Deci, dupa Sinodul acela, s-au ridicat unii eretici, care defaimau Sinodul ce se facuse, ca si cand printr-insul ar fi fost lepadate dogmele dreptei credinte. Unul dintre acestia, a fost un oarecare Teodosie, cu chip de monah, dar cu obicei viclean, tinand de reaua credinta a lui Eutihie, care, venind la Ierusalim, a tulburat toata Palestina, amagind, nu numai pe cei simpli, ci si pe multi sfinti, si pe imparateasa Eudochia, care fusese sotia imparatului Teodosie cel Tanar si care, in acea vreme, locuia la Ierusalim. Cu ajutorul ei si cu a multimii de monahi palestinieni inselati de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul a rapit, pentru sine insusi scaunul patriarhal. Iar, cei ce erau neclintiti intru dreapta credinta, aceia, prin nelinistea ce se facea de mincinosul patriarh Teodosie, s-au dus in pustietatile cele mai adanci, care lucru l-a facut, la inceput si Cuviosul Eftimie cel Mare, iar, dupa dansul, si ceilaiti sfinti.
Intru acea vreme, s-a amagit cu inselaciunea eretica si Cuviosul Gherasim, dar, voind Dumnezeu, degraba s-a indreptat, precum scrie, despre aceasta, Chiril al Ierusalimului, in viata Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, in pustia Iordanului, un sihastru, care nu demult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate randuielile vietii monahale le petrecuse si bine se nevoise asupra necuratelor duhuri. Acesta, biruind si gonind pe diavolii cei nevazuti, a fost impiedicat si amagit de diavolii cei vazuti, adica, de eretici, ca a cazut in eresul lui Eutihie. Si, auzind el de Cuviosul Eftimie, de a carui slava a faptelor bune se dusese vestea la urechile tuturor, a mers la el, fiind el atunci in pustia ce se numeste Ruva si, vazandu-l, mult s-a folosit, salasuindu-se impreuna cu dansul multa vreme, ascultand cuvintele cele folositoare ale limbii lui, cele izvoratoare de miere. Si, indestulandu-se de invatatura lui, pentru dreapta credinta, a lepadat vatamarea cea eretica si s-a intors la dreapta credinta, caindu-se foarte de inselaciunea sa de mai inainte." Aceasta povesteste Chiril despre Cuviosul Gherasim.
Dupa aceasta, preasfintitul Iuvenalie, iarasi, si-a luat scaunul sau, ca dreptcredinciosul imparat Marcian a trimis sa prinda pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca sa-si ia pedeapsa dupa faptele sale. Iar el, instiintandu-se, a fugit la muntele Sinai si, ascunzandu-se, s-a facut nestiut. Si iarasi a rasarit la Ierusalim si in toata Palestina dreapta credinta, incat multi, care fusesera amagiti cu eresul, s-au intors la dreapta credinta, iar imparateasa Eudochia, cunoscand greseala ei in credinta, s-a pocait mult, lipindu-se iarasi de Biserica ortodocsilor.
Manastirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfanta cetate a Ierusalimului, ca la 35 de stadii, iar de raul Iordanului, ca de o stadie. Acolo primea pe cei incepatori, iar parintilor, celor mai inaintati, le da in pustie chilii sihastresti. Si erau sub mana lui, in pustie, nu mai putin de saptezeci din acesti vietuitori, carora le era data de Cuviosul Gherasim acest fel de randuiala a vietii: Cinci zile pe saptamana fiecare sedea in pustniceasca chilie, singur, in tacere, avand lucru de mana, manca putina paine uscata, pe care o aducea cu sine din manastire, apa si curmale; iar a gusta o fiertura nu le era slobod, nici foc nu-i lasa sa aprinda in chiliile lor, ca, nici cu cugetul, sa nu doreasca ceva, in acele cinci zile. Iar sambata si Duminica, toti veneau in manastire si se adunau in biserica, la dumnezeiasca Liturghie, si se impartaseau cu preacuratele si de viata-facatoarele Taine ale lui Hristos. Dupa aceea, intrand in trapeze, mancau fiertura si beau putin vin, intru slava lui Dumnezeu. Apoi, fiecare isi aducea lucru mainilor sale, pe care il lucrase in cele cinci zile, si-l punea inaintea staretului, iar Duminica dupa amiaza, iarasi, fiecare se ducea la pustniceasca chilie, luand putina paine si curmale si un vas cu apa, cum si mladite de finic, pentru impletit cosnite. Si atat de mare le era saracia, incat fiecare nu avea nimic altceva, decat numai o haina veche, ce-i acoperea trupul, o rogojina, pe care se odihnea, si un vas de lut, cu apa. Si aveau porunca de la parintele lor ca, iesind din chilie, sa nu-si inchida usa, ci sa lase chilia deschisa, ca oricine ar fi voit sa intre si sa ia ce i-ar placea din acele lucruri, sa nu fie oprit. Ei aveau, totusi, o inima si un suflet, desi, fiecare dintr-insii, zicea ca nimic nu esle al sau, ci toate sunt de obste.
Inca se mai povesteste si aceasta, ca unii din parintii pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, il rugau ca sa le porunceasca sa aprinda uneori lumanare in sihastrestile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori sa aprinda si foc, ca sa-si incalzeasca apa, pentru trebuinta lor. Sfantul le raspundea: "De voiti sa aveti foc in pustie, atunci veniti de petreceti in manastire, impreuna cu incepatorii, ca eu nu voi lasa sa se faca foc in lacasurile pustnicesti, in toate zilele vietii mele". Auzind de o viata asa de aspra a pustnicilor, care erau sub obladuirea Sfantului Gherasim, cei din Ierihon si-au facut obicei, ca in toate sambetele si duminicile, sa vina la locasul Sfantului Gherasim si sa aduca indestulare de toata hrana si vin, si toate cate erau de trebuinta manastirii. Si atat era de postitor Cuviosul Gherasim, incat, in sfantul si marele Post, nimic nu gusta, pana la luminata zi a Invierii lui Hristos, decat numai isi intarea trupul si sufletul numai cu Sfanta Impartasanie.
Langa acest Cuvios povatuitor, a petrecut in singuratate si fericitul Chiriac, precum se afla scris in viata lui, unde se zice: "Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac, cand acesta a venit la dansul, vazand intr-insul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu, care aveau sa fie la el; si degraba l-a imbracat in schima cu mainile sale si l-a trimis la Iordan, la Sfantul Gherasim, fiindca, marele Teoctist se dusese catre Domnul". Sfantul Gherasim, vazand pe Chiriac tanar, i-a poruncit sa vietuiasca in manastirea de obste si sa slujeasca la ascultari, iar el se arata gata la toate ostenelile; toata ziua se indeletnicea in slujbele manastirii si toata noaptea sta la rugaciune, rar avand putin somn. Iar postul lui era ca gusta la doua zile. paine si apa. Vazand o infranare ca aceea, la varsta lui cea tanara, Sfantul Gherasim se minuna si il iubea. Si avea obicei Cuviosul, in Postul cel mare, sa mearga in pustia cea mai adanca, ce se numea Ruva, in care se salasluia cateodata si Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe Chiriac pentru infranarea lui cea mare, il lua cu dansul si, acolo, Chiriac se impartasea in toate Duminicile cu Sfintele Taine, din mainile lui Gherasim si petrecea in liniste pustniceasca, pana la Duminica Stalparilor, apoi se intorcea in manastire, cu mult folos in suflet. Iar dupa catava vreme, a murit Cuviosul Parintele nostru Eftimie, a carui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o, pe cand sedea in chilia sa, ca a vazut pe ingerii lui Dumnezeu inaltand la cer, cu bucurie, sufletul Cuviosului Eftimie. Si, sculandu-se, a luat pe Chiriac si s-a dus in lavra lui Eftimie si l-a gasit adormit intru Domnul. Si, ingropand cinstitul lui trup, s-a intors la chilia sa, impreuna cu Chiriac, ucenicul sau iubit.
Acestui mare placut al lui Dumnezeu, Gherasim, i-a slujit si o fiara necuvantatoare, ca un om cu pricepere, de care lucru fericitii parinti Ioan Evirat si Sofronie carturarul scriu asa, in Limonar: "Am venit in lavra lui ava Gherasim, care era departata de Iordan ca de o stadie si ne-au spus noua monahii care vietuiau acolo, despre ava Gherasim, ca, umbland el prin pustia sfantului Iordan, l-a intampinat un leu bolnav, care ii aratase piciorul, in care intrase un ghimpe mare, de se umflase piciorul; si leul se uita spre staret cu ochii blanzi, desi nu spunea Cuvinte, ca un necuvantator ce era, insa, cu chip smerit, ruga pe staret sa-l vindece. Iar staretul, vazandu-l ca este intr-o nevoie ca aceea, a sezut si, luand piciorul fiarei, a scos spinul si, curatindu-i rana bine, a invelit-o cu un petec si l-a slobozit. Iar leul, dupa ce s-a vindecat, nu mai parasea pe staret, ci, ca un ucenic, umbla dupa dansul, oriunde se ducea, incat se mira staretul de cunostinta cea buna a fiarei si, de atunci, il hranea, dandu-i uneori paine, iar alteori linte.
Parintii aveau, insa, in lavra, un catar, cu care-si aduceau apa de la Iordan, pentru trebuintele fratilor, si staretul a poruncit sa dea catarul in seama leului, sa umble cu el si sa-l pasca pe langa apa Iordanului. Intr-una din zile, pazind leul pe catar, s-a dus leul de langa el la o departare cam mare si a adormit la soare. Si, trecand din Arabia, un om cu camile, a vazut catarul singur, fara pazitor, si l-a prins, luandu-l cu dansul. Leul, desteptandu-se si cautand catarul, nu l-a gasit; apoi a venit in lavra la ava Gherasim, trist si mahnit, ca pierduse catarul. Staretul, gandind ca leul a mancat catarul, i-a zis: "Unde este catarul ?" Iar el, stand ca omul, tacea, cautand in jos. Staretul i-a zis, iarasi: "Oare, l-ai mancat ? Bine este cuvantat Domnul, ca nu te vei duce de aici si tot lucrul care il facea catarul, il vei face tu, slujind la trebuintele manastirii". De atunci, din porunca staretului, au pus asupra leului sarcina ce se punea pe catar, care era, sa care de la Iordan, cu un vas mare, apa in manastire.
Intr-una din zile, a venit la staret un oarecare ostas, pentru rugaciuni, si, vazand pe leu aducand apa si afland pricina, i-a fost mila de leu si a dat parintilor trei galbeni, ca sa cumpere un catar, pentru trebuintele lor, iar pe leu sa-l elibereze de o robie ca aceasta. Si, s-a facut asa, adica s-a cumparat alt catar, pentru slujbele manastirii, iar pe leu l-au eliberat. Dupa putina vreme, negutatorul acela din Arabia, care luase catarul, trecea iarasi cu camilele la Sfanta cetate a Ierusalimului, sa vanda gra, avand cu el si catarul acela. Si, dupa ce a trecut Iordanul, din intamplare, l-a intampinat leul, care, vazand pe catar mergand impreuna cu camilele, l-a recunoscut si, racnind, s-a repezit deodata la el, iar negutatorul si cei ce erau cu dansul, vazand leul, s-au inspaimantat si au fugit. Deci, leul, prinzand pe catar de frau cu gura, cum era obiceiul lui mai inainte, l-a dus, impreuna cu trei camile, legate una dupa alta, incarcate cu grau, bucurandu-se foarte si mugind ca a aflat catarul pe care il pierduse; si l-a dus la staret. Cuviosul, zambind, a zis catre frati: "In zadar am ocarat pe leu, crezand ca el a mancat catarul". Si l-a numit pe leu cu numele de Iordan. De atunci, leul, adeseori venind la staret si luand hrana de la dansul, nu s-a despartit de lavra, vreme de cinci ani.
Iar, dupa ce Cuviosul Gherasim s-a dus catre Domnul si a fost ingropat de parinti, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, leul nu s-a aflat atunci in lavra, si, venind el dupa putina vreme, il cauta pe staret. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, vazand leul, a zis catre el: "Iordan, staretul nostru ne-a lasat sarmani si s-a dus catre Domnul". Apoi i-a dat hrana, zicandu-i: "ia si mananca". Dar leul nu vroia sa primeasca hrana, ci tot privea mereu incoace si incolo, cautand pe staretul sau, adica pe Cuviosul Gherasim, si mahnindu-se, racnea foarte tare. Iar Savatie si ceilaiti batrani incercau sa-l mangaie, zicandu-i: "S-a dus staretul catre Domnul, lasandu-ne pe noi." Si, cu cat parintii socoteau a-l mangaia prin cuvinte, el cu atat mai mult se tanguia si facea mai mare strigare, racnind si schimband glasuri, si, cu fata si cu ochii, aratandu-si mahnirea pe care o avea. Atunci i-a zis parintele Savatie: "Daca nu ne crezi, mergi cu noi si-ti vom arata locul in care zace staretul". Si, luandu-l pe el, l-au dus la mormant, unde era Cuviosul Gherasim ingropat. Mormantul era departe ca la cinci pasi de biserica si, stand la mormantul Cuviosului, parintele Savatie a zis catre leu: "Iata, aici este ingropat staretul nostru". Si, plecandu-si genunchii deasupra mormantului, parintele Savatie se ruga, lacrimind. Iar leul, auzind acestea si vazand pe Savatie plangand, se batea si el cu capul de pamant, racnind tare; dupa aceea, indata a murit pe mormantul staretului.
Insa, aceasta s-a facut nu fiindca leul a avut suflet cuvantator, ci Dumnezeu a voit sa preamareasca pe cela ce L-a marit pe El, adica pe Sfantul si Cuviosul Gherasim, nu numai in viata aceasta, ci si dupa moarte si sa ne arate noua cata ascultate aveau fiarele catre Adam in Rai, mai inainte de a lui neascultare si cadere. Iar, de aci, se vede cat a fost de placut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinerete si pana la batranete, a slujit Domnului si, a trecut catre El, spre viata cea neimbatranitoare, unde impreuna cu Sfintii salasluindu-se, slaveste pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfant, in veci. Amin.
Viaţa Sfinților Mucenici Pavel și Iuliana, sora lui
Aurelian împăratul (270-275) dăduse poruncă în toată lumea contra
creştinilor, ca toţi să aducă jertfă zeilor; iar cei care s-ar
împotrivi, să fie lipsiţi de viaţa aceasta prin munci cumplite. Deci,
chiar el trecând prin Asiria, a venit în Fenicia şi a intrat în cetatea
Ptolemaida, ca pe toţi creştinii să-i silească la jertfa idolească.
Într-acea vreme, fericitul Pavel cu sora sa Iuliana, văzând pe
împăratul intrând în cetate, şi-a însemnat faţa cu semnul crucii, grăind
către Iuliana: "Îndrăzneşte, sora mea, şi nu te teme, căci îţi zic ţie
că mare ispită vine asupra creştinilor".
Împăratul Aurelian, văzând pe Pavel făcându-şi cruce, a poruncit
să-l răpească şi să-l ţină în legături până dimineaţa. Iar a doua zi,
punându-şi scaunul său la loc de privelişte, înaintea a tot poporul şi
şezând la judecată, a pus înainte la întrebare pe fericitul Pavel şi i-a
zis: "Ticălosule, pentru ce ieri ai îndrăznit a face pe faţa ta semnul
cel creştinesc, când m-ai văzut intrând în cetate? Au doar n-ai auzit
poruncile noastre împărăteşti, care sunt date împotriva creştinilor?"
Fericitul Pavel a răspuns: "Am auzit porunca ta, dar nimeni nu
poate să aducă asupra noastră, a creştinilor, atâta frică, încât să fim
nevoiţi a ne lepăda de adevăratul Dumnezeu şi să nu mărturisim pe
Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pentru că muncile aduse de tine asupra
noastră sunt de scurtă vreme, nici nu pot să înfricoşeze şi să vatăme pe
cei ce se tem de Dumnezeu; iar muncile cele de la Dumnezeu sunt
veşnice, ca şi slava pe care o dăruieşte Dumnezeu neamului creştinesc.
Deci cine este atât de nebun, ca, părăsind pe Dumnezeul cel viu, să
voiască a se închina idolilor celor surzi şi muţi? Când Însuşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos grăieşte în Evanghelie: Tot cela ce se
va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de el înaintea
Părintelui Meu, Cel ce este în cer.
Aurelian a zis: "Vezi cât ţi-am răbdat ţie? Apropie-te acum şi
jertfeşte zeilor, ca să nu te pierd cu moarte grea!" Fericitul Pavel a
zis: "Eu alt Dumnezeu nu ştiu, ci numai pe Dumnezeul nostru Iisus
Hristos, Căruia de la strămoşii mei îi slujesc cu inima curată". Atunci
Aurelian a zis către chinuitori: "Spânzurându-l şi munciţi-l tare pe
acesta, până ce va veni Hristos al lui şi-l va scoate din mâinile
noastre".
Şi îndată aceia au început să împlinească porunca, spânzurându-l pe
lemn. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu mare glas, zicând: "Doamne Iisuse
Hristoase, Fiule al adevăratului Dumnezeu şi Tatăl, a Cărui naştere
nimeni nu poate să o înţeleagă, nici îngerii, nici arhanghelii, nici
domniile, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici
heruvimii, nici serafimii, fără numai Însuşi Tatăl, ajută-mi mie
smeritului şi lepădatului robul Tău, şi scoate-mă din mâinile lui
Aurelian".
Domnul nostru Iisus Hristos îndată i-a uşurat acele munci, încât
nici nu simţea dureri în rănile ce i se puneau asupră-i. Iar mireasa lui
Hristos, Iuliana, văzând pe fratele său muncit, a alergat la judecător,
strigând cu mare glas: "Tiranule Aurelian, de ce munceşti aşa de
cumplit pe fratele meu, fără vină?"
Iar Aurelian a zis către slugi: "Descoperiţi degrabă capul acestei
femei şi s-o bateţi tare peste faţă, ca să nu mai grăiască faţă de noi
cu aşa îndrăzneală; iar pe acel necurat om să-l munciţi mai cumplit,
deoarece zice că Hristos este apărător şi ajutător al său".
FericitaIuliana cu bărbăţie a zis: "Mă mir că, fiind împărat, te
înnebuneşti şi nu înţelegi puterea lui Hristos, prin care se uşurează
muncile celor ce-L cheamă cu adevărat". Iar Aurelian a zis către cei ce
stăteau împrejurul lui: "Femeia aceasta, văzându-mă vorbind cu blândeţe,
mai mult se sălbăticeşte". Apoi iarăşi, uitându-se cu mânie spre dânsa,
a zis: "Apropie-te de zei şi te închină lor, că nu vei scăpa din
mâinile mele".
Sfânta Iuliana a răspuns: "Eu de muncile tale nu mă tem, nici nu am
grijă de certările tale, că în ceruri este Dumnezeu, Care poate să ne
izbăvească din mâinile tale cele păgâne; deci câte munci ai, pune-le
asupră-mi, ca dintru acele singure să cunoşti că Domnul meu Iisus
Hristos este cu mine".
Aurelian a zis: "Văd frumuseţea ta şi de aceea te cruţ, nevrând să
te pierd. Te rog, pleacă-te şi jertfeşte zeilor, ca să pot să te iau pe
tine femeie după lege, şi, împreună cu mine, vei împărăţi în toată
vremea vieţii noastre; iar fratele tău, pentru chinuirea lui, va fi mult
răsplătit, căci cu mare cinste şi boierie mai mult decât pe toţi îl voi
cinsti". Iar Sfânta Iuliana, ridicându-şi ochii la cer, şi cu semnul
crucii însemnându-şi faţa sa, cu bucurie a râs. Iar Aurelian a zis:
"Pentru ce râzi de blândeţea mea?"
Sfântă a răspuns: "Nu fac strâmbătate blândeţii tale, ci,
bucurându-mă, râd, căci Mirele meu ceresc, care voieşte ca toţi oamenii
să se mântuiască, şade pe scaunul cel sfânt al Său, pe a Cărui frumuseţe
dumnezeiască cu ochii cei sufleteşti o văd. Acela mă învaţă că nevoinţa
cea mucenicească de bună voie s-o primesc; iar pe tine, ca pe un om
hulitor, să te trec cu vederea, de vreme ce, deşi eşti împărat, totuşi
te închini lemnului şi pietrei".
Acestea auzindu-le Aurelian, s-a pornit spre mânie şi a zis
muncitorilor: "Spânzuraţi pe femeia aceea şi munciţi-o tare, ca să
cunoască cum că stă înaintea împăratului". Începând muncitorii a munci
pe Sfânta, Sfântul Pavel, fratele ei, s-a uitat spre dânsa şi i-a zis:
"Nu te teme, sora mea, de muncile ce ţi se pun asupra ta de către tiran,
nici nu te înspăimânta de îngrozirile lui, căci puţin răbdând aici, ne
vom odihni la Împăratul nostru Hristos, în veci".
A zis Aurelian către muncitori: "Munciţi-o şi mai tare şi-i spuneţi
să nu fie mândră şi nebună". Iar Sfânta Iuliana fiind muncită cu
nemilostivire şi auzind cuvintele împăratului, iarăşi a zis: "Tiranule
Aurelian, ţie ţi se pare că mă munceşti pe mine, dar eu nu simt muncile,
cu ajutorul Hristosului meu". Zis-a Aurelian: "Măcar că minţi şi te
faci cum că nu le simţi, dar eu te voi birui muncindu-te mult". Sfântă a
zis: "Nu mă va lăsa Domnul meu Iisus Hristos, nici va voi că să fiu
biruită de tine. Căci Acela este Cel ce-mi ajută acum şi întotdeauna,
până la sfârşit, ca puterea şi creştineasca Lui răbdare s-o cunoşti; iar
pe tine, va porunci Dumnezeul meu ca să te muncească cu focul cel
veşnic şi nestins; şi va cere de la tine sufletele oamenilor, pe care
le-ai pierdut cu viclenele tale înşelăciuni".
De aceste cuvinte ale sfintei mai mult mâniindu-se Aurelian, a
poruncit să aducă o căldare cu smoală şi, punând foc dedesubt, s-o
fiarbă. Fierbând smoala în căldare mult, încât nici nu era cu putinţă
cuiva a se apropia, a poruncit să arunce într-însa pe Sfinţii Mucenici
Pavel şi Iuliana. Deci, aruncaţi fiind, şi-au ridicat ochii lor la cer
şi într-un glas se rugau, zicând: "Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri,
al lui Avraam, Isaac şi Iacov, Cel ce Te-ai pogorât în cuptorul cel de
foc la Sedrah, Mesah şi Avdenago, în ţara Babilonului, nici nu i-ai
lăsat pe dânşii să se vatăme de foc; Tu, Stăpâne Iisuse Hristoase, Cel
ce eşti lumină neajunsă, taină şi slavă a Tatălui, dreapta Dumnezeului
Cel Preaînalt, Cel ce Te-ai întrupat pentru păcatele noastre şi cu
oamenii ai vieţuit, vrând să mântuieşti sufletele cele înşelate şi
stricate, pe care vrăjmaşul diavol cu ticăloşie le-a pogorât până la cel
mai de jos tartar şi prăpastie, precum şi ucenicul lui Aurelian acum
face; izbăveşte-ne pe noi din aceste dureroase munci".
Astfel rugându-se ei, smoala ce clocotea s-a schimbat în apă rece,
încât toţi cei ce erau de faţă se minunau de puterea lui Dumnezeu şi Îl
preamăreau; iar Aurelian, îndrăcindu-se de mânie, n-a preamărit pe
Dumnezeu, ci i se părea că este meşteşug vrăjitoresc.
Apoi a poruncit să scoată pe sfinţi din căldare, în care nici urmă,
nici miros de smoală n-a aflat, fără numai apă rece. Atunci le-a zis
Aurelian: "Vi se pare că pe oamenii cei ce sunt aici şi privesc la voi
i-aţi înşelat, ca să socotească cum că a sosit la voi ajutorul
Dumnezeului vostru, iar nu cu meşteşug vrăjitoresc s-a răcit căldarea?
Mă jur pe zeii mei că voi face ca să nu vă ajute vrăjitoria voastră şi
voi, slăbind de muncile cele grozave şi de arderea focului, veţi jertfi
zeilor, chiar nevrând".
La acestea Sfântul Pavel a răspuns: "Nicidecum nu vom lăsa pe
Dumnezeul cel viu, Care a făcut cerul şi pământul şi ne-a răpit pe noi
din întuneric şi ne izbăveşte din mâinile tale. Niciodată, tiranule
Aurelian, nu ne vei putea birui pe noi, ca să ne închinăm idolilor
voştri cei fără de glas, fără de suflet şi nesimţitori. Deci,
munceşte-ne pe noi cu muncile care ştii şi atunci vei cunoaşte puterea
Dumnezeului nostru".
Atunci a poruncit Aurelian ca să aducă două paturi de fier, şi,
aducând mulţime de cărbuni de la baia poporului, să le ardă foarte tare
şi pe sfinţii mucenici să-i pună pe aceste paturi arse şi cu untură de
porc topită să le ungă.
Făcându-se aceasta, Aurelian a zis: "Acum am biruit meşteşugul
vostru cel vrăjitoresc şi aveţi să cunoaşteţi cine este Aurelian; să vie
acum Hristos al vostru şi să vă ajute vouă". Sfânta Iuliana a răspuns:
"Aici cu noi este Hristos al nostru, Care ne ajută şi nu lasă focul să
ne vatăme; iar tu nu-L vezi, de vreme ce nu eşti vrednic a-l vedea; însă
te sfătuiesc ca, lepădând nebunia ta, să te apropii de Hristos. Căci
dacă vei voi să crezi în El, căindu-te, te va primi, căci este iubitor
de oameni şi milostiv, iertând cu lesnire păcatele oamenilor; iar de nu
te vei întoarce către El, vei fi dat focului celui veşnic". Şi fiind
arşi sfinţii pe paturile acelea, au rămas nevătămaţi de foc.
Văzând aceasta, doi din muncitori au strigat: "Nu este alt Dumnezeu
afară de Dumnezeul Cel ceresc, Care ajută lui Pavel şi Iulianei". Iar
împăratul, mâniindu-se asupra chinuitorilor acelora, a poruncit să-i
ucidă cu sabia pe amândoi ca pe nişte înşelaţi şi ca pe cei ce ar fi
luat aur de la creştini, ca să nu muncească cumplit pe mucenici.
Apoi, ducându-i la tăiere, îi învăţa Sfântul Pavel, zicând: "Nu vă
temeţi, căci nu veţi muri în veci, ci veţi fi părtaşi sfinţilor şi
împreună moştenitori ai cereştii Împărăţii". Iar ei, auzind aceea, au
stat şi se rugau, zicând: "Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul
Dumnezeu, pe care Pavel şi Iuliana Te propovăduiesc, fii Tu împreună şi
cu noi, căci murim, nefăcând nici un rău". Ei zicând aceasta, au fost
tăiaţi, iar numele lor sunt Cvadrat şi Acachie.
După sfârşitul acelora, alţi muncitori au fost puşi ca să ardă pe
sfinţi pe paturile cele înfocate şi turnau sare pe foc, ca mai tare să
se aprindă. Însă sfinţii nu aveau grijă de chinuire, ci mai vârtos
ocărau pe tiranul. Iar el, ruşinîndu-se că nu i-a biruit, a poruncit
să-i arunce în temniţă, punându-le nişte lemne grele pe grumazul lor şi
obezi la picioare. Apoi cu lanţuri legându-le mâinile, încă şi piroane
ascuţite făcute în chipul scaiului celui ascuţit cu ghimpi, care creşte
pe câmp, a poruncit să le aştearnă pe sub ei în temniţă, şi să-i pună pe
acelea ca să nu aibă cât de mică uşurare în dureri, ci mai mult să se
muncească pe piroanele care împungeau coastele lor. Apoi a poruncit să-i
păzească cu dinadinsul, ca să nu vină vreun creştin la dânşii şi să le
dea mâncare sau băutură.
Fiind miezul nopţii şi sfinţii zăcând pe acele piroane ascuţite şi
rugându-se, deodată a strălucit o lumină în temniţă şi îngerul Domnului,
stând înaintea lor, le-a zis: "Pavele şi Iuliano, slugile Dumnezeului
Cel de sus, sculaţi-vă şi preamăriţi pe Dumnezeu".
Acestea zicând îngerul, s-a apropiat şi s-a atins de lanţuri şi de
obezile lor şi îndată toate s-au sfărâmat şi au căzut de pe trupurile
lor. Atunci rănile lor s-au vindecat şi sfinţii s-au făcut sănătoşi. Şi
iată două paturi aşternute s-au văzut şi masă pregătită înaintea lor
plină de toate bunătăţile. Îngerul a zis către sfinţi: "Odihniţi-vă pe
paturi şi primiţi hrana pe care v-a trimis-o vouă Iisus Hristos". Iar
Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana, şezând pe paturi şi luând pâine în
mâini, şi-au ridicat ochii în sus şi au mulţumit lui Dumnezeu; apoi au
mâncat şi au băut cele primite de la Dumnezeu şi s-au întărit.
Văzând cei care erau acolo legaţi lumina care strălucise în temniţă
şi pe sfinţi dezlegaţi, paturile şi masa dinaintea lor, iar pe dânşii
văzându-i mâncând şi veselindu-se, au alergat la dânşii şi se minunau
foarte. Apoi se făcură părtaşi de aceeaşi masă care era pregătită cu
mână nevăzută şi au preamărit pe Dumnezeu Cel ce a arătat un dar ca
acesta robilor Săi şi, crezând în El, s-au făcut creştini.
A treia zi împăratul, şezând la judecată, a pus dinainte pe Sfinţii
Mucenici Pavel şi Iuliana şi le-a zis: "Oare încă nu v-au învăţat
muncile ce vi s-au făcut ca, depărtându-vă de nebunia voastră, să vă
apropiaţi de zei şi să le aduceţi jertfă?" Sfântul Pavel a răspuns:
"Această nebunie de a nu mă lepăda de Hristos să-mi fie în veci şi
tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu. Căci cel nebun al lui Dumnezeu este
mai înţelept decât oamenii, iar înţelepciunea lumească este nebunie la
Dumnezeu. Cu adevărat aş fi fost nebun, dacă m-aş fi depărtat de
Dumnezeul Cel adevărat şi m-aş fi închinat diavolilor voştri".
Aurelian, mâniindu-se, a poruncit să-i spânzure goi pe lemnul cel
de muncă şi să le strujească coastele cu unghii de fier. Iar ei, fiind
în munci, se rugau lui Dumnezeu, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule
al Dumnezeului Celui viu, Cela ce eşti lumină nestricată creştinilor,
arată-ne faţa Ta şi ajută-ne; nu ne lăsa pentru numele Tău cel sfânt!"
Astfel rugându-se ei, Mântuitorul le-a uşurat chiar acolo durerile
lor, fiind înaintea lor nevăzut, şi sfinţii nu simţeau muncile. Iar unul
din chinuitori, anume Stratonic, fiind pus să strujească coastele
Sfintei Iuliana, văzând frumuseţea trupului ei, s-a rănit de ea şi,
cruţând-o de strujire, îşi oprea mâinile lui.
Sfânta, înţelegându-i gândul, cu piciorul stâng l-a împins,
zicându-i: "Stratonice, fă porunca tiranului şi nu mă cruţa, căci am pe
Împăratul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul Cel veşnic ce
se îngrijeşte de sufletul meu şi de durerile cele trupeşti mă uşurează".
Stratonic, aruncând unealta de chinuire pe care o avea în mâini,
alergă spre judecata împăratului, strigând: "Aureliane, tiranule şi
păgânule, pentru ce ai ridicat o muncire nedreaptă ca aceasta asupra
creştinilor? Ce rău ţi-au făcut oamenii care slujesc adevăratului
Dumnezeu, ca să pătimească chinuri cumplite ca acestea? Au doar pentru
aceea că cinstesc pe Hristos, Stăpânul tuturor?"
Acestea auzind, împăratul s-a înspăimântat şi a tăcut ca la un
ceas. După aceea, a zis: "Au şi tu, Stratonice, te-ai făcut părtaş
nebuniei acelora? Au frumuseţea Iulianei te-a amăgit? Sau te-a vinat cu
cuvintele ei femeieşti?" Iar Stratonic, ridicându-şi ochii la cer, a
văzut feţele sfinţilor mucenici celor spânzuraţi la mucenicie, ca nişte
feţe de îngeri ai lui Dumnezeu. Apoi îndată îngrădindu-se cu semnul
Crucii, s-a repezit spre necuratul altar idolesc ce era făcut acolo, pe
care l-a răsturnat şi l-a călcat cu picioarele, strigând: "Iată şi eu
sunt creştin! Fă cu mine ce voieşti, o, tiranule!"
Aurelian, mâniindu-se, a poruncit să-i taie capul. După ce îl
duseră la locul cel de tăiere, s-a rugat lui Dumnezeu, grăind: "Doamne,
Iisuse Hristoase, pe Care Pavel şi Iuliana propovăduindu-Te şi
păzindu-se cu dumnezeirea Ta petrec nebiruiţi şi ruşinează pe tiranul,
Ţie mă rog, primeşte şi sufletul meu întru împărăţia Ta cerească şi nu
mă lepăda pe mine, care, în acest ceas, am mărturisit numele Tău cel
Sfânt înaintea tiranului Aurelian". Aceasta zicând, îi tăiară capul; iar
creştinii, luându-i trupul, l-au ascuns.
Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana toată ziua aceea au fost munciţi
şi n-au slăbit în chinuri. Deci a zis Aurelian către Sfânta Iuliana: "O,
necurată femeie! cum, în munci fiind, ai putut să înşeli pe chinuitor
şi morţii lui te-ai făcut pricină?" A răspuns sfânta: "Eu nu l-am
înşelat pe el, nici pricinuitoare a morţii lui nu m-am făcut, ci
Hristos, Cel ce m-a ales pe mine mireasă Lui, Acela şi pe dânsul l-a
chemat la Sine, ca pe un vrednic. Pentru că, de nu ar fi fost vrednic,
n-ar fi putut veni la cunună mucenicească niciodată. Ci îl vei vedea
întru Împărăţia cerurilor odihnindu-se, iar pe tine muncindu-te în
văpaia gheenei. Atunci vei începe a-ţi bate ticălosul tău piept, văzând
un om care a fost oarecând sub tine, simplu şi de lepădat, iar dincolo,
mai sus de tine, fiind lângă Hristos, încununat cu slava Împărăţiei
cerurilor. Atunci te vei umple de jale şi vei striga cerând milă, dar
niciodată pe aceea n-o vei câştiga".
După aceasta, Aurelian a poruncit să-i dezlege pe mucenici de la
muncire şi să-i arunce în temniţă. Apoi iarăşi, într-aceeaşi seară,
scoţându-i din temniţă, a poruncit să-i închidă în feredeul (baie) cel
de adunare şi, chemând descântători şi fermecători şi pe cei ce ştiu a
fermeca vietăţile, le-a poruncit să le aducă pe toate câte le-ar avea
mai cumplite: vipere, aspide şi şerpi cu coarne şi să le închidă pe
acelea în feredeu, împreună cu mucenicii.
Deci s-a făcut aşa, şi mulţime fără de număr de jivine le-au adunat
fermecătorii în feredeul acela la sfinţi şi le-au închis. Dar se târau
jivinele acelea pe lângă picioarele sfinţilor mucenici şi nu-i vătămau
pe dânşii. Iar sfinţii şezând fără de frică, cântau şi slăveau pe
Dumnezeu. Şi au petrecut sfinţii închişi împreună cu jivinele în feredeu
trei zile şi trei nopţi, iar în a patra noapte a trimis Aurelian ca să
se înştiinţeze, dacă Pavel şi Iuliana sunt mâncaţi de jivine.
Venind trimişii, când s-au apropiat de uşă, au auzit pe sfinţi
cântând psalmi şi preamărind pe Dumnezeu. Apoi voind să se înştiinţeze
mai cu dinadinsul despre ceea ce se face înăuntru, s-au suit pe zidul
feredeului şi, printr-o ferestruică pe deasupra uitându-se, au văzut
înăuntru lumină strălucind şi pe Sfântul Pavel împreună şezând cu sora
sa, Sfânta Iuliana; iar pe îngerul lui Dumnezeu stând lângă dânşii şi
nelăsând jivinele să se apropie de sfinţi. Aceasta văzând-o, au alergat
şi au spus împăratului Aurelian.
Sculându-se dimineaţa, împăratul a şezut la judecată şi a poruncit
judecătorilor şi fermecătorilor să-şi ia jivinele din feredeu, iar pe
mucenici să-i aducă la judecată. Venind aceia la uşile feredeului, au
început a chema la ei jivinele cu meşteşug fermecătoresc, însă jivinele
nu-i ascultau. Iar după ce s-au deschis uşile feredeului, îndată toate
jivinele alergând asupra vrăjitorilor şi asupra altor oameni care
veniseră cu dânşii acolo, i-au muşcat, vătămându-i de moarte şi au fugit
la locurile lor.
După ce s-au risipit jivinele, au venit trimişi de la tiranul şi
luând pe sfinţii mucenici la judecată, i-au adus la dânsul. Iar tiranul,
căutând spre dânşii şi zâmbind, le-a zis: "Fericit mi se pare că sunt
eu acum, că stau de vorbă cu voi, fiindcă nădăjduiesc a dobândi lucru
mare de la voi. Aşa mă jur pe zei că, de-mi veţi spune mie adevărul,
multe şi mari daruri veţi lua de la mine şi veţi fi stăpânitori ai
împărăţiei mele; dacă îmi veţi spune că este adevărat ceea ce am auzit
de la cei ce au privit prin ferestruică la voi în feredeu, cum că
stăpânul nostru, zeul Apolon, a venit la voi şi v-a ajutat, apărându-vă
de jivine, pe care l-aţi văzut de faţă cu ochii voştri".
A răspuns Sfântul Pavel: "Noi pe Apolon nu-l ştim şi nici nu l-am
văzut vreodată; căci suntem din numărul celor ce slujesc adevăratului
Dumnezeu, Cel ce a gătit mântuire robilor Săi. Dar sufletul tău va pieri
de moarte, căci nu voieşti să cunoşti adevărul şi să vii la pocăinţă.
Ci mai ales multă îndărătnicie a tiraniei tale te-a adus să huleşti pe
slujitorul lui Dumnezeu cel fără de trup, adică pe îngerul cel sfânt, pe
care Domnul nostru Iisus Hristos l-a trimis la noi ca să astupe gurile
jivinelor, tu cu hulă îl numeşti Apolon al tău". Mâniindu-se Aurelian, a
poruncit ca să-l bată peste obraz cu vergi de plumb pe Sfântul Pavel,
zicându-i: "Nu răspunde astfel cu mândrie şi nebuneşte, când ştii că
stai înaintea împăratului".
După bătaia aceea, poruncind tiranul ca pe Sfântul Pavel să-l ducă
de la divan, a pus înaintea sa mai aproape pe Sfânta Iuliana şi i-a zis
ei: "Stăpâna a sufletului meu, Iuliano, mă rog ţie şi te sfătuiesc să nu
urmezi nebuniei fratelui tău, că te văd pe tine că eşti fecioară
cuminte şi cu mare înţelegere. Drept aceea, ascultă-mă pe mine şi-mi fii
mie stăpână şi împărăteasă; căci te voi lua pe ţine mie însumi spre
însoţire şi voi pune stâlpi de aur ca închipuire asemănării tale, prin
toate cetăţile lumii".
Dar sfânta a răspuns: "Nicidecum nu mă înşeli pe mine, Aureliane,
tiranule şi păgânule! Nu vei putea vâna cu vicleşugul tău pe roaba
Dumnezeului Cel de sus, nici mă vei duce pe mine la moartea cea veşnică.
Poate voieşti să mă lipseşti pe mine de slava lui Hristos şi de
cereasca Împărăţie? Dar nu vei putea". Deci a poruncit Aurelian să ducă
pe sfânta de la divan şi să aducă iarăşi pe Sfântul Pavel şi i-a zis
lui: "Iată, Pavele, sora ta Iuliana s-a făgăduit înaintea noastră să
aducă jertfe zeilor; pentru aceasta am s-o iau pe ea de soţie şi va fi
stăpână peste toată împărăţia mea. Deci şi tu, încredinţându-te,
îndeplineşte porunca şi, apropiindu-te, jertfeşte zeilor, ca să-mi fii
mie prieten şi te voi cinsti cu cea mai dintii boierie".
Sfântul Pavel a răspuns: "Cu adevărat ai minţit că sora mea ar fi
voit să se depărteze de la Hristos, Mirele său Cel preacurat şi fără de
moarte, şi cu tine necuratul şi cu diavolii tăi ar fi voit să se
însoţească. Dar nu este lucru de mirare că ai minţit, căci ai tată pe
diavolul, care este tată al minciunii, şi de dânsul învăţându-te a
minţi, aceeaşi o faci pe care şi el o face; şi nu poţi, într-alt chip,
pe cineva a-l vâna, decât numai cu minciuna. Dar în zadar te osteneşti,
că pe noi nu ne vei putea vâna cu mincinoasa ta amăgire, chiar de ne-ai
făgădui împărăţia a toată lumea".
A zis Aurelian: "Până când cu neruşinare ne vei dosădi pe noi
bârfitorule şi nebunule? Astfel mă jur pe zei că în toate chinurile de
muncă vă voi munci şi nimeni nu vă va scoate din mâinile mele". Şi a
poruncit să aprindă foc şi să aducă paisprezece beţe de fier şi în foc
să le pună. Apoi să-i lege dinainte mâinile şi picioarele şi un păr de
fier să pună printre mâini şi printre picioare şi să-l înfigă în pământ;
şi cu beţele cele înfocate să-l bată câte doi ostaşi, schimbându-se.
Ostaşii care se schimbau îşi schimbau şi toiegele, luând pe cele arse
din foc. Iar pe Sfânta Iuliana a poruncit s-o ducă la desfrânare şi s-o
batjocorească. Şi mulţi din popor care erau de faţă, alergau
întrecându-se unul pe altul, ca să intre mai întâi la dânsa, că erau ca
nişte dobitoace în faţa frumuseţii ei.
Dar când era dusă la locul de desfrânare, îndată îngerul Domnului a
venit înaintea ei, zicându-i: "Nu te teme, Iuliano, că Domnul tău Iisus
Hristos, Căruia îi slujeşti, m-a trimis să te apăr, ca să se
preamărească numele cel Sfânt al Lui, în toţi cei ce se tem de Dânsul".
Şi lovea îngerul cu orbire pe acei desfrânaţi care voiau să îndrăznească
spre sfânta, scuturându-i ca pe nişte praf de la picioarele miresei lui
Hristos, încât nu se puteau apropia de dânsa. Deci, pipăind pereţii, nu
ştiau unde merg.
Văzând poporul acel lucru, striga ca şi cu o gură, grăind cu mare
glas: "Mare este Dumnezeul lui Pavel şi al Iulianei, Care pretutindeni
mântuieşte şi acoperă pe cei ce se tem de El". Iar cei ce erau orbiţi,
plecându-şi genunchii, strigau către sfânta: "Iuliano, roaba Dumnezeului
de sus, am greşit înaintea ta nebuneşte, poftind a îndrăzni spre tine,
ci ne iartă ca o slujitoare a Dumnezeului Cel bun şi te roagă pentru noi
Hristosului tău, să ne dăruiască vederea". Sfânta Iuliana,
milostivindu-se spre dânşii, a luat puţină apă şi, ridicându-şi ochii
spre cer, a chemat pe Domnul, grăind: "Dumnezeule adevărat, Iisuse
Hristoase, Mântuitorule al tuturor oamenilor, auzi-mă pe mine roaba Ta
şi arată acum semnele şi minunile pe care le faci fiilor oamenilor şi
dăruieşte acestora vedere, ca să se preamărească numele Tău cel sfânt".
Zicând aceasta, a stropit cu apă pe toţi cei orbiţi şi îndată au
văzut; şi căzând la pământ, mulţumeau lui Dumnezeu şi alergând la
biserica creştinească, îşi mărturiseau greşelile cu pocăinţă şi s-au
făcut creştini, învrednicindu-se de Sfântul Botez.
Sfântul Pavel, fiind chinuit de muncitori din porunca împăratului
şi bătut fără cruţare cu beţe de fier arse în foc, schimbându-se slugile
şi beţele, striga către împăratul, grăind: "Aureliane, tiranule păgân,
ce rău am făcut ca să mă munceşti aşa de cumplit şi fără de Dumnezeu;
căci cu adevărat Stăpânul meu Iisus Hristos îmi uşurează durerile, iar
pe tine te aşteaptă moştenirea veşnicului foc, care este gătită ţie şi
diavolului care te-a ridicat asupra noastră".
Aurelian a zis: "Pavele, unde este Iuliana, sora ta? Zici că este
fecioară şi iată că acum este batjocorită prin desfrânare. Oare, o mai
socoteşti a fi mireasa lui Hristos?" Sfântul răspunse: "Cred Dumnezeului
meu, Cel ce-mi uşurează durerile şi mă izbăveşte din izvodirile tale
cele viclene, că şi pe sora mea o va apăra şi o va păzi fără de prihană
de toată spurcăciunea, fiindcă a trimis din cer pe îngerul Său, s-o
păzească".
După un ceas, a grăit iarăşi: "Iată se întoarce sora mea fără de
prihană, având curăţia nevătămată şi vine să-mi vadă legăturile şi
rănile". Aceasta o grăia Sfântul, văzând cu ochii prooroceşti toate cele
ce se făcuseră cu Sfânta Iuliana, căci tiranul trimisese să aducă pe
sfânta de la desfrânare. După ce a adus pe sfânta la judecată, văzând-o
Sfântul Pavel, s-a umplut de mare bucurie şi se veselea, luminându-se la
faţă. Apoi Aurelian a zis către Sfânta: "Iuliano, s-au săturat
desfrânaţii de frumuseţea ta?"
Sfântă a răspuns: "Frumuseţea, cuviinţa şi toată podoaba mea este
Hristos al meu, Care a trimis pe îngerul Său şi m-a păzit curată pe
mine, smerita roaba Sa; căci am nădăjduit spre El şi slăvesc preasfânt
numele Lui, că numai El este Dumnezeu, Care face minuni şi nu este alt
Dumnezeu afară de El". Tiranul a poruncit apoi să-l dezlege pe Pavel.
După aceasta, din poruncă împărătească, a fost săpată o groapă
adâncă, ca de trei stânjeni, au aprins foc într-însa şi au umplut-o cu
lemne; apoi, după ce au ars lemnele desăvârşit şi s-au făcut mulţi
cărbuni de foc în groapa aceea, tiranul a poruncit să arunce în ea pe
Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana. Iar ei bucuroşi mergeau spre groapă
cea înfocată, binecuvântând pe Dumnezeu. Şi chemând pe Mântuitorul
Hristos în ajutorul lor, s-au însemnat cu semnul Crucii şi s-au aruncat
în foc. Deci stăteau în foc cântând şi lăudând pe Domnul, pentru că
îngerul Domnului pogorându-se din cer, a izgonit puterea focului din
groapă, aruncând cărbunii afară, iar pe mucenici i-a păzit întregi şi
nevătămaţi. Şi stăteau sfinţii în groapă, cântând şi grăind: "Bine eşti
cuvântat, Dumnezeule, Împăratul veacurilor, că Ţi-ai adus aminte de
smerenia noastră şi ai stins văpaia focului, trecând ca un bun greşelile
noastre; Tu ne-ai păzit întregi şi sănătoşi pe noi nevrednicii, de
mânia tiranului Aurelian". Şi se auzeau în popor toate cuvintele lor şi
mulţi din elini, văzând puterea lui Dumnezeu, s-au umplut de bucurie cu
inima şi, lepădându-se de idoli, au crezut în Hristos.
Apoi împăratul a poruncit să astupe cu pietre pe sfinţii care erau
în groapă; dar îndată s-a făcut tunet înfricoşat şi fulgere, arătându-se
un nor de foc vărsându-se pe pământ şi s-a auzit glas din cer, zicând:
"Aureliane, te vei duce în focul gheenei, care ţi s-a gătit ţie şi
tatălui tău, diavolul". Atunci s-a înfricoşat Aurelian cu tot poporul
elinesc. Apoi tiranul a poruncit să scoată pe sfinţi din groapă şi să-i
închidă în temniţă. Iar ei slăveau pe Dumnezeu de toate minunile, pe
care le-a făcut pentru dânşii.
A şaptea zi, şezând Aurelian la judecată, a poruncit slujitorilor
să aducă pe toţi idolii de aur şi de argint pe care îi avea, împodobiţi
cu pietre de mare preţ şi a aşternut sub picioarele lor porfira sa
împărătească. Apoi, aducând pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana, a zis
către dânşii cu mânie: "Apropiaţi-vă şi vă închinaţi zeilor, că nu veţi
scăpa din mâinile mele".
Iar Sfântul Pavel cu îndrăzneală a răspuns: "Niciodată, tiranule,
nu vom lăsa pe Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul. Deci nu
nădăjdui că ne vei pleca vreodată spre închinarea idolilor". Aurelian
zise: "Vrednicule de cumplită moarte, oare ţi se pare că aceştia sunt
idoli? Nu cunoşti puterea care este într-înşii?" Grăit-a Sfântul Pavel:
"Acest Zeus, care zici tu că este zeu, a fost om, care învăţase
meşteşugul vrăjitoresc şi, fiind mai mult decât toţi oamenii pătimaş şi
prea neînfrânat, oricâte femei şi fete le vedea frumoase, vrând să fie
cu ele, le înşela în multe feluri cu vrăjile; căci se prefăcea uneori în
taur, alteori în chip de pasări, în vulturi şi în lebădă iar alteori în
aur şi aşa, amăgind şi prihănind mulţi oameni, se socotea de dânşii ca
Dumnezeu şi se cinstea. Şi, ca să nu mai grăiesc pe rând toate ale lui
fapte fără de ruşine şi fără de lege, căci ştiu că te mânii auzind, însă
nu de mânia ta mă tem, ci, ca să nu se vatăme urechile celor ce aud,
voi tăcea celelalte.
Dar celălalt care este lângă Zeus şi care se numeşte Apolon, au nu
din desfrânare este născut, dintr-o femeie ce se numea Latona, care l-a
născut între doi copaci? Şi acela multe fapte urâte a făcut, urmând
tatălui său Zeus? Asemenea şi Dionisos, numitul vostru zeu, au doară nu
este născut din desfrânare, din Semele, fata lui Kadmos?" Iar Aurelian a
zis către sfânt: "Minţi, ticălosule! Au nu din Hera, maica zeilor, este
născut Dionisos?" Sfântul Pavel a râs şi a zis: "Au este vreun Dumnezeu
născut din femeie şi care a început a fi Dumnezeu, nefiind mai înainte
Dumnezeu şi oare are Dumnezeu femeie şi naşte din femeie fii?"
Atunci Aurelian a zis: "Necuratule şi bârfitorule, până când cu
mincinoase vorbe şi cu dosădiri huleşti şi ocărăşti pe zeii noştri? Au
doar Iisus Hristos al vostru, despre Care ziceţi voi că este Dumnezeu
ceresc, nu este născut din femeie?" Răspuns-a Sfântul Pavel: "Nu eşti tu
vrednic să povesteşti tainele lui Dumnezeu; însă ca să nu se vatăme cu
cuvintele tale cei ce stau împrejur, de trebuinţă este a spune pe scurt,
despre aceea ce întrebi: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul
şi toate cele de pe dânsele, mările şi toate cele ce sunt într-însele.
După aceea a zidit pe om după chip şi asemănare, fiind curat şi
fără nici o răutate, drept şi binecredincios şi l-a pus în Raiul cel
plin de bunătăţi, făcându-i şi soţie din coasta lui. Iar tatăl vostru,
diavolul, nesuferind să vadă pe om într-o fericire că aceea, a amăgit pe
Eva şi printr-însa pe Adam, spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Şi a
fost izgonit Adam împreună cu Eva din Rai şi a născut fii şi fete, din
care s-a umplut lumea; şi tot neamul omenesc era supus sub moartea
păcatului, ce intrase în lume prin călcarea de poruncă. Şi toţi
strămoşii noştri cei drepţi se pogorau în iad, ca şi cei nedrepţi; că
împărăţise moartea, precum Apostolul lui Hristos grăieşte, de la Adam şi
peste cei ce nu greşiseră, după asemănarea călcării de poruncă a lui
Adam.
De aceea, Tatăl Cel ceresc, Atotputernicul Dumnezeu,
milostivindu-Se spre neamul omenesc şi voind a-l ajuta, a trimis pe Fiul
Său, ca să ia asupra Sa trup omenesc şi să mântuiască pe Adam şi pe cei
ce erau împreună cu dânsul fiind ţinuţi în legăturile iadului. Iar Fiul
lui Dumnezeu este Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de toţi vecii
născut dintr-Însul. El este înţelepciunea Lui, puterea şi dreapta Lui,
pentru a Cărui întrupare, Arhanghelul Gavriil bine a vestit Sfintei
Fecioare cea preacurată şi preacinstită, născută din proorocească şi
împărătească seminţie, întru al cărei preacurat şi sfinţit pântece
Însuşi Dumnezeu, adică Cuvântul Tatălui Cel nevăzut, sălăşluindu-Se, a
luat asupra Sa trup, când a zis către dânsa îngerul: Bucură-te cea plină
de har, Domnul este cu tine. Şi iarăşi: Duhul Sfânt se va pogorî peste
tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul
care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
Deci, S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, din Fecioara
cea fără de prihană, cu trup, cu care S-a îmbrăcat ca şi cu o haină,
pentru mântuirea oamenilor. Pentru că nimeni nu putea să-L vadă pe
Dumnezeul Cel adevărat, aşa precum este El, deoarece Dumnezeu este foc
care mistuieşte; nici nu poate omul vieţuind pe pământ, să vadă faţa lui
Dumnezeu şi să fie viu. De aceea, întrupându-Se, Dumnezeul nostru, S-a
născut şi ca un prunc cu lapte a fost hrănit, desăvârşit fiind cu
Dumnezeirea.
După aceea a fost prunc tânăr, crescând cu trupul ca om desăvârşit
şi împreună a locuit cu oamenii treizeci şi trei de ani, umblând prin
cetăţi, prin lături şi prin sate, bine făcând tuturor şi izbăvind pe cei
asupriţi de diavol. Apoi S-a răstignit de voie pe lemnul Crucii, ca să
dea mântuire lumii celei pierdute prin înşelăciunea diavolească. Şi,
murind cu trupul, S-a pogorât în iad cu sufletul Său cel Sfânt şi a
sfărâmat porţile cele de aramă şi a frânt zăvoarele cele de fier. Apoi a
scos din întuneric şi din legăturile diavoleşti sufletele sfinţilor şi
în părţile cele de sus le-a ridicat, iar a treia zi a înviat din morţi
cu trupul Său.
După înviere S-a arătat ucenicilor şi la mulţi alţii, care au
crezut într-Însul cu adevărat; şi a stat pe pământ, mâncând şi bând cu
Apostolii, încă patruzeci de zile. După aceea S-a înălţat la cer şi şade
de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, cu trupul Său. Iar acum diavolul se
vaietă de durere, deoarece Hristos Dumnezeu L-a surpat sub picioarele
creştinilor, ca să se calce de cei ce intră întru Împărăţia cerului, de
care tu eşti străin, căci ai parte de veşnicul foc al gheenei, care este
moştenirea tatălui tău, diavolul".
Acestea auzindu-le Aurelian, s-a tulburat la faţă de mânie şi
scrâşnind din dinţi, a zis: "Bârfitorule şi necuratule, multe cuvinte
mincinoase te-am lăsat pe tine să grăieşti cu îndelungată răbdare. Dar
până când te voi lăsa a mă ocărî pe mine şi a huli pe zei? Acum vă
grăiesc vouă cuvântul cel mai de pe urmă: de nu jertfiţi zeilor, cu
cumplite morţi vă voi pierde".
Iar Sfântul Pavel şi Iuliana cu mare glas au strigat, zicând:
"Creştini suntem şi spre Hristos avem nădejde! Zeilor tăi nu ne vom
închina şi diavolilor tăi nu vom sluji şi nici de muncile tale nu ne
temem. Scorneşte asupra noastră munci câte voieşti, căci credem în
Dumnezeu. Iar tu vei fi biruit de Hristos, Cel ce ne întăreşte pe noi şi
biruieşte ale tale înrăutăţite şi tirane meşteşugiri".
Atunci Aurelian a poruncit ca pe Sfântul Pavel să-l lege de un lemn
şi cu foc aprins să-i ardă faţa. Iar propovăduitorul lui Hristos a
strigat: "Nu ocărî pe Împăratul şi Stăpânul a toată lumea şi nu-L huli
pe El". Sfânta Iuliana a strigat şi ea: "Tiranule necurat, ce rău a
făcut fratele meu, ca aşa de cumplit să-l munceşti?" Iar Aurelian a
poruncit ca tot astfel să lege şi pe Sfânta Iuliana, s-o muncească şi cu
foc să-i ardă faţa ei, căreia îi şi zicea: "Femeie, fără de ruşine,
ruşinează-te, precum se cuvine femeilor".
Sfântă a răspuns: "Cu adevărat, Aureliane, te voi asculta pe tine,
cel ce-mi porunceşti să mă ruşinez, fiind eu femeie. Însă mă ruşinez de
Hristos Dumnezeu, Care este viu înaintea ochilor mei şi nu pot a-L lăsa
şi a mă închina diavolilor, căci cred cu tărie în Dumnezeul meu".
Aurelian, văzându-se ocărit de sfinţii mucenici, se mânia şi totodată se
ruşina şi a poruncit ca tot trupul lor să-l ardă. Iar poporul care
privea la chinuirea sfinţilor, striga cu mare glas: "Împărate Aureliane,
judeci cu nedreptate şi tot cu nedreptate îi munceşti pe aceia; dacă nu
voiesc să aducă jertfe zeilor, dă asupra lor răspuns de moarte".
Atunci Aurelian, temându-se ca să nu se scoale cineva din popor
împotrivă, a dat răspuns că să li se taie capetele, iar trupurile lor să
se arunce spre mâncarea câinilor, a fiarelor şi a păsărilor. Astfel au
fost duşi sfinţii la moarte, bucurându-se, veselindu-se şi cântând
cuvintele psalmului: Mântuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne supără
şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat!
Fiind scoşi afară din cetate la locul cel de tăiere, Sfântul Pavel a
rugat pe gealat, ca mai întâi să taie pe Sfânta Iuliana, căci se temea,
că nu cumva ea să se înfricoşeze văzând tăierea lui. Iar Sfânta
Iuliana, însemnându-se cu semnul Crucii, şi-a întins grumazul,
veselindu-se, şi i l-au tăiat. Sfântul Pavel, văzând pe sora sa
săvârşita prin mucenicie, şi-a ridicat ochii la cer şi a mulţumit lui
Dumnezeu. După aceea, îngrădindu-se însuşi cu semnul Crucii, şi-a întins
grumazul, şi i l-au tăiat.
Deci sfintele lor trupuri zăceau afară din cetate, neîngropate,
căci erau puşi ostaşi de împărat să pândească de departe, ca să nu le
fure creştinii. Şi veneau la locul acela câini şi nu se atingeau de
trupurile mucenicilor. Asemenea şi lupii venind, nu numai că nu se
atingeau, dar chiar le străjuiau, şezând lângă ele nedepărtaţi. Apoi şi
păsările mâncătoare de trupuri zburau pe deasupra, însă nici una n-a
şezut pe ele, ci numai zburau peste ele ca şi cum le-ar fi păzit şi nici
muşte nu lăsau să cadă pe ele. Şi aceasta a fost şapte zile şi şapte
nopţi.
Ostaşii au vestit aceasta lui Aurelian, iar el auzind, a zis: "O,
ce farmece de rea credinţă au creştinii, căci nici morţi n-am putut să-i
biruim!" Şi a poruncit ostaşilor ca noaptea să se ducă de la strajă,
căci nu voia să-i mute ziua, ca să nu fie batjocoriţi de creştini.
Făcându-se ziuă, creştinii văzând că ostaşi de strajă nu sunt, mergând,
au luat mult chinuitele trupuri ale Sfinţilor Mucenici Pavel şi Iuliana
şi le-au îngropat la ei cu cinste, astfel împărăţind Domnul nostru Iisus
Hristos.
Pentru toate se cuvine Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, slavă,
cinste şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sinaxar 4 Martie
În această lună, ziua a patra, pomenirea sfântului preacuviosului părintelui nostru Gherasim, cel de la Iordan.
Deprinzându-se,
încă de copil, cu frica de Dumnezeu, când s-a făcut mai mare sfântul
Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul
pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul
lui Eraