31 martie – Sosirea icoanei Maicii Domnului la Iviron; Sf. Mc. Ipatie, episcopul Gangrelor; Sf. Iona, Mitropolitul Moscovei, mare făcător de minuni; Sf. Mc. Avdas; Sf. Cuv. Apolonie;Sfântul Ierarh Avdas; Sfântul Inochentie, Mitropolitul Moscovei, luminător al Siberiei şi Americii; Cuviosul Vlasie, cel din Amorio; Sfântul Mucenic Veniamin, diaconul; Sfântul Ierarh Acachie Mărturisitorul, Episcopul Melitinei

Icoana Maicii Domnului Portăriţa “Portaitissa” – Mănăstirea Iviron

    Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, numită "Portăriţa" – Παναγία Πορταϊτισσα – se află în paraclisul de la poarta Mănăstirii Iviron, cum se întră în curte, pe partea dreaptă. Potrivit tradiţiei athonite, această icoană a venit pe mare, din Bizanţ.
În vremea prigoanei icoanelor – iconoclasmul – trăia în Niceea Asiei Mici o văduvă credincioasă, ce avea un singur fiu. Ea păstra cu mare evlavie această icoană a Maicii Domnului în casa sa. La un control făcut de trimişii împăratului, aceştia au găsit icoana şi au spus ameninţător văduvei: "Dă-ne bani ca să scapi împreună cu icoana ta, altfel vom împlini poruncile!". Atunci femeia le-a dat bani mulţi, să-i dea un răgaz până a doua zi. Noaptea l-a luat pe fiul ei şi icoana şi au mers pe ţărm.
Femeia a scos icoana din casă şi s-a dus cu ea la malul mării şi i-a spus: "Maica Domnului, eu nu mai pot să te apăr. Stăpâna lumii, tu, ca Maică a lui Dumnezeu, ai stăpânire peste toată zidirea. Tu poşi să ne izbavesti si pe noi de mania stapanitorilor si icoana ta de cufundarea in mare.", si a pus-o pe apa. Iar icoana a venit, în chip minunat – dreaptă, pe apă, fără a se scufunda – până la Sfântul Munte Athos.
Văduva a fost mângâiată de această privelişte şi i-a mulţumit Preacuratei, iar fiului ei i-a spus: "Copilul meu, dorinţa noastră cea către Maica Domnului este deja împlinită. Eu sunt gata să mor pentru credinţa mea, prin mâinile tiranilor, dacă va trebui, dar nu doresc şi moartea ta. Te rog şi te implor să pleci în părţile Greciei." Fiul a ascultat-o şi a plecat la Tesalonic, apoi în continuare a mers în Sfântul Munte Athos, în acel loc unde, după puţini ani, a fost ridicată Mănăstirea Iviron. Acolo a devenit călugăr şi, după ce a trăit în chip bineplăcut lui Dumnezeu, s-a mutat la cele veşnice." Se vede că ajungerea lui acolo s-a facut după iconomia şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, deoarece de la el au aflat şi pustncii Sfântului Munte istoria icoanei pe care, împreună cu mama sa, o aruncase în mare.
După ani şi ani, când aproape de ţărm fusese construită Sfânta Mănăstire Iviron, călugării au văzut într-o seară deasupra valurilor un stalp de foc ce ajungea până la cer. În faţa priveliştii ieşite din comun, au rămas nemişcaţi şi cântau. Vedenia a mai continuat câteva nopţi, până ce s-au adunat şi călugări de la alte mănăstiri acolo, pe ţărm. Atunci au văzut ca acel stâlp de foc izvora dintr-o icoană a Maicii Domnului, iar când părinţii vroiau să se apropie cu barca, icoana se îndepărta. S-au întors în biserica mănăstirii şi s-au rugat cu credinţă şi lacrimi Maicii Domnului să dăruiască acea icoană mănăstirii lor.
Era atunci în Mănăstirea Iviron un ieromonah cu numele Gavriil, care în lunile de vară trăia ceva mai sus de mănăstire, în nevoinţă şi post aspru, asemeni unui înger pământesc. Lui i s-a arătat Prea Sfânta Născatoare de Dumnezeu şi i-a zis: "Spune egumenului şi fraţilor că voiesc să le dau icoana mea pentru a-i acoperi şi ajuta, apoi intră în mare şi păşeşte pe valuri, şi atunci vor cunoaşte toţi buna voire a mea către mănăstire."
Apoi toţi monahii au ieşit la ţărm unde Gavriil a păşit pe apele marii ca pe uscat şi s-a învrednicit să ia în mainile sale această icoana grea şi de mari dimensiuni, pictată pe lemn. Pe ţărm, monahii s-au închinat icoanei cu evlavie şi mare bucurie. Apoi cu cântări au dus-o în sfântul altar al bisericii mănăstirii.
În ziua următoare, însă, icoana nu a mai fost găsită în biserică! Căutând-o, au găsit-o pe zidul mănăstirii, deasupra porţii centrale. Au adus-o în biserică, dar iarăşi au găsit-o la poartă. Acest lucru neobişnuit s-a întamplat de mai multe ori, până când nedumerirea monahilor a fost dezlegată de Preasfânta, care i-a apărut în vis egumenului, zicându-i: "Spune fraţilor să nu mă mai deranjeze de acum înainte, pentru că eu nu doresc sa fiu păzită de voi, ci eu să vă păzesc pe voi, nu numai în viaţa de acum, ci şi în cea viitoare. Şi să nădăjduiască în milostivirea Fiului meu şi Stăpânului tuturor toţi monahii trăitori cu evlavie şi frică de Dumnezeu în muntele acesta virtuos. Acest dar eu l-am cerut de la El şi iată, vă dau vouă semn: cât timp veţi vedea icoana mea în această mănăstire, harul şi mila lui Dumnezeu nu vor lipsi de la voi."
Monahii s-au bucurat de toate acestea şi apoi au zidit un paraclis aproape de poarta mănăstirii, unde au pus aceasta icoană făcătoare de minuni, care se află în acest loc până astăzi. Datorită acestei întâmplări, icoana a primit numele de "Portăriţa".
Icoana este mare, de 1,30 x 1,90 metri. Icoana este ferecată, cu excepţia feţelor, cu o îmbrăcăminte de aur şi argint, cu pietre preţioase, monezi de aur şi o mulţime de alte podoabe dăruite de împăraţi, regi, egumeni, duci, ofiţeri şi simpli credincioşi. Aceste odoare sunt dovezi ale minunilor Preacuratei. Le-au oferit cei care au primit ceea ce au cerut de la ea. S-a prorocit, de către părinţi, că la sfârşitul lumii, această icoană va pleca pe mare, aşa cum a venit.
Una dintre bucuriile pe care le-a făcut această icoană celor rugători este următoarea: un tânăr pelerin, neprimind pâine de la bucătar, a primit de la Maica Domnului un galben, spre a-l da bucătarului. Bucătarul, dându-şi seama de unde era galbenul respectiv, s-a căit. Legat de pâinea din mănăstire, aici s-a mai petrecut încă şi o altă minune: când mănăstirea nu a dat masă la hram, de frica foametei, fiindcă nu aveau destule provizii, atunci milioane de furnici au început să care grâul din hambare. În amintirea acestei minuni, pocăindu-se înaintea lui Dumnezeu, monahii şi-au luat canonul dragostei de a pune zilnic, la poarta mănăstirii, o ladă de lemn, cu pâine, la îndemâna tuturor pelerinilor ce îi calcă pragul.
Uleiul de la candela acestei sfinte icoane este leac pentru otravă. Pe vremea venirii arabilor în Sfântul Munte, un soldat arab a lovit cu cuţitul în chipul acestei icoane, şi îndată a început a curge sânge. Arabul văzând minunea, s-a înfricoşat şi căzând la pământ s-a pocăit, s-a botezat în legea creştinească şi s-a îmbrăcat în haină monahicească, rămânând acolo până la moarte.
 

 

Rugăciune la icoana "Portăriţa"

Apărătoare Doamnă, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare, cântările cele de laudă aducem ţie noi robii tăi, ca cei ce cu venirea cinstitei icoanei tale ne-am igonisit armă tare, zid nebiruit şi strajă nebiruită. Acoperă-ne şi ne apară pe noi toţi de vrăjsmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi de toată vătămarea sufletească şi trupească, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Portăriţă bună care deschizi credincioşilor uşile Raiului!

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Ipatie, Episcopul Gangrelor

Sfintul Ipatie s-a născut în Cilicia şi a fost episcop în cetatea Gangrelor. El a fost unul din Părinţii de la întîiul Sinod Ecumenic, ţinut la Niceea. În anul 325 după Hristos, fiind cunoscut tuturor drept un om plin de evlavie şi de sfinţenie, şi ca un făcător de minuni, împăratul Constanţius a poruncit chiar să se facă de către artişti chipul Sfîntului Ipatie, chiar din timpul vieţii lui. El păstra acest chip în palatul lui, ca armă împotriva puterilor întunericului. Pe cînd se întorcea odată de la Constantinopole Sfîntul Ipatie a fost atacat într-o strîmtoare de eretici novaţieni şi a fost aruncat, împreună cu alţii, la pămînt, în noroi, în acel moment o femeie din grupul ereticilor 1-a lovit pe sfînt în cap cu o piatră şi aşa 1-a omorît. În aceeaşi clipă însă femeia a înnebunit, a luat aceeaşi piatră şi s-a lovit şi pe sine cu ea. Ceva mai tîrziu femeia aceasta a fost dusă la mormîntul Sfîntului, care s-a rugat lui Dumnezeu pentru ea. Aşa a luat femeia iertare, prin mijlocirea sfîntului de ea ucis, de la Dumnezeu. Căci ea şi-a venit în simţiri şi tot restul vieţii ei şi 1-a petrecut în pocăinţă amară, lacrimi şi rugăciune. Sfîntul Ipatie s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale lui Hristos Dumnezeu la anul 326 de la întrupare.

