă crezi, preacinstite stăpâne,
că nu sunt mai mult decât doisprezece!" Pentru că nici el, nici altul,
nu vedea pe cel de-al treisprezecelea, care şedea la sfârşitul mesei şi
chipul feţei lui se schimba, încât uneori se arăta bătrân şi cărunt, iar
alteori i se părea a fi un tânăr voinic.
Când s-a sculat de la masă, Papa Grigorie le-a dat drumul la toţi,
iar pe cel de-al treisprezecelea, care era minunat la chip, l-a oprit
şi, apucându-l de mână, l-a băgat în cămara sa şi i-a zis: "Te jur cu
puterea cea mare a lui Dumnezeu Cel Atotţiitor, să-mi spui cine eşti tu
şi care este numele tău?" Iar el a zis către dânsul: "Pentru ce întrebi
de numele meu? Acesta este minunat! Însă să ştii, aducându-ţi aminte, că
eu sunt acel cârmaci de corabie sărac, care am venit la tine în
Mănăstirea Sfântului Andrei, când şedeai şi scriai în chilia ta şi mi-ai
dat doisprezece galbeni, cum şi talerul cel de argint, pe care cu linte
ţi-l trimisese fericită Silvia, maica ta! Şi să-ţi fie ştiut că
dintr-acea zi în care mi-ai dat acelea cu dragoste şi cu bunătate, te-a
ales pe tine Domnul, ca să fii întâi pe scaun şezător al Sfintei Lui
Biserici din Roma, unde a suferit răstignire Sfântul Apostol Petru".
Iar Sfântul Grigorie a zis către dânsul: "Cum ştii tu că de atunci
m-a hotărât Domnul să fiu papă?" Răspuns-a acela: "Deoarece sunt înger
al Domnului Atotţiitorul, pentru aceasta ştiu că de atunci m-a trimis
Domnul la tine, ca să ştiu judecata ta, dacă cu iubire de oameni iar nu
pentru slavă deşartă faci milostenie!"
Fericitul, auzind aceea, s-a înspăimântat foarte tare, căci până
atunci nu văzuse înger la faţă şi să vorbească cu el ca şi cu un om. Iar
îngerul care i se arătase a zis către sfânt: "Nu te teme, că, iată, m-a
trimis Domnul să fiu împreună cu tine toată viaţa ta şi să duc
rugăciunile tale lui Dumnezeu, ca toate cele ce cu nădejde le vei cere
de la El, să ţi se dea". Iar Sfântul Părinte Grigorie a căzut cu faţa la
pământ şi s-a închinat Domnului, zicând: "Dacă pentru o mică dare la
săraci, care nu este însemnată, cu atât de mari bunătăţi îmi răsplăteşte
Domnul, Atotputernicul, încât şi papă m-a făcut al Sfintei Sale
Biserici, iar pe sfântul său înger l-a pus lângă mine să mă păzească,
apoi, cu câte bunătăţi va răsplăti celor ce petrec întru poruncile Lui
şi fac dreptate?" După aceea îngerul s-a făcut nevăzut, iar Sfântul
Grigorie, dând negrăite mulţumiri Domnului său, şi mai sârguitor era
spre facerea de bine a oamenilor şi spre bună plăcere a lui Dumnezeu.
Iarăşi, într-o zi ospătând la prânz pe nişte străini, unuia dintre
dânşii, după obiceiul smereniei sale, a voit să-i dea apă pentru mâini
şi, întorcându-se, a luat vasul cu apă degrabă; dar iată că acela căruia
voia să-i toarne apă pe mâini nu s-a mai găsit şi, căutându-l cu
dinadinsul şi negăsindu-l, se mira foarte mult. Iar în noaptea viitoare,
dormind el, i s-a arătat Domnul, zicându-i: "În celelalte zile ai
ospătat mădularele Mele, care sunt săracii, iar în ziua de ieri, chiar
pe mine Mine Însumi M-ai primit!"
Pentru smerenia cea mare a Sfântului Grigorie, în Limonariu -
cartea prea sfinţitului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului -, se găseşte
scris astfel: "Într-un timp oarecare, am mers la ava Ioan Persanul şi
ne-a spus acestea despre marele şi fericitul Grigorie, papă al Romei,
zicând: "Am dorit odată să mă închin la mormintele Sfinţilor mari
Apostoli Petru şi Pavel şi m-am dus în Roma. Stând eu în mijlocul
cetăţii, s-a făcut veste în popor că papă avea să treacă atunci pe acolo
şi aşteptam să-l văd şi pe el. După ce a venit în dreptul meu, am voit
să mă închin lui. Şi vă spun, fraţilor, Dumnezeu fiindu-mi martor, că el
apucând înaintea mea, a căzut la pământ şi mi s-a închinat şi de la
pământ nu s-a sculat mai înainte până nu m-a văzut pe mine mai întâi
sculat. Apoi, sărutându-mă cu multă osârdie, mi-a dat cu mâna sa trei
galbeni, poruncind ca să mi se dea toate cele de hrană; iar eu am
preamărit pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat lui atâta smerenie, dragoste şi
milă către toţi"".
Nu se cuvine să tăcem nici minunea cea înfricoşată ce s-a făcut
pentru Preacuratele lui Hristos Taine, cu rugăciunile acestui mare
arhiereu al lui Dumnezeu. Acest lucru s-a făcut astfel: O femeie vestită
din Roma a adus prescuri la dumnezeiescul altar, iar slujba
dumnezeiască o făcea prea sfinţitul papă Grigorie. Deci, în timpul când
se împărţea la popor dumnezeiasca Împărtăşanie, s-a apropiat şi femeia
aceea să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi auzind pe prea sfinţitul
papă, zicând: "Trupul cel de viaţă făcător al Domnului nostru Iisus
Hristos se dă...", atunci femeia a început a râde. Papa, oprindu-şi
mina, a întrebat pe femeie: "Pentru ce ai râs?" Iar femeia a răspuns:
"De mirare îmi este lucrul acesta, stăpâne, că pâinea aceasta pe care eu
cu mâinile mele am făcut-o din făină şi am copt-o, o numeşti trupul lui
Hristos!"
Atunci sfântul, văzându-i necredinţa, s-a rugat lui Dumnezeu şi
îndată chipul pâinii s-a schimbat în trup omenesc. Şi vedea femeia aceea
carne omenească însângerată; dar nu numai femeia aceea ci şi toţi
oamenii care erau în biserică au văzut minunea aceea şi slăveau pe
Hristos Dumnezeu. Deci se întăreau în credinţă, neîndoindu-se despre
Preacuratele Taine că sub chipul pâinii este adevăratul Trup, precum şi
sub chipul vinului este adevăratul Sânge al lui Hristos. Apoi iarăşi,
rugându-se sfântul, s-a schimbat chipul trupului omenesc în vedere de
pâine şi femeia s-a împărtăşit cu frică şi cu credinţă neîndoită,
primind pâinea ca Trupul lui Hristos, asemenea şi vinul, ca Sângele lui
Hristos.
Acest mare luminător al lumii, preasfinţitul Grigorie, a împodobit
Biserica lui Hristos nu numai cu viaţa cea asemenea îngerilor şi cu
minunile, ci şi cu multe scrieri foarte trebuincioase dreptei credinţe.
Iar când scria, atunci Duhul Sfânt se arăta în chip de porumbel, zburând
deasupra lui. Acest lucru adeseori se învrednicea a-l vedea
arhidiaconul său, Petru, bărbat îmbunătăţit. Scrierile Sfântului
Grigorie se află în patru cărţi, pline de mare folos, care au
într-însele povestiri pe scurt despre vieţilor sfinţilor care s-au
nevoit cu plăcere de Dumnezeu în pământul Italiei şi multe învăţături de
folos sufletesc. Păstorind Sfântul Grigorie Biserica lui Dumnezeu
treisprezece ani, şase luni şi zece zile, s-a mutat la Domnul pe vremea
împărăţiei lui Foca Tiranul (602-610).
Se scrie şi aceasta pentru acest mare plăcut al lui Dumnezeu, că pe
Traian, împăratul Romei (98-117), care a fost închinător la idoli, după
mulţi ani de la moartea lui l-a izbăvit sfântul din veşnicele munci cu
rugăciunile sale. De acest lucru Sfântul Ioan Damaschin, în cuvântul său
pentru cei adormiţi, scrie astfel: "Grigorie Dialogul, episcopul Romei
celei vechi, precum ştiu toţi, era vestit întru sfinţenie şi înţelegere
şi, când slujea, avea părtaş un înger din cer slujind împreună cu
dânsul. Acesta, călătorind oarecând pe podul cel de piatră şi stând
într-adins, a făcut rugă-ciune către Domnul cel iubitor de suflete
pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Atunci, a auzit îndată
glas de la Dumnezeu, zicând: "Rugăciunea ta am auzit-o şi dau iertare
lui Traian; iar tu să nu mai faci rugăciuni pentru păgâni"".
Că acesta este adevărul, mărturiseşte tot Răsăritul şi Apusul.
Despre aceasta, Sfântul Ioan Damaschin mărturiseşte: "Iar despre
celelalte minuni ale acestui mare Grigorie, papă al Romei, şi despre
toată viaţa lui cea minunată şi sfântă, Ioan, diaconul Bisericii celei
mări a Romei, a scris patru cărţi, în care se află până la două sute şi
zece capitole". Din acestea noi luând aceste puţine spre folosul
sufletelor credincioşilor, slăvim pe Cel ce a preamărit pe plăcuţii Săi,
pe Hristos Domnul nostru, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh
este slăvit în veci. Amin.
NOTĂ - Tot în această zi se prăznuieşte şi Sfântul Simeon Noul
Teolog, a cărui viaţă se găseşte la 31 octombrie, după ediţia din anul
1835.
Sf. Simeon Piosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul pe lângă alţi scriitori spirituali. El a citit acele cărţi cu atenţie şi punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu "Despre legea duhovnicească" ( Vol. I din Filocalie). În primul rând, trebuie să-ţi asculţi conştiinţa şi să faci ce-ţi spune ea, dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poţi atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupeşte fără cunoştinţa spirituală este ca şi orbul care a strigat, "Fiul lui David, ai milă de mine (Luca 18, 38). Când orbul şi-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9, 38).
Sf. Simeon s-a rănit cu dragostea pentru frumuseţea duhovnicească şi a încercat să o dobândească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conştiinţa îi spunea să mai adauge câţiva psalmi şi metanii, repetând constant "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Bineînţeles că şi-a ascultat conştiinţa.
În timpul zilei ajuta oamenii nevoiaşi care locuiau în palatul lui Patricius, iar noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopţii la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborât asupra lui, inundând camera. N-a văzut decât lumina în jurul său şi nu a mai simţit pământul de sub el. I s-a părut că el însuşi s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri şi a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintâi, iar la capătul ei părea că se află Sf. Simeon Piosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.
La şapte ani după această viziune, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit postul şi privegherea, învăţând lepădarea de sine. Vrăjmaşul mântuirii noastre i-a ridicat pe fraţii din mănăstire împotriva Sf. Simeon, care era indiferent la laudele sau reproşurile altora. Datorită nemulţumirilor din mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la mănăstirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a fost tuns în schima monastică acolo, înăsprindu-şi nevoinţele duhovniceşti.
Prin citirea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor sfinţilor părinţi, precum şi prin conversaţiile pe care le purta cu sfinţi părinţi, el a atins un nivel duhovnicesc înalt îmbogăţindu-şi cunoştinţele cele ziditoare de suflet.
Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas şi a rămas în funcţie timp de 25 de ani. El a reparat şi restaurat mănăstirea care a suferit din cauza neglijenţei fraţilor şi a impus ordine în viaţa călugărilor mănăstirii.
Această disciplină monastică strictă pe care se lupta sfântul să o respecte, a adus multe nemulţumiri în rândul fraţilor. Odată, după Sf. Liturghie, câţiva călugări l-au atacat. Când patriarhul Constantinopolului i-a scos din mănăstire şi vroia să-i predea autorităţilor civile, Sf. Simeon a cerut ca aceştia să fie trataţi cu blândeţe şi să fie lăsaţi să trăiască în lume.
Prin anul 1005, Sf. Simeon şi-a dat demisia din funcţia de egumen în favoarea lui Arsenius, stabilindu-se undeva lângă mănăstire, în linişte. Acolo el a creat operele sale teologice, din care unele fragmente apar în Filocalie.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecţiunii duhovniceşti şi lupta cu patimile şi gândurile rele. El a scris şi instrucţiuni pentru călugări: "Capitole teologice şi practice", "Tratat despre cele trei metode de rugăciune," şi un "Tratat despre credinţă." Mai mult, Sf. Simeon era un adevărat poet creştin, scriind "Imnuri despre iubirea divină," care conţin în jur de 70 de poezii pline de meditaţii religioase profunde.
Învăţăturile nepreţuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minţii şi despre lupta duhovnicească i-au adus numele de "Noul Teolog." Aceste învăţături nu au fost creaţia Sf. Simeon, ci pur şi simplu fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau ciudate şi de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autorităţile clerului din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfârşit prin a fi exilat din oraş. El a traversat strâmtoarea Bosfor şi s-a stabilit la vechea mănăstire a Sfintei Macrina.
În anul 1021 sfântul a adormit în pace întru Domnul. În timpul vieţii sale a primit darul facerii de minuni şi chiar după moartea sa s-au petrecut numeroase minuni, printre care şi găsirea miraculoasă a icoanei sale.
Viaţa a fost scrisă de discipolul şi ucenicul său, Sf. Nicetas (Nichita) Stethatos.
Sinaxar 12 Martie
În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea
preacuviosului părintelui nostru Teofan Mărturisitorul din Muntele
Sigriana.
Acest sfânt s-a născut din părinţii Isac şi
Teodota. Tatăl Său săvârşindu-se din viaţă în timp ce se găsea mai mare
peste ţinutul eghepelaghiţilor, el a rămas în grija mamei sale. La
vârsta de doisprezece ani a fost logodit cu o copilă, cu care a trăit
laolaltă timp de opt ani. Şi el şi logodnica lui aveau multă avere.
Auzind pe unul dintre servii săi vorbindu-i de viaţa monahală, s-a
umplut de dor după această viaţă. După ce mama lui a murit, lăsându-i
nesfârşită bogăţie, tatăl logodnicei lui îl silea continuu să
îndeplinească cele rânduite în vederea căsătoriei. Venind ziua
sorocită pentru aceasta, li s-a pregătit cămara de nuntă şi atât
cântecele de nuntă, cât şi toate celelalte s-au săvârşit după
rânduială. Dar după ce fericitul Teofan şi soţia lui au rămas singuri,
el a dezvăluit tinerei gândurile tainice pe care le avea, iar aceasta
nu numai că a consimţit la ceea ce îi cerea soţul ei, ci l-a
încredinţat că ceea ce avea să facă el va face şi ea, deopotrivă.
Auzind acestea, Teofan a mulţumit lui Dumnezeu, iar de atunci mai
departe îşi făceau împreună rugăciunile lor de zi şi de noapte.Nelegiuitul împărat Leon, ca şi socrul tânărului, auzind acestea, s-a împotrivit cu toată puterea dorinţei lui. Ceva mai mult, împăratul l-a trimis în cetatea Cizicului, care atunci se zidea, încredinţându-l cu supravegherea lucrărilor. Ducându-se acolo, cinstitul tânăr a adus la îndeplinire porunca împăratului, împlinind lucrarea aceea cu cheltuiala lui. În anul al douăzeci şi unulea al lui, împăratul cel cu nume de fiară şi socrul lui încetând din viaţă, de pe urma morţii lor nu numai Teofan s-a bucurat de libertate, ci şi lumea întreagă. Sceptrul împărăţiei a fost luat mai departe de împărăteasa Irina.
Fiindcă acum îşi putea aduce nestingherit gândul la îndeplinire, el şi-a împărţit averile la cei lipsiţi şi săraci şi pe toţi slujitorii lui i-a cinstit cu libertatea. Şi dând soţiei sale multă avere, a dus-o, după voia ei, în Mănăstirea Princhipos, unde aceasta s-a călugărit, primind numele de Irina, în loc de Megalusa, cum se numea mai înainte. Iar el, dându-se pe sine Domnului, a intrat în mănăstirea, zisă a lui Polihroniu, care se găsea în munţii din ţinutul Sigrana. Dacă s-a făcut călugăr, nu a voit să primească să fie conducător, ci stând în chilie îşi scotea hrana de pe urma propriilor sale mâini, copiind, cu scrisul său frumos, diferite lucrări, timp neîntrerupt de şase ani. După aceasta, plecând de acolo, s-a dus în aşa-numita insulă Calonim, unde după ce a ridicat o mănăstire s-a întors iarăşi în Muntele Sigrianei. În al cincizecilea an al vieţii lui a fost cuprins de o boală. Pe urma acestei boli el a rămas mai departe tot timpul vieţii la pat şi nemişcat.
După împărăteasa Irina a urmat la împărăţie Leon Armeanul. Cele întâmplate în timpul împărăţiei acestuia sunt cunoscute de toţi. El a mers până acolo cu ticăloşia şi nelegiuirea lui, încât a trimis după acest om al lui Dumnezeu, spunându-i: "Vino şi te roagă pentru noi, că pornim împotriva barbarilor". Dar Teofan, pentru că nu se putea mişca, a fost luat cu căruţa, dus până la corabie şi apoi cu corabia adus până la Constatinopol. Ajuns aici, nu a putut vedea faţa cea necurată a tiranului, ci acesta i-a trimis numai înştiinţare spunându-i: "Dacă vei consimţi la rugămintea mea, îţi voi da şi ţie şi mănăstirii tale multe bunătăţi; iar de nu, te voi pedepsi cu lemnul spânzurătorii şi te voi pune înaintea tuturor ca pildă, spre înfricoşare". Mărturisitorul Teofan însă i-a răspuns: "Nu-ţi deşerta vistieriile de darurile tale; în ceea ce priveşte lemnul spânzurătorii, sau chiar şi focul, pregăteşte-le încă de astăzi. Căci aceasta doresc: să mor pentru dragostea Hristosului meu".
Auzind acestea, neruşinatul l-a dat în mâinile lui Ioan Mantos, care se găsea atunci pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, care se fălea cu ştiinţa lui, pentru că socotea că acesta îl va face să-şi schimbe gândul, cu puterea intrigilor sale. Sfântul Teofan, fiind dat în seama acestuia, a fost dus la mănăstirea de la Ormizda a lui Serghie şi Vah, care se găsea în apropierea palatului, unde a început lupta în cuvinte cu Mantos. Dar Mantos fiind învins de Teofan, care l-a străfulgerat cu lumina înţelepciunii lui şi care l-a încredinţat de neschimbarea gândului său, plin de ruşine l-a trimis din nou nebunului tiran, arătându-se cu aceasta, nemernicul, nu orator plin de slavă, ci dimpotrivă, cu totul neînvăţat. Şi ducându-se şi el înaintea împăratului i-a zis: "O, împărate, mai uşor este a înmuia fierul ca ceara, decât să schimbi pe omul acesta în ceea ce doreşti tu".
După ce tiranul a aflat aceasta, a dat poruncă să fie dus sfântul în palatul lui Elefterie şi să fie închis într-o încăpere foarte strâmtă şi întunecoasă, punându-se şi paznici la uşă, aşa încât să nu poată fi slujit de cineva. Trăind în felul acesta timp de doi ani şi apăsat fiind de necazuri şi nevoi, a ruşinat şi cu aceasta pe tiran. Căci neizbutind nimic, cu toate că-l silea în fiecare zi să se supună voinţei lui, a fost surghiunit în insula Samotrachi. Dar ducerea lui în surghiun, i-a grăbit şi plecarea din trup. Astfel, trăind în acea insulã numai douăzeci şi trei de zile, a răposat acolo, pornind în cuvioşie şi pace la Domnul. Şi cine, oare, ar putea spune de câte binecuvântări s-a umplut locul acela şi câte vindecări au înflorit mai târziu acolo?
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Grigore Dialogul, papă al Romei.
Acesta
a trăit în vremea împăratului Iustinian şi a fost mai întâi monah şi
egumen al mănăstirii aşa-zisă a Clioscavrei. Apoi i s-a încredinţat
scaunul arhieresc; dar a primit arhieria nu la întâmplare sau prin vreo
alegere fără de judecată, ci cu voinţa lui Dumnezeu, aşa cum se va
vedea mai departe. Astfel, pe când se găsea încă în mănăstire stând în
chilia lui şi pregătindu-se odată să ia pana şi să o înmoaie în
cerneală ca să scrie, a venit la el cineva care tocmai scăpase dintr-un
naufragiu, plângându-şi nenorocirea şi rugându-l pe cuvios să se
milostivească şi să-l ajute în nenorocirea în care se găsea. Dar acela
care-i cerea acestea nu era cineva lipsit, după cum se va vedea; căci
nici măcar om nu era, care scăpat din vreun naufragiu să vină la el
gol, din nevoia de a căpăta ceva, ci era un înger, care sub chipul
acesta de om care avea nevoie venise la el ca să dea pe faţă dragostea
nesfârşită de oameni care se găsea ascunsă în sufletul cuviosului
Grigorie. Acela venind o dată şi mai venind după aceasta şi a doua şi a
treia oară, nu a plecat niciodată cu mâna goală, încât după ce
sfântului nu i-a mai rămas nici o monedă de aur, a adus şi i-a dat plin
de osârdie, chiar şi potirul de argint al mănăstirii. Căci atât de
lipsit de răutate şi plin de dragoste era faţă de cei lipsiţi, încât nu
numai că, din lipsa banilor şi de pe urma stăruinţei celui ce-i cerea
şi care primise de la el tot ce avea, de câte ori venise, nu s-a
supărat, căutând să-l urască şi să-l alunge, ci a mers până acolo încât
s-a atins şi de lucrurile mănăstirii, decât să-l treacă cu vederea pe
omul acela, care nu putea dobândi cele de care avea nevoie şi să-l lase
să plece neajutorat.Dar, ajungând la treapta de arhiereu, a arătat şi mai departe aceeaşi dragoste faţă de cei săraci. Odată, dând poruncă să fie aduşi la masa lui doisprezece săraci, în timp ce se aflau la masă, el a văzut şi pe un al treisprezecelea, care i s-a arătat numai lui, în timp ce ceilalţi nu puteau să-l vadă. După chipul înfăţişării şi după mişcările lăuntrice acesta din urmă i s-a părut sfântului deosebit de ceilalţi. Pentru aceasta oprindu-l, l-a întrebat care este numele lui şi cine este de a venit şi el acolo. Acela însă i-a răspuns că nu este îngăduit să audă cineva numele lui, căci este un nume minunat; a spus numai că este un înger, care mai înainte fusese trimis de Dumnezeu la el pentru a-i cere bani şi care după aceea primise poruncă de la Dumnezeu să fie mereu cu el şi să-l păzească.
Cuviosul părinte Grigore, fiind priceput în meşteşugul scrisului şi cunoscând toată înţelepciunea, a lăsat Bisericii multe scrieri. Acestea au fost alcătuite nu numai cu ajutorul judecăţilor omeneşti şi cu înţelepciunea cuvintelor, ci şi cu ajutorul Duhului Sfânt, aşa cum după încetarea lui din viaţă ne-a făcut cunoscut arhidiaconul lui, Petru, care ne-a spus că ori de câte ori sfântul Grigore scria, un porumbel alb se apropia de gura lui, ca şi cum i-ar fi arătat şi l-ar fi îndemnat cele ce trebuia să scrie. Ajungând până în locurile îndepărtate ale Apusului, sfântul Grigore a petrecut învăţând şi aducând la Hristos neamul saxonilor, pentru care aceştia se duc la Roma cea veche, unde se găseşte îngropat trupul său, cinstindu-l în fiecare an cu slujbe deosebite. Se spune, iarăşi, că el este cel ce a hotărât ca să se săvârşească de către romani Sfânta Liturghie şi în post, alcătuind Liturghia celor mai înainte sfinţite, care se săvârşeşte şi în zilele de acum.
Tot în această zi, pomenirea dreptului Finees, care în pace s-a săvârşit.
Dreptul Finees, nepotul Marelui Preot Aaron
(prăznuit şi el în această zi) şi fiul Marelui Preot Eleazar, a fost el
însuşi preot, foarte râvnitor în funcţia sa.Când poporul evreu era aproape de pământul făgăduit, după ce Sfântul Prooroc Moise (prăznuit în 4 septembrie) i-a condus afară din Egipt, vecinii lor, moabii şi madianiţii au fost cuprinşi de frică şi invidie. Nevrând să se bazeze pe propria lor forţă, aceştia l-au invocat pe Balaam să blesteme poporul evreu. Însă Domnul i-a făcut cunoscută voia Sa lui Balaam astfel încât acesta a renunţat la blestem, văzând că Domnul vrea să-i binecuvânteze (Numeri 24, 1).
Apoi moabii i-au făcut pe evrei să se închine lui Baal-Peor. Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei pentru apostazia lor şi a trimis o boală asupra lor, murind mii dintre ei. Ceilalţi, văzând mânia lui Dumnezeu s-au căit şi s-au întors la El.
Pe atunci, un anumit om cu numele Zimri din tribul lui Simeon a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. (Numeri 25, 6). Finees, plin de mânie, a intrat în cortul lui Zimri şi l-a ucis pe acesta dar şi pe femeie cu o lance.
"Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Finees, feciorul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la fiii lui Israel, râvnind între ei pentru Mine, şi n-am mai pierdut pe fiii lui Israel în mânia Mea; De aceea spune-i că voi încheia cu el legământul Meu de pace, şi va fi pentru el şi pentru urmaşii lui de după el legământ de preoţie veşnică, căci a arătat râvnă pentru Dumnezeul său şi a ispăşit păcatul fiilor lui Israel". (Numeri 25:10-13).
Apoi, la porunca Domnului, Finees s-a dus ca şi căpetenie a oastei israeliţilor şi s-au ridicat împotriva moabilor bătându-i pentru necredinţa şi trădarea lor. După moartea Marelui Preot Eleazar, Sf. Finees a fost ales în unanimitate Înalt Preot. Înalta preoţie, după promisiunea Domnului, a continuat şi pentru urmaşii săi. Sf. Finees a murit la o vârstă înaintată, în jurul anului 1500 î.C.
Tot în această zi, pomenirea celor nouă sfinţi mucenici, care prin foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Simeon Noul Teolog care în pace s-a săvârşit.
Sf. Simeon Noul Teolog
s-a născut în anul 949 în Galteea (Paflagonia) şi a studiat în
Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură şi
pentru o scurtă perioada tânărul a ocupat o poziţie înalta la curtea
imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe renumitul părinte Simeon
Piosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc
dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani,
pregătindu-se pentru viaţa monahală sub ascultarea părintelui, iar când
a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.Sf. Simeon Piosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie) pe lângă alţi scriitori spirituali. El a citit acele cărţi cu atenţie şi punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu "Despre legea duhovnicească" (vezi Vol. I din Filocalie). În primul rând, trebuie să-ţi asculţi conştiinţa şi să faci ce-ţi spune ea, dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poţi atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupeşte fără cunoştinţa spirituală este ca şi orbul care a strigat, "Fiul lui David, ai milă de mine (Luca 18:38). Când orbul şi-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9:38).
Sf. Simeon s-a rănit cu dragostea pentru frumuseţea duhovnicească şi a încercat să o dobândească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conştiinţa îi spunea să mai adauge câţiva psalmi şi metanii, repetând constant "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Bineînţeles că şi-a ascultat conştiinţa.
În timpul zilei ajuta oamenii nevoiaşi care locuiau în palatul lui Patricius, iar noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopţii la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborât asupra lui, inundând camera. N-a văzut decât lumina în jurul său şi nu a mai simţit pământul de sub el. I s-a părut că el însuşi s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri şi a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintâi, iar la capătul ei părea că se află Sf. Simeon Piosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.
La şapte ani după această viziune, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit postul şi privegherea, învăţând lepădarea de sine. Vrăjmaşul mântuirii noastre i-a ridicat pe fraţii din mănăstire împotriva Sf. Şimeon, care era indiferent la laudele sau reproşurile altora. Datorită nemulţumirilor din mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la mănăstirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a fost tuns în schima monastică acolo, înăsprindu-şi nevoinţele duhovniceşti.
Prin citirea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor sfinţilor părinţi, precum şi prin conversaţiile pe care le purta cu sfinţi părinţi, el a atins un nivel duhovnicesc înalt îmbogăţindu-şi cunoştinţele cele ziditoare de suflet.
Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas şi a rămas în funcţie timp de 25 de ani. El a reparat şi restaurat mănăstirea care a suferit din cauza neglijenţei fraţilor şi a impus ordine în viaţa călugărilor mănăstirii.
Această disciplină monastică strictă pe care se lupta sfântul să o respecte, a adus multe nemulţumiri în rândul fraţilor. Odată, după Sf. Liturghie, câţiva călugări l-au atacat şi aproape că l-au omorât pe Sfântul Simeon. Când patriarhul Constantinopolului i-a scos din mănăstire şi vroia să-i predea autorităţilor civile, Sf. Simeon a cerut ca aceştia să fie trataţi cu blândeţe şi să fie lăsaţi să trăiască în lume.
Prin anul 1005, Sf. Simeon şi-a dat demisia din funcţia de egumen în favoarea lui Arsenius, stabilindu-se undeva lângă mănăstire, în linişte. Acolo el a creat operele sale teologice, din care unele fragmente apar în Filocalie.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecţiunii duhovniceşti şi lupta cu patimile şi gândurile rele. El a scris şi instrucţiuni pentru călugări: "Capitole teologice şi practice", "Tratat despre cele trei metode de rugăciune," şi un "Tratat despre credinţă." Mai mult, Sf. Simeon era un adevărat poet creştin, scriind "Imnuri despre iubirea divină," care conţin în jur de 70 de poezii pline de meditaţii religioase profunde.
Învăţăturile nepreţuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minţii şi despre lupta duhovnicească i-au adus numele de "Noul Teolog." Aceste învăţături nu au fost creaţia Sf. Simeon, ci pur şi simplu fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau ciudate şi de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autorităţile clerului din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfârşit prin a fi exilat din oraş. El a traversat strâmtoarea Bosfor şi s-a stabilit la vechea mănăstire a Sfintei Macrina.
În anul 1021 sfântul a adormit în pace întru Domnul. În timpul vieţii sale a primit darul facerii de minuni şi chiar după moartea sa s-au petrecut numeroase minuni, printre care şi găsirea miraculoasă a icoanei sale.
Viaţa a fost scrisă de discipolul şi ucenicul său, Sf. Nicetas (Nichita) Stethatos.
Deoarece 12 martie cade în perioada Postului Mare, prăznuirea Sf. Simeon se mută pe data de 12 octombrie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Deci, dupa moartea mamei sale, silit fiind sa se casatoreasca, a descoperit, tot din iconomia lui Hristos, ca si mireasa lui avea aceeasi dorinta ca si el. Si, in camera lor de nunta, au facut legamant in taina, sa traiasca in curatie, pana se va ivi prilejul de a merge fiecare intr-o manastire, ea in manastirea de fecioare, el in manastirea de calugari. Deci, traind ei ca un frate cu o sora, in infranare si rugaciune de zi si de noapte, au inceput sa imparta saracilor din foarte multa lor avere, iar, in fata lumii, ei isi implinea feluritele lui indatoriri, ca orice dregator imparatesc.
Drept aceea, a iesit porunca de la imparat sa mearga Teofan, ca ispravnic imparatesc, in partile Cizicului, a carui cetate, atunci , se zidea. Si, facandu-si el calea cu luntrea pe raul Rindacos, s-a oprit la un loc foarte frumos, in munti , numit Singriania, plin de paduri, de schituri si de manastiri. Si, mult placandu-i acel loc, a coborat din luntre si l-a cercetat si i s-a aratat, in vis, ca acolo, isi va petrece viata sa, ceea ce s-a intamplat aievea. Si se ducea adesea de la Cizic la Singriania, ca nu era departe un loc de altul, cunoscand multi parinti duhovnicesti, din acele manastiri.
Deci, toate sfarsindu-le bine, s-a intors Teofan de la Cizic, la Constantinopol. Si murind imparatul Leon, precum si socrul lui Teofan, au devenit liberi amandoi,...???... mers cinstita lui mireasa Megalusia, luand numele de Irina, la o manastire din insula Prinkipo, daruind manastirii de acolo averi multe, iar Teofan, impartind saracilor ce ramasese din averea sa si oprind ceva aur, s-a dus la Singriania, unde, tunzandu-si parul in monahicescul chip, a zidit o manastire, cu aurul ce-i ramasese. Si, deprinzand el nevointele monahicesti, multi veneau la dansul, dorind sa vietuiasca impreuna cu el, in manastirea intemeiata de el. Iar el tinea manastirea, scriind carti, ca era bun scriitor, castigandu-si hrana cu mestesugul sau.
Intr-acele vremi, stapanind imparateasa Irina, iar Sfantul Tarasie fiind patriarh in Constantinopol, s-a adunat cel de-al saptelea Sinod a toata lumea, de la Niceea (787), care a invatat dreapta credinta a Sfintelor icoane. La acest Sinod, a fost chemat si Sfantul Teofan, aratandu-i-se inalta cinste, de care se bucura in Biserica, si, acolo, Sfantul egumen a rostit, atunci, intelepte cuvinte in cinstea Sfintelor icoane.
Deci, luand imparatia Leon Armeanul, acesta a tulburat, iarasi, Biserica, innoind lupta impotriva icoanelor, chinuind, intemnitand si ucigand multi crestini, pentru cinstirea icoanelor. Voind sa traga de partea sa pe Teofan, imparatul a cautat in toate chipurile ca sa-l castige: prin infricosari, fagaduinte si dese intemnitari. Toate, insa, s-au dovedit zadarnice. Deci, silindu-l in fiecare zi sa se supuna voii sale si neputandu-l pleca, l-a trimis in surghiun, in insula Samotraciei. Dar exilul i-a adus si despartirea sufletului de trup, ca era singur, batran si bolnav. Si, numai douazeci si trei de zile traind in insula, a raposat acolo, mergand la Domnul, cu cuviinta si cu pace, intr-o zi de 12, lunii martie.
Intru aceastã zi, Preacuviosul Parintele nostru Grigorie Dialogul, papa al Romei (+604).
In vremea cat i-au trait parintii, Sfantul Grigorie si-a implinit toata invatatura cartii si, curand, a fost chemat, ca si tatal sau, in dregatorii lumesti. Avea numai 34 de ani, cand imparatul Iustin l-a facut pretor, adica, primul judecator in Roma, dar gandul lui era la cele duhovnicesti si neincetat se ruga in inima sa, dorind sa fie monah. Deci, murind parintii sai si facandu-se monah, a zidit sapte manastiri in Sicilia, unde era o mare parte din mosiile sale, inzestrandu-le cu toate cele de trebuinta si a inceput a imparti averea sa saracilor. A mai infiintat, apoi, o manastire si la Roma, chiar in casa lui parinteasca, cu hramul Sfantului Andrei.
Mult pretuit de papa Pelaghie, Sfantul Grigorie a fost trimis, ca sol al papei, pe vremea imparatilor Tiberiu si Mauriciu, la curtea din Constantinopol, unde a legat prietenie cu Sfantul Leandru, episcopul Sevilliei, aflat si el acolo. La intoarcerea din Constantinopol, Sfantul a fost numit staret la manastirii din casa sa, si arhidiacon al papei; iar dupa moarte papei Pelaghie, Sfantul Grigorie, egumenul manastirii Sfantul Andrei, a fost ales, de tot poporul, episcop al Romei, pe scaunul Sfantului Petru, desi el se socotea nevrednic. In viata lui, au stralucit totdeauna increderea in rugaciune, umilinta si mai ales milostenia. In semn de smerenie, in toate epistolele sale, ca papa, el se numea "sluga slugilor lui Dumnezeu" si se socotea pe sine cel mai din urma nevrednic. Dar negraita era milostivirea lui spre saraci, vaduve, orfani, bolnavi si straini. A zidit multe case pentru saraci si straini, nu numai in Roma, ci si in Ierusalim si la muntele Sinai, iar pe saracii Romei, avandu-i scrisi pe nume, adesea ii aducea la masa sa, slujindu-le el singur. Trecand odata prin piata, Sfantul Grigorie a descoperit o alta fata a ticalosiei omenesti, negutatoria de sclavi; si afland ca sunt din Britania si ca sunt pagani, i-a eliberat din robie, i-a botezat si a trimis in Britania cete de propovaduitori, care i-a adus la dreapta credinta pe britani.
Ca semn al increderii lui in rugaciune, se spune ca acest mare placut lui Dumnezeu l-a izbavit, cu rugaciunile sale, pe imparatul Traian, din vesnicele munci, macar ca fusese in imparat pagan si inchinatori la idoli. Ca Sfantul, facand rugaciuni pentru iertarea lui Traian imparatul, a auzit un glas de la Dumnezeu, zicand: "Rugaciunea ta am auzit-o si dau iertare lui Traian, dar tu sa nu mai faci rugaciuni pentru pagani." E vrednica de amintit si traditia dupa care el ar fi fost acela care a intocmit, in Biserica, Liturghia darurilor inainte sfintite, care se face in zilele Postului mare.
Invrednicit si cu darul scrisului de carti, Sfantul Grigorie ne-a lasat si multe scrieri, o adevarata comoara de invataturi de folos duhovnicesc. Amintim dintre ele: Talmacire la cartea lui Iov, Talmacire la cartea lui Iezechiel si o bogata culegere de scrisori. Dar cartea lui cea mai pretuita a fost Fapte din viata sfintilor care au trait pe pamantul Italiei sau Dialogul. E cartea care l-a facut cunoscut in toata crestinatatea, si de la care a primit numele de "Dialogul."
Deci, pastorind Biserica lui Dumnezeu treisprezece ani, sase luni si zece zile, Sfantul Grigorie s-a mutat la Domnul, pe vremea imparatiei lui Foca tiranul, intr-o zi de 12, a lunii martie.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Scararul, despre Avachir monahul.
Si a zis catre mine: "Crede-mi mie, parinte, ca parintii mei ma ispitesc sa vada de sunt bun de monah; ca, nu intru adevar fac ei astea. Iar eu, cunoscand scopul staretului si al celorlalti, rabd toate fara greutate. Si, iata, acum sunt cincisprezece ani, de cand socotesc aceasta, ca si ei, la intrarea mea aici, mi-au zis mie, ca si la treizeci de ani, ispitesc pe cei ce se leapada de lume. Si aceasta, cu dreptate este, parinte Ioan, ca, fara de cercare, aurul nu se lamureste."
Deci, dupa intoarcerea mea la manastire, viteazul acesta Avachir, dupa doi ani, s-a dus catre Domnul, zicand aceasta parintilor, cand era sa se savarseasca: "Multumesc, multumesc Domnului si voua, pentru ca, ispitit fiind de voi, spre mantuirea mea, am ramas neispitit de draci, iata, saptesprezece ani." Drept aceea, Pastorul cel drept Judecator, a poruncit ca Avachir sa fie pus dupa vrednicie, ca un Marturisitor, impreuna cu Sfintii cei ce zaceau acolo.
Cântare de laudă la Sfântul Teofan
Leon Armeanul pe Teofan îl îndeamnă
La bogăţii multe, cîte va voi,
Pentru un lucru doar:
Al său nume să-şi pună
Legămînt pentru necurata erezie iconoclastă.
Din temniţă Teofan împăratului îi scrie:
„O, împărate, ţie să-ţi plac nu pot,
Căci nu pot şi ţie şi lui Dumnezeu să Ii plac.
Mai mari bogăţii eu în tinereţe am lepădat
Pentru Numele Domnului meu Hristos.
Pe ele toate sărmanilor le-am dat,
Și pustia mi s-a făcut mie avere.
Acolo în pustie mie nimic nu mi-a lipsit,
Căci Domnul însuşi mi-a slujit mie.
Acum la bătrîneţele mele adînci,
Tu, împărate, ce mi-ai mai putea oferi?
Doar praful pe care şi tînăr fiind l-am dispreţuit.
Nimic, împărate, nimic nu poţi tu să-mi dai,
Pe care însutit să nu le fi primit de la Domnul meu.
Tu poţi doar schingiuirile să mi le dăruieşti,
Pe care le aştept demult.
Schingiuirile, ele, de lumea aceasta putredă mă vor despărţi,
Şi mă vor uni cu Stăpînul şi Domnul meu Hristos,
Inimii mele Atotscump.
O, împărate, sfintelor icoane, de ce le baţi război?
Au nu fost-a Domnul nostru Iisus
Printre noi ca o icoană vie,
Icoană vie a Ipostasului Său Celui din veac,
Au nu fost-a ca o Icoană
A Sfintei Treimi Atotputernice,
Ca o icoană a lui Dumnezeu Celui Nevăzut,
Şi neapropiat ?
El ne va judeca pe noi amîndoi, împărate.
Împărăteşte, împărate, dar vezi, altul curînd îţi va urma.
Această lume trece, împărate,
Dar Dumnezeu rămîne în veac.
Cunoaşte, împărate,
Că ai lui Dumnezeu de lume nu au frică,
În veac”.
Cugetare
Nimeni, nici chiar Domnul însuşi, nu îi poate învăţa cu uşurinţă pe cei mîndri.
Căci nimeni nu va sta să înveţe pe cei care strigă mereu sus şi tare că
ştiu totul. „Căci mulţi oameni mari şi slăviţi sînt, dar tainele se
descopăr celor smeriţi”, spune înţeleptul fiu al lui Sirah
(înţelepciunea lui Isus Sirah 3 : 19). Şi Sfîntul împărat şi Proroc
David grăieşte la fel: „Domnul îndrepta-va pe cei blînzi la judecată,
învăţa-va pe cei blînzi căile Sale” (Ps. 24 : 10).
Mîndrul totdeauna voieşte să-i înveţe pe toţi, dar el însuşi nu suferă să fie învăţat de nimeni. Pe cînd blîndul şi smeritul nu voieşte niciodată să înveţe ceva pe nimeni, ci pururea voieşte să înveţe, de la oricine poate.
Căci spicul
gol de boabe pururea îşi ridică capul deasupra celorlalte spice, pe
cînd cel greu de rod pururea este aplecat la pămînt de greutatea
bogăţiei.
O, omule mîndru, de-ar putea cumva îngerul tău păzitor să-ţi ridice de pe ochi vălul ignoranţei tale, ca să poţi vedea nesfîrşirea lucrurilor pe care nu le ştii! Atunci ai îngenunchea înaintea fiecărui om pe care 1-ai copleşit cu trufia ta, şi înaintea fiecăruia pe care 1-ai insultat, calomniat şi umilit. Ai cere în gura mare iertare, ai striga în gura mare că într-adevăr nu ştii nimic!
Adesea celor smeriţi şi evlavioşi li se descoperă ceasul morţii lor, dar mîndrilor moartea le vine năprasnic şi pe neaşteptate.
Sfîntul Grigorie Dialogul povesteşte despre Arhiereul Carp cum acesta
în toate zilele aducea sfînta Jertfa fără de Sînge la Altarul Domnului
şi cum deodată într-o zi, pe cînd slujea Sfînta Liturghie, Cineva i-a
apărut înainte din cealaltă lume şi i-a zis: «Ceea ce faci acum să faci
mereu în slujirea Mea, iar picioarele tale niciodată să nu ostenească,
nici mîinile tale să slăbească. Iar la Prăznuirea Adormirii Maicii lui
Dumnezeu, tu vei veni la Mine iar Eu îţi voi da răsplata cea veşnică în
împărăţia Mea Cerească, precum şi tuturor celor pentru care te-ai rugat
şi pe care i-ai pomenit la Dumnezeiasca Liturghie». După un an, la
Praznicul Adormirii, Episcopul Carp a slujit Dumnezeiasca Liturghie, a
cerut iertare de la clerul său, şi şi-a dat binecuvîntatul său suflet în
mîinile lui Dumnezeu. Atunci fața lui a strălucit ca soarele.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Care a stat înaintea lui Pilat:
- La cum evreii îl pârau lui Pilat înaintea ochilor Lui, iar El nu zicea nimic;
- La cum El nu a zis nimic, nici măcar atunci cînd Pilat a început să-L întrebe;
- La cum Domnul nostru grăieşte numai atunci cînd trebuie să-i apere pe oameni de diavol, de păcat, de boală şi de moarte, dar tace atunci cînd I se cere lui, Apărătorului Oamenilor, să Se apere pe Sine însuşi în faţa lor.
Predică
Din nou despre A Doua Venire a lui Hristos – „Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile” (Matei 25 : 32)
Toate neamurile se vor aduna înaintea
Lui, a Domnului Hristos, atunci cînd va veni în slavă cu sfinţii săi
îngeri, şezînd pe tronul Său de judecată, de unde va judeca viii şi
morţii. Se vor aduna toate neamurile, toate, fără nici o excepţie. Nu
doar evreii cei care L-au chinuit şi L-au dat morţii, nu doar creştinii
care L-au preaslăvit, ci şi păgînii care nu L-au cunoscut, sau care, mai
degrabă, nu L-au recunoscut.
Căci dacă nu a mers El însuşi la toate neamurile, a trimis în schimb mesageri credincioşi la toate neamurile, sau le-a dăruit El însuşi ceva spre cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi spre mîntuirea sufletelor lor.
De aceea se vor înfăţişa la judecată
înaintea Lui toate neamurile. O, înfricoşată şi măreaţă privelişte, cînd
toate neamurile şi toate triburile pămîntului vor sta adunate înaintea
Stăpînului Celui mai strălucitor decît mulţi sori! O, bucuria cea mare a
sfinţilor mucenici şi mărturisitori care vor vedea că din această mare a
neamurilor şi triburilor pămîntului din toate timpurile, nici măcar o
singură limbă nu se va putea ridica care să nege dumnezeirea Domnului
Hristos! Dar nimic nu le va folosi să recunoască atunci, în acel ceas al
Judecăţii, dumnezeirea Lui, acelora care nu au recunoscut-o mai întîi
cît El a trăit printre oameni pe pămînt.
Căci atunci va fi vremea socotelilor, în care nimic nu se va mai putea neguţători. Cu ce s-a înfăţişat fiecare înaintea scaunului de judecată, cu aceea se va şi mîntui, sau va şi pieri.
Căci acum este timpul să recunoaştem
dumnezeirea Lui, fraţilor, Dumnezeirea Domnului şi Dumnezeului nostru
lisus Hristos, acum, cînd mulţi îl neagă şi mulţi se îndoiesc de El în inimile lor mîndre, superficiale, ignorante şi slabe!
Dar cei care îl iubesc pe Dumnezeu şi cred în El şi în toate cuvintele
şi poruncile Lui vor recunoaşte totdeauna uşor dumnezeirea Lui, şi nu se
vor îndoi niciodată, şi nu-L vor nega niciodată pe El! Căci cînd Domnul
zice, ei nu mai au a se teme de nimic, nici a se mai îndoi, şi nici o
şovăială nu se mai află întru dînşii!
O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pre noi! Căci Ţie se cuvine toată slava şi lauda în veci, Amin!