Icoana Maicii Domnului „Lubiatov”
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu are elemente
combinate din trei tipuri iconografice ale Maicii Domnului. În
principal, icoana aparține tipului „Eleousa”, asemănătoare icoanei
Maicii Domnului din Vladimir (prăznuită pe 21 mai, 23 iunie și 26
august). Gestul Pruncului (de a sta cu fața lipită de a Maicii Sale)
este asemănător cu cel din icoana Maicii Domnului din Smolensk „Dulcea
sărutare” (prăznuită pe 19 martie). Gestul Fecioarei de a indica cu mâna
dreaptă spre Pruncul Hristos este specific icoanei Maicii Domnului
„Hodighitria” (28 iulie).
Icoana Maicii Domnului „Lubiatov” este prăznuită pe 19 martie.
Această sfântă icoană a Maicii Domnului care datează din secolul al
XV-lea, s-a aflat pentru o vreme spre închinare în biserica Mănăstirii
„Sfântul Ierarh Nicolae” din Lubiatov, regiunea Pskov.
Pe spatele icoanei era prinsă înainte o plăcuță de argint cu o inscripție, datând din anul 1890.
Din inscripție aflăm că Țarul Ivan cel Groaznic a venit în anul 1570 să
pedepsească locuitorii din Pskov pentru o presupusă trădare. Novgorodul
și Pskovul, erau bănuite de Țar că s-au aliat cu Prințul Lituaniei.
Aflând aceasta, locuitorii din Pskov s-au rugat cu toții, în prima
săptămână a Postului Mare, ca Țarul să se îmblânzească și să-și schimbe
hotărârea.
În drumul său spre Pskov, Țarul a poposit la Mănăstirea „Sfântul Ierarh Nicolae” din Lubiatov.
În timpul Utreniei, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, el a strigat: Fiți milostivi în sufletele voastre, puneți înapoi săbiile și opriți uciderea!
Gândul cel bun al Țarului a rămas statornic în privința Pskovului.
Atunci locuitorii au ieșit la porți, cu pâine și sare, făcându-i Țarului
primirea cuvenită.
Comuniștii au confiscat icoana în 1928, iar în 1930 ea a fost mutată în Galeria Tretiakov.
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu are elemente
combinate din trei tipuri iconografice ale Maicii Domnului. În
principal, icoana aparține tipului „Eleousa”, asemănătoare icoanei
Maicii Domnului din Vladimir
(prăznuită pe 21 mai, 23 iunie și 26 august). Gestul Pruncului (de a
sta cu fața lipită de a Maicii Sale) este asemănător cu cel din icoana
Maicii Domnului din Smolensk „Dulcea sărutare” (prăznuită pe 19 martie).
Gestul Fecioarei de a indica cu mâna dreaptă spre Pruncul Hristos este
specific icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” (28 iulie).
Icoana Maicii Domnului din Smolensk „Dulcea sărutare”
Icoana Maicii Domnului din Smolensk „Dulcea sărutare” s-a aflat între
anii 1611 - 1613 în tabăra militară a armatei ruse, care apăra orașul
Smolensk de asediatorii polonezi.
Icoana Maicii Domnului din Smolensk „Dulcea sărutare” este prăznuită pe 19 martie.
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a proslăvit prin minuni în anul 1103 în Smolensk.
Mai există și o altă icoană, lângă Okopa (mai jos de Smolensk), de
același tip și cu aceeași denumire, probabil o copie realizată după
original.
Icoana Maicii Domnului din Smolensk „Dulcea sărutare” s-a aflat între
anii 1611 - 1613 în tabăra militară a armatei ruse, care apăra orașul
Smolensk de asediatorii polonezi.
Soldații ruși, conduși de comandantul Sein, s-au rugat înaintea icoanei
Maicii Domnului, iar asediatorii polonezi au fost învinși.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Hrisant şi Daria şi a celor împreună cu dînşii
Sfântul Hrisant a fost fiul lui Polemius,
distins patrician care se stabilise la Roma venind din Alexandria. Fiu
al unor părinţi ce aparţineau marii aristocraţii, Hrisant a studiat la
cele mai înalte şcoli, cu preceptorii şi profesorii cei mai învăţaţi şi
mai celebri. Dar înţelepciunea lumii nu a
avut darul să convingă mintea lui de adevărul mai adânc al vieţii după
care înseta sufletul său. Din cauza aceasta, el suferea, fiind profund
nefericit. Dar Dumnezeu, Proniatorul a tot şi a toate, a cunoscut
inima lui Hrisant şi a mângîiat-o. Într-o bună zi i-a căzut în mâini un
exemplar al Sfintelor Evanghelii care includea şi Faptele Apostolilor.
Citindu-le, în inima lui Hrisant a strălucit adevărul şi el a dorit de
îndată un învăţător, pe care l-a găsit în persoana lui Carpofor, care
l-a învăţat cu pricepere şi l-a botezat. Acest lucru nu a fost pe placul
lui Polemius, tatăl tânărului, care a făcut tot posibilul să-l
îndepărteze pe fiul lui de la credinţa în Hristos. Nereuşind,
întunecatul tată a încercat mai întâi să-l corupă, aducându-i alături o
femeie desfrânată. Dar Hrisant a fost mai tare şi a biruit, păstrându-şi
castitatea. Atunci tatăl l-a silit să o ia în căsătorie pe Daria, o
tânără păgână. Dar Hrisant a sfătuit-o pe
Daria să îmbrăţişeze credinţa în Hristos şi să fie de acord să trăiască
împreună cu el ca frate şi soră, afişând în afară viaţa obişnuită a
căsătoriţilor. După moartea tatălui său, Hrisant a început să-L
mărturisească pe Hristos pe faţă şi să vieţuiască în văzul lumii aşa cum
se cuvine unui creştin, aşa făcând şi întreagă casa lui, soţia lui,
Daria, şi toate slugile. În timpul domniei lui Numerian au venit şi
prigonirile, iar Hrisant şi Daria au fost cumplit chinuiţi pentru
credinţa lor în Hristos. Chiar torţionarul Claudius, văzând puterea şi
răbdarea acestor nobili mucenici precum şi minunile care se întâmplau în
timpul agoniei lor, a îmbrăţişat credinţa în Hristos împreună cu toată
casa lui. Pentru aceasta Claudius a fost omorât prin înecare. Amândoi
fiii lui au fost de asemenea omorâţi prin decapitare. Soţia lui, după ce
şi-a rostit rugăciunile, a fost omorâtă prin spânzurare. Daria
a rămas atît de neclintită în torturile sălbatice la care a fost
supusă, încât păgânii au început să strige: „Daria este zeiţă!”.
La urmă torţionarii au hotărît ca Hrisant şi soţia lui Daria să fie
îngropaţi de vii în gropi adânci, astupate cu pietre; aşa s-au înfăţişat
înaintea lui Dumnezeu aceste suflete nobile, mai tari decât diamantul.
Mai târziu, deasupra acestei gropi s-a înălţat o biserică. Dar până
atunci, creştinii obişnuiau să se strîngă într-o peşteră situată lângă
această groapă, unde făceau rugăciuni întru pomenirea Mucenicilor
Hrisant şi Daria. Auzind aceasta, păgânii au atacat obştea creştinilor,
i-au omorît pe toţi şi au astupat peştera. Omorându-i, păgânii nu au
făcut decât să trimită în Împărăţia Cerurilor pe această sfântă obşte a
creştinilor iubitori de Hristos şi de Mucenicii Lui. Slăviţii mucenici
Hrisant şi Daria, precum şi obştea creştinilor cea împreună cu dânşii,
printre care Diodor preotul şi Marian diaconul, au luat mucenicia pentru
Hristos la Roma, la anul 284 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Panhariu
Sfântul Panhariu s-a născut în locul
numit Villach, din Germania [Austria, astăzi]. El a fost un ofiţer de
rang înalt la curtea lui Diocleţian şi Maximian. Iniţial el nu a crezut
în Hristos, dar mai pe urmă, la sfaturile mamei şi surorii lui, el s-a
întors la credinţa în Hristos şi a luat mucenicia pentru aceasta la anul
302 de la Întruparea Mântuitorului pe pămînt.
Viața Sfântului Mucenic Hrisant
Un bărbat oarecare vestit de neam domnesc şi boieresc, cu numele
Polemie, din cetatea Alexandriei, împreună cu fiul său Hrisant s-a dus
la Roma şi a fost primit de boieri cu cinste, iar de către împărat s-a
cinstit cu locul de senator. Acela pe unul născut fiul său, Hrisant,
sârguindu-se să-l înveţe toate cărţile, l-a dat la învăţătura
filosofiei. Iar câtă înţelepciune avea tânărul, vor arăta lucrurile lui
cele din urmă. Pentru că, după ce a cercat cu pricepere toată Sfânta
Scriptură, citind cu luare aminte Sfânta Evanghelie şi cărţile
Apostolilor şi cugetând la dânsele, grăia către sine: "Ţi se cădea ţie,
Hrisante, să citeşti scripturile păgânilor, cele pline de întuneric,
până ce nu cunoşteai lumina adevărului, pe care aflând-o, ţine-te numai
de ea, căci nu este înţelept să te întorci iarăşi din lumină la
întuneric.
Căci îţi vei pierde ostenelile pe care le-ai suferit la învăţătură,
dacă vei lepăda roadele ostenelilor. Iar roadele ostenelilor, de la
Dumnezeu se dau celor ce le cer, pentru că aşa porunceşte Dumnezeu:
Căutaţi şi veţi afla. Iar dacă ceea ce ai căutat şi ai aflat vei voi să
laşi, te vei asemăna oamenilor fără de minte şi nerecunoscători. Ţine-te
tare de ceea ce cu toată mintea se cade să te ţii, adică de Dumnezeu,
ca să nu cazi în paguba cea mare când te vei lipsi de bunăvoie de binele
căutat prin atâtea osteneli. Ai aflat aur şi argint, ai aflat piatră
scumpă, căci ce ai căutat să afli, aceea ai aflat, ca să moşteneşti cele
aflate. Deci, fereşte-te ca să nu se ia de la ţine acea comoară
aflată!"
Acestea grăindu-le în sine, căuta cine să-i fie învăţător al
dumnezeieştilor Scripturi. Mai înainte a fost ascultător la
înţelepciunea cea retorică şi filosofică şi ucenic al dascălilor celor
preaînţelepţi, iar acum dorea să afle dascăli simpli, precum altădată au
fost pescarii cei necărturari, dar care pe toată lumea au vânat-o, spre
cunoştinţa lui Hristos. Învăţători ca aceia cu sârguinţă căuta tânărul
cel cu bună înţelegere, pentru că citise pe apostolul, care zice: Unde
este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul acestui
veac? Au n-a socotit Dumnezeu nebunie înţelepciunea acestei lumi? De
vreme ce n-a cunoscut lumea, cu înţelepciunea ei, pe Dumnezeu, bine a
voit Dumnezeu ca prin nebunia propovăduirii, să mântuiasă pe cei ce
cred.
Acestea cugetând în sine Hrisant în toate zilele şi pe robii lui
Hristos căutându-i, a găsit pe cineva spunându-i că ştie un bărbat
creştin, cu numele Carpofor, preaiscusit în dumnezeieştile Scripturi,
ascunzându-se în munţi, într-o peşteră, la un loc puţin ştiut. Auzind
fericitul tânăr, s-a bucurat foarte tare şi, stăruind la cel ce i-a
spus, îl rugă cu lacrimi să-i arate locul unde vieţuieşte acel om al lui
Dumnezeu. Deci, înştiinţându-se, a venit la cunoştinţa acelui fericit
Carpofor, care era cu vrednicia preot, şi a auzit de la dânsul cuvântul
lui Dumnezeu şi taina credinţei creştineşti; apoi, adeseori mergând la
dânsul, se povăţuia la calea mântuirii.
În câteva luni, povăţuindu-se de Carpofor preotul, a înţeles
desăvârşit tainele dumnezeieştii Scripturi şi a primit Sfântul Botez de
la dânsul. Apoi, atât s-a întărit în sfânta credinţă şi în dragostea lui
Hristos s-a făcut desăvârşit, încât, după şapte zile de la botezul său,
a început a propovădui la arătare în popor pe Hristos, Fiul lui
Dumnezeu.
Despre aceasta auzind unii bărbaţi vestiţi dintre rudele lui, au
zis tatălui său: "Caută, că asupra ta va fi o pricină şi asupra capului
tău va cădea ceea ce îndrăzneşte fiul tău a face; pentru că îndrăzneşte a
grăi de rău pe zei şi zice că este un oarecare Iisus Hristos,
adevăratul Dumnezeu. Acest lucru de va ajunge la auzul împăratului, apoi
nici tu, nici noi, rudele tale, nu vom fi iertaţi pentru dânsul şi vom
pierde mila împărătească. Pentru că cine îndrăzneşte să grăiască asupra
zeilor unele hule ca acelea, decât numai cei ce se împotrivesc legilor
împărăteşti?"
Mâniindu-se, Polemie a închis pe Hrisant, fiul său, într-o cămară
întunecoasă şi rece şi-l muncea cu foamea, dându-i puţină mâncare seara.
Iar fericitul Hrisant socotea închisoarea aceea şi foamea nu ca o
pedeapsă, ci ca o deprindere la post, la linişte şi la strâmtorarea
vieţii creştineşti şi binevoia să fie în închisoarea aceea strâmtă şi
întunecoasă mai mult decât în palatele cele desfătate şi luminoase.
Înştiinţându-se despre aceea casnicii şi vecinii, sfătuiau pe tatăl,
zicând: "Dacă voieşti să-ţi întorci fiul de la gândul creştinesc, apoi
să-l rânduieşti mai mult să petreacă în veselie şi în desfătări şi,
găsind o fecioară frumoasă şi înţeleaptă, s-o însoţeşti cu el să-i fie
femeie şi, cunoscându-se că este bărbat, să uite creştinătatea, căci
temniţa, legăturile şi foamea cu care tu îl munceşti, creştinii le
socotesc mai mult spre slavă şi laudă, decât ca pedeapsă".
Acestea auzindu-le, Polemie a poruncit să gătească deosebit palat
foarte luminos şi să înfrumuseţeze pereţii cu podoabe scumpe. Apoi, a
pregătit acolo pat de mult preţ, bine aşternut şi toate cele de veselie
şi frumoase şi, scoţând pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă, l-a
îmbrăcat în haine ţesute cu aur şi l-a dus în palatul acela. Şi,
alegând din slujnicile sale fecioare mai frumoase la faţă şi
înfrumuseţându-le cu podoabe scumpe, le-a închis în palatul acela
împreună cu fiul său, poruncind fecioarelor ca în tot chipul să se
sârguiască să amăgească pe Hrisant spre dragostea plăcerii trupeşti şi
să-l întoarcă de la Hristos. Deci, s-au dat acolo mulţime de bucate şi
băuturi din cele mai bune, iar fecioarele cântau şi dănţuiau în faţa
Sfântului Hrisant, mâncând, bând, veselindu-se, jucând, cântând cântece
desfrânate, vorbind cuvinte de ruşine. Căci în toate chipurile se
sârguiau să vâneze sufletul copilului cel tânăr spre fapta de desfrânare
şi spre dulceţi trupeşti.
Iar tânărul, nu ca un tânăr, ci ca un bărbat cu mărime de suflet,
răbda dănţuirile şi amăgirile fecioarelor şi, fiind în mijlocul
curselor, petrecea neprins. În astfel de război ostaşul lui Hristos
stătea nebiruit şi de mînăcările cele desfătate şi de băuturile cele
dulci se lepăda foarte; iar spre fecioare căuta ca spre aspide şi de
atingerea lor se păzea cu dinadinsul, ca de atingerea de şarpe, şi
neîncetat se ruga. Când avea nevoie să doarmă, se culca pe pământ, fără
de aşternut; iar cuvintele cele amăgitoare şi de ruşine ale fecioarelor,
ca pe nişte săgeţi le socotea şi cu pavăza credinţei le izgonea de la
sine; iar către Dumnezeu striga, zicând:
"Fii, Doamne, în ajutorul meu. Zi sufletului meu: Mântuirea ta sunt
Eu. Cine va putea birui pe diavolul acesta, care a ridicat război
asupra mea, de nu-l va supune şi nu-l va birui dreapta Ta? Se amăgeşte
acela care socoteşte că prin a sa putere biruieşte patima trupească şi
păzeşte curăţia, dacă ploaia milostivirii Tale nu va stinge văpăile cele
trupeşti; nici nu va putea sufletul să ajugă la curţile Tale, dacă nu-l
vei duce Tu singur acolo. Pentru că dulceaţa trupească este o fiară
vicleană, ce se ascunde în pustia deşertăciunii vieţii spre înghiţirea
sufletelor. De ai săi dinţi de va scăpa cineva, este dator să-Ţi dea
mulţumire din tot sufletul, Ţie, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, căci
prin Tine este izbăvirea dintr-o pierzare ca aceasta. Tot aşa şi
fericitul şi plăcutul Tău Iosif a scăpat, cu ajutorul Tău, din mâinile
desfrânatei, ca din dinţii unei fiare neîmblânzite, pentru care,
plângând tatăl său, grăia:
O fiară cumplită a mâncat pe fiul meu! Căci, cu adevărat, femeia
lui Putifar a sărit asupra lui ca o fiară cumplită şi ca o leoaică
zgâria cu unghiile pe Iosif, mielul cel fără de răutate, atrăgându-l
spre fărădelege. Şi care fiară poate să fie mai cumplită, decât diavolul
şi femeia? Trupul şi sângele ridicându-se în tânăr din fire şi
aprinzându-l spre poftă, iar femeia, îndemnându-l mai mult prin facerea
cu ochiul, prin podoaba hainelor, prin frumuseţea feţei, prin
îmbrăcămintea cea de mare preţ, prin bogăţii, prin stăpânire şi prin
cuvinte amăgitoare, atrage la pierzare şi la moarte pe cel mai înţelept.
Şi minunat lucru este cum a scăpat de vânarea acelei fiare viclene! Nu
în deşert zicea tatăl său: "Mare lucru îmi este aceasta, dacă fiul meu
este viu". Pentru că din mare şi de la moarte s-a izbăvit, mai cumplită
fiind această grea ispită, decât aceea când voiau fraţii lui să-l ucidă.
Şi a scăpat numai cu ajutorul Tău, o, Atotputernice Dumnezeule!, pentru
că Tu ai fost cu dânsul.
Şi acum mă rog Ţie, Doamne, cu smerenie, dă-mi ajutor asupra
fiarelor şi şerpilor acestora, cu care tatăl meu m-a închis în acest
loc; căci precum şerpii dorm, fermecându-se de glasul fermecătorilor,
aşa, în vremea rugăciunilor mele, să doarmă aceste necurate fecioare, ca
să nu ridice în trupul meu cel tânăr războaie de dulci patimi!
Ajută-mi, Mântuitorul meu, că pe Tine Te ştiu Unul, adevăratul Dumnezeu,
Cel ce mântuieşti pe cei ce cred întru Tine şi le dai lor putere
nebiruită!"
Astfel rugându-se el, fecioarele acelea au căzut într-un somn atât
de greu, încât n-au putut nicidecum a se scula şi a se deştepta din
somnul acela, până ce nu le-au dus afară din palatele acelea. Apoi,
scoţându-le afară, îndată s-au deşteptat şi au cerut mâncare. Iar după
ce au intrat în palat la sfântul tânăr, îndată au adormit cu somn greu.
Deci, în toate zilele făcându-se aceasta, s-a înştiinţat despre acest
lucru tatăl lui, care a început a se tângui după fiul său ca după un
mort. Iar unii din prietenii lui ziceau: "Fiul tău a învăţat de la
creştini meşteşugul vrăjitoresc şi cu înlesnire pe fecioarele cele
neştiutoare le-a fermecat cu vrăji. Deci, logodindu-l cu o fecioară
înţeleaptă şi învăţată, s-o duci la dânsul cu rânduiala de nuntă şi să
se însoare chiar şi nevrând, căci stând împreună cu dânsul totdeauna, îl
va atrage vreodată la trupeasca împreunare şi-l va întoarce de la
creştinătate".
Polemie răspunse: "Dar unde vom găsi o fecioară aşa de înţeleaptă,
care ar putea să-l înmoaie pe împietritul acela şi să-l plece a se
întoarce la legile noastre?" I-au zis lui vecinii: "Este între
fecioarele care slujesc zeiţei Atena o fecioară învăţată, cu numele
Daria, bine încuviinţată la faţă şi foarte înţeleaptă, care a trecut
toate cărţile şi toată învăţătura retorică şi acum este vremea ei de
nuntă; deci, apucă tu mai înainte, până n-o ia altcineva şi, logodind-o,
du-o la fiul tău".
Ascultând tatăl un sfat ca acela, a rugat pe rudele sale să se ducă
la fecioara aceea, să-i spună despre tânărul Hrisant, în-ştiinţînd-o
despre întoarcerea lui la credinţa creştinească şi să roage pe fecioară
să facă aceste două fapte: adică, să-l aducă şi la însoţire cu dânsa şi
să-l întoarcă de la creştinătate. Fecioara s-a învoit la însoţirea cu
Hrisant şi întâi a învăţat cuvinte amăgitoare, cum ar putea să plece pe
mire spre dragostea trupească şi să-l schimbe spre închinarea zeilor
romanilor. După aceea, a fost dusă cu cinste în casa lui Polemie.
Deci, împodobind-o cu haine preafrumoase şi de mare preţ, după
firească să cuviinţă, a dus-o în cămară la sfântul, unde, fiind singură
cu dânsul, ce cuvinte de dragoste nu-i grăia? Cu ce amăgiri nu-l amăgea,
atrăgând spre desfrânare pe tânărul cel curat? Iar ostaşul lui Hristos
petrecea ca un diamant tare, ca un stâlp neclintit şi ca un munte
nemişcat, biruind dragostea trupească prin dragostea lui Dumnezeu şi cu
arma Crucii gonind săgeţile cele aprinse împotriva sa de vicleanul
diavol. Apoi, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu şi chemând în
ajutor pe Duhul Sfânt, a început a grăi către fecioară astfel:
"Dacă pentru însoţirea cea de puţină vreme cu mine, omul cel
muritor, o, minunată fecioară, te-ai împodobit cu atâta cuviinţă şi-mi
aduci cuvinte atât de dulci şi de miere curgătoare, ca să mă întorci de
la scopul cel bun, să-mi îndărătniceşti sufletul cel cuprins de
dragostea lui Dumnezeu şi să-mi schimbi gândul, apoi cu atât mai mult ţi
se cade să te îngrijeşti ca să poţi afla dragostea Celui fără de
moarte, Împăratul şi Fiul lui Dumnezeu; şi-ţi va fi cu înlesnire
aceasta, dacă vei voi. Pentru că, dacă îţi vei păzi curat şi fără
prihană sufletul tău, împreună cu trupul, şi, precum ţi-ai împodobit
trupul cu haine de mare preţ, îţi vei împodobi tot aşa şi inima cu
obiceiuri îmbunătăţite, apoi îngerii îţi vor fi tovarăşi, apostolii
prieteni, mucenicii vecini şi îţi vor mijloci ca Însuşi Hristos să-ţi
fie Mire, Care îţi pregăteşte la cer cămară nestricăcioasă, cu
neasemănare mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea pământească. El îţi
va da veseliile Raiului cele veşnice, floarea tinereţelor tale o va face
nemuritoare şi-ţi va scrie zestre în cărţile vieţii veşnice".
Auzind Daria nişte cuvinte ca acestea ale Sfântului Hrisant, s-a
umilit şi a zis: "Nu m-a adus aici nici o poftă trupească aşa de mare,
ci dragostea către tine şi lacrimile tatălui tău, ca să te întorc la
slujirea zeilor noştri". Sfântul Hrisant răspunse: "Dacă la acestea ai
oarecare dovezi şi luminate arătări, prin care să mă încredinţezi că
slujba făcută de voi zeilor este dreaptă, te voi asculta şi-mi voi
schimba gândul. Deci, să vorbim de aceasta pentru folosul de obşte".
Daria zise: "Nimic nu este mai de folos şi mai de trebuinţă oamenilor,
decât a cinsti pe zei şi a se păzi cu dinadinsul, că nu cumva,
defăimîndu-i, să-i pornim spre mânie. Ci, se cade a-i îmblânzi cu
jertfe, ca să ne fie păzitori".
A grăit sfântul: "Cum pot, o, înţeleaptă fecioară, să ne fie
păzitori zeii aceia, care singuri au trebuinţă de păzire de la alţii
şi-i străjuiesc noaptea câinii cei legaţi de dânşii, că nu cândva să se
fure de tâlhari? Pentru aceasta se pironesc cu piroane de fier şi cu
plumb se întăresc, că nu cumva, surpîndu-se de cineva, să cadă la pământ
şi să se sfărâme". Daria zise: "De ar fi putut poporul cel simplu fără
chipuri cioplite a cinsti zeii, nu s-ar fi cuvenit să-i cioplească şi
să-i pună în picioare. Ci se cioplesc în aur, argint, aramă, marmură şi
în lemn ca oamenii, văzându-i pe ei cu ochii, să ştie la cine vor gândi
cu mintea şi-i vor cinsti şi se vor teme".
A zis Sfântul Hrisant: "Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliţi? Să
cercetăm şi să socotim. Oare sunt vrednici de dumnezeiască cinste aceia
ai căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela
care nu are toată sfinţenia, toată dreptatea şi dumnezeiasca slavă. Căci
ce fel de sfinţenie, de dreptate şi dumnezeiască slavă are purtătorul
de seceră Cronos al vostru, care mânca pe ai săi fii ce se năşteau,
precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de laudă vei afla
în Dia, care, câte zile a trăit, atâtea fărădelegi, atâtea desfrânări,
atâtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător fiilor
săi, preadesfrînat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al
împărăţiei, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor şi cu atâtea
fărădelegi şi necurăţii era cuprins, încât nici nu este cu putinţă a le
auzi. Atât erau de ruşinoase şi necurate lucrurile lui.
Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar că ei
au fost astfel, mărturisesc chiar ai voştri scriitori de cărţi, care au
scris că împăraţii cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei
fără de minte. Dar toţi în vremea lor au pierit. Arată-mi ce faptă bună a
făcut Dia al vostru, care până la moarte a fost vrăjmaş a toată curăţia
şi cinstea, încât chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid
şi pământul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi şi în Ermis al
vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? Capul lui era ca o arătare
într-aripată. Acela, cu meşteşugul vrăjitoresc, afla aur ascuns în
pământ; apoi, cu farmece şi cu toiag de vrăjitorie, potolea veninul cel
de şarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate
zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoş. Dar ce fel de sfinţenie
a fost şi în Ieraclie, care, ucigând pe vecinii săi, după ce s-a
ostenit, singur - cu dumnezeiască voie - s-a aruncat în foc şi a ars
ticălosul cu pielea şi cu părul pe care-l purta. Ce bunătate vei afla şi
în Apolon? Şi încă să mai pomenim şi de împărăteasa Ira, sora şi femeia
lui Dia, de nebună Palada şi de Venera cea fără de ruşine, care,
sfădindu-se între ele şi pizmuindu-se şi mâniindu-se una asupra alteia
şi certându-se pentru frumuseţea feţei, care dintre dânsele ar fi mai
frumoasă decât alta, au avut trebuinţă de judecată.
Aceştia toţi neavând dumnezeire, nici vreo sfinţenie şi dreptate,
pe cine judecă înţelegerea poporului a fi vrednic de dumnezeiasca
cinste? Iar pentru ceilalţi zei mai mici, nici a grăi nu se cade, căci
unul este capul, căruia celelalte mădulare îi urmează. Şi care dintre ei
se va socoti zeu sau zeiţă, dacă Cronos, Dia şi Venera - faţă de care
nimeni nu se socoteşte între zei mai mare -, nu sunt zei? Dacă - precum
am arătat - ai voştri zei sunt ticăloşi şi deşerţi, apoi cu cât mai mult
sunt ticăloşi aceia, care ca pe nişte zei îi cinstesc pe dânşii?"
Daria, ascultând cu luare-aminte cuvintele lui Hrisant, a zis:
"Dacă povestirile şi basmele făcătorilor de stihuri sunt deşarte, apoi
să ne întoarcem la filosofi. Aceştia învaţă a lăsa tot obiceiul rău, iar
fapta bună a o alege; apoi, cu felurite tâlcuiri închipuind aşezarea
lumii şi tâlcuind numele zeilor, pe Cronos, care pe toate le mistuie şi
nimic nu întoarce, îl numesc vreme, iar pe Dia, zăduf; pe Ira, văzduh o
numesc; pe Afrodita, foc; pe Poseidon, mare; pe Ceres, pământ şi, cu
celelalte nume de zei, numesc pe celelalte lucruri".
A grăit Sfântul Hrisant: "S-a obişnuit a se face chipuri pentru
acele lucruri care nu pot totdeauna a rămâne, ci cu vechimea vremii au
trecut. Iar pământul totdeauna este, aşijderea şi marea şi focul,
totdeauna sunt, şi văzduhul, de toţi se vede. Şi nu pricep pentru ce aţi
legiuit a cinsti acele stihii între idolii cei ce au asemănare
omenească, făcuţi de mâini omeneşti, şi cu asemănarea lui Dumnezeu a-i
cinsti. Pentru ce cinstiţi chipurile stihiilor cioplite în omeneşti
asemănări, mai mult decât lucrurile singure? Pentru ce nu vă închinaţi
pământului, văzduhului şi mării? Oare este vreun împărat sau domn, care
ar fi poruncit ca pe sine, împăratul şi domnul, să-l treacă cu vederea,
iar chipului său cel făcut să i se închine? Dar, de vreme ce nu este
nici un împărat astfel, nici domn, cu cuviinţă este să mărturisim
adevărul, că prin chipurile idoleşti nu sunt stihii, nici zei
închipuiţi, ci oameni muritori".
Daria a zis: "Dovezile tale întăresc a mea înţelegere, căci
chipurile cele cioplite le cinstesc oamenii neştiutori, iar noi cinstim
lucrurile acelea ale căror chipuri sunt puse înainte". Grăit-a Sfântul
Hrisant: "Dacă voieşti să întăreşti a ta înţelegere cu ale noastre
dovezi, apoi să aducem în mijloc pe toţi cei ce cinstesc stihiile.
Aceia, dacă cinstesc pământul, apoi cu vrednicie să-l cinstească ca pe
un dumnezeu al lor, iar necinste să nu-i facă lui; adică să nu-l are,
nici să-l sape, nici să-l scurme în vreun chip, ci nelucrat să fie
pământul de arătură şi de săpătură. Iar lucrătorul de pământ care nu-l
mărturiseşte a fi Dumnezeu, pune pe dânsul plugul şi sapă, nedându-i
nici o cinste dumnezeiască.
Deci, socoteşte căruia îi face mai roditoare ţarinele şi
gră-dinile? Oare celui ce nici îl ară, nici îl sapă, ci îl cinsteşte ca
pe un Dumnezeu? Sau celui ce fără cinste îl ară şi îl sapă? Iar dacă
pământul într-adevăr este zeu, precum voi ziceţi, apoi se cade că vouă,
închinătorilor săi, să vă dea toate roadele fără a voastră osteneală,
nearîndu-se, nici săpându-se. Dacă şi marea este zeu, apoi să înoţi pe
ea fără vâsle; să te ducă ori unde vei voi şi să aştepţi peşte, nu din
vânare sau din osteneala ta, ci, închinându-te mării ca unui zeu, prin
rugăciune să ceri cele ce-ţi trebuie.
Asemenea şi pentru celelalte să înţelegeţi, cum că pe închi-nătorii
lor nu-i ştiu, pentru că nu au suflet, nici înţelegere, ci cu voia lui
Dumnezeu slujesc la trebuinţele omeneşti. Cu porunca Ziditorului său,
adăpându-se pământul cu ploaie şi cu rouă de sus şi cu razele soarelui
încălzindu-se, răsar seminţele, cresc răsadurile şi aduc în vreme
cuviincioasă roadele. Pentru aceasta, pe Unul Dumnezeu, Făcătorul, Care
pe toate le-a zidit şi nouă spre viaţă ni le-a dat, datori suntem a-L
cinsti, iar nu lucrurile cele date nouă de Dânsul. Căci şi copiii care
învaţă în şcoli, nu dau cinste cărticelelor, scândurilor şi hârtiilor,
ci dascălilor. Deci, tămăduindu-se bolnavul, nu-i dă doctoriei
închinăciune şi mulţumire pentru tămăduirea sa, ci doctorului care l-a
tămăduit".
Acestea şi multe altele grăind Sfântul Hrisant, Daria a crezut
întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos,
sfătuindu-se amândoi să petreacă întru însoţire nenuntită, sub chipul
însoţirii păzindu-şi neprihănită fecioria lor şi petrecând în frica
Domnului. Sfântul Hrisant a luat de la tatăl său libertate pentru cea
părută însoţire; pentru că se bucurase foarte mult Polemie de căsătoria
fiului său, neştiind tainele cele păzite între dânşii. Deci a dat
stăpânire fiului peste toată averea sa, că unuia născut al său şi
moştenitor, iar el însuşi după puţin timp a murit, Dumnezeu rânduind
astfel, că sfânta doime care păzea fecioria în însoţire, adică Hrisant
şi Daria, mai cu voie să-I slujească Lui.
Având viaţa liberă, Sfântul Hrisant a botezat în casa sa pe
fericită să soţie, Daria, care degrabă toată dumnezeiasca Scriptură şi
toate cărţile creştineşti le-a trecut; şi s-a făcut sfânta desăvârşita
roabă şi mireasă a lui Hristos. Şi nu numai de a lor mântuire, ci şi de a
multora se îngrijeau Hrisant şi Daria. Căci el întorcea mulţime de
bărbaţi spre Hristos şi pe tineri îi sfătuia la viaţa feciorească, iar
ea mulţime de femei şi de fecioare le făcea mirese lui Hristos. Apoi,
despărţindu-se în deosebite case, ridicate ca nişte mânăstiri, fiecare
dintre dânşii avea ceata sa, din cei ce-şi păzeau fecioria. El avea
tineri din cei ce defăimau toate dulceţile lumii acesteia şi îşi
făgăduiau viaţa curată lui Dumnezeu, iar ea avea fecioare din cele ce se
făceau mirese lui Hristos.
După câţiva ani, amândouă cetele, adică a lui Hrisant şi a Dariei,
înmulţindu-se foarte mult în Roma, s-a ridicat fără de veste tulburare
şi gâlceava mare în cetate. Pentru că poporul, mergând la Chelerin
eparhul, clevetea contra sfinţilor şi robilor lui Hristos, Hrisant şi
Daria. Căci bărbaţii strigau: "Am pierdut pe femeile noastre!"; iar
tinerii strigau: "Am pierdut prin Daria, pe fecioarele cele logodite!"
Asemenea şi femeile ţipau: "Ne-am lipsit de bărbaţii noştri!" Iar
fecioarele strigau: "Ne-am lipsit de logodnicii noştri, prin Hrisant!"
Poporul, făcând gâlceava, striga: "Cum se vor naşte fiii, lepădându-se
însurarea? Vor lipsi popoarele, deosebindu-se partea bărbătească de cea
femeiască, cu învăţătura cea străină şi cu înşelăciunea cea
vrăjitorească a lui Hrisant şi a Dariei". Atunci îndată eparhul a
poruncit să-i prindă pe amândoi şi în multe feluri să-i muncească, dacă
nu vor aduce zeilor jertfe. Deci, pe Sfântul Hrisant l-a dat unui tribun
cu numele Claudie, iar tribunul l-a dat ostaşilor săi, zicând:
"Duceţi-l afară din cetate, la capiştea lui Dia, şi acolo, de nu va voi
să se închine nebiruitului Ieraclie, munciţi-l în multe feluri, până ce
se va supune şi va jertfi".
Ostaşii, luând pe sfântul, l-au legat fără milostivire cu vine de
bou şi l-au strâns tare, încât i-au trecut vinele acelea până la oase.
Apoi, deodată s-a dezlegat de legăturile acelea, încât nu putea ochiul
să vadă dezlegarea vinelor acelora, ce era mai grabnică decât vorbirea
vreunui cuvânt. Mult ostenindu-se ostaşii cu legarea Sfântului Hrisant
şi nimic sporind, s-au supărat şi l-au băgat într-o temniţă întunecoasă,
ferecându-l cu trei obezi, şi, băgându-l în butuc, îl băteau şi-l
batjocoreau. Dar şi obezile acelea şi butucul îndată că praful s-au
risipit. Atunci au vărsat peste dânsul urină de om, zicându-i:
"Farmecele şi vrăjile tale nimic nu-ţi vor ajuta ţie". Însă deodată
mirosul acela s-a schimbat în bună mirosire. După aceea, au înjunghiat
un viţel şi în pielea aceea voiau să bage pe mucenicul gol. Deci,
punându-l la arşiţa soarelui pe un zăduf cumplit, nimic rău n-a pătimit
mucenicul. Atunci, ferecându-l cu lanţuri de fier, l-au aruncat în
temniţă şi iarăşi lanţurile acelea s-au sfărâmat deodată şi lumină a
strălucit în temniţă, ca şi cum ar fi ars multe lumânări.
Ostaşii au spus tribunului Claudie toate cele ce se făcuseră. Iar
el, mergând la temniţă şi văzând lumină, a poruncit ca pe Sfântul
Mucenic Hrisant să-l aducă la dânsul şi i-a zis: "Ce fel de putere de
vrăji ai în tine, cu care faci unele ca acestea? Pe mulţi vrăjitori şi
fermecători i-am îmblânzit eu, dar atâta putere n-am aflat la dânşii.
Însă, deoarece te văd bărbat vestit şi înţelept, nu cer altceva de la
tine, decât numai să laşi învăţătura creştinească cea îndrăzneaţă,
pentru care se face atâta gâlceava şi tulburare în poporul român. Deci,
fă lucrul cel vrednic numelui tău şi atotputernicilor zei şi adă jertfa
cea datorată".
A răspuns Sfântul Hrisant: "De ar fi fost în tine o scânteie cât de
mică de înţelepciune, cu înlesnire ai fi cunoscut că nu meşteşugul
vrăjitoresc, ci dumnezeiască putere îmi ajută şi mă întăreşte. Dar tu te
uiţi spre mine totdeauna că şi spre zeii tăi, cu ochii întunecaţi de
necredinţă. Pentru că, dacă ochii tăi ar fi văzut drept, ai fi înţeles
că zeii tăi nu văd. Şi dacă urechile tale ar fi auzit adevărat, ai fi
cunoscut că zeii tăi nu aud glasul celor ce strigă către dânşii; şi, de
ar fi fost în tine oarecare simţire, ai fi cunoscut că zeii tăi nu au
inimă înăuntru, decât numai praf, ţarină şi plumb".
Atunci tiranul Claudie a poruncit ca, legând pe mucenic de un lemn,
să-l bată cu toiege. Şi, fiind toiegele acelea tari şi grele în mâinile
celor ce-l băteau, atingându-se de trupul sfântului, erau moi ca
papură. Acest lucru văzând tiranul, a poruncit să înceteze de a-l bate;
şi, dezlegând pe mucenic de pe lemn, l-a îmbrăcat în haina lui şi,
întorcându-se spre ostaşi, a zis: "Cu adevărat, eu, precum şi voi ştiţi,
am cercetat toate înşelăciunile vrăjitoreşti şi ale farmecelor şi acum
văd că nu este aici vreun meşteşug de farmece omeneşti, ci singură
puterea lui Dumnezeu. Că şi legăturile cele ţări ale vinelor crude
singure s-au dezlegat, obezile s-au sfărâmat, iar lemnul în picioarele
lui s-a făcut praf şi pielea cea umedă, toată ziua fiind în arşiţa
soarelui, nu s-a uscat. Apoi lanţurile cele grele cu nevăzută putere
s-au dezlegat şi s-au sfărâmat; iar locul cel foarte întunecos al
temniţei s-a luminat cu o lumină mare şi toiegele cele grele din mâinile
celor ce le ţineau, atingându-se de trupul lui, s-au făcut ca o papură
de moi. Ce să mai facem acum, văzând în el puterea lui Dumnezeu care se
săvârşeşte? Decât numai că toţi, căzând la picioarele acestui om al lui
Dumnezeu, să cerem iertare de toate răutăţile şi muncile cele făcute lui
de noi şi să-l rugăm ca să ne împace cu Dumnezeul său Cel Atotputernic,
Care a făcut nişte minuni ca acestea, iar pe robii Săi îi face atât de
ţări şi nebiruiţi în toate războaiele, precum singuri vedem. Căci, iată,
acest purtător de biruinţă rob al Lui, precum ne-a biruit pe noi,
astfel şi pe ai noştri domni şi împăraţi îi va birui şi-i va ruşina cu
puterea cea nebiruită ce este întru dânsul, adică a Dumnezeului ceresc".
Aceasta zicând Claudie, a căzut la picioarele Sfântului Hrisant
împreună cu toţi ostaşii, zicând: "Cu adevărat, am cunoscut că Dumnezeul
tău este Dumnezeu adevărat. De aceea ne rugăm ţie ca şi pe noi să ne
duci spre El şi să ne faci robi ai Lui". Iar sfântul le-a zis: "De voiţi
să veniţi la Dumnezeul meu, apoi nu cu picioarele, ci cu inimile veniţi
către Dânsul; pentru că numai astfel Dumnezeu este aproape de fiecare,
dacă cineva cu toată inima şi cu credinţă tare Îl caută". După ce
Sfântul Hrisant le-a spus multe cuvinte despre adevăratul Dumnezeu,
învăţându-i câtăva vreme, au crezut în Hristos, Claudie tribunul,
Ilaria, femeia lui, şi doi fii, Iason şi Mavru, şi toată casa lui.
Asemenea au crezut ostaşii lui cu toţi căsnicii, şi toţi împreună au
primit Sfântul Botez şi petreceau în învăţăturile lui Hrisant ziua şi
noaptea, ascultând cu osârdie cuvintele despre Domnul nostru Iisus
Hristos, şi toţi doreau să păti-mească pentru El.
După ce a crezut Claudie tribunul în Hristos şi s-a botezat cu
toată casa şi ostaşii săi, s-a dus vestea despre aceea la urechile
împăratului Numerian (283-284), care împărăţea într-acea vreme în Roma.
Acela îndată a poruncit ca pe Claudie să-l înece în mare, legându-i o
piatră de grumaz, iar pe toţi ostaşii şi pe amândoi fiii lui să-i taie
cu sabia. Şi era în acel loc, unde au fost tăiaţi mucenicii lui Hristos,
un mormânt vechi, pe care creştinii l-au curăţit. Apoi, luând noaptea
trupurile sfinţilor mucenici, le-au pus în mormântul acela. Acolo
Ilaria, femeia lui Claudie, mergând adeseori, săvârşea rugăciunile sale
lingă moaştele mucenicilor, unde amândoi fiii săi se aflau tăiaţi. Deci a
fost prinsă în acelaşi loc de necredincioşi şi adusă la întrebare. Iar
ea se ruga lor, zicând: "Lăsaţi-mă să-mi săvârşesc rugăciunea şi pe urmă
duceţi-mă ori unde veţi voi". Iar ei slăbind-o, ea şi-a plecat
genunchii la pământ şi, ridicând mâinile şi înălţând ochii la cer, a
zis: "Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, pe Tine din toată inima mea Te
mărturisesc, rânduieşte-mă împreună cu fiii mei, care au ieşit din
pântecele meu, pe care i-ai chemat la pătimitoarea nevoinţă pentru Tine
şi şi-au pus sufletele lor pentru Tine, Domnul lor".
Astfel rugându-se ea, şi-a dat duhul său în mâinile lui Dumnezeu.
Iar cei ce o prinseseră, văzând-o deodată moartă, s-au umilit şi, lăsând
lingă dânsa două roabe ale ei care erau cu dânsa, s-au dus. Iar
roabele, luând trupul stăpânei lor, l-au îngropat cu cinste lângă
mormântul cel vechi, în care zăceau sfinţii mucenici.
Numerian împăratul a poruncit ca pe Sfinţii Mucenici Hrisant şi
Daria să-i muncească în felurite chipuri. Pe Hrisant, cu lanţuri de fier
legându-l, l-au aruncat într-o temniţă adâncă, înfricoşată şi plină de
necurăţie, căci acolo ieşea toată necurăţia din cetate, iar pe Daria au
dus-o în casa de desfrânare. Dar Dumnezeu le ajută la amândoi, făcând
minunată întru dânşii puterea Sa cea atotputernică. Căci Sfântului
Hrisant, în acea întunecată şi necurată temniţă, îi strălucea lumină
cerească şi, în loc de necurăţie, era o mireasmă plăcută. Iar Sfintei
Daria un leu, scăpând din închisoarea sa, i-a stat înainte în cămara
aceea, în care sfânta zăcea cu faţa la pământ şi se ruga lui Dumnezeu,
şi o păzea.
Despre acest lucru neştiind cetăţenii, au trimis pe un tânăr fără
de ruşine ca s-o prihănească. Pe acela, după ce a intrat în cămară la
sfânta, îndată l-a apucat leul şi, aruncându-l la pământ, îl călca cu
picioarele şi se uita la Sfânta Daria, ca o slugă pricepută, aşteptând
porunca stăpânei sale, să facă ce va vrea cu acel om fără de ruşine,
să-l ucidă sau să-l libereze viu. Sfânta Daria, înţelegând aceea, a zis
către leu: "Te jur pe Fiul lui Dumnezeu, să-l slăbeşti ca să audă de la
mine cuvântul lui Dumnezeu!"
Deci, lăsând leul pe tânărul acela, a ieşit afară şi s-a culcat
lângă uşă, păzind ca să nu intre altcineva în casă. Sfântă a zis către
tânărul acela: "Iată, cruzimea leului, auzind de numele lui Hristos, s-a
îmblânzit şi fiara, ca un om înţelegător, cunoaşte pe Dumnezeul cel
adevărat, se teme şi-L cinsteşte. Iar tu, ticălosule, fiind om şi având
cunoştinţă, nu te temi de Dumnezeu, petrecând într-atîtea răutăţi şi
întinăciuni? Ţi se cădea să te ruşinezi şi să te căieşti, însă tu cu
acelea te lauzi". Iar el, cazând înaintea ei, a început a striga şi a
zice: "Porunceşte-mi, roaba lui Hristos, ca să ies de aici fără vătămare
şi eu la toţi voi propovădui că Hristos, Căruia tu Îi slujeşti, Acela
singur este Dumnezeu adevărat şi nu este altul afară de El". Apoi a
poruncit Sfânta Daria leului şi a lăsat fiara ieşire liberă din casa
aceea acelui tânăr. Şi s-a dus tânărul prin mijlocul cetăţii, strigând
cu mare glas: "Să ştiţi toţi, romanilor, că Daria este zeiţă".
Apoi au alergat nişte oameni mai îndrăzneţi, luptători tari de
privelişte, vrând să scoată pe leu de acolo. Dar leul, întărindu-se de
Dumnezeu, pe fiecare apucându-i, îi trântea la pământ şi, aşternându-i
pe toţi dinaintea picioarelor Sfintei Daria, îi ţinea nescăpaţi; însă
nu-i omora, nici îi rănea, ci aştepta porunca Dariei. Deci, a zis sfânta
către acei bărbaţi: "Dacă veţi crede în Hristos, veţi putea să ieşiţi
de aici fără vătămare, iar de nu, apoi zeii voştrii să vă apere de la
moarte". Iar ei cu un glas au strigat, zicând: "Cel ce nu crede că
Hristos este Dumnezeu adevărat şi viu, acela să nu iasă de aici viu!"
Astfel strigând ei, Sfânta Daria a poruncit leului ca fără vătămare să
elibereze pe acei bărbaţi. Iar ei, ieşind, strigau cu mare glas:
"Credeţi, popoarele Romei, că nu este alt Dumnezeu afară de Hristos, pe
Care Daria Îl propovăduieşte!"
Înştiinţându-se despre aceea Chelerin, eparhul, a poruncit să
aprindă un foc mare lângă uşile acelei case, în care era Daria cu leul,
ca să ardă împreună cu fiară. Leul, văzând focul, s-a speriat şi a
început a răcni. Dar sfânta i-a zis: "Nu te teme, că nu vei fi ars, nici
prins de cineva, nici ucis; ci cu a ta firească moarte, la vremea ta
vei muri. Deci, lepădând frica, ieşi şi te du cu pace în pustie, căci
Acela, pe Care tu întru mine L-ai cinstit, te va apăra pe tine". Iar
leul, plecându-şi capul, a ieşit şi, prin mijlocul cetăţii ducându-se,
pe nimeni n-a vătămat, ci a fugit în pustietate; iar cei ce s-au izbăvit
din gura lui, toţi au primit Botezul.
După ce s-a înştiinţat de acestea împăratul Numerian, a poruncit
eparhului ca pe Hrisant şi pe Daria cu munci cumplite să-i piardă.
Sfântului Hrisant, fiind spânzurat gol pe lemn, îi aduseră şi lumânări
aprinse ca să-l ardă; dar îndată lemnul s-a rupt, legăturile s-au
sfărâmat şi luminările s-au stins. Iar câţi au vrut să se atingă de
Sfânta Daria, mâinile acelora îndată se zgârceau şi vinele lor se rupeau
şi ţipau de durerea cea cumplită. Văzând aceasta, eparhul s-a temut şi,
alergând degrabă, a spus împăratului. Iar el, socotind acele minuni, nu
din puterea lui Dumnezeu, ci din meşteşugul vrăjitoresc, a poruncit ca
pe amândoi, pe Hrisant şi pe Daria, să-i scoată afară din cetate şi,
săpând o groapă adâncă, pe calea ce se numeşte Salaria, să-i arunce
într-însa pe amândoi; apoi cu pietre şi cu pământ să-i acopere şi să-i
îngroape de vii.
Deci, astfel fiind duşi Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria, cântând
şi rugându-se, s-au pogorât în groapa aceea şi au primit mucenicească
moarte şi îngropare, fiind acoperiţi de vii cu pământ şi cu piatră, după
porunca tiranului. Şi, precum în viaţa aceasta au avut viaţă de obşte
întru duhovnicească însoţire, astfel s-au sfârşit amândoi împreună,
fiind primiţi de Dumnezeu că o jertfă vie şi bineprimită, câştigând
cununile răsplătirii celei fără de moarte.
La locul acela multe minuni şi tămăduiri se făceau şi mulţime fără
de număr de creştini, bărbaţi, femei şi copii, adunându-se într-o
peşteră oarecare ce era acolo aproape, cu bucurie prăznuiau ziua
mucenicilor şi cu dumnezeieştile Taine se împărtăşeau.
Înştiinţându-se despre aceasta tiranul, îndată a poruncit să astupe
intrarea peşterii aceleia şi să răstoarne pământ. Deci s-a făcut aceea
degrabă şi s-a săvârşit acolo muceniceşte toată mulţimea adunării
creştineşti, între care erau Diodor presbiterul, Marian diaconul şi
mulţi clerici. Însă nu este cu putinţă a număra numele credincioşilor
care s-au sfârşit acolo, căci erau fără număr.
Iar acestea toate ce s-au făcut, noi, fraţii Varin şi Armenie,
le-am scris, după porunca preasfinţitului Ştefan, papa de la Roma, şi în
toate cetăţile le-am trimis, ca să ştie toţi că Sfinţii Mucenici
Hrisant şi Daria au luat cununile muceniceşti întru cereasca Împărăţie,
de la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cântare de laudă la Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria
Sfântul Hrisant pe soţia lui Daria o sfătuieşte:
Minciuna la spate departe arunc-o,
Fecioară,
Şi chipul cioplit dumnezeu
Nu-l socoti;
Lumea adevărul
Nu-l va putea grăi niciodată.
Hristos Dumnezeu singur,
El este adevărul,
Unul Dumnezeu nevăzut este adevărul,
Adevărul Preasfintei Treimi.
El a făcut toate câte sunt şi se văd,
Şi oştirile celor fără de trup.
Iar peste toată zidirea
Pe om l-a creat şi stăpân l-a făcut.
Cel Unul, Viu şi Nemuritor,
Din pământ dă viaţă spre folosinţa oamenilor.
El pe ei îi îmbracă bogat cu duh puternic.
Bogăţie duhovnicească îmbelşugată
Ne este nouă sufletul nostru, îmbrăcat în ţărâna
Acestui trup.
De suflet să grijim cu dragoste,
Iubită Daria,
Precum Hristos a grijit
De Mireasa Lui, Biserica.
O, fecioară, dispreţuieşte trupul,
Căci el nu duce decât
La durere şi la suspin.
Dumnezeu la vasul gol al trupului
Nu cată,
Ci El voieşte floarea cea scumpă
Ce creşte din el.
O, fecioară, iată noi
Cu moartea suntem înveşmântaţi,
Iată moartea mâine ne culege:
Să ne împodobim aşadar sufletele
Cu floarea scumpă a virtuţilor,
Să semănăm sămânţa scumpă
A florii virtuţilor
Cu credinţă în Hristos,
Să o acoperim cu nădejde
Şi cu dragoste,
Să o udăm cu Duhul de Viaţă Dătător,
Să o plivim de buruienile păcatului,
Şi să o lăsăm să crească frumos,
Floare a evlaviei,
Floare a milostivirii,
Floare a pocăinţei,
Floare a răbdării,
Floare a înfrânării,
Floare a ascultării.
Cântare a cerului este sufletul tău, fecioară.
Fie sufletul tău, fecioară,
Grădină înflorită de mai, îmbălsămată.
În ea Dumnezeu locuiască,
Cel Care Sieşi a zidit-o.
Fecioara Daria
Pe logodnicul ei soţ Hrisant îl ascultă,
Şi cu dragoste sufletul
Prin el lui Hristos şi-l cunună.
Ea trupul la chinuri şi-l dă,
Cu Hrisant împreună,
Soţul ei, duhovnicescul ei frate iubit.
Pe ei Dumnezeu în Rai îi sădeşte
În Grădina cea scumpă,
Raiul mult iubit.
Si-a ales, drept aceea, ca dascal pe Carpofor preotul, care era iscusit in dumnezeiestile Scripturi, traind ascuns intr-o pestera din munti. Si a auzit de la dansul Cuvantul lui Dumnezeu si taina credintei crestinesti si, povatuindu-se de dansul, in scurta vreme a primit si Sfantul Botez. Si atat s-a intarit in sfanta credinta si in dragostea lui Hristos, incat, la sapte zile dupa Botezul sau, Hrisant a si inceput a propovadui, la aratare, in popor, pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Mahnire mare a cuprins pe tatal sau, Polemon, cand a vazut inflacararea fiului sau, pe calea credintei si defaimarea zeilor si, maniindu-se, l-a certat si l-a inchis in casa. Dar, cu toate mustrarile, Hrisant nu s-a lepadat de credinta sa. Deci, neputand el nicidecum sa-l intoarca, l-a insurat cu o fecioara frumoasa, insa pagana, pe nume Daria, din Atena, cu chip ca, aceea sa-l faca pe Hrisant sa-si lase credinta lui cea crestineasca, pentru dragostea ei. Dar, in loc sa-l intoarca pe el, ea insasi a primit credinta in Hristos, si, lepadandu-se de paganatate, a primit Sfantul Botez. Si doreau impreuna, cu atata inflacarare, a sluji lui Hrisios, incat au facut legamant amandoi sa traiasca in deplina feciorie. Si isi imparteau multele lor avutii saracilor si intorceau pe multi la credinta lui Hristos, sfatuindu-i pe tineri la viata fecioreasca. Si le zideau acestora case deosebite, ca niste manastiri, case de tineri cu viata curata si case de fecioare, miresele lui Hristos. Si s-a facut fara de veste tulburare in Roma, ca, acestea vazandu-le, paganii au mers la eparhul cetatii, Celerin, si s-au plans de straina lucrare a lui Hrisant si a Dariei. Si indata, acela a poruncit sa-i prinda pe amandoi. Deci, i-a dat, la intrebari, in seama unui tribun, anume Claudiu, si a ostasilor lui, si i-au supus la chinuri, silindu-i sa lepede marturisirea lui Hristos. Dar atat de mare a fost si taria cu care Sfintii au indurat chinurile, precum si intelepciunea cu care ei au raspuns mestesugitelor intrebari ce li se puneau, incat insusi Claudiu tribunul si ostasii lui au cunoscut dreapta credinta si, lepadandu-se de idoli, au crezut in Hristos. Dar, ajungand vestea pana la imparat, acesta a dat porunca sa fie ucisi. Si s-a sfarsit Claudiu fiind intecat in apa, iar ostasii lui au fost ucisi, taindu-li-se capetele.
Deci, Hrisant si Daria au primit si ei moarte de mucenici, ca, fiind aruncati intr-o groapa, au fost inmormantati de vii, marturisind pe Hristos pana la capat, la 19 martie, anul 283; iar moastele lor au fost puse, pe vremea imparatiei marelui Constantin, in catacombele de pe calea Salaria din Roma.
Intru aceasta zi, Sfantul Mucenic Panharie.
Si, instiintandu-se de aceasta, fericita sa maica si sora lui, prin scrisoare, il sfatuiau pe el sa aiba, in pomenirea sa, frica de Dumnezeu, apoi, infricosata Judecata, si-i adevereau lui ca sa cunoasca ce fel de fagaduinta le-a dat Hristos, celor ce L-au cunoscut pe El si L-au marturisit, cu indrazneala, inaintea imparatilor si a domnilor, precum si, dimpotriva, ce fel de osanda au luat cei ce au tagaduit si s-au lepadat de dumnezeirea Lui, ca sa nu-i fie necunoscute aceste lucruri. Pe langa aceasta, i-au scris si cuvantul Domnului, ce zice: "Omul de va dobandi toata lumea si-si va pierde sufletul sau, nu va afla rasplata, deopotriva, cu paguba sufletului sau".
Acest fel de scrisoare primind de la maica sa si citind-o Panharie, venindu-si in sine, a inceput a plange si aruncandu-se la pamant, striga: "Miluieste-ma, Doamne, Atottiitorule, si nu ma rusina pe mine, robul tau, inaintea ingerilor si a oamenilor. Ci, fie-Ti mila de mine, pentru mare indurarea Ta". Deci, vazandu-l pe el cineva din palat, plangmd si rostind unele ca acestea, a vestit pe imparat. Si, mergand el de fata i-a zis imparatul: "Spune-mi prea iubitule Panharie au doar nazarinean esti ?" Zis-a Sfantul: "Nazarinean sunt, o imparate, si crestin". Si imparatul i-a zis: "Leapada-te de numirea aceasta, pentru dragostea mea cea catre tine. Ca stiut sa-ti fie, nu voi hotari asupra ta moarte grabnica, pana ce nu te voi topi mai intai cu felurite chinuri." Iar Sfantul i-a zis: "Eu, imparate, pentru ca m-am facut de un cuget cu tine pana acum, ma cutremur si ma tem, ca nu cumva venind foc din cer, sa ma arda. Ci, de acum inainte, sa nu-mi fie mie a ma lepada de Hristosul meu, chiar daca astazi, sau dupa multi ani, cu multe chinuri, precum zici tu, vei topi trupul meu".
Atunci, fiind dezbracat Sfantul, l-au batut cu vine de bou si, toata curtea fiind de fata, a zis imparatul: "Stiti ca Panharie, marele dregator al imparatiei, a cazut in credinta galileenilor. Deci, spuneti-mi mie, ce ii voi face lui ?" Iar ei au zis lui: "Porunceste, imparate, ca el sa fie batut in piata, gol fiind, apoi sa fie trimis la stapanitorul din Nicomidia, spre a fi pedepsit acolo, de acela. Ca sa nu ne facem si noi partasi la sangele lui, iubit tie fiindu-ti". Deci, a placut sfatul acesta imparatului, ca mult il iubea pe el si nu voia sa vada moartea lui. Si, aducandu-l pe el in piata, l-au batut cumplit, apoi, dandu-l ostasilor, imparatul a poruncit sa se faca scrisorile catre stapanitorul din Nicomidia, in multe chipuri indreptatind moartea Sfantului. Si, mergand Sfantul la Nicomidia si infatisandu-se inaintea stapanitorului, fiindca era silit de acela la raspunsuri, a zis: "Iata, din imparateasca porunca, ai inteles cine sunt; deci, dar, fa cele ce socotesti, cu osardie si fara frica". Si stapanitorul a zis: "Cum iti este numele ?" Si mucenicul a raspuns: "Panharie imi este numele. Crestin am fost din stramosi si, amagindu-ma de inselaciunea imparatului, m-am facut de un cuget cu el, rau socotind. Dar, indreptmdu-ma, cu ajutorul lui Dumnezeu, de maica si de sora mea, m-am apropiat de Hristosul si Dumnezeul meu si, acum, ma grabesc sa mor pentru El, ca sa sterg lepadarea de El, pe care am savarsit-o". Iar stapanitorul i-a zis: "Lasa acestea, ce zici, si fa porunca imparatului; nu vreau ca pomenirea unui astfel de om, bine incuviintat si frumos ca tine, sa se piarda de pe pamant". Iar Sfantul i-a zis lui: "Aceasta pierzare, ce zici, este vremelnica, dar pricinuitoare de vesnica viata, celor ce au ales-o pe ea, pentru Hristos".
Deci, vazand neinduplecarea lui, stapanitorul a dat hotararea si, dupa ce si-a facut rugaciunea, i s-a taiat capul mucenicului lui Hristos, Panharie, in 19 zile ale lui martie, in Nicomidia. Si asa a luat fericitul cununa muceniciei.
Intru aceasta zi, cuvant despre o femeie, ce si-a junghiat doi copii ai sai.
Atunci mi-a marturisit toate pe rand, graind: Cu adevarat, domnule carmaci, eu, pacatoasa si foarte ticaloasa, am avut barbat si doi copii, si cand unul era de noua ani, iar altul de cinci ani, a murit barbatul meu si am ramas vaduva. Si vietuia aproape de mine un oarecare ostas si am vrut a ma marita cu dansul. Si am trimis pe cineva la el, iar acela a zis: Nu voi lua femeie ce are copii de la alt barbat, iar eu ticaloasa, auzind ca nu vrea sa ma ia pe mine, pentru copii, si aprinzandu-ma mult cu dragostea catre dansul, am injunghiat pe amandoi copiii mei si am trimis catre dansul veste: Iata, acum nu mai am nici un copil. Iar ostasul, auzind ceea ce am facut copiilor mei, a zis: Viu este Domnul, Cel ce in ceruri locuieste, ca nu o voi lua pe ea. Aceasta auzind, eu, ticaloasa, m-am temut ca nu dupa Lege sa fiu chinuita si ucisa si am fugit.
Acestea auzind de la femeia aceea, nici asa nu am vrut a o arunca pe ea intru adanc, ci am zis ei: Iata, eu voi intra in barca si, sa stii, femeie, ca, de va merge corabia cea mare, apoi numai pacatele mele au tinut-o pe ea. Si, daca m-am pogorat in barca, nu s-au miscat din locul lor nici corabia cea mare, nici barca. Atunci, am intrat eu in corabia cea mare si am grait femeii: Pogoara-te tu in barca. Iar aceea s-a pogorat si, indata, barca, putin departandu-se, s-a scufundat in adanc, iar corabia cea mare a mers asa de bine, incat, in trei zile, am strabatut, plutind, cat aveam sa mergem in cinci zile.
Viața Sfintei Mucenițe Ilaria
Sfinţii Mucenici Claudiu Tribunul, soţia sa Ilaria
şi fiii lor Iason şi Mavru, împreună cu preotul Diodor şi diaconul
Marian, au suferit împreună cu Sfinţii Hrisant şi Daria.
Tribunul Claudiu a îmbrăţişat el însuşi pe Hristos
acceptând botezul împreună cu soţia sa Ilaria, cu fiii săi Iason şi
Mavru şi cu toţi ai casei, chiar şi soldaţii. Când împăratul Numerian
(283-284) a aflat de acest lucru, a dat ordin ca toţi să fie executaţi.
Sfântul Claudiu a fost înecat în mare iar copiii şi soldaţii săi au fost
decapitaţi. Creştinii au înmormântat sfintele moaşte ale mucenicilor
într-o peşteră, unde Sfânta Ilaria mergea deseori la rugăciune. Într-o
zi, fiind urmărită, Ilaria a fost prinsă şi dusă spre a fi chinuită.
Sfânta i-a rugat să o lase puţin să se roage şi apoi şi-a dat sufletul
întru Domnul. Un servitor a îngropat-o în aceeaşi peşteră unde era şi
familia sa.
Viaţa Sfântului Mucenic Marian, diaconul
Sfinţii Diodor preotul şi Marian diaconul au suferit mucenicie împreună cu Sfinţii Hrisant şi Daria.
Sinaxar 19 Martie
În această lună, în ziua a nouăsprezecea, pomenirea sfinţilor mucenici Hrisant şi Daria.
Hrisant şi Daria au trăit pe vremea împăratului
Numerian. Tatăl lui Hrisant se numea Polemon, avea rangul de senator şi
era de fel din Alexandria, iar Daria era de fel din Atena. Deoarece
Hrisant fusese introdus de un oarecare creştin în tainele cele
dumnezeieşti şi botezat în credinţa creştină şi începuse să
propovăduiască pe Hristos, tatăl său i-a căutat o fecioară cu ţinuta
aleasă şi frumoasă la înfăţişare, cu numele Daria, pe care a trimis de
au adus-o tocmai de la Atena, căci socotea că Hrisant din dragostea
faţă de această fecioară, avea să se întoarcă de la credinţa
creştinilor. După ce s-au căsătorit, Daria, care cunoştea ce voia tatăl
lui Hrisant, nu numai că nu l-a putut convinge să se lepede de
credinţa lui, ci ea singură s-a lăsat convinsă de el şi, mărturisind
soţului ei nelegiuirea pe care încercase să o facă, a primit Sfântul
Botez şi au trăit mai departe amândoi într-o feciorie desăvârşită.Fiind însă pârâţi la prefectul Celerin, acesta i-a dat în seama tribunului militar Claudiu, ca să-i cerceteze. Iar acesta chinuindu-i cu multe feluri de cazne, la care se găsea de faţă şi el cu ai lui, şi văzându-le curajul cu care răbdau chinurile, arătându-se ei mai presus de ele, s-a schimbat şi a crezut în Hristos atât el cât şi soţia lui Ilaria şi cei doi fii ai lor, Iason şi Mavru, şi o dată cu ei şi toţi soldaţii care se găseau sub conducerea lui Claudiu, care cu toţii laolaltă au primit cununa muceniciei în ziua a nouăsprezecea a lunii martie. Lui Claudiu, legându-i-se o piatră de grumaz, a fost aruncat în adânc de apă; fiilor lui şi celorlalţi ostaşi li s-au tăiat capetele cu sabia. Sfântul Hrisant şi Daria au fost aruncaţi într-o groapă adâncă şi, aruncându-se pământ de sus asupra lor, au primit acolo sfârşitul lor mucenicesc.
Tot în această zi: pomenirea
sfântului Claudiu Tribunul, care, fiind aruncat în mare, s-a săvârşit;
pomenirea sfintei muceniţe Ilaria, soţia lui Claudiu, care prin sabie
s-a săvârşit; pomenirea sfinţilor mucenici Iason şi Mavru, fiii lui
Claudiu Tribunul şi ai Ilariei, care de sabie s-au săvârşit.
Sfinţii Mucenici Claudiu Tribunul, soţia sa Ilaria şi fiii lor Iason şi Mavru, împreună cu preotul Diodor şi diaconul Marian, au suferit împreună cu Sfinţii Hrisant şi Daria.Tribunul Claudiu a îmbrăţişat el însuşi pe Hristos acceptând botezul împreună cu soţia sa Ilaria, cu fiii săi Iason şi Mavru şi cu toţi ai casei, chiar şi soldaţii. Când împăratul Numerian (283-284) a aflat de acest lucru, a dat ordin ca toţi să fie executaţi. Sf. Claudiu a fost înecat în mare iar copiii şi soldaţii săi au fost decapitaţi. Creştinii au înmormântat sfintele moaşte ale mucenicilor într-o peşteră, unde Sf. Ilaria mergea deseori la rugăciune. Într-o zi, fiind urmărită, Ilaria a fost prinsă şi dusă spre a fi chinuită. Sfânta i-a rugat să o lase puţin să se roage şi apoi şi-a dat sufletul întru Domnul. Un servitor a îngropat-o în aceeaşi peşteră unde era şi familia sa.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Diodor preotul şi Marian diaconul, care, fiind închişi într-o peşteră, s-au săvârşit.
Sfinţii Diodor preotul şi Marian diaconul au suferit şi ei mucenicie împreună cu Sfinţii Hrisant şi Daria.Într-o peşteră lângă locul execuţiei, creştinii s-au adunat ca să cinstească prăznuirea morţii sfinţilor mucenici. Ei au făcut slujbe şi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. Dar, auzind de faptele lor, autorităţile păgâne au venit la peşteră şi au închis gura peşterii astfel încât cei dinăuntru au primit şi ei cununa muceniciei. Doi dintre cei martirizaţi în peşteră sunt Sfinţii Diodor preotul şi diaconul Marian.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Panhariu.
Pe când împărăţeau în vechea Romă împăraţii
Diocleţian şi Maximian, toată lumea era plină de înşelăciunea cea
idolească, iar dacă cineva mărturisea pe Hristos, nu numai că i se
răpea toată averea, ci îşi găsea pe deasupra şi moartea în tot felul de
chinuri. Pe atunci trăia şi un oarecare Panhariu, din ţinutul Usanilor
şi anume din cetatea Vilapatis. Acesta se trăgea din strămoşi creştini
şi era un bărbat înalt de statură şi frumos la înfăţişare. Venind el
la Roma, în scurtă vreme a ajuns printre cei mai de aproape slujitori
ai lui Diocleţian, care făcându-l mai mare peste cei de sub el, îl
iubea în chip deosebit. Pentru toate acestea şi mai ales pentru
dragostea care se statornicise între el şi împărat, Panhariu s-a
lepădat de credinţa în Hristos şi a împărtăşit întru totul toate
credinţele şi toate cugetele împăratului. Iar împăratul a orânduit ca
Panhariu să primească lefuri anuale şi venituri de tot felul, pe unele
dintre ele cu hrisoave în regulă, iar pe altele numai cu porunca
împărătească, şi să dobândească toate acestea pentru ca să fie om cu
vază şi să se bucure de toată cinstea şi odihna.Auzind acestea fericita lui mamă şi sora lui, au căutat mai întâi să-i readucă în suflet frica de Dumnezeu şi să-l sfătuiască prin scrisori. Apoi s-au silit să-l facă să cunoască făgăduinţa aceea minunată pe care o primeau, în legătură cu înfricoşătoarea Judecată, cei care cunoşteau pe Domnul; după cum, iarăşi s-au silit să-l facă să nu uite pedeapsa care îi aşteaptă acolo pe acei care în viaţa aceasta tăgăduiesc Dumnezeirea cea adevărată. Şi i-au mai reamintit în scrisorile lor că chiar dacă cineva ar dobândi toată lumea aceasta şi-şi va pierde sufletul, nici un câştig nu va fi vreodată vrednic ca să-l despăgubească de pierderea sufletului său. Primind deci scrisori de felul acesta de la mama lui şi citindu-le, şi-a revenit în sine şi a început să se jelească cu amar; şi căzând la pământ, striga: "Miluieşte-mă, Doamne, Atotţiitorule, şi nu mă ruşina pe mine, robul Tău, înaintea îngerilor şi a oamenilor, ci îndură-Te de mine, pentru mare mila Ta".
Când unii dintre cei din palat l-au văzut jelindu-se şi rostind asemenea cuvinte, au încunoştinţat de îndată pe împărat, care a zis: "Ştiaţi că Panhariu, sachelarul şi scriniarul împărăţiei a căzut în religia galileenilor?" "Deci, spuneţi-mi voi, slujitorilor, ce trebuie să fac cu el?" Iar aceia i-ai zis: "Porunceşte, împărate, să fie dezbrăcat şi biciuit în teatru, iar după aceasta să fie trimis guvernatorului din Nicomidia, ca să fie pedepsit mai departe de el acolo, ca nu cumva să ne facem şi noi vinovaţi de sângele lui, de vreme ce el este iubit de tine". Sfatul acesta a plăcut împăratului, care încă îl iubea foarte mult şi care nu voia să fie de faţă la moartea lui. Astfel aducându-l în teatru, l-au bătut acolo grozav de rău; apoi, împăratul, dând pe sfânt în mâna soldaţilor, a poruncit să se facă scrisoare către guvernatorul Nicomidiei, ca mai înainte de moarte sfântul să fie supus la tot felul de chinuri.
Ajungând la Nicomidia şi guvernatorul de aici, grăbindu-se, a dat poruncă să fie omorât. Deci, după ce el şi-a făcut rugăciunea, călăii au tăiat capul mucenicului lui Hristos Panhariu, în ziua a nouăsprezecea a lunii martie, la Nicomidia.
Tot în această zi, pomenirea
sfântului noului mucenic Dimitrie Strungarul, care a mărturisit la anul
1564, şi care de sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant al lui Atanasie, egumenul Sinaiului, despre aducerea aminte a raului.
Sa nu zici: "De multe ori am iertat pe fratele meu si iarasi rau ma ocaraste si multe rautati aduce asupra mea si nu pot sa-l mai iert pe el". Nu, iubitule, sa nu zici acestea, ci sa te asemeni cu Stefan si cu Iacov, ruda Domnului, si sa te rogi pentru cei ce-ti fac tie rau. Si Stapanului tau, Celui ce a primit moarte pentru noi, sa te asemeni; sa rabzi rautatea si ocara de la prietenul tau, ca sa ti se ierte pacatele cele multe. Sa fugim, fratilor, de pacatul cel amar al aducerii aminte de rau, pentru ca tot pacatul, in scurta vreme, se savarseste si degraba trece, dar pomenirea de rau este o patima cumplita infocata. Ca, cineva, ori umbland, ori sezand, ori sculandu-se, veninul balaurului in inima sa il poarta. Cel ce se lasa cuprins de aceasta patima, nu va mosteni Imparatia lui Dumnezeu si iertarii nu se va invrednici. Ca, pentru acela, nici o fapta buna nu se foloseste, nici postul, nici milostenia; ca pomenirea de rau pe toate le pierde. Deci, de-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti de rautate, mergi, mai intai, de te impaca, si, asa, sa-ti aduci darul si primit va fi. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
Cugetare
„Acea milă a lui Dumnezeu care ne învie pe noi şi împotriva căreia noi mai după aceea păcătuim, este mult mai mare decît mila cea dintâi, pe care El ne-a arătat-o încă mai înainte ca noi să fim zidiţi, înainte ca noi să fim. O, slavă milostivirii Tale, Iubitorule de oameni!”.
Aşa grăieşte Sfântul Isaac Sirul. Prin
aceste cuvinte el voieşte să spună că mila pe care a arătat-o Dumnezeu
oamenilor prin Hristos, cel care ne-a mântuit din moartea păcatului şi a
trupului este mai mare decât aceea prin care ne-a zidit la început, din
nimic. Cu adevărat, aşa este. Căci oare nu aşa se întâmplă şi pe
pământ, cu oamenii? Mai mare este milostivirea părintelui care îl
primeşte înapoi pe fiul cel preapăcătos care se pocăieşte, iertându-l,
spălându-l, curăţindu-l, şi făcându-l din nou moştenitor al averilor
părinteşti decât dragostea cea dintâi, pe care a avut-o pe când fiul de
abia se născuse. Când tânărul Panhariu, înconjurat de slava şi onorurile
imperiale, s-a lepădat de Hristos, maica lui i-a scris o scrisoare
plină de durere.
„De ce să te temi de oameni?”, îi scria mama lui. „Ci teme-te mai curând de Înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu. Mai bine ţi-ar fi fost ţie să mărturiseşti înaintea tuturor puternicilor lumii printre care trăieşti credinţa în Unul Dumnezeu, Unul Domn Iisus Hristos, decât înaintea lumii să te lepezi de El. Au nu ţii minte cuvintele Lui care zic:„ Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri?” (Matei 10: 33).
Citind scrisoarea mamei, lui Panhariu i-a
fost ruşine, şi-a venit întru sine şi s-a dus şi L-a mărturisit pe
Hristos înaintea împăratului şi a întregii curţi, luând moarte de
mucenic şi învrednicindu-se de slava lui Hristos în veci. Astfel
a născut încă o dată maica cea sfântă pe fiul ei iubit, Panhariu,
făcându-i-se ei naşterea de a doua bucurie nemăsurat mai mare decât cea
dintâi.
Luare aminte
Să luăm aminte la Mântuitorul Hristos ţintuit pe Cruce:
- La cum a suferit El agonia Crucii;
- La cum I-au dat oţet şi fiere atunci când a zis că îi este sete;
- La cum acei sălbatici oameni de la piciorul Crucii nici nu se gândeau la suferinţa Lui, ci aruncau sorţi pentru hainele Lui.
Predică
Despre semnul Fiului Omului – „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24: 30).
Dar ce fel de semn va fi semnul Fiului Omului, care odată s-a arătat doar pentru puţină vreme?
Acest semn este Sfânta Cruce, care se va arăta mai strălucitoare decât soarele, aşa cum s-a înfăţişat ea şi asupra Ierusalimului, preţ de câteva ceasuri, înainte de venirea la putere a unui mai înainte Antihrist – în persoana lui Iulian Apostatul.
Dar în loc de orice predică, să cităm
aici pe larg din scrisoarea adresată de Sfântul Chiril al Ierusalimului
împăratului Constanţius, fiul Marelui Constantin şi predecesorul lui
Iulian Apostatul, în legătură cu acest Sfânt Semn care tocmai atunci se
înfăţişase înaintea ochilor tuturor şi în plină zi pe cerul
Ierusalimului:
„Căci în chiar aceste zile, o, împărate, la Sfânta Duminică a Cincizecimii ce s-a întâmplat la Nonele din Mai, pe la ceasul al treilea, o cruce uriaşă de lumină a apărut pe cer deasupra Golgotei, întinzându-se până la Muntele Măslinilor. Minunatul acesta semn nu a fost văzut doar de unul sau doi, ci pe ea au văzut-o cu ochii lor toţi locuitorii Ierusalimului. Nici a trecut repede ca o nălucă, aşa cum şi-au închipuit oamenii că se va întâmpla, ci a rămas aceeaşi, strălucind limpede şi tare pe cer preţ de câteva ceasuri, întunecând cu desăvârşire lumina soarelui. Căci fără îndoială razele soarelui ar fi biruit strălucirea ei, dacă această strălucire ar fi fost mică; dar nu, strălucirea Semnului a fost atât de mare, ea a întrecut-o atât de mult pe a soarelui încât poporul, de spaimă, a năvălit în sfânta biserică; de spaimă, dar şi de bucurie la vederea slăvitului Semn. Ei au curs înăuntrul Bisericii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei de toată vârsta, şi nu doar creştini, ci chiar şi păgâni dintre cei care au fost călători în Ierusalim, toţii cântând cu o singură gură cântare de laudă lui Dumnezeu Făcătorul minunilor, lui Hristos Stăpânul nostru, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu. Aceşti păgâni au aflat cu adevărat prin trăirea vieţii şi au mărturisit cu un suflet şi ca şi cu o gură că sfânta învăţătură creştină nu stă în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I Cor 2: 4); că ea cu adevărat nu se predică doar de către om, ci este mărturisită şi de sus din ceruri de către Dumnezeu însuşi, căci, luând obârşie din propovăduirea Domnului ne-a fost adeverită de cei care au ascultat-o, împreună mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după a Sa voinţă (Evrei 2: 3-4). Aşa să ştie Luminata ta împărăţie, împărate, că noi nu am voit să tăcem despre această mare minune, ci am voit să o aducem îndată în auzul Puterniciei tale, prin această scrisoare”.
O,
fraţilor, nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu: nici a descoperi cele
create în faţa ochilor oamenilor, nici a crea din nimic! Dar
pentru noi de cea mai mare însemnătate este că El voieşte să răscumpere
din păcat şi din moarte sufletele noastre, şi să ne dăruiască viaţa
veşnică. Pentru aceasta se cuvine să ne rugăm înaintea Feţei Lui, fără
încetare, zi şi noapte.
O, Atotputernice şi Atotmilostive Doamne, Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