• Pomenirea Sfântului Iona, Mitropolitul Moscovei

Sfîntul lona s-a născut în provincia Kostroma. La vîrsta de doisprezece ani el a fost tuns monah şi a vieţuit multă vreme ca monah în Mînăstirea Simonov de lîngă Moscova. În timpul Mitropolitului Fotie, lona a fost uns Episcop de Riazan. După moartea mitropolitului Fotie, Sfîntul lona a fost ridicat în scaunul mitropolitan şi trimis la Patriarhul Constantinopolelui pentru confirmarea hirotonirii. Dar în acelaşi timp Isidor, care era de neam bulgar, reuşind să ajungă el înaintea lui lona la Constantinopole, a fost uns el Mitropolit al tuturor ruşilor. Văzînd acestea Sfîntul lona s-a întors liniştit la Mînăstirea lui din Riazan. Răutatea lui Isidor însă s-a dat pe faţă către toţi, cu prilejul Sinodului celui eretic de la Florenţa, din anul 1439 după Hristos. Cînd Isidor s-a întors, după trei ani, de la acel sinod, moscoviţii şi toţi ortodocşii creştini 1-au atacat pe Isidor ca pe un apostat de la Ortodoxie şi l-au alungat din scaunul mitropolitan. Nu se cunoaşte cum şi-a sfîrşit zilele acest Isidor. lona însă, sfîntul şi bunul păstor, a fost ridicat după dreptate în scaunul mitropolitan cel gol. El a fost un mare lucrător de minuni, un văzător cu duhul, şi un minunat păstor de suflete. Cînd agarenii au împrejmuit Moscova, Sfîntul mitropolit lona i-a alungat numai cu rugăciunea. In anii de mai tîrziu el şi-a dorit ca Dumnezeu sa-i trimită vreo boală care prin durere să-1 curăţească desăvîrşit, mai înainte de a părăsi această lume. După dorirea lui, Dumnezeu i-a îngăduit o rană la picior, care a fost vestită în vedenie unui anume preot pe nume lacov. Sfîntul a murit din cauza acestor răni la picioare şi s-a strămutat la locaşurile cele de sus, printre cetăţenii împărăţiei, în ziua de 31 martie a anului 1461 după Hristos. La moaştele lui au avut loc mari şi minunate minuni. Un mut pe nume loan a fost adus la moaştele sfîntului. El a sărutat mîna sfîntului şi, cum a povestit însuşi mutul mai tîrziu, acea mînă 1-a apucat de limbă şi el a simţit o durere ascuţită. Cînd mîna a dat drumul limbii lui, loan s-a întors către cei care îl aduseseră şi a început să grăiască limpede, ca şi cînd nu ar fi fost niciodată mut.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Avdas

Sfîntul Avdas a fost episcop în cetatea Suzei. El a fost omorît pentru Hristos în anul 418 de la întrupare, prin tăierea capului în timp ce în Persia împărăţea Izdigherd. Diaconul lui, Sfîntul Veniamin, a fost eliberat de torţionari cu înţelegerea ca să nu mai predice niciodată Evanghelia. La început diaconul a încuviinţat, dar mai apoi inima lui nu 1-a lăsat să facă aceasta şi el a început cu şi mai multă rîvnă să predice din nou Evanghelia lui Hristos în popor. Pentru aceasta diaconul Veniamin a fost prins şi omorît la trei ani după uciderea Sfîntului Avdas, în anul 421 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Apolonie

Acest cuvios a fost un mare nevoitor egiptean, cunoscut multora. Pe cînd era în vîrstă de cincisprezece ani el s-a lepădat de lume şi s-a retras în pustietatea unui munte, unde a vieţuit timp de patruzeci de ani hrănindu-se numai cu verdeţurile ce se puteau găsi acolo. După aceea, el a întemeiat o mînăstire unde s-au adunat cinci sute de monahi. Sfîntul Cuvios Apolonie s-a mutat la Domnul cu pace, în anul 395 după Hristos.

Sfântul Ierarh Iona, Mitropolitul Moscovei și al Întregii Rusii

Sfântul Iona a condus turma ce o primise cu stăruință spre virtute și evlavie, propovăduind credința creștină  prin cuvânt și faptă. În ciuda poziției sale înalte, el a continuat viața smerită de monah ca și mai înainte.

Sfântul Ierarh Iona, Mitropolitul Moscovei și făcătorul de minuni al Întregii Rusii este prăznuit pe 31 martie (ziua adormirii în Domnul), pe 27 mai (ziua mutării cinstitelor moaște în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin), pe 15 iunie și pe 5 octombrie (Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei).

Sfântul Iona s-a născut în orașul Galich (Rusia), într-o familie credincioasă. Tatăl său se numea Teodor.

Tânărul a primit tunderea în monahism la una din mănăstirile de pe lângă Galich, pe când avea doar doisprezece ani. După aceea el s-a transferat la Mănăstirea Simonov din Moscova, unde a îndeplinit mai multe ascultări vreme de mulți ani.

Odată, când Sfântul Fotie, Mitropolitul Moscovei (prăznuit pe 27 mai și 02 iulie) a vizitat Mănăstirea Simonov, după ce s-a rugat a binecuvântat pe Arhimandrit și pe frați, după care a dorit să binecuvânteze pe fiecare călugăr în locurile în care își îndeplinesc ascultările lor monahale.

Când a ajuns la brutărie, l-au găsit pe Sfântul Iona adormit, epuizat fiind de munca sa. Deși dormea, degetele de la mâna dreaptă a sfântului erau poziționate într-un gest de binecuvântare. Sfântul Fotie le-a spus însoțitorilor săi să nu-l trezească pe călugărul istovit. După aceasta, Mitropolitul s-a apropiat și l-a binecuvântat pe călugărul adormit, proorocind celor prezenți că acest monah va fi un mare ierarh al Bisericii Ruse și pe mulți va ghida pe calea mântuirii.

Proorocia Sfântului Fotie s-a adeverit câțiva ani mai târziu. Sfântul Iona a fost hirotonit Episcop de Riazan și Murom.

Sfântul Fotie, Mitropolitul Moscovei a murit în anul 1431. La cinci ani după moartea sa, Sfântul Iona a fost ales de către Soborul Ierarhilor să ocupe scaunul de Mitropolit al Întregii Rusii, datorită vieții sale virtuoase și sfinte. Nou-alesul Mitropolit a plecat îndată spre Constantinopol cu delegația scrisă de Sobor, pentru a fi uns Mitropolit al Rusiei. Când a ajuns la Patriarhul Iosif al II-lea al Constantinopolului (1416-1439), Sfântul Iona a aflat că acesta hirotonise deja pe Isidor, bulgar de neam, ca Mitropolit al Rusiei. Petrecând o perioadă scurtă de timp la Kiev și apoi la Moscova, Isidor a mers la Sinodul de la Florența (1438), unde a îmbrățișat catolicismul.

Soborul Ierarhilor Ruși s-a reunit și l-au depus din funcția de Mitropolit al Rusiei. Acesta a rămas la Roma, unde a și murit în anul 1462.

Rămânând iarăși vacant scaunul de Mitropolit, Soborul Ierarhilor l-a ales în unanimitate pe Sfântul Iona ca Mitropolit al Moscovei și al Întregii Rusii. El a fost sfințit de ierarhii ruși la Moscova, cu binecuvântarea Patriarhului Grigorie al III-lea al Constantinopolului (1445-1450). Aceasta a fost prima dată când episcopii ruși și-au sfințit (hirotonit) singuri Mitropolitul.

Sfântul Iona a condus turma ce o primise cu stăruință spre virtute și evlavie, propovăduind credința creștină prin cuvânt și faptă. În ciuda poziției sale înalte, el a continuat viața smerită de monah ca și mai înainte.

În anul 1451, tătarii au ajuns în mod neașteptat la zidurile Moscovei, arzând toate împrejurimile și pregătindu-se pentru un atac asupra orașului. Mitropolitul Iona a condus o procesiune de-a lungul zidurilor orașului, implorând cu lacrimi în ochi pe Dumnezeu pentru a salva orașul și oamenii.

Fiind de față la moartea Cuviosului Antonie de la Mănăstirea Ciudov (care era cunoscut pentru viața sa virtuasă), Sfântul Iona a spus: „Fiule și frate Antonie! Roagă pe Milostivul Dumnezeu și pe Preasfânta Maica Sa pentru ca orașul acesta să fie eliberat și pentru toți creștinii ortodocși.”

Smeritul Antonie a răspuns: „Mare ierarhe! Să-I mulțumim lui Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, Maica Lui. Ea a auzit rugăciunea ta și L-a rugat pe Fiul Ei. Orașul și toți creștinii ortodocși vor fi salvați pentru rugăciunile tale. Dușmanii vor fi învinși în curând, doar că eu voi fi ucis de aceștia.” După ce a terminat cuvântul său, Cuviosul a fost străpuns de o săgeată.

Proorocia Cuviosului Antonie a fost făcută pe 2 iulie, când este cinstit Veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Imediat după aceasta în rândul tătarilor s-a instalat o panică de nedescris, făcându-i să fugă de la zidurile orașului.

Sfântul Iona a construit o biserică în cinstea Veșmântului Născătoarei de Dumnezeu, pentru a comemora izbăvirea Moscovei de inamici.

Sfântul Ierarh Iona, Mitropolitul Moscovei a adormit în Domnul pe 31 martie 1461, fiind înmormântat în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care o ctitorise. La mormântul sfântului au început să apară vindecări minunate.

În anul 1472, moaștele Sfântului Mitropolit Iona au fost descoperite întregi și nestricate, fiind așezate în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin. Prăznuirea mutării cinstitelor moaște se face pe 27 mai.

Sinodul Bisericii Ruse din anul 1547 a hotărât canonizarea Sfântul Ierarh Iona, Mitropolitul Moscovei și al Întregii Rusii. În anul 1596, Patriarhul Iov l-a inclus pe Sfântul Iona în Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei (prăznuit pe 5 octombrie).

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Ipatie, Episcopul Gangrei

   Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, Sfântul episcop al cetăţii Gangrelor, din ţara Paflagoniei, a fost unul din cei trei sute şi optsprezece Sfinţi Părinţi care au luat parte la întâiul a toată lumea Sinod, ce s-a adunat în Niceea la anul 325, pe vremea împărăţiei marelui Constantin (306-337), la care, cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, ajutând dreapta credinţă şi fiind plin de Duh Sfânt, l-au mustrat pe Arie pentru eres şi l-au dat anatemei. Şi avea de la Dumnezeu mare putere în facerea de minuni, pentru că tămăduia toate neputinţele şi izgonea diavolii. Aşa, într-un sat, apele cele amare care curgeau din munţi, le-a făcut dulci; şi în alt loc a scos cu rugăciunea un izvor de ape calde, spre tămăduirea oamenilor.

    Umblând el într-o noapte întunecoasă, aproape de un râu, se arătau lumini aprinse din ape, luminându-i calea, ca să nu alunece şi să cadă în repejunile apelor. A omorât apoi un balaur înfricoşător, pentru că, după moartea marelui Constantin, împărăţind fiul său Constantie (337-361), un foarte mare balaur s-a târât în palatul împărătesc, neştiut de unde, păzind cămările cele de vistierie, în care era aurul şi toată bogăţia împărătească. Şi, punându-şi capul în uşă, nu lăsa pe nimeni să se apropie.

    De acest lucru împăratul înspăimîntîndu-se, a rugat prin scrisorile sale pe sfinţitul lui Dumnezeu, Ipatie, ca să vină în Constantinopol, căci era slăvit numele sfântului pentru minunile ce le făcea cu darul lui Hristos. Când a venit sfântul, împăratul l-a întâmpinat şi până la pământ i s-a închinat şi cu toată cinstea l-a primit, rugându-l ca prin rugăciune să izgonească pe balaurul acela din vistieriile împărăteşti, pe care nici o putere omenească nu putea să-l alunge, deşi mulţi din duhovniceasca rânduiala, înarmându-se cu rugăciunea, se ispiteau asupra lui, însă nimic n-au sporit; ba unii chiar au şi pătimit de la balaur.

    Sfântul Ipatie a zis: "Nu poate rugăciunea noastră, o, împărate; însă poate credinţa ta către Dumnezeu!" Şi, închinându-se până la pământ, s-a rugat multă vreme. După aceea, sculându-se, a zis către împărat: "În mijlocul alergării de cai, unde este chipul tatălui tău, porunceşte să se pregătească un cuptor şi să-l aprindă foarte tare şi să aştepte până ce voi veni acolo". Deci, îndată pregătindu-se cuptorul şi aprinzându-l, făcătorul de minuni, Sfântul Ipatie, luând toiagul său cel arhieresc, a mers la cămările împărăteşti şi, porţile vistieriilor deschizându-le, a bătut mult pe balaur cu toiagul. Şi tot poporul împreună cu împăratul priveau de departe, fiind cuprinşi de frică şi de cutremur, pentru că vedeau că nu iese balaurul şi acum ziua se sfârşea şi aşteptau cu toţii ca să fie omorât sfântul de către balaur, precum aceasta şi la alţi preoţi s-a mai întâmplat. Iar arhiereul, ridicându-şi ochii la cer şi chemând pe Domnul într-ajutor, şi-a băgat toiagul în gura balaurului şi a zis: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, urmează-mi mie!"

    Iar balaurul, apucându-se cu dinţii de toiag, urma pe sfânt că un rob legat, căci cu adevărat îl legase cu dumnezeiasca putere, marele făcător de minuni. Şi, ieşind fericitul din vistieriile împărăteşti, tot locul alergării de cai şi târgul l-a înconjurat, ducând pe balaur. Iar cei ce priveau, văzând pe balaurul acela ţinându-se de toiag şi târându-se, s-au înspăimântat şi s-au mirat foarte tare, pentru că balaurul era foarte înfricoşat, având lungime de şaizeci de coţi.

    Apropiindu-se sfântul de cuptorul cel aprins care ardea cu mare văpaie, a zis către balaur: "În numele lui Hristos, pe Care şi eu cel neînsemnat Îl propovăduiesc, îţi poruncesc să intri în mijlocul focului acestuia". Iar înfricoşatul balaur plecându-se, s-a aruncat cu mare repeziciune în cuptorul cel înfocat şi a ars în mijlocul cuptorului, iar toţi oamenii care cu spaimă priveau la aceasta, preamăreau pe Dumnezeu că, pe acest luminător şi făcător de minuni, adică pe Sfântul Ipatie, în zilele lor l-a arătat lumii.

    Atunci, împăratul a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfântului Ipatie, şi-l cinstea pe fericitul ca pe un tată al său. Şi a poruncit să zugrăvească pe o scândurica chipul sfântului şi în vistieriile împărăteşti chipul aceluia să-l pună spre gonirea puterii celei potrivnice. Iar pe sfântul, cinstindu-l cu daruri şi cu dragoste sărutându-l, l-a eliberat întru ale sale.

    Dar, pe când mergea sfântul la scaunul său, nişte oameni înrăutăţiţi care erau de eresul lui Novaţian, cu zavistie multă aprinzându-se asupra arhiereului lui Dumnezeu, s-au ascuns în calea lui la un loc strâmt, lângă o râpă de munte şi lângă un mal, înarmaţi fiind cu săbii şi cu ciomege. Apoi deodată, fără de veste, năvălind asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi dându-i multe bătăi, de pe malul cel înalt l-au aruncat în prăpastia aceea. Iar sfântul, fiind abia viu, şi-a înălţat mâinile în sus şi, ridicându-şi ochii la cer - precum altă dată Sfântul întâiul Mucenic Ştefan -, se rugă pentru cei ce l-au ucis şi zicea: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Şi, încă rugându-se, o femeie ce ţinea de eresul lui Arie, luând o piatră, a lovit pe sfântul tare în cap şi l-a omorât. Iar sufletul lui cel sfânt, îndată ieşind din legăturile trupeşti, s-a suit la Dumnezeu.

    După aceea ucigaşii, luând trupul sfântului, l-au ascuns în nişte paie ce se întâmplaseră acolo aproape şi s-au dus. Dar n-a zăbovit asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu, răsplătind sângele cel nevinovat. Căci mai întâi pe femeia aceea a apucat-o duhul cel necurat, chiar în acel loc, şi o muncea pe dânsa şi cu aceeaşi piatră cu care l-a omorât pe sfânt îşi bătea pieptul său neîncetat; şi toţi s-au îndrăcit şi pătimeau cumplit.

    Mai târziu plugarul ale căruia erau paiele, neştiind nimic despre uciderea cea nedreaptă ce se făcuse, a mers ca să ia paie pentru animalul său şi a auzit glas de îngeri cântând şi se minuna. Iar pe când lua paie, a găsit trupul cel mort tot rănit de bătăi şi mult s-a înspăimântat. Şi, cunoscând pe episcopul său, Sfântul Ipatie, a alergat la sătenii săi şi a vestit degrabă în toată cetatea. Apoi îndată locuitorii cetăţii Gangrelor, adunându-se, au mers cu multă tânguire şi au luat cinstitul trup al sfântului părinte şi al lor păstor şi l-au îngropat cu cinste la un loc însemnat. Iar femeia cea ucigaşă urma trupul sfântului care se ducea la îngropare şi se bătea cu piatra aceea cu care ucisese pe arhiereul lui Dumnezeu, mărturisind înaintea tuturor păcatul său. Iar după ce s-a îngropat sfântul său trup, femeia aceea s-a tămăduit de muncirea diavolească, asemenea şi ceilalţi care luaseră parte la ucidere şi se îndrăciseră.

    Deci toţi au dobândit tămăduire la mormântul sfântului, care, şi după moarte arătându-şi bunătatea sa vrăjmaşilor, i-a făcut sănătoşi. Şi alte minuni şi tămăduiri li s-au arătat oamenilor, care veneau cu credinţă la mormântul sfântului, prin rugăciunilor lui cele sfinte.

Viaţa Sfântului Mucenic Veniamin, diaconul

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic, Izdigherd, împăratul perşilor, a pornit război împotriva Bisericilor, luând pricină din următoarea împrejurare: un episcop oarecare, Avdas, împodobit cu multe feluri de virtuţi, împins de zel dumnezeiesc a nimicit Pirionul, adică templul în care perşii se închinau focului. Aflând împăratul acest lucru de la magi, a trimis, de l-a adus înaintea lui pe Avdas, pe care l-a întrebat mai întâi cu blândeţe pentru ce a făcut acest lucru şi i-a poruncit să zidească din nou templul acela. Dar Avdas împotrivindu-se şi spunând că nu poate nicidecum să facă aşa ceva, atunci Izdigherd a ameninţat că va distruge toate bisericile şi a pus început ameninţărilor lui, poruncind mai întâi să fie omorât dumnezeiescul Avdas. Auzind aceasta, sfântul s-a bucurat foarte. Şi în felul acesta bucurându-se şi veselindu-se şi-a primit sfârşitul.
Sfinţii Mucenici Avdas episcopul, Veniamin diaconul, nouă mucenici împreună cu ei şi alţi mulţi sfinţi care au mărturisit în Persia, au fost aruncaţi în închisoare şi au fost mâncaţi de vii de şoarecii şi de pisicile închise laolaltă cu ei.
După trecere de treizeci de ani, furtuna prigoanei dezlănţuită de magi, întocmai ca de nişte vânturi puternice, a adus asupra credincioşilor iarăşi încercările chinurilor. Căci mistuind pe mulţi cu tot felul de pătimiri, îi dădeau apoi morţii, iar pe alţii supunându-i la surghiunuri îndelungate şi la tot felul de chinuri, îi slobozeau din viaţă prin morţi de tot felul.
Dar nu trebuie să ne mirăm, fiindcă acestea s-au întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci lupte de felul acesta a spus Stăpânul nostru aveau să aibă loc. Pentru aceasta şi sfinţii aceştia, prin răbdare şi mucenicie, au primit cununile biruinţei.

Sfântul Ierarh Inochentie, Mitropolitul Moscovei, luminător al Siberiei şi Americii

După ce a fost hirotonit preot, a petrecut un an ca paroh în Irkuţk, apoi s-a oferit să plece ca misionar în Alaska, deși mulţi alţi clerici se temeau să o facă, auzind că e vorba de un ţinut sălbatic, înţesat de locuitori periculoși.

Sfântul Ierarh Inochentie, Mitropolitul Moscovei și Kolomnei este prăznuit de trei ori în an: pe 31 martie (ziua mutării sale la Domnul), pe 5 octombrie (de Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei) şi pe 6 octombrie (ziua canonizării sale).

Sfântul Inochentie s-a născut în familia unui epitrop, pe 26 august 1797, în satul Anginsk din gubernia Irkuţk (Rusia), primind la Botez numele de Ioan.

A rămas orfan la vârsta de şase ani şi a intrat la Seminarul din Irkuţk la nouă ani. La scurtă vreme după ce a ajuns acolo, au fost descoperite moaştele Sfântului Inochentie de Irkuţk, ale cărui nume şi lucrare apostolească vor fi moştenite mai apoi de tânărul Ioan. Era un elev silitor, plin de smerenie şi blândeţe - pentru aceasta i s-a dat numele Veniaminov, după fostul episcop Veniamin al Irkuţkului, mult iubit de credincioşi.

Pe 13 mai 1817 a fost numit diacon al Bisericii Bunavestire din Irkuțk, iar în 18 mai 1821 a fost hirotonit preot.

După ce a fost hirotonit preot, a petrecut un an ca paroh în Irkuţk, apoi s-a oferit să plece ca misionar în Alaska, deși mulţi alţi clerici se temeau să o facă, auzind că e vorba de un ţinut sălbatic, înţesat de locuitori periculoși. Soţia sa a izbucnit în lacrimi când i-a auzit hotărârea, dar nu a izbutit să-l facă să se răzgândească. Aşa că, pe când avea 26 de ani, a purces împreună cu familia sa într-o călătorie obositoare de peste 2000 de mile, care a durat mai bine de un an, şi a ajuns în cele din urmă pe Insulele Aleutine în 1824.

A ridicat de unul singur o biserică, călătorind până departe cu ajutorul caiacului, al saniei trase de câini sau chiar de reni. A învăţat şase dialecte ale limbii băştinaşilor şi a fost autorul celui dintâi alfabet pentru aleuţi. A tradus Scriptura şi alte scrieri sfinte în graiul acestora. După mai mulţi ani, a tradus cărţile Scripturii şi în alte limbi ale băştinaşilor din Alaska. A studiat în amănunt ţinuturile şi a scris lucrări etnografice, geografice şi lingvistice, datorită cărora a fost ales mai apoi membru de onoare al Societăţii Geografice Ruse şi al Universităţii Imperiale din Moscova.

S-a întors în Rusia să caute mai mult sprijin pentru misiunea din Alaska. Aici, după ce i-a murit soţia, a depus voturile monahale, luându-și numele de Inochentie, după Sfântul Ierarh Inochentie al Irkuţkului. Mai târziu a fost hirotonit episcop al noului scaun arhieresc al Kamciatka-Kurilelor şi Insulelor Aleutine. S-a întors în acele ţinuturi, ridicând neobosit noi biserici, îndrumând preoţii şi căutând să aducă Evanghelia şi Sfânta Biserică Ortodoxă tuturor băştinaşilor Alaskăi. Încuraja în această lucrare folosirea limbii engleze şi a preoţilor din rândul indigenilor.

După o vreme a fost hirotonit Arhiepiscop, iar la întoarcerea sa în Rusia a ajuns în cele din urmă Mitropolit al Moscovei, unde şi-a urmat lucrarea misionară plină de râvnă, întemeind şi îndrumând Societatea Misionară Ortodoxă.

A rămas cunoscut până astăzi pentru râvna în propovăduirea Evangheliei către întreaga lume. Propovăduirea învățăturilor apostolice de Mitropolitului Inochentie s-a întins peste un teritoriu uriaş, ce cuprindea Alaska şi Ciukotka, Insulele Aleutine, Kurile şi Komandorski, Siberia de Est, regiunea Amurului, Kamceatka şi Orientul Îndepărtat. Mitropolitul Inochentie a adus lumina credinţei creştine în insulele: aleutinilor, koloşilor, kurililor, eschimoşilor, kenailor, ciugacilor, kamciadalilor, oliutorilor, neghidalilor, mongolilor, samoghirilor, goldilor, guliakilor, koriakilor, tunguşilor, ciukcilor, iakuţilor şi kitienilor.

Propovăduirea Evangheliei a fost izbânda vieţii Mitropolitului Inochentie, ocupând un loc aparte în slujirea sa apostolească. Mitropolitul avea darul ţinerii de omilii şi era un predicator strălucit. Nu scăpa niciun prilej de a propovădui şi vorbi oamenilor, învăţându-i necontenit şi pe preoţii săi să facă același lucru.

Sfântul Inochentie s-a mutat la Domnul în 31 martie 1879, în zi de duminică, fiind înmormântat la Biserica Sfântului Duh al Sfintei Treimi - Lavra Sfântului Serghie de Radonej.

Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Inochentie pe 6 octombrie 1977.

În anul 1994, în timpul unor săpături lângă Biserica Sfântului Duh al Sfintei Treimi - Lavra Sfântului Serghie, au fost descoperite moaștele Sfântului Ierarh Inochentie, care sunt cinstite acum de credincioșii din Rușia și America.

Cuviosul Vlasie, cel din Amorio (+909/912)

Pentru întreg Athonul era „ ca o stea strălucitoare luminându-i pe toți prin calitățile sale, pentru aceea însuși muntele și locuitorii lui, care petreceau sub porunca lui erau conduși la pace adâncă, odihniți de adierile Duhului”.

Provenea din Amorio, din Asia Mică, din satul Aplatiani și numele lui de mirean era Vasile. La începutul secolului al 9-lea își părăsește patria și pleacă în Constantinopol unde este hirotonit diacon la Sfânta Sofia de sfântul Patriarh Ignatie. La aceeași biserică îl avea pe fratele său preot. După o plecare plină de peripeții în Bulgaria și după izbăvirea lui minunată, călătorește spre Roma. Acolo a rămas pentru o perioadă de aproape doisprezece ani, a fost hirotonit preot,  atrăit o viață minunată în chinovia Sfântului Cezar , săvârșind minuni și de două ori l-a cercetat în vedenie Maica Domnului. Se întoarce și se însingurează în vestita mănăstire Studion pentru patru ani unde leagă prietenii cu puternici conducători, cu Împăratul Leon al VI-lea cel Înțelept și cu sfântul Patriarh Antonio.
În jurul anului 896, „dorind să treacă singur prin lupta mucenicească”, vine în Athos cu câțiva ucenici ai lui și construiește un schit. După ce l-a făcut strălucit și l-a lăsat urmaș al său pe unul dintre ucenicii lui, a fost atras în părțile mai pustii ale Muntelui și s-a predat acolo nevoinței și rugăciunii. „A rămas singur în pustie și se dedica întreg rugăciunii, fără să îngrijească de mâncare sau să se teamă de animalele sălbatice. Se hrănea cu dumnezeieștile cuvinte și iarba muntelui. Animalele pădurii erau prietenii lui și se apropiau de el cu respect”. Adeseori la liturghiile lui în aer liber liturghiseau împreună cu el și îngerii și păstorii rămâneau uimiți din pricina cântărilor cerești și povesteau „cu mare glas în toată zona minunile lui Dumnezeu”.
Pentru întreg Athonul era „ ca o stea strălucitoare luminându-i pe toți prin calitățile sale, pentru aceea însuși muntele și locuitorii lui, care petreceau sub porunca lui erau conduși la pace adâncă, odihniți de adierile Duhului”.
După o perioadă de încă doisprezece ani de nevoințe, s-a întors la mănăstirea Studion, pentru că începuseră oamenii să-l tulbure. După o arșiță acută și după ce și-a văzut mai dinainte sfârșitul și a liturghisit pentru ultima oară  și-a dat sfântul său suflet Ziditorului său. Frumoasa lui viață a fost scrisă în jurul anului 940 de un monah studit, care era ucenic al ucenicului lui Luca, „cel mai bun între părinți” și „ucenicul cel mai îndrăgit”. Este necunoscută în Sfântul Munte cinstea lui ca Aghiorit.
Pomenirea lui se cinstește pe 31 Martie.

Viaţa Sfântului Ierarh Avdas

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic, Izdigherd, împăratul perşilor, a pornit război împotriva Bisericilor, luând pricină din următoarea împrejurare: un episcop oarecare, Avdas, împodobit cu multe feluri de virtuţi, împins de zel dumnezeiesc a nimicit Pirionul, adică templul în care perşii se închinau focului. Aflând împăratul acest lucru de la magi, a trimis, de l-a adus înaintea lui pe Avdas, pe care l-a întrebat mai întâi cu blândeţe pentru ce a făcut acest lucru şi i-a poruncit să zidească din nou templul acela. Dar Avdas împotrivindu-se şi spunând că nu poate nicidecum să facă aşa ceva, atunci Izdigherd a ameninţat că va distruge toate bisericile şi a pus început ameninţărilor lui, poruncind mai întâi să fie omorât dumnezeiescul Avdas. Auzind aceasta, sfântul s-a bucurat foarte. Şi în felul acesta bucurându-se şi veselindu-se şi-a primit sfârşitul.
Sfinţii Mucenici Avdas episcopul, Veniamin diaconul, nouă mucenici împreună cu ei şi alţi mulţi sfinţi care au mărturisit în Persia, au fost aruncaţi în închisoare şi au fost mâncaţi de vii de şoarecii şi de pisicile închise laolaltă cu ei.
După trecere de treizeci de ani, furtuna prigoanei dezlănţuită de magi, întocmai ca de nişte vânturi puternice, a adus asupra credincioşilor iarăşi încercările chinurilor. Căci mistuind pe mulţi cu tot felul de pătimiri, îi dădeau apoi morţii, iar pe alţii supunându-i la surghiunuri îndelungate şi la tot felul de chinuri, îi slobozeau din viaţă prin morţi de tot felul.
Dar nu trebuie să ne mirăm, fiindcă acestea s-au întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci lupte de felul acesta a spus Stăpânul nostru aveau să aibă loc. Pentru aceasta şi sfinţii aceştia, prin răbdare şi mucenicie, au primit cununile biruinţei.

Cântare de laudă în cinstea adevărului

Cunoaşteţi adevărul, ne porunceşte Domnul;

Căci cel care adevărul cunoaşte robit nu va putea fi niciodată.

Celor credincioşi, adevărul libertate le este;

Şi prin adevăr, credincioşii stăpînesc lumea.

Căci robirea curge din minciună

Precum rîul din izvor.

Minciuna veşnic îl ţine pe mincinos

În lanţurile robiei.

Minciuna este întunericul cel de la amiază

Care duce veşnic în rătăcire,

Şi prin această rătăcire îi pogoară pe oameni în gheena.

Minciuna îl încătuşează pe om cu spaimă,

Spaimă de toţi şi de toate:

De oameni, de lume, şi de diavoli.

Dar adevărul este lumina ce risipeşte întunericul,

Şi dăruieşte libertate sclavului disperat:

Libertate faţă de oameni, faţă de lume,

Faţă de spaimă şi faţă de blestemaţii demoni.

Cel care recunoaşte adevărul devine liber.

Prin libertate se cîştigă stăpînire asupra tuturor duşmanilor.

Leagănul libertăţii îl pregăteşte adevărul,

Căci fără adevăr, libertatea nu există niciodată. 

Intru aceasta luna martie, in 31 de zile, pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Ipatie, facatorul de minuni, episcopul Gangrelor (sec. IV).    Acest mare placut al lui Dumnezeu, Ipatie, episcopul Gangrelor, din Paflagonia, a fost unul din cei 318 Sfinti Parinti de la intaiul Sinod cel a toata lumea, care s-a tinut la Niceea (325), in vremea Sfantului Imparat Constantin (324-337), osandind ratacirea lui Arie si intarind credinta cea adevarata in Sfanta Treime, statornicita de Mantuitorul, propovaduita de Apostoli si pecetluita cu sangele Mucenicilor, si a trait el pana pe timpul imparatiei lui Constantiu, fiul merelui Constantin.
   Inarmat din tinerete cu intelepciunea Sfintelor Scripturi, fericitul Ipatie se nevoia cu faptele bune placute lui Dumnezeu si propovaduia neincetat dreapta credinta pastoritilor sai, facandu-se vestit prin semnele minunate ce lucra Dumnezeu printr-insul, ca unul ce era cu totul plin de Duhul Sfant, incat insusi imparatul Constantiu il cinstea si-l pretuia, ca unul ce avusese mult folos de la dansul.
   Odata, insa, pe cand fericitul Ipatie se intorcea din Constantinopol la cetatea sa, Gangra, o ceata de eretici novatieni hotarasera sa-l piarda pe cela ce se aratase stalp neclintit Bisericii lui Hristos. Ca niste talhari l-au pandit, ca niste fiare salbatice s-au repezit asupra Cuviosului episcop si l-au lovit de moarte, strapungandu-i trupul cu sulitele si umplandu-l de rani; apoi, l-au aruncat intr-o prapastie, prada pasarilor si salbaticiunilor.
   Zvarcolindu-se in durerile mortii, Cuviosul Ipatie si-a adunat puterile si s-a rugat, cum se rugase si alta data Sfantului Arhidiacon Stefan, spre iertarea si imblanzirea ucigasilor lui. Dar, pe cand se ruga, o femeie din ceata lui Arie, luand o piatra ascutita, i-a zdrobit capul Cuviosului episcop si l-a lasat mort, iar trupul sau a fost ascuns in sura de paie a unui gospodar din apropiere.
   Deci, afland de aceasta, crestinii din Gangra au venit si au luat trupul Sfantului, ca unul care prin binefacerile si sfintenia vietii lui castigase dragostea pastoritilor sai, si cu multa cinste, si cu mare alai si jale, ca pe un Mucenic al dreptei credinte, au ingropat sfintele lui moaste. Si multe minuni si tamaduiri s-au aratat acolo, cu darul lui Hristos, oamenilor ce veneau cu credinta la mormantul Sfantului. Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.    


 Intru aceasta zi, cuvant pentru cei puternici, care asupresc pe cei mici si despre milostenie..    Anastasie imparatul, cazand in erezia lui Eutihie, a izgonit pe Ilie patriarhul din scaunul Ierusalimului si pe Flavian, arhiepiscopul Antiohiei, dupa Sinodul din Calcedon. Si l-a surghiunit pe Ilie la Aila, iar pe Flavian la Petra. Deci, intr-o zi, amandoi patriarhii au trimis veste unul la altul, zicand: sa mergem dar, sa ne judecam cu dansul inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca Domnul Insusi a zis: Eu sunt Cel ce judec cu dreptate si nu Ma sfiesc de fata omului." Si, dupa doua zile, s-au mutat amandoi patriarhii la Dumnezeu.
   Deci, aceasta stiindu-le voi, puternicilor, sa nu faceti nedreptati celor neputinciosi, ca sa nu va dea pe voi lui Dumnezeu si acolo cumplit sa fiti osanditi. Pentru ca s-a zis: "Viermele nu va muri si focul nu se va stinge pentru cei ce nu judeca dupa dreptate si jefuiesc averile strainilor si, cu mandria cea mare inaltandu-se, nu-si aduc aminte de ziua mortii." Ca in ceasul acela, omul s-ar lipsi, bucuros, de toata bogatia lumii acesteia, numai sa scape si sa nu i se desparta sufletul de trup, pentru ca moartea pacatosului cumplita este. Iar de va sculati din pat si din boala mortii, apoi, iara va apucati, asuprind si mai rau casele saracilor jefuiti dupa nedreptate judecati, va fatarniciti si cu sila luati, pe sarac nu-l miluiti, pe cei scapatati nu-i ajutati. Oare, ce adunati? Nu stiti ca, venind moartea, toate acestea pier? Ca a Domnului este stapanirea si caruia voieste, aceluia o si da. Cuviosul Savarie a zis asa: "Daca postesti, iar milostenie nu faci, aceasta nu se numeste post, ci, mai amar si mai rau esti decat cela ce se prea satura si se imbata si se ingrasa. Si inca ce zic, numai de post, ca, chiar si fecioria nu-ti vei pazi curata, afara de camara de mire vei ramane, neavand milostenie. Mare este fecioria, si chiar si in Legea noua, la mare cinste a pus-o Domnul, dar insesi fecioarele au ramas afara, de vreme ce milostenie nu au avut. Ca nimeni nu va putea castiga mila fara de milostenie si in lume nimeni nu traieste fara de ea." Ca si cei ce lucreaza cu palmele si ostasii si lucratorii de pamant si negustorii, toti slujesc aproapelui si aceasta mare facere de bine este. Iar a trai pentru sine singur si pe ceilalti a-i trece cu vederea, urat este lucrul acesta si strain de crestinatate. Ca daca voiesti sa fii bogat in vecul viitor, apoi fii sarac aici, Risipeste aici, ca sa aduni acolo. Ca nici semanatorul n-ar aduna, daca, mai intai, n-ar risipi. Pentru ce, dar, nu dai si tu celor ce au trebuinta? Zici: "O casa de copii imi sta inainte si voiesc sa-i las pe dansii indestulati."
   Insa de voiesti sa-ti lasi copiii indestulati, bogati, lasa-le lor, mai bine, pe Dumnezeu datornic. Ca daca tu, mai inainte de moarte apucand, vei da averea ta lui Dumnezeu imprumut, atunci multa rasplata le va fi copiilor, ca prin ea, Dumnezeu dator le este ca mai mult sa-i iubeasca.
   Deci, daca voiesti ca sa-L ai pe El prieten, mai inainte, sa-l faci pe El datornic. Ca nici un om care da imprumut, avand datornic, nu se bucura atata, pe cat se bucura Dumnezeu, fiind datornicul tau. Deci, pentru ce dai oamenilor averea spre pastrare, cand Hristos sta gata a o primi, voind cu si mai multa dobanda sa-ti dea imprumutul? Ca din mainile Lui nimeni nu o va rapi. La oameni, adica, de-ti va pazi cineva averea ta, plata cere de la tine. Iar Hristos, pentru pazire, iti daruieste tie mai multa plata. Pentru aceasta iti porunceste tie Dumnezeu, ca averea ta sa o dai celor ce au trebuinta, ca sa ti-o pazeasca. Ca pana o tii singur nu fara teama, o pastrezi; te temi, ca sa nu o ia cineva de la tine, vecinul clevetitor sau talhar, sau moartea sa te ajunga. Iar de o vei imparti la saraci, Eu, zice Domnul, ti-o voi pazi cu intemeiere. Pentru ca, vrand sa ti-o dau, zice Domnul, o iau de la tine. Ci, ca mai multa in veacul viitor, in viata cea neimbatranitoare, sa ti-o dau tie, spre bucuria cea fara de sfarsit. Amin.    


 Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre dragoste..    Un pustnic, afland pe un om indracit, care nu putea sa posteasca, s-a rugat lui Dumnezeu sa se multe la dansul dracul si acela sa se slobozeasca. Si l-a ascultat pe el Dumnezeu si a intrat dracul in pustnic, departandu-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind ingrunat, rabda in post si in rugaciune si zdrobindu-se in nevointa. Si dupa putine zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe dracul si de la dansul.
   Un monah avea in grija sa alt monah care era intr-o chilie departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gandul: "Cheama pe fratele, sa vina sa ia paine." Si iarasi a socotit: "De ce pentru paine sa supar eu pe fratele meu, sa vina la mine, zece mile? Mai bine sa o duc eu.". Si, luand-o, s-a dus la el. Iar mergand, s-a lovit cu piciorul de o piatra si, randundu-i-se degetul, curgea sange mult. Iar el de durere a inceput sa planga si indata a venit la el ingerul, zicand: "De ce plangi?" Iar el, aratandu-i rana, a zis: "Pentru aceasta plang." Zis-a ingerul: "Nu plange pentru aceasta, ca pasii pe care-i faci, se numara pentru Domnul si spre mare rasplatire inaintea fetii lui Dumnezeu se fac." Atunci pustnicul, multumind lui Dumnezeu, calatorea bucurandu-se. Si venind la fratele, i-a adus painile. Si i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu si, dandu-i painea, s-a intors. Iar a doua zi, luand iarasi paine, se ducea, la alt monah, s-o dea. Si s-a intamplat atunci, ca venea si acela la el si s-au intalnit pe cale amandoi. Deci, a zis cel ce mergea catre cel ce venea: "O comoara aveam si ai cautat sa mi-o pradezi." Iar acela a zis lui: "Au doara, usa cea stramta, numai pe tine te incape? Lasa-ne si pe noi sa venim impreuna cu tine." Si, indata vorbind ei, li s-a aratat ingerul Domnului si le-a zis: "Osteneala voastra s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu buna mireasma." Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.    


 Cuvant la invierea lui Hristos, al celui intre Sfinti, Parintelui nostru Dimitrie mitropolitul..    "Pe Iisus, Il vedem incununat cu slava si cu cinste, din pricina mortii pe care a suferit-o" (Evr. 2.9).
   In ziua cea trecuta, a patimilor Domnului, am vazut pe Hristos Mantuitorul nostru, fara de slava si fara de cinste, asa cum graia Isaia despre Dansul: "Si l-am vazut pe El si nu avea chip, nici frumusete, ci chipul Lui era necinstit si mai defaimat decat al tuturor fiilor omenesti." iar acum, intru luminatul praznic al Invierii Lui, vedem impreuna cu Sfantul Ioan Teologul, slava Lui, ca slava Unuia nascut din Tatal, plin de har si de adevar, iubitii mei ascultatori.
   Intru acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos a fost incununat cu spini, spre batjocura, iar acum, spre slava Sa, primeste flori pe preacuratul sau cap, nevestejitii trandafiri de lauda.
   Intru acea vreme, cu cei fara de lege s-a socotit, iar acum este Dumnezeu in mijlocul poporului Sau, pe care L-a rascumparat cu scump sangele Sau si din iad l-a slobozit. Ca, Domnul, in mijlocul adunarii Sfintilor Sai, s-a aratat, zicand: "Eu sunt cu voi."
   Intru acea vreme, multi trecand, Il batjocoreau pe El, iar acum, in numele cel Sfant al Lui, se inchina tot genunchiul, al celor ceresti si celor pamantesti si al celor de dedesubt. Intru acea vreme, a fost batut peste spate, peste obraz si chinuit pana la moarte, ca, spanzurandu-L pe lemn, L-au omorat. Iar acum, El a omorat moartea si pe diavolul. Ca scrie: "Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta?"
   Intru acea vreme, Datatorul nostru de viata era mort, iar acum viu este Domnul si binecuvantat Dumnezeu. Intru acea vreme, soarele pe cer, la amiaza s-a intunecat, iar acum, din mormant, Soarele dreptatii, cel frumos, noua ne-a resarit. Si vedem, impreuna cu Apostolul, pe Iisus, ca, pentru primirea mortii, cu slava si cu cinste S-a incununat.
   Iar noi aici, cercetand in scurt, vedem ca alta cale nu este, catre vesnica slava si cinste, fara numai prin multe patimiri. Ca, si Insusi Incepatorul vietii noastre, Hristos se cuvenea, prin patimiri, a se sfarsi.
   Intru aceasta putina vreme, sa ne inaltam mintea noastra catre cer, lasand toata grija cea lumeasca. Si sa privim, ca printr-o oglinda, prin descoperirea Sfantului Ioan Teologul. Si sa auzim ce se lucreaza in cer. Ca eu aud acolo o oarecare tulburare facandu-se, ca un glas de tunete tari si glas de ape al ingerilor celor multi - ca era numarul lor mii de mii -, imprejurul Tronului si al celor patru fiinte si al batranilor, un glas zicand: "Poruncesc la toate zidirile, in cer si pe pamant si sub pamant si in mare, ca sa se pregateasca multumire si inchinaciune pe robi Fetei imparatesti, ce sta pe Scaunul cel dumnezeiesc."
   Sa vedem, dar, noi, cine imparateste pe Scaunul cel dumnezeiesc? Mie mi s-a parut ca Leul va lua imparatia. Ca se zice: "Iata Leul, cel ce este din semintia lui Iuda, a biruit." Si celui ce biruieste, zice Dumnezeu, ii voi da sa stea pe Scaunul Meu. Dar nu vad, pe Scaunul lui Dumnezeu, pe Leu. Deci, are sa ia imparatia, negresit, Vulturul, cel ce-si acopera cuibul sau si peste puii sai se va indura, ca si a intins aripile sale si i-a luat pe ei si i-a ridicat pe umerii sai. Dar, nici pe Vultur nu-l vad pe Scaun. Atunci, cine este in acest fel, Cel ce primeste acea dumnezeiasca si imparateasca cinste. Caruia are a se inchina toata zidirea cea de sus si cea de jos? Privind, iata, vad pe Mielul imparatind - Miel injunghiat, si aud mii de mii zicand cu glas mare: "Vrednic este Mielul, cel injunghiat, sa ia puterea si bogatia si taria si intelepciunea si cinstea si slava si binecuvantarea." Deci, sa luam aminte, ca Unul si acelasi Hristos este si Leu si Vultur si Miel Leu, ca a biruit lumea si ca moartea si iadul a stricat: Vultur, ca pe sufletele sfintilor le-a ridicat pe aripile sale si pe umerii sai si i-a scos pe ei din iad: Miel, ca a patimit pentru toti. Insa, cand a voit a imparati, a imparatit nu cu infatisarea leului, nici cu cea a vulturului, ci cu infatisarea Mielului, celui injunghiat, ca sa arate ca, pentru cununa Imparatiei Ceresti si a vesnicei slave, nu este alta cale, in afara de calea patimirii Celui injunghiat. Si, din pamanteni cine voieste ca acolo sa afle cununa, sa-si raneasca inima sa prin umilinta sa-si injunghie patimile sale prin omorare si greu sa patimeasca in ostenelile pocaintei. Cautand spre cele ceresti, sa privim si Raiul, care, asa cum este scris in descoperirea Teologului, pe langa alte minunate si nepovestite frumuseti, are si aceasta mica frumusete, ca portile care sunt in numarul de douasprezece, sunt margaritare. Pentru care, oarecine marturiseste, zicand ca, in visul noptii, de i se arata cuiva margaritar, atunci, insemneaza lacrimi. La aceasta se uneste si Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand: "Ochii lui David cu ploi de lacrimi erau infrumusetati, ca si cu niste margaritare." Ma minunez ca, daca margaritarele sunt semnul lacrimilor, ele sunt si semn de plangere. Deci, pentru ce sunt acolo porti de margaritare, unde nu se arata nimic de lacrimi, nimic de plans, ci toate sunt pline de nepovestita bucurie? Eu, cercetand, am cunoscut ca acolo se va sili cineva sa intre, prin acele porti nu va putea prin altceva, fara numai prin lacrimi. Vazut-ai ca portile Raiului, cele de margaritar, insemneaza margaritarul-lacrima? Si aceasta sa-ti fie stiut, ca, prin lacrimi, ti se cade tie a intra in Rai si nu este altfel de intrare in Rai, in afara de lacrimile cele de margaritare. Ca lacrimile se fac din sfaramarea inimii, iar sfaramarea inimii din intristarea cea pentru pacate si din greaua patimire pentru Dumnezeu. In acest fel este calea spre odihna Raiului.
   Dar, sa ne intoarcem catre cele de jos si sa trecem prin partile Egiptului, sa pomenim acolo despre cele de demult lucrari ale cinstitului Iosif. Ca Domnul, pe Iosif cel prea frumos, in Egipt pregatindu-l spre scaunul si cununa imparateasca, oare ce fel de cale spre acea slava si cinste i-a pregatit? Cu adevarat, cale de spini, stramta, plina de nevointe, cu napraznica napasta, temnita intunecoasa, lanturi grele, goliciune, foame, lipsa celor de nevoie. Lunga era acea cale, legatura de multa vreme. Ca a smerit in catuse picioarele lui si prin fier a trecut sufletul lui. Dupa aceea, dupa destula si multa vreme a patimirii, a trimis imparatul si l-a slobozit pe el si l-a pus stapan casei lui si domn peste toate averile sale. Cumplita cale catre cinstea imparateasca! Iosif acela era, mai inainte, inchipuire a Patimilor Domnului nostru. Si cum si in ce fel Domnul nostru a patimit, mai inainte de a lua imparatia, peste toata faptura, nu trebuie multe a spune, celor ce bine le stiu.
   Dar, eu ma duc spre plimbare in gradina lui Solomon, ca sa iau seama ce se lucreaza acolo, Vad ca Mirele Ceresc se racoreste acolo, logodindu-si Lui mireasa, cum se zice de obste de catre pamanteni, pe Biserica Sa, pe care a rascumparat-o cu sangele cel scump al Sau, si zic, chiar, pe tot sufletul fiecarui crestin l-a rascumparat. Pe acea mireasa iubind-o mai mult decat sufletul Sau, a numit-o pe dansa crin. Ca si crinul in spini, asa este mireasa Mea. Eu voi lua seama unde Acel mire ceresc va pune crinul Sau, pe iubita Sa mireasa, in gradina Sa, Mie mi se pare ca o va pune la un loc larg, intre alte flori bine mirositoare. Iar El a pus crinul Sau intre spinii cei ascutiti, ca un crin in spini, precum este cea de aproape a Mea, in mijlocul fecioarelor.
   Aici, dar, o bine-credinciosilor ascultatori, sa gandim pentru ce Mirele Ceresc, pe crinul Sau, pe mireasa Sa, o voieste sa fie in mijlocul spinilor. Crin intre spini? Cand a sadit Raiul spre rasarit, l-a imprejmuit pe el cu pomi roditori, pomi bine infrunziti. Ierusalimul cel Nou, care s-a aratat Sf. Ioan, intru descoperire, ca venea din cer, era imprejmuit cu zid de pietre scumpe de iaspis, de safir, de smarald, de topaze, de iachint, avand porti de margaritare, fiecare poarta dintr-un margaritar. Pe via cea roditoare, de care se scrie in Evanghelia de la Matei, a inconjurat-o cu o oarecare ingraditura aleasa si cu gard a ingradit-o pe ea. Iar pe iubita Sa mireasa, pentru care nici sufletul Sau nu Si-a crutat pe cruce, o pune pe pamant intru ingradire, nu ca gradina Raiului, nu intru frumosi pomi roditori, ci, intr-o ingradire de spini, o pazeste, ca pe un crin intre spini.
   Dar, aici, sa pomenim si de parabola cea de demult, de care se scrie in cartile Judecatorilor israiliteni, in care toate lemnele, padurile, livezile, viile, adunandu-se intr-o adunare, isi alegeau lor imparat. Si, dupa ce multi s-au lepadat, s-au unit sa aleaga pe spin, ca sa imparateasca peste ele, si au zis catre el: "Vino si imparateste peste noi." Ar fi putut zice cineva lemnelor: "Ascultati, lemnelor, ce vi s-a intamplat, pe cine alegeti? Au nu sunt intre voi slaviti cedri, preainaltii finici, bineroditorii maslini si alte lemne alese si aducatoare de folos? Ci, de la spini, ce roada o sa aveti? Ce folos va fi voua? Ca Evanghelia pe el nu-l lauda, ci mai vartos zice: Au, doara, din spini aduni struguri? Dar, ca sa nu fie defaimat cu totul sfatul lemnelor, cel intr-o unire, eu le voi lauda buna socotinta, si alegerea. Ca bine au facut ele, alegandu-si-l lor pe spin de imparat. Ca, el, macar ca este spin, este incununat de trandafir, incat cu toata cumplita lui ascutire a spinilor, are a lui fireasca slava si frumusete. Si apoi, cand spinul sta imprejurul livezilor sau al viilor, atunci ingradirea este gata, pazindu-le de orice stricaciune. Pentru ca de tepii lui, ca de o arma ascutita, nu se poate apropia nimeni.
   Deci, imparateste tu, spinule, peste lemne, iar voi, prea alesi si preainalti copaci, plecati-va varfurile voastre sub spin, inchinativa lui, veniti si intrati sub umbra lui. Multele soiuri de copaci inchipuiesc tot felul de sfinti: cedrul si finicul, inchipuiesc pe cei drepti, ca dreptul ca finicul va inflori; maslinul ce bine roditor insemneaza invatatori bisericesti, care, cu roadele cuvantului lui Dumnezeu, satura sufletele oamenilor credinciosi, via insemneaza tot poporul cel de obste, care vietuieste dupa Dumnezeu; via Domnului Savaot este casa lui Israil. Dar spinul ce insemneaza, fara numai de patimire? M-am intors spre chinuire, zice, cand m-a impuns pe mine spinul. Insemneaza mucenicie, primejdii, ca niste bolduri ascutite, necazuri, ca niste rani de spini. Iar cel ce rabda, pentru Dumnezeu, toate acestea, se afla ca si crinul intre spini, care sunt patimirile insesi, si incepe a primi parti din vesnica slava.
   Inalta randuiala este cea a Proorocilor, inalta, a Apostolilor, dar nu mai prejos si a Invatatorilor, a Cuviosilor, a Feciorelnicilor, a Pustnicilor si a celorlalti Sfinti. Insa nici una din ele n-a primit desavarsirea, fara a ei patimire. Ca tuturor acestor randuieli, chip S-a facut Domnul nostru Iisus Hristos, care venind pe pamant, catre oameni, S-a aratat in multimea sfintilor si nu S-a incununat cu slava imparatestii cununi, pana n-a strabatut, mai intai, randuiala patimirii. Ca prooroc era, spunand mai dinainte cele ce erau sa fie, despre daramarea Ierusalimului si despre judecata zilei cei infricosatoare. Era apostol, pentru ca de la Dumnezeu Tatal a fost trimis, umbland si propovaduind pretutindenea. Era doctor fara de plata, ca tot poporul cauta sa se atinga de El si sa se tamaduiasca de neputintele sale. Era mare facator de minuni, ca invia mortii. Dar nu aici Si-a intarit El cununa slavei si imparatiei sale Dar unde? In randuiala patimirii, intru cununa de spini, in varsarea sangelui Sau, ca asa se cuvenea a patimi Hristos, ca sa intre in slava Sa. Si asa vedem pe Hristos, pentru patimirea mortii, cu slava si cu cinste incununat.
   O, iubitilor ascultatori, daca Hristos, Domnul nostru, Care, voind sa intre intru a Sa slava, in asa fel a trebuit a patimi, ce ne ramane noua? Ce fel de osteneli, ce fel de nevointa ne trebuie noua, celor ce voim a intra, nu intru a noastra, ci intru cea straina slava? Intru cea straina, da, pentru ca ne-am instrainat de dansa, prin pacatele noastre, ca din pantecele mamei noastre, noi, pacatosii, ne-am instrainat...    Dar nu voiesc, in sarbatoarea cea de bucurie, cu nemangaietoare cuvinte a tulbura dragostea voastra, ci, va doresc a va bucura, pentru Hristos cel inviat si strig ca David: "Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intru dansa." Amin.
 

Sinaxar 31 Martie

În această lună, în ziua a treizeci şi una, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Ipatie, episcopul Gangrelor.

Cel între sfinţi părintele nostru Ipatie a înflorit în Cilicia, s-a nevoit în Galaţia, a ajuns arhiereu în Gangre şi luând parte la Sinodul întâi Ecumenic al celor trei sute optsprezece părinţi de Dumnezeu purtători, a fost cu totul plin de Duhul Sfânt. El a ajuns vestit prin aceea că, după ce a răbdat multe ispite, a ajuns să săvârşească felurite minuni.
Odată când se întorcea din cetatea împărătească, unde săvârşise minunea uciderii în faţa tuturor a balaurului aşezat lângă cămările împărăteşti, şi se îndrepta către scaunul său de la Gangre, unii dintre aceia care împărtăşeau erezia lui Novat şi care de mai multă vreme purtau în inimi ură cumplită împotriva lui, aţinându-i calea în nişte locuri strâmte şi pline de prăpăstii, pe unde obişnuia sfântul să treacă şi stând ascunşi acolo, când sfântul a ajuns în dreptul lor au năvălit asupra lui, întocmai ca nişte fiare sălbatice scăpate dintr-o cursă, unul cu lemnul, altul cu piatra, iar altul cu sabia, împingându-l către prăpastie. Şi aruncându-l de la o mare înălţime în acea prăpastie, i-au făcut o mulţime de răni, întocmai precum mai înainte făcuseră şi iudeii celui dintâi mucenic Ştefan. Deci, sfântul căzând pe jumătate mort în apa care trecea prin acea prăpastie, după ce s-a deşteptat din durere, ridicându-şi ochii către cer, a zis: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Dar chiar pe când se ruga, o femeie necurată şi blestemată, luând o piatră mare şi lovindu-l în cap, l-a lipsit pe sfânt şi de rămăşiţa de viaţă care mai era în el, nenorocita şi ticăloasa. Şi sfântul suflet al fericitului Ipatie s-a dus în mâinile lui Dumnezeu, iar femeia aceea blestemată, fiind cuprinsă de un duh necurat, îşi lovea încetat pieptul cu aceeaşi piatră, cu care lovise pe sfânt; asemenea şi toţi cei ce luaseră parte la uciderea sfântului au început să fie chinuiţi de duhurile necurate. Şi, ascunzând trupul sfântului într-o şură cu paie, au plecat de acolo. Dar ţăranul, a căruia era şura, venind să ia nutreţ pentru vitele lui a auzit slavoslovire de cântece cereşti şi dând mai apoi de trupul neînsufleţit al fericitului părinte, a vestit tuturor aceasta.
Locuitorii cetăţii Gangrelor aflând despre aceasta, s-au adunat acolo şi cu jale de obşte luând sfintele moaşte ale episcopului lor, le-au adus în cetatea lor, aşezându-le într-un loc de seamă. Iar femeia aceea venind şi lovindu-şi continuu pieptul cu piatra cu care omorâse pe sfânt, după ce dumnezeieştile lui moaşte au fost aşezate în mormânt, îndată a luat vindecare şi tot aşa şi ceilalţi ucigaşi ai sfântului. Şi multe alte minuni s-au mai făcut cu prilejul înmormântării moaştelor sfântului, pe care însă, pentru mulţimea lor, le-am lăsat deoparte.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Acachie Mărturisitorul.

Acesta a trăit pe vremea împăratului Deciu şi propovăduind credinţa creştină, a fost prins şi adus înaintea ipatului Marcian. Şi întrebat fiind cu privire la cele ce propovăduia, el a istorisit toată rânduiala întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a vădit înşelăciunea închinătorilor la idolii elineşti. Pentru aceasta a fost supus la chinuri şi apoi a fost aruncat în închisoare. Marcian încunoştiinţând pe împăratul Deciu despre aceasta şi, după cercetarea pe care o făcuse sfântului, trimiţând împăratului scrisori, la porunca lui Deciu, sfântul a fost eliberat din închisoare. Şi mergea dintr-un loc într-altul, purtând în trupul său rănile lui Hristos. Iar după ce a învăţat pe mulţi credinţa în Hristos şi a strălucit prin minuni şi învăţături, s-a odihnit în pace.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici care au mărturisit în Persia: Avdas episcopul, Veniamin diaconul, nouă mucenici împreună cu ei şi alţi mulţi sfinţi, care au fost aruncaţi în închisoare şi care au fost mâncaţi de vii de şoarecii şi de pisicile închise laolaltă cu ei.

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic, Izdigherd, împăratul perşilor, a pornit război împotriva Bisericilor, luând pricină din următoarea împrejurare: Un episcop oarecare, Avdas, împodobit cu multe feluri de virtuţi, împins de zel dumnezeiesc a nimicit Pirionul, adică templul în care perşii se închinau focului. Aflând împăratul acest lucru de la magi, a trimis, de l-a adus înaintea lui pe Avdas, pe care l-a întrebat mai întâi cu blândeţe pentru ce a făcut acest lucru şi i-a poruncit să zidească din nou templul acela. Dar Avdas împotrivindu-se şi spunând că nu poate nicidecum să facă aşa ceva, atunci Izdigherd a ameninţat că va distruge toate bisericile şi a pus început ameninţărilor lui, poruncind mai întâi să fie omorât dumnezeiescul Avdas. Auzind aceasta, sfântul s-a bucurat foarte. Şi în felul acesta bucurându-se şi veselindu-se şi-a primit sfârşitul.
După trecere de treizeci de ani, furtuna prigoanei dezlănţuită de magi, întocmai ca de nişte vânturi puternice, a adus asupra credincioşilor iarăşi încercările chinurilor. Căci mistuind pe mulţi cu tot felul de pătimiri, îi dădeau apoi morţii, iar pe alţii supunându-i la surghiunuri îndelungate şi la tot felul de chinuri, îi slobozeau din viaţă prin morţi de tot felul.
Dar nu trebuie să ne mirăm, fiindcă acestea s-au întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci lupte de felul acesta a spus Stăpânul nostru aveau să aibă loc. Pentru aceasta şi sfinţii aceştia, prin răbdare şi mucenicie, au primit cununile biruinţei.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Vlasie, născut în cetatea amoreilor, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor treizeci şi opt de mucenici, care erau rude între ei, şi care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Ştefan, făcătorul de minuni, care în pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cugetare

Sfîntul Ioan Scărarul zice:

„Cel care se mîndreşte în sineşi cu darul lacrimilor de la Dumnezeu primit, şi în sineşi osîndeşte pe cel care nu îl are, este ca omul care cere de la împăratul o armă ascuţită pentru război, iar primind-o se omoară singur cu ea” (Treapta a Şaptea).

Dacă ţi s-a înmuiat inima, atunci să fie aceasta întru pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, sau întru cunoaşterea marii Lui milostiviri marii lui iubiri faţă de tine – iar nu întru mîndrie către fraţii tăi care darul înmuierii inimii cu lacrimi încă nu 1-au primit.

Ţine minte cît amar de ani şi a ta inimă a fost învîrtoşată şi nesimţitoare.

Iată, odată erau şapte fraţi care sufereau de boală întrun spital. Unul dintre el s-a însănătoşit şi s-a ridicat pe picioare. Aşa făcînd, s-a grăbit să le slujească, cu dragoste frăţească, celorlalţi şase care rămăseseră în continuare bolnavi.

Aşa ca fratele acela trebuie să faci şi tu. Să-i ai pe ceilalţi oameni ca pe nişte fraţi, nişte fraţi aflaţi în suferinţă. Dacă simţi că Dumnezeu te-a miluit cu însănătoşirea mai curînd decît pe ei, cunoaşte că însănătoşirea ai primit-o în dar, din marea milostivire a lui Dumnezeu, aşa încît cu sănătatea ta să le poţi sluji mai bine fraţilor tăi care sînt mai departe bolnavi.

Căci ce putem avea noi oare cu care să ne mîndrim, în condiţiile în care sănătatea nu ne-o dăm noi, ci Dumnezeu? Oare se va putea curaţi groapa de gunoi prin ea însăşi? Nicidecum, ci ea se va curaţi numai de la un izvor curat, care vine mai din adînc, şi o curăţeşte.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Care a murit Răstignit pe Cruce:

• Să luăm aminte la Trupul Lui, Care S-a odihnit în mormînt;
• Să luăm aminte la Duhul Lui, Care S-a pogorît la iad şi a eliberat toate sufletele strămoşilor celor drepţi din vechime.

Predică

Despre bucuria cea de după întristare – „Deci şi voi acum sînteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (loan 16: 22)

Căci iată, tatăl urcă pe crucea răstignirii iar fiii lui în jur plîng cu amar. Dar în loc ca fiii să-1 mîngîie pe el, el, tatăl, este cel care puternic este să-i mîngîie pe fiii lui. Cam aşa s-au întîmplat lucrurile şi cu Mîntuitorul şi cu ucenicii Lui.

Mergînd către moartea Lui cea amară, pe Stăpînul îl îndurerează mai mult durerea ucenicilor Lui decît suferinţa pe care ştia că avea să o îndure.

El îi mîngîie cu nădejde nemincinoasă şi îi întăreşte cu prorocia unei noi şi minunate fapte, ce avea să se întîmple neapărat: „Dar iarăşi vă voi vedea”. Aceasta este prorocia învierii Lui celei preaslăvite.

Căci Lui nu i S-a întîmplat niciodată ceva care să nu fi fost prorocit.

Căci El nu a prorocit doar despre Sine însuşi, ci şi despre ucenicii Lui. A prorocit că ei se vor afla în strîmtorări mari, ca acelea ale femeii care naşte în cumplite dureri; dar că aşa cum femeia uită de durerile ei insuportabile după ce a dat naştere pruncului, căci se bucură că s-a născut om în lume (loan 16: 21), aşa va fi şi cu ei. Căci în conştiinţa ucenicilor încă nu era cu totul limpede că Stăpînul Hristos este cu desăvîrşire Dumnezeu-om. Căci cîtă vreme îl cunoscuseră ca pe un om supus suferinţei şi durerii obişnuite muritorilor, ei L-au cunoscut doar în parte; căci inimile lor se aflau încă în durerile naşterii. Dar cînd L-au văzut din nou – ridicat din morţi şi înviat, lucrînd cu putere minuni mari, Stăpîn atotputernic asupra pămîntului şi cerului, durerea şi întristarea s-a risipit din inimile lor şi în loc a răsărit biruitoare bucuria. Căci atunci Hristos a luat desăvîrşitul şi adevăratul Lui Chip în inimile lor ca Dumnezeu-Om, şi atunci ei L-au cunoscut în plinătatea şi deplinătatea Lui. Doar atunci cu adevărat S-a născut Hristos în inimile lor.

Aşa este şi cu noi, fraţilor: cîtă vreme îl cunoaştem pe Mîntuitorul doar ca pe Cel care S-a născut la Betleem şi a murit pe Golgota, noi nu-L cunoaştem decît în parte pe Mîntuitorul Hristos, Stăpînul nostru.

Noi îl vom cunoaşte pe deplin doar atunci cînd îl vom cunoaşte şi ca pe Cel înviat, ca pe Biruitorul asupra morţii.

O, Atotbiruitorule Stăpîne Doamne, milostiveşte-Te spre noi şi dă-ne nouă bucuria credinţei învierii Tale, cu care şi pre ucenicii Tăi i-ai bucurat. Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!