Sfîntul Arhanghel Gavriil este vestitorul întrupării Fiului lui Dumnezeu.
El este unul dintre cei şapte arhangheli care stau înaintea Tronului
Celui Preaînalt. El s-a înfăţişat lui Zaharia şi i-a vestit naşterea
fiului lui, a lui loan, care avea să fie Botezătorul Domnului. Despre
sine Sfîntul Arhanghel Gavriil zice: „Eu sînt Gavriil, cel ce stă
înaintea lui Dumnezeu” (Luca, 1: 19). Numele
Gavriil însemnează „Dumnezeu-Om”. Cugetînd la taina Buneivestiri,
Sfinţii Părinţi arată cum cu dreptate a trimis Dumnezeu un arhanghel cu
un asemenea nume să vestească Fecioarei taina începutului mîntuirii
omeneşti: prin chiar numele lui, Arhanghelul Gavriil arată
Fecioarei cine va fi şi cum va fi Cel Care Se va naşte din ea: El va fi
Dumnezeu şi Om, Dumnezeu Atotputernic. Unii Sfinţi Părinţi cred că tot
Arhanghelul Gavriil le-a vestit şi Părinţilor Fecioarei, loachim şi Ana,
naşterea fiicei lor; că tot el 1-a călăuzit pe Moise în pustie să scrie
Cartea Facerii. Sfinţii Părinţi mai cred
că Gavriil este cel mai dintîi din cel mai mare cin îngeresc al celor
fără de trup puteri, adică din cinul Serafimilor, deoarece aceştia stau
cel mai aproape de Dumnezeu. El este, prin urmare, unul dintre cei şapte Serafimi care stau în cea mai mare apropiere faţă de Dumnezeu. Numele
celor şapte serafimi sînt Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil,
Iegudiil, Varahiil. Acestor nume unii Sfinţi Părinţi îl mai adaugă şi pe
acela al lui Ieremiil. Fiecare dintre ei are slujirea lui anume,
iar între ei toţi sînt întocmai în cinste. Dar de ce nu 1-a trimis
Dumnezeu pe Mihail ca să-i Binevestească Fecioarei întruparea? De aceea,
pentru că slujirea lui Mihail este alta în
frumuseţea dumnezeieştii rînduieli: al lui este să nimicească pe
duşmanii Credinţei în Dumnezeu, pe cînd al lui Gavriil este să vestească
mîntuirea omenirii.
• Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu din Srem
Se crede că Sfîntul Irineu era de neam
slav. El a fost bărbat căsătorit care a avut femeie şi copii înainte de a
fi înălţat la episcopie. El a luat mucenicia pentru Hristos în timpul
prigoanelor lui Maximian. Pe cînd era chinuit, rudele lui stăteau în
jurul lui şi îl rugau să aibă milă de el şi de ele, şi să se lepede de
Credinţă. Dar minunatul ierarh al lui Dumnezeu a iubit mai mult rănile
lui Hristos decît toate bogăţiile lumii. In aceeaşi vreme Seren, un
anume grădinar din Srem, a suferit şi el chinuri de la Cezarul Probus,
precum s-a întîmplat şi cu Afrius la Regia. Pentru că Irineu nu a voit
să se lepede de credinţă, Cezarul Probus a poruncit să fie aruncat de pe
un pod în rîul Sava, şi aşa şi-a săvîrşit alergarea acest păstor al
turmei celei cuvîntătoare a lui Hristos. Pentru aceea Domnul 1-a
strămutat pe el în locaşurile cele de sus, printre cetăţenii cerului.
Sfîntul Sfinţit Mucenic Irineu a luat mucenicia cu cinste la anul 304
după Hristos.
• Pomenirea Sfîntului Cuvios Malhu
Sfîntul Cuvios Malhu s-a născut lîngă Antiohia, într-o familie de lucrători ai pămîntului. El încă din cea mai fragedă tinereţe şi-a închinat viaţa lui Hristos.
Dar s-a întîmplat că într-o împrejurare a căzut pradă în mîinile
arabilor, care 1-au luat în sclavie, şi 1-au însurat cu forţa, sub
ameninţarea cu moartea, cu o femeie de rasă neagră. Prin marea şi
fierbintea credinţă a lui Malhu, precum şi prin lucrarea lui Dumnezeu şi
prin întreaga înţelepciune a acelei femei, ei doar s-au prefăcut faţă
de acei păgîni stăpîni de sclavi că sînt soţ şi soţie, în taină ei
vieţuind numai ca frate şi soră. După mulţi ani de robie la acei păgîni,
Malhu şi femeia s-au sfătuit în taină să scape cu fuga din acea
sclavie, şi şi-au dus la îndeplinire planul, căci după atîta vreme
arabii aveau încredere în ei, şi puteau lipsi şi cîte o lună de la
peştera lor, la lucrul păstoririi turmelor de oi şi capre. Cu toate
acestea, după puţine zile, arabii au prins de veste şi au trimis un om
plin de sălbăticie să alerge pe urmele lor şi să-i prindă. Ei s-au
adăpostit atunci, de frică, într-o peşteră adîncă şi întunecoasă. Dar
intrînd au văzut înăuntru o leoaică cu puii ei, şi s-au lipit
înspăimîntaţi de perete. Dumnezeu însă a păzit pe cei care au păzit în
pustie poruncile Lui. Căci leoaica lor nu le-a făcut nimic, dar a ucis
pe arabul care intrase în gura peşterii, răcnind la ei să iasă, căci în
întunericul peşterii el nu-i vedea, fiind orbit de lumina de afară. Pînă
la apusul soarelui au rămas Malhu cu femeia în peşteră, de frica să nu
se reîntoarcă leoaica cu puii. Dar venind asfinţitul, ei au ieşit din
peşteră şi au văzut cele două cămile ale arabului, încărcate cu
multe bunătăţi. Mulţumind lui Dumnezeu, cei mult osteniţi robi ai Lui au
şezut şi au ospătat, apoi au mers la ducele Alexandriei, care i-a
primit cu cinste, cumpărînd de la ei cămilele lor. Apoi Malhu a mers la
mînăstirea lui, iar pe femeie, la dorinţa ei, a aşezat-o într-o
mînăstire de femei. Malhu a trăit pînă la adînci bătrîneţi, în nevoinţe
neîncetate, şi s-a strămutat cu cinste la locaşurile cereşti în veacul
al patrulea, împreună vieţuitor făcîndu-se cu cetăţenii cerului.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Vasile cel Nou
La început Sfîntul Vasile s-a nevoit
într-o pădure, unde nu avea nici colibă nici foc. Cînd s-a aflat de el, a
fost bănuit că este iscoadă, şi fiind adus în faţa judecăţii 1-au
întrebat: „Cine eşti?” Iar el a zis: „Unul din cei ce vieţuiesc pe pămînt.”
Pentru aceasta judecătorul, crezînd mai mult că este iscoadă, 1-a bătut
şi 1-a chinuit mult. În cele din urmă însă i s-a dat drumul, şi
Cuviosul a trăit timp de mulţi ani în libertate în Constantinopol. El vedea toate tainele oamenilor, avea darul prorociei şi lucra minuni mari. Lui îi slujea bătrîna Teodora.
După moartea ei, aceasta a apărut în vedenie lui Grigorie, ucenicul
Cuviosului Vasile, şi i-a descris cu amănunţime cele douăzeci de vămi
ale văzduhului prin care are de trecut tot sufletul după moarte.
Sfîntul Cuvios Vasile cel Nou a adormit cu pace în ziua de 25 martie a
anului 944 după Hristos. El s-a strămutat la locaşurile cele cereşti, în
minunata familie de cetăţeni ai raiului. După moartea lui, un cetăţean
al Constantinopolelui i-a văzut chipul încojurat de mare slavă.
Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil
A doua zi după Buna Vestire a Preacuratei Fecioare Născătoare de
Dumnezeu, Biserica de demult, prin tipicul Ierusalimului şi prin
rânduiala marelui locaş al Sfântului Sava, a hotărât a sărbători Soborul
Sfântului Arhanghel Gavriil cu cântări de laudă, cinstind pe bunul
vestitor de bucurie. Pentru că se cuvine aceluia a fi cinstit de noi
după vrednicie, ca cel ce a slujit taina mântuirii noastre, aducând
Fecioarei celei fără de prihană vestire despre întruparea lui Dumnezeu
Cuvântul, în preacuratul ei pântece. Pentru că, dacă un împărat
pământesc, printr-un cinstit sol, aduce în cetate vreun cuvânt de milă
împărătească, de toţi cetăţenii se cinsteşte mult, cu atât mai mult pe
cel trimis de la Împăratul ceresc, cu preamilostivul cuvânt spre neamul
omenesc, cel vestitor de veşnică mântuire, pe Gavriil, cel mai ales
voievod al îngerilor, cu datorie este a-l cinsti cu deosebită prăznuire.
Iar cât este de cinstit acest sol dumnezeiesc, singur şi-a spus cinstea
să mai înainte Sfântului Zaharia, zicând: "Eu sunt Gavriil, care stau
înaintea lui Dumnezeu, adică mai aproape decât alţi îngeri de scaunul
lui Dumnezeu". Şi precum la pământeasca împărăţie, pe cât cineva este
mai aproape de împărat, şi de tainele împărăteşti este mai cinstit;
asemenea şi la cereasca împărăţie, sfinţii îngeri cei ce mai de aproape
stau înaintea lui Dumnezeu sunt văzători ai tainelor lui Dumnezeu mai
încredinţaţi, au mai multă cinste şi slavă şi mai mult strălucesc decât
îngerii care sunt în rânduielile cele mai de jos.
Sfânta Scriptură spune că îngerii rânduielii celei preaînalte sunt
mai aproape de dumnezeiască şi neapropiata slavă, şi între aceştia se
află mai marii voievozi îngereşti, adică ceata Sfinţilor Arhangheli. Că
scrie la Sfântul Tobie că, împreună cu călătorul lui Tobie, acel tânăr a
spus că este înger şi a arătat că este unul din cei şapte arhangheli
care stau înaintea lui Dumnezeu. Încă şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de
Dumnezeu pe cei şapte îngeri îi pomeneşte în cartea Apocalipsei sale,
zicând: Har vouă şi pace de la Cel ce este, a fost acum şi vine; cum şi
de la cele şapte duhuri care sunt înaintea scaunului Lui. Deci, dintre
cele şapte, unul este Sfântul Gavriil, care este al doilea după Sfântul
Mihail. Căci astfel se numără după nume: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil,
Selatiil, Gudiil şi Varahil. Iar de va zice cineva: "De ce n-a trimis
Dumnezeu la Preacurata Fecioară pe cel dintâi dintre îngeri, pe Mihail,
ci pe Gavriil, care este după dânsul?", acela să ştie că toţi cei şapte
sfinţi îngeri mai înalţi cu cinstea sunt între dânşii asemenea. Dar cu
numărul se începe de la Mihail şi fiecare dintre dânşii îşi are slujbă
sa deosebită. Astfel, Mihail este biruitorul vrăjmaşilor; Gavriil,
vestitor al dumnezeieştilor taine; Rafail, tămăduitor al neputinţelor
omeneşti; Uriil este rază a focului dumnezeiesc şi luminător al celor
întunecaţi; Selatiil este rugător, pentru că rugându-se totdeauna lui
Dumnezeu, îndeamnă pe oameni la rugăciune; Gudiil este slăvitor al lui
Dumnezeu şi îşi are slujbă de a întări pe oamenii care se ostenesc la
orice lucru pentru slavă lui Dumnezeu şi a le mijloci răsplătire, iar
Varahil este dătător de binecuvântarea lui Dumnezeu şi mijlocitor al
dumnezeieştilor faceri de bine.
Deci, nu s-a trimis la Buna Vestire Mihail, deoarece alta este
slujba lui - adică să ţină sabia, să năvălească asupra vrăjmaşilor şi pe
aceia să-i izgonească -, ci a fost trimis Gavriil, că aceasta este
slujirea lui firească, adică să vestească tainele lui Dumnezeu, precum
vestea şi Sfântul Prooroc Daniil pentru eliberarea poporului lui
Dumnezeu din Babilon şi pentru timpul venirii lui Mesia. Gavriil a
vestit şi Sfântului Zaharia, pentru naşterea Sfântului Ioan Mergătorul
Înainte, din maica cea stearpă, Elisabeta.
Se spune că Arhanghelul Gavriil şi pe Sfântul Prooroc Moise, îl
învăţa în pustie să scrie cărţile Facerii, pentru cele dintâi neamuri şi
timpuri, începând de la zidirea lumii. Şi este dreptcredincioasă
înţelegere, că el şi zămislirea Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu a
binevestit-o sfinţilor şi drepţilor Ioachim şi Ana şi era ca înger
păzitor al Preasfintei Fecioare, de la zămislirea ei şi îi aducea hrană
în Sfânta Sfintelor. Deci tot el a binevestit şi zămislirea Fiului lui
Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria în oraşul Nazaret.
Dar şi pentru aceea a fost trimis Gavriil, ca din numele lui să fie
cunoscut Cel ce se vestea, căci Gavriil se tâlcuieşte "puterea lui
Dumnezeu" şi cu numele său vestea acea minune bunul vestitor, că adică
Dumnezeu, Marele Stăpân, în pântecele Fecioarei Se face bărbat
desăvârşit, adică Cel ce este desăvârşit Dumnezeu, om desăvârşit Se
face. Iar desăvârşit nu cu mădularele, fiind bărbat mare şi desăvârşit,
ci cu puterea şi cu înţelegerea. Pentru că ceilalţi prunci ce se
zămislesc în pântecele maicilor nu au obişnuinţa înţelegerii, nici nu
este vreo putere întru dânşii. Iar Pruncul Hristos, ce se zămisleşte în
pântecele Fecioarei Maria, din vremea zămislirii Sale, îndată şi cu
înţelegerea cea nespusă şi cu puterea cea nebiruită a fost întru toate
bărbat desăvârşit. Căci grăieşte proorocul: "M-am apropiat de
proorociţă, care a zămislit în pântece şi a născut Fiu şi mi-a zis
Domnul: Cheamă-I numele Lui "degrabă pradă, îndată răpeşte"". Căci mai
înainte de a cunoaşte Pruncul să cheme pe tată sau pe mamă, va lua
puterea Damascului şi dobânzile Samariei. Adică Pruncul, înainte de a
grăi, are putere şi tărie mare ca să biruiască pe vrăjmaşii Săi, lucru
pe care l-a închipuit cu numele său Gavriil; bărbat Dumnezeu, tare
Dumnezeu, Cel ce S-a zămislit prin a lui bunăvestire şi prin venirea
Sfântului Duh, întru nestricatul pântece al Fecioarei.
Pentru acest lucru Sfântul Proclu, patriarhul Constantinopolului,
vorbeşte astfel: "Singur numele îngerului este de minune, căci cel ce
bine a vestit Fecioarei Maria, Gavriil s-a numit; căci el vestea, şi cu
numele închipuia, pe Acela ce avea să vină în lume". Pentru că Gavriil
înseamnă "bărbat tare", începând de la zicerea "Gavri", care însemnează
"bărbat"; "Îl" - prescurtat din Elohim -, ce înseamnă Dumnezeu. Acestea
amândouă, împreunate, înseamnă Gavriil, adică "bărbat Dumnezeu", despre
care de demult a vestit Ieremia, zicând: A zidit Domnul lucru nou pe
pământ, femeie va naşte pe bărbat.
Deci, foarte cinstit este acest trimis al lui Dumnezeu, şi după
numele său, şi după slujire. Iar mai cinstit, după taina cea din veac
ascunsă şi de îngeri neştiută pe care, descoperindu-se întâi de la
Dumnezeu, a adus-o la Fecioară. Şi pe cât este mai mare această taină a
întrupării lui Dumnezeu decât alte taine, care printr-Însul s-au
descoperit de sfinţii prooroci cei mai dinainte, cu atât mai cinstit
decât cea mai dinainte a sa cinste între soţii săi s-a făcut acum,
cinstindu-se de dânşii ca un mai de aproape văzător al celor mai
nearătate taine ale lui Dumnezeu. Şi se grăieşte de învăţătorii
bisericeşti, iar mai ales de Sfântul Dionisie Areopagitul, pentru acei
şapte îngeri începători, că totdeauna stau nedepărtaţi înaintea lui
Dumnezeu. Toţi ceilalţi îngeri se trimit la diferite feluri de slujbe,
iar sfinţii arhangheli totdeauna sunt lângă dumnezeiescul scaun, ca cei
mai de aproape ai Lui.
Însă la cele mai mari taine dumnezeieşti şi aceia se trimit, spre
împlinirea celei mai mari puteri a Lui. Căci grăieşte Sfântul Apostol
Pavel: Au nu toţi sunt duhuri slujitoare, care se trimit la slujbă? Şi
care este mai mare putere a lui Dumnezeu şi mai mare taină, decât
întruparea lui Hristos cea neştiută, neajunsă şi nespusă? Deci, la o
taină atât de mare ca aceasta se cădea să vină îngerul cel mare care
este nedepărtat de scaunul lui Dumnezeu, cel înainte-stătător şi mai de
aproape privitor al tainelor lui Dumnezeu, adică Sfântul Arhanghel
Gavriil.
Se mai cade şi aceasta să ştim despre Sfântul Gavriil, care era
rânduiala din cele trei ierarhii cereşti ale celor nouă cete îngereşti.
Unii îl socotesc că este din rânduiala ierarhiei celei mai de jos, în a
treia, fiind pus în mijloc între îngeri şi începătorii, adică, fiind
arhanghel mai mare al acestei rânduieli de arhangheli, rânduindu-se la
buna vestire şi înştiinţare a lucrurilor lui Dumnezeu celor mari. Dar
aceasta i-o socotesc, una din titlul lui, că se numeşte arhanghel, iar
altă, din povestirea Sfântului Dionisie, care zice că nu se trimit
îngerii cei mai de sus, fiindcă sunt înaintea scaunului lui Dumnezeu,
aproape, ci numai cele mai de jos rânduieli ale îngerilor care sunt
rânduite la aceea.
Dar mai vrednică de crezut este că Sfântul Arhanghel Gavriil este
din cea mai înaltă rânduială a Serafimilor, netrimiţîndu-se la mai mici
lucruri ale voii Domnului, ci se trimite la taine mari, precum s-a
trimis şi la taina întrupării lui Dumnezeu. Titlul de arhanghel îl are
din buna vestire cea de bucurie, pe care a adus-o Preacuratei Fecioare
şi a bucurat-o, iar printr-însa a bucurat şi toată făptura, nu numai pe
cea de jos, dar şi pe cea de sus. De aceea Sfântul Ioan Damaschin cânta
astfel: "Cele cereşti cu dra-goste s-au vestit şi cele pământeşti cu
cutremur s-au înspăimântat, când preacuratul glas a venit la tine, de
Dumnezeu Născătoare, pentru că veselie mare a răsărit amândurora, când
cel fără de trup ţi-a adus acea bucurie".
Că Sfântul Arhanghel Gavriil este din rânduiala Serafimilor, ne
adeverim de aici că "de scaunul neapropiatei slave dumnezeieşti
niciodată nu se apropie şi mai aproape decât Serafimii nu doreşte să
fie", după nemincinoasa mărturie a Sfântului Dionisie. Toate rânduielile
au locurile lor, fiecare cu deosebită sa împărţire de la Dumnezeu,
precum se scrie despre dânşii în luna noiembrie în a opta zi: "Unii
aproape, alţii mai departe. Numai singură ceata Serafimilor este mai
aproape de Dumnezeu, mai mult decât toate". Căci grăieşte Isaia: "Am
văzut pe Domnul şezând pe scaun sus şi preaînălţat şi Serafimii cu şase
aripi împrejurul Lui".
Dar de vreme ce Sfântul Arhanghel Gavriil este unul din cei şapte
sfinţi îngeri care stau mai aproape de Dumnezeu, este din rânduiala
Serafimilor, al doilea între Serafimi. Că şi Sfântul Andrei Criteanul
arată că este din cei dintâi îngeri, zicând: "Unuia din cei dintâi
îngeri, Dumnezeu îi porunceşte să împlinească vestirea tainelor". Dacă
este dintre cei dintâi, apoi este din cele şapte duhuri, care stau
totdeauna înaintea lui Dumnezeu; iar dacă este din cele şapte duhuri,
apoi este din Serafimi. Pentru că cine este mai întâi decât Serafimii
între îngeri? Şi cine este mai aproape de scaunul lui Dumnezeu, decât
Serafimii? Deci serafim este Sfântul Gavriil, mai ales întru acea
rânduială, lucru care şi de aici este arătat: Că, pentru împlinirea
poruncii marelui Dumnezeu, era trebuinţă să se trimită un mare înger.
Iar întruparea Cuvântului este lucrul lui Dumnezeu preamare, mai mult
decât toate lucrurile Lui. Deci, şi la vestire s-a trimis cel mai mare
decât toţi îngerii, Sfântul Arhanghel Gavriil.
Căci zice Sfântul Grigorie astfel: "La slujba aceea a bunei vestiri
se cădea să vină cel mai cinstit înger, vestind pe Cel mai mare decât
toţi. Căci, precum a venit la Eva, amăgind-o, cel mai mare înger al
întunericului, aşa era cu cale, ca şi la Preacurata Fecioară să vină,
spre buna vestire, cel mai mare voievod al cereştii lumini. Şi la Maria,
care cu dragoste de serafim ardea către Dumnezeu, serafim se cădea să
se trimită".
Deci, pe acel voievod mai mare între îngeri, pe un serafim din cei
şapte mai aproape de Dumnezeu, cel peste toată lumea arhanghel, pe cel
ce bine a vestit mântuirea a toată lumea, să-l cinstim cu bună credinţă,
cu multă evlavie, cu închinăciune cucernică, cu cântare şi rugăciune,
săvârşindu-i soborul cu bucurie. Apoi să-i mulţumim pentru marea lui
facere de bine adusă neamului omenesc, pe care din început o făcea şi o
face, rugind pentru noi pe Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Iar noi toţi,
cu rugăciunile Sfântului Arhanghel Gavriil, să luăm iertare de păcate.
Amin.
Viaţa Sfinţilor 26 de Mucenici din Goţia
Aceşti sfinţi au trăit pe vremea lui Iungurih, împăratul goţilor şi a lui Graţian, împăratul romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei prin foc, atunci când Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii în care se găseau adunaţi la rugăciune cei douăzeci şi şase de sfinţi mucenici. Tot atunci s-a mai întâmplat să ardă şi un om oarecare, al cărui nume nu s-a păstrat, care aducea prinosul lui la altar.
Cântare de laudă la Sfinţii Arhangheli
Cei şapte cu plete de aur, din cinul netrupeştilor îngeri,
Şapte Arhangheli sînt, între cereştile oştiri cei dinţii:
Mihail, purtătorul săbiei dreptăţii, este întâiul.
Cu ea el nimiceşte pe duşmanii lui Dumnezeu.
Gavriil vestitor este al întrupării lui Dumnezeu,
Cel ce vesteşte lumii taina mîntuirii încă din veac.
Rafail soare strălucitor este, slujitor al Sfintei Treimi;
Al suferinţelor omeneşti el este doctor iscusit.
Uriil lumina strălucitoare a lui Dumnezeu este,
Luminătorul gîndurilor sufletelor omeneşti.
Salatiil mijlocitor este, ducînd rugăciunile oamenilor
La Tronul lui Dumnezeu.
Iegudiil lăudător neîncetat al Celui Atotputernic este,
Pe oamenii credincioşi îndemnînd şi sprijinind
La rugăciune neîncetată.
Varahiil împărţitor al binecuvîntărilor celor cereşti este
El oamenilor cele de trebuinţă fiecăruia aduce,
La porunca lui Dumnezeu.
Pentru aceea, dar, acum ii facem soborul acestui mare Arhanghel Gavriil si cu bucurie il praznuim, multumindu-i pentru marea lui facere de bine adusa neamului omenesc, si pentru aripa ocrotitoare a rugaciunilor lui, pentru noi, pe care neincetat le inalta catre Dumnezeu cel intrupat, pe Care necontenit Il slujeste. Dumnezeului nostru, slava!
Intru aceasta zi, Cuviosul Parintele nostru Stefan Marturisitorul, ce a fost egumen in manastirea Iriglia (sec. IX). .
Deci, a fost chinuit mult, cu batai si cu legaturi, in temnita; apoi trimitandu-l in surghiun si in rele patimiri si cu dureri fiind chinuit, a trecut catre Hristos Dumnezeu, pentru Care multe nevointe a indurat si chinuri a rabdat.
Intru aceasta zi, povestirea folositoare, despre Malh monahul, cel robit de saracini.
Iar, dupa multi ani, i-a venit lui un gand, ca sa se duca in patria sa, sa-si mangaie mama, fiind vaduva, ca auzise de moartea tatalui sau. Si gandea sa-si vanda averile sale si pe unele sa le imparta la saraci, pe altele la manastiri, iar pe unele sa le tina, spre a sa trebuinta. Si, instiintandu-se de acea socoteala, egumenul lui, a inceput sa ridice glasul asupra lui, spunandu-i ca aceasta este ispita diavoleasca si, sub chipul cel de lucru bun, este mestesugirea vechiului vrajmas, ca aceasta zicea el, este ceea ce zice Scriptura: "Cainele s-a intors la spurcaciunea sa." Intru acest chip multi monahi s-au amagit, pentru ca diavolul niciodata nu se lupta pe fata cu cineva. Si punea egumenul, inaintea lui Malh, multe feluri de istorii din carti Intai, aducandu-i aminte de Adam si Eva, care, prin nadejdea indeumnezeirii, s-au impiedicat de diavolul si au pierdut Raiul. Si, egumenul neputand sa-l plece pe el, a cazut la picioarele sale, ruagandu-l sa nu-si lase pe duhovnicestii lui frati, nici sa nu se piarda pe sine singur, nici puand mana pe plug, sa nu caute inapoi. Iar Malh, neascultand, cat de putin, pe egumen, s-a dus din manastire. Si l-a petrecut pe el egumenul cu lacrimi, ca pe un mort la ingropare; si departandu-se de dansul, i-a zis lui cel mai de pe urma cuvant: "Te vad pe tine, fiule, cu semnul satanei insemnat, pricinile despartirii tale de noi, acum, nu le mai intreb, raspunsurile tale eu nu le primesc. Dar, oaia cea iesita din ograda, se face indata mancare lupilor." Si asa s-au despartit, iar Malh s-a dus in calea sa.
Si nu departe de pustia aceea, era un drum mare de obste, care mergea de la Veria la Edesa, spre care, adeseori, navaleau saracinii. Deci, calatorii care voiau sa mearga pe acolo se adunau impreuna mai multi, ca, de s-ar fi intamplat sa vina saracinii, acestia sa nu-i atace, din cauza multimii. Si, era Malh cu niste calatori, ce se adunasera, ca la saptezeci, intre care erau si cateva femei. Si, mergand ei toti pe calea aceea, iata, deodata, multime de ismailiteni, infricosatori la chip, pe jumatate goi, s-au ivit intrarmati ca la razboi si, sarind asupra acelor calatori, i-au prins pe toti, pana la unul, impreuna cu Malh, si i-au dus in robie.
Atunci Malh si-a cunoscut gandul sau zadarnic si amagire a vrajmasului si se caia ca, neascultand sfatul egumenului, s-a despartit de duhovniceasca insotire si s-a lipit de mireneasca tovarasie, prin care a cazut in robia barbarilor. Dar, acum cainta aceea nu mai era la buna vreme, fiindca cel ce voise sa fie mostenitor averilor parintesti, el insusi a ramas rob la saracini. Deci, cand si-au impartit aceia robii, Malh monahul, impreuna cu o oarecare femeie, au venit, ca parte, unui arap, care punandu-i pe amandoi pe o camila cu pas de calatorie grabnica. Malh cu femeia sedeau pe dansa si se tineau unul de altul, ca sa nu cada; si, asa, in calea aceea, au alergat. Iar hrana lor, pe cale, era carne nefiarta, iar bautura, lapte de camila. Si, dupa trecerea caii celei lungi, prin pustia aceea, si peste un oarecare rau mare, au ajuns saracinii la locurile lor. Acolo, arapul, ducand pe robii sai la femeia sa, le-a poruncit sa se inchine la femeia lui si la copiii lor, dupa obiceiul saracinilor. Deci, plecandu-si grumajii Malh si cea impreuna robita cu sine, s-au inchinat stapanei lor. Iar aceea l-a pus pe Malh in slujba casei: sa aduca apa, sa mature gunoiul, inca si alte slujbe mai grele sa le faca. Si slujea Malh, pentru neascultarea de parinti, avandu-si schimbat chipul monahicesc, umbland gol, dupa obiceiul tarii aceleia, in care, pentru arsita soarelui cea mare, abia isi acoperea acele parti ale trupului, pe care se cadea sa le acopere.
I s-a poruncit, dupa aceea, ca sa pasca oile in pustie, unde avea o singura racorire si mangaiere in necazurile sale, ca, adica, fiind in singuratate cu oile, rareori isi vedea pe stapani si pe cei impreunarobi, si gandea la Sfantul Iacov si la Moise, care, oarecand, au pascut in pustie turmele. Si se hranea cu branza si cu lapte si se ruga, cantand psalmii pe care ii invatase in manastire si cu care, in robia sa, se veselea, multumind judecatilor lui Dumnezeu, ca viata monahiceasca, pe care era sa o piarda in patria sa, o afla pe ea, acum in pustie.
Insa negraite sunt mestesugirile diavolului in tot locul, ca si acolo, intru o viata ca aceea, Malh a fost aflat de pizmasul sau, precum indata vom auzi.
Deci, arapul acela vazand pe robul sau Malh slujindu-i lui intru toate cu osardie si cu credinta si vazand ca i se inmultisera dobitoacele sale, gandea in ce chip sa-i faca lui rasplatire pentru acea credincioasa slujba a lui; si a socotit sa-i dea lui Malh de sotie pe femeia cea robita, care, cu dansul, pe aceeasi camila fusese adusa. Si, chemand pe Malh, i-a grait lui despre dansa, ca sa o ia de sotie. Si acesta, nevrand, i-a spus lui ca este crestin si ca nu i se cade sa ia de sotie o femeie care are barbat viu, ca si barbatul ei era dus rob la alt stapan. Dar arapul, maniindu-se, si-a scos sabia si sta sa loveasca; si, de n-ar fi alergat Malh ca sa se apuce cu mainile de grumajii aceleia, l-ar fi taiat stapanul lui in acel loc. Deci, dupa ce a sosit noaptea, a luat monahul pe femeia aceea in pestera sa. Si ce a fost intre dansii acolo, insusi fericitul Malh a marturisit, mai pe urma, asa: "Mahnire a fost asupra mea, in loc de veselie, si intristare, in loc de mangaiere. Ca ne ingretosam unul pe altul si unul altuia nu indrazneam sa ne zicem nimic. Atunci, cu adevarat, mi-am cunoscut robia si, cazand la pamant, am inceput a plange pentru calugaria mea, cea atat de napraznic primejduita. Si, plangand, ziceam asa: pana la aceasta m-au adus pacatele mele, sa-mi pierd neprihanirea mea si sa fiu barbat unui femeie straine. Ce mi-a folosit mie ca am lasat, pentru Dumnezeu, in tineretile mele, casa, parintii si insuratoarea, daca voi face acum, ceea ce, la inceput, de buna voia mea, am trecut cu vederea? Sa rabd toate acestea, numai pentru ca, petrecand in manastire oarecand, am dorit iarasi sa vad cetatea mea. Ce sa facem, o, suflete al meu? Oare vom pieri, ori vom birui? Oare sa asteptam mana lui Dumnezeu cea ajutatoare, ori cu a noastra sabie sa ne ucidem? Intoarce sabia ta, spre tine, o, suflete! Ca ti se cade tie sa te temi, mai mult de moartea sufletului, decat de moartea trupului, ca si curata neprihanire este mucenicie. Acestea zicand si ridicandu-ma de la pamant, am luat sabia mea si am intors varful ei foarte ascutit spre pieptul meu si am zis catre femeie: Fii sanatoasa si vie, o, femeie; iar pe mine, sa ai, mai bine, mucenic mort, decat barbat viu. Iar ea a cazut la picioarele mele, zicandu-mi: Cu Domnul nostru Iisus Hristos, si in acest greu ceas, te jur pe tine si te rog sa nu-ti versi sangele tau pentru sufletul meu. Si eu mi-am ales partea, ca, si de s-ar intoarce barbatul meu, sa-mi pazesc, pana la sfarsit, curatia la care m-am deprins in robia aceasta; si, mai bine, doresc a muri, decat sa o pierd. Eu as fi dorit sa mor, daca ai fi cerut sa te impreunezi cu mine. Deci, sa ma ai de sotie a curatiei si sa iubesti unirea sufleteasca, incat stapanii nostri sa te socoteasca ca-mi esti barbat si numai Hristos sa stie ca-mi esti frate duhovnicesc. Si asa, stapanii nostri, de ne vor vedea iubindu-ne intru noi cu inlesnire ne vor crede, parandu-li-se ca suntem in insotire trupeasca. Iar eu, a zis Sfantul Malh, m-am inspaimantat si m-am mirat de o minte intreaga ca a femeii aceleia si am iubit-o pe ea si am intarit cuvant ca sa petrecem impreuna in curatie, insa niciodata n-am privit spre trupul ei, nici n-am atins-o cu mana pe dansa, temandu-ma sa nu-mi pierd neprihanirea mea, in petrecerea cea pasnica cu dansa."
Intr-o duhovniceasca insotire ca aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu acea femeie intreaga la minte si se facusera prea iubiti de stapanii lor, care n-aveau nici o teama de plecarea lor de la dansii, pentru ca uneori Malh, si cate o luna intreaga nu mergea la casa stapanilor sai, stand in pustie, ca un credincios si osardnic pastor al turmei lui.
Dupa multa vreme a robiei sale, Malh Cuviosul, sezand odata singur in pustie si nevazand pe nimeni, decat numai cerul si pamantul, a inceput, in tacerea lui, a-si aduce aminte de petrecerea sa dinainte, cand era in manastire cu monahii; si mai ales isi aducea aminte de fata egumenului sau, de la care invatase Scriptura si viata monahiceasca. Si cugeta la cuvintele cu care fusese sfatuit de dansul ca sa nu desparta de obstea fratilor. Si, aducandu-si aminte de aceasta si cugetand, a vazut inaintea sa niste furnici, miscandu-se intr-un loc stramt; unele duceau sarcini mai mari decat ele, altele trageau seminte; unele scoteau pamantul afara si isi faceau ca o aparare de ploaie, altele isi gateau hrana pentru iarna si marunteau grauntele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, sa incolteasca si sa se prefaca in iarba, iar altele scoteau afara pe mortii lor. Dar, ceea ce era mai de mirare, era ca, atata multime fiind, intrau si ieseau fara sa se impiedice una pe alta, ci mai mult, daca vedeau pe una ducand sarcina grea, altele indata alergau si o ajutau. Malh, privind la ele, si-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: "Mergi la furnica, o, lenesule, si ravneste, vazand caile ei, pentru ca ea isi gateste in vremea secerisului multa hrana." Insa a gandit si aceasta, ca viata in manastire este asemenea furnicarului, unde slujesc toti impreuna si nimeni nu are nimic al sau, ci toate sunt de obste. Si a inceput a se intrista foarte in robia sa, suspinand si dorind sa-si vada manastirea lui si sa vietuiasca in chilia sa, ca mai inainte.
Iar dupa ce s-a intors el la casa stapanului sau, mergand la bordeiul lui, l-a intampinat paruta lui femeie si, vazandu-l trist la fata si tulburat, l-a intrebat de ce este mahnit. Malh i-a spus gandurile sale, iar ea il sfatuia sa fuga si il ruga sa nu o lase nici pe ea, ci sa o ia cu dansul si s-o dea la vreo manastire de fecioare. Deci, mult sfatuindu-se, au inceput a se pregati de fuga, soptind intre dansii, avand nadejde, dar si ganduri de frica.
In turma pe care o pastea Malh erau doi tapi mari, pe care i-a taiat si, din pielea lor, a facut doi saci, iar carnea au uscat-o si s-au pregatit de drum. Apoi, intr-o seara tarziu, avand nadejdea in Dumnezeu, au luat sacii aceia si carnea si au plecat, alergand repede. Sosind la raul cel mare, care era departe ca la zece stadii de la casa arapului, au luat sacii, i-au legat tare si s-au lasat pe rau, incalecand pe ei, si folosind picioarele ca pe niste vasle, au inotat, ajungand in partea cealalta. Iar carnea pe care o aveau de drum, udandu-se de apa, s-a afundat in rau, ramanand numai putina, ca abia numai trei zile puteau sa le ajunga; si au baut apa, pentru setea ce-i astepta inainte. Si s-a pornit in cale, mergand repede, fugind mai mult noaptea decat ziua, pe de o parte, de frica saracinilor, iar, pe de alta, pentru arsita soarelui, care ardea cumplit pe acolo; insa uneori si ziua mergeau, desi se ardeau de zaduf, si se uitau inapoi adeseori, temandu-se sa nu-i goneasca din urma stapanul lor.
Iar, in a treia zi, mergand, s-au uitat inapoi si au vazut de departe, doi saracini, dupa dansii, calari pe doua camile, mergand repede. Si au cunoscut, indata, ca este stapanul lor, care, luandu-le urma pe nisip, gonea dupa dansii, si s-au temut mult, inmarmurind ca niste morti si asteptand ca sa-i ucida arapul. Dar, dupa randuiala lui Dumnezeu, au vazut, de-a dreapta lor, o pestera adanca, ce se intamplase acolo, si au intrat intr-insa si au stat de partea stanga, neintrand mai adanc, ca se temeau ca, nu cumva, fugind de moarte, sa cada in alta moarte, fiindca in niste pesteri ca aceea se intampla de erau animale salbatice, scorpii, sau alte jivine purtatoare de otrava. Deci, de amandoua partile, adica, si de stapanul lor, care-i gonea, si de primejdiile cele infricosatoare, ce se ascundeau in pestera, temandu-se, stateau, tremurand, ca si cum ar fi fost morti, gandind numai la aceasta: "Daca ne va ajuta Dumnezeu, vom scapa de moarte, iar de ne va osandi pe noi, pacatosii, apoi, indata aceasta pestera ne va fi noua mormant." Deci, arapul ajungand, cu sluga, la pestera aceea si, legandu-si camilele una de alta, sta in usa pesterii cu sabia, iar pe sluga a trimis-o in pestera, ca sa-i scoata afara pentru ca voia ca, el insusi, sa-i taie pe amandoi.
Deci, sluga aceea, intrand in pestera ca la trei sau patru coti, a trecut de ei, deoarece, intrand de la stralucirea soarelui la umbra, nu putea indata sa-i vada, stand de aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: "Iesiti talharilor, iesiti la moarte, pentru ce zaboviti? Iesiti, ca va asteapta stapanul." Asa strigand acela, indata, alergand o leoaica din adancimea pesterii, l-a apucat de grumaji si omorandu-l, l-a tras la culcusul sau. O, Doamne, cat este de mare purtarea Ta de grija, pentru robii tai si cat de grabnic este ajutorul Tau, in cea mai de pe urma primejdie! Aceasta o vedea si Malh si femeia, si erau cu inima plina, dar si de frica, pentru ca vazusera un vrajmas al lor pierind, fara stirea celuilalt, care statea inaintea usii plin de manie. Vazand ca sluga zaboveste in pestera si nici glasul lui nu se auzea, arapul a socotit ca se impotrivesc doi impotriva unuia si nemaiputand, de manie, sa astepte mai mult, a intrat in pestera cu sabia scoasa racnind cu salbaticie, ca o fiara cumplita. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat asupra lui si l-a prins, inca neajungand el la cei doi fugari si, ucigandu-l si pe acela, l-a tras alaturi de celalalt, in culcusul sau. Un ajutor ca acela minunat si neasteptat al lui Dumnezeu vazand fericitul Malh, cu acea fericita femeie, au multumit milostivului Dumnezeu, Cel prea mare. Dar si dupa bucuria aceea, inca le era frica sa nu-i manance leoaica aceea si pe dansii, macar ca, mai cu voie le era lor, ca de fiara sa piara, decat sa cada in mainile oamenilor celor fara de omenie.
Iar leoaica, luandu-si cu gura puiul sau, a iesit din pestera. Si ei, atunci mult timp tacuti si vazand ca leoaica nu se mai intoarce, au iesit, ziua, acum,apunand. Si au vazut camilele stand aproape de pestera, avand pe dansele paine si bautura si, mancand si band, s-au intarit si s-au veselit, apoi, incalecand pe ele, s-au dus in calea lor, multumind lui Dumnezeu. Si in zece zile, trecand pustia aceea, au sosit la ostile grecesti si au spus tribunalului toate cele despre dansii, iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopotamiei. Deci, ducele, cumparand camilele de la dansii si bine pregatindu-i pe ei de cale, i-a trimis, cu bucurie, unde voiau fiecare. Pe femeia aceea, Cuviosul Malh a dat-o intr-o manastire de femei. Iar el s-a intors la al sau locas, din care a iesit, unde a aflat mort pe egumenul, parintele sau, si a spus fratilor toate cele ce i s-au intamplat lui. Si sedea in manastire, fara sa iasa, sfatuind si pe ceilalti ca, niciodata, sa nu treaca cu vederea pe egumen, nici sa iasa din manstire.
Si asa, vietuind cealalta vreme a vietii sale, a placut Domnului si a trecut la Domnul, lasand, dupa dansul, chip de intreaga intelepciune, ca sa stie, si cei mai de pe urma, ca, intreaga intelepciune, nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiare, nu se biruieste. Ca cel ce se da pe sine lui Hristos, poate, dupa dreptate, muri cu trupul, dar, cu duhul, nu poate fi biruit, intarindu-l pe dansul Hristos, Dumnezeul nostru. Caruia se cuvine slava in veci! Amin. .
Sinaxar 26 Martie
În această lună, în ziua a
douăzeci şi şasea, prăznuirea Soborului arhanghelului Gavriil, ca unul
care a slujit tainei dumnezeieşti celei negrăite şi mai presus de fire
a Întrupării Domnului.
După
cum este obiceiul, în ziua următoare unei mari prăznuiri a Domnului,
facem prăznuire de cel care a fost trimis de Dumnezeu la Sfânta
Fecioara spre a fi binevestitor al Veştii celei Bune. De la începuturi,
şi pe tot parcursul istoriei mântuirii noastre, acest prinţ şi
arhistrateg al Puterilor celor netrupeşti a fost pentru noi oamenii
Îngerul milostivirii şi a bunăvoinţei dumnezeieşti. Fiinţa de foc,
lipsită de orice schimbare şi dăruită totdeauna vederii slavei
dumnezeieşti, Arhanghelul Gabriel a fost desemnat de Domnul ca "duh
slujitor, trimis ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii
mântuirii" (Evrei 1, 14). După Sfântul Proclu al Constantinopolului,
numele lui înseamnă "Dumnezeu şi om" şi a fost dăruit de Dumnezeu ca să
vestească toate tainele legate de Întruparea Domnului nostru Iisus
Hristos. Culmea şi împlinirea desăvârşită a acestei misiuni a sa a fost
deci acel "Bucură-te" adresat Maicii Domnului şi care a devenit
formula de laudă şi de slăvire a tuturor celor care, graţie lui, s-au
făcut moştenitori ai Mântuirii şi s-au străduit să urmeze pe pământ
chipul vieţii îngereşti.În afară de Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail şi a tuturor puterilor celor cereşti (8 noiembrie), arhanghelul Gavril este pomenit şi pe data de 13 iulie şi cu ocazia pomenirii icoanei athonite Axion estin (11 iunie).
O icoană contemporană a arhanghelului Gavril, din şcoala maicii Olympias din insula Patmos (Grecia).
Tot în această zi, pomenirea
sfinţilor 26 de mucenici, care au pătimit în Goţia, din care doi au
fost preoţi: Vatus şi Virca; cu acesta din urmă au pătimit şi doi fii
şi trei fiice ale lui; apoi unul, Aprilla, a fost monah; unsprezece au
fost mireni: Avip, Agna, Riax, Igatrax, Iscoos, Sila, Sighita, Suiril,
Seimvla, Terma, Filga; şi şapte femei: Ana, Alla, Varis, Moico, Mamica,
Birgo şi Animais.
Aceşti sfinţi au trăit
pe vremea lui Iungurih, împăratul goţilor şi a lui Graţian, împăratul
romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei
prin foc, atunci când Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii
în care se găseau adunaţi la rugăciune cei douăzeci şi şase de sfinţi
mucenici. Tot atunci s-a mai întâmplat să ardă şi un om oarecare, al
cărui nume nu s-a păstrat, care aducea prinosul lui la altar.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Codrat, Teodosie, Emanuil şi alţi patruzeci, din părţile Răsăritului.
Aceşti sfinţi erau de
fel dintr-o ţară a Răsăritului. Văzând că creştinii erau ucişi în
fiecare zi de către închinătorii la idoli, s-au înţeles cu toţii să se
arate plini de curaj creştinesc, pentru ca astfel să devină moştenitori
ai împărăţiei lui Dumnezeu. Şi mergând şi predându-se de bunăvoie în
mâinile stăpânitorului ţării, care tocmai atunci supunea la chinuri
mulţime de creştini, au stat înaintea lui şi mărturisind că sunt
creştini, au fost condamnaţi şi aruncaţi în închisoare. Iar după câteva
zile fiind scoşi afară, au fost dezbrăcaţi şi li s-au strujit
coastele. Şi, după ce au fost daţi jos de pe lemnele pe care fuseseră
legaţi ca să fie strujiţi, au fost târâţi prin mărăcinişuri şi în cele
din urmă li s-au tăiat capetele.
Tot în această zi, pomenirea
preacuviosului părintelui nostru Ştefan Mărturisitorul, igumenul de la
Mănăstirea Triglia, în Bitinia.
Preacuviosul părintele nostru Ştefan a trăit pe
vremea împăratului Leon Armeanul, îmbrăţişând încă din fragedă
tinereţe viaţa pustnicească. Pentru trăirea lui îmbunătăţită, la
rugămintea stăruitoare şi la îndemnul monahilor a ajuns igumen al
mănăstirii Triglia şi desăvârşind pe mulţi în trăirea pustnicească, mai
târziu, când nelegiuitul Leon a pornit prigoană împotriva celor ce
cinsteau sfintele şi cinstitele icoane, fiind chemat şi el, a fost
silit să se lepede de închinarea la sfintele şi cinstitele icoane şi să
iscălească hotărârea de înlăturare a icoanelor. Dar, pentru că nu s-a
lăsat înduplecat, ci dimpotrivă a numit nelegiuiţi pe cei ce căutau
să-l silească la acestea, după ce a fost pedepsit în tot chipul, după
ce a fost ţinut prin închisori şi chinuit cu surghiunul, s-a mutat la
Domnul, pentru Care a suferit aceste multe pătimiri.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Cînd vei vedea vreo minune, să nu te sperii sau să te nedumereşti la vederea ei, ci să te bucuri.
Căci degetul lui Dumnezeu se află în ea,
fie ca să răsplătească, fie ca să pedepsească, fie ca să-i întărească
sau să-i mîngîie pe credincioşii Lui; sau fie ca să-i aducă pe păcătoşi
la calea mîntuirii. Oamenii uneori compară această lume cu o locomotivă,
zicînd: „locomotiva lumii…” Dar cînd noi vedem vreo locomotivă sau
vreun alt vehicol, noi ştim că înăuntru se află neapărat şi inginerul,
cel care o pune în mişcare şi o conduce. Nimic surprinzător să gîndim
astfel, nu este aşa? Noi ştim că dacă cel care se află la cîrma scoate
capul pe fereastră şi face unui cunoscut cu mîna, sau dacă flutură
o batistă sau aruncă o scrisoare, sau face orice alt mic gest vizibil
din afară, locomotiva nu este în pericol să se oprească, ci îşi urmează
cursul ei, fără nici o stricăciune sau deviere.
De ce spun atunci unii necredincioşi că Dumnezeu impietează, cu minunile Lui, asupra mersului maşinilor pămînteşti?Răspunsul este: pentru că ochiul minţii lor este orb.
Credincioşii, dimpotrivă, se bucură de minunile lui Dumnezeu.
Copilul se sperie cînd vede o locomotivă pentru întîia oară, dar se
bucură imediat ce vede un chip uman ca şi al lui apărînd la o fereastră a
ei.
O, cît ne este de drag să vedem că din imensitatea mută a universului care ne înconjoară, şi care pare să-şi urmeze cursul indiferent la vieţile noastre, un chip asemenea nouă ne apare în faţa ochilor, şi că acela este chipul cuiva care ne cunoaşte şi ne iubeşte!
Atunci cînd vedem vreo minune, să ştim că
Cel Care ne seamănă ne salută şi ne spune: Nu vă temeţi, Eu sînt în
spatele acestor minuni! Sfântul Vasile cel Nou a lucrat multe şi mari
minuni. Cu rugăciunea el a vindecat bolnavi incurabili şi a văzut mai
înainte soarta oamenilor, ca şi cînd ar fi citit-o dintr-o carte. Prin
aleşii Lui Dumnezeu întotdeauna ne arată dragostea Lui şi puterea Lui
tocmai ca să ne întărească şi mai mult pe cei credincioşi întru credinţa
în El, şi ca să-i ruşineze pe cei care sînt necredincioşi, dîndu-le
şanse îmbelşugate ca să se întoarcă la credinţă.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpânul Hristos răstignit pe Cruce:
- La cum ultima Lui răsuflare o dă spre mîntuirea tîlharului celui de-a dreapta;
- La cum îşi încredinţează sufletul în mîinile Tatălui: „Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca, 23: 46).
Predică
Despre cea de neînlăturat a Doua Venire a Domnului – „Iată vin curând” (Apocalipsa 22: 7).
Necredincioşii şi ucigaşii duhului vor spune: „De două mii de ani tot făgăduieşte că vine şi uite că nu a venit nici pînă acum!”
Aşa bîrfesc cei care îl batjocoresc pe El
de atunci şi pînă în ziua de azi, şi aşa vor continua să bîrfească şi
cînd se vor afla în chinurile iadului! Căci El cu adevărat va veni, va
veni în slavă şi cu putere multă, aşa cum a făgăduit.
Noi ştim că El a şi venit de nenumărate ori şi S-a arătat aievea celor credincioşi şi smeriţi ai Lui.
Au nu a venit la Ioan Evanghelistul, faţă
de care a şi grăit cuvintele „Iată, vin curînd”? Sfântul loan a văzut
slava Lui şi puterea Lui şi a simţit mîna Lui asupra sa cînd a fost
înspăimîntat şi a căzut ca un mort la picioarele Lui, căci zice: „Şi El a
pus mîna dreaptă peste mine” (Apocalipsa 1: 17). Au nu a venit la Saul
care la început îi prigonea pe creştini răsuflînd ură asupra lor? Cu
adevărat a venit, pe cînd Saul mergea pe drumul Damascului, şi Saul L-a
văzut şi L-a auzit întrebîndu-1: „Saule, Saule, pentru ce Mă
prigoneşti?” (Faptele Apostolilor, 9: 4). Au nu S-a înfăţişat Domnul
însuşi la nenumăraţii mucenici şi muceniţe care au luat schingiuiri şi
moarte pentru numele Lui, întărindu-i, tămăduindu-i, şi avînd milă faţă
de ei? Au nu S-a înfăţişat El înaintea Sfinţilor Antonie cel Mare,
Teodor Stratilat, Haralambie, Marina, Silvestru şi atîţia nenumăraţi
alţii? Dar ce spunem noi? Au nu Sa întors El de pe însuşi Tărîmul Morţii
în a treia zi înfăţişîndu-Se înaintea apostolilor? Au nu a venit El de
nenumărate ori în scăparea Bisericii, scoţînd-o ca din moarte din toate
prigonirile şi ereziile, pe cînd duşmanii ei de moartea jucau de bucurie
văzînd-o agonizînd, şi crezînd că au dat-o morţii pentru totdeauna? Au
nu a venit El în toată puterea Lui în Biserică pe vremea lui Nero,
precum şi a Marelui Constantin? Pe vremea Apostatului Iulian precum şi a
lui lustinian? Pe vremea prigoanei arabe precum şi a prigoanelor
turcilor şi mongolilor împotriva creştinilor?
O, credincioşilor mei fraţi, să nu ne lăsăm înşelaţi! El a venit cu adevărat de nenumărate ori la noi, şi mai vine şi astăzi. El vine în fiecare suflet care II primeşte cu dragoste, indiferent de cît de neîngrijit sau de murdar este locaşul acelui suflet.
Dar va şi veni, şi noi toţi îl aşteptăm
să vină, pentru ultima oară îmbrăcat în toată putere şi slava Lui. Noi
ştim că venirea Lui este sigură.
O, Stăpîne Mult Milostive,
învredniceşte-ne pre noi să recunoaştem Sfîntă Faţa Ta încă de pe acum,
mai înainte de a Doua Ta înfricoşată Venire, şi ajută-ne nouă să ne
ruşinăm de feţele noastre cele întunecate de păcat. Căci numai Ţie se
cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin!
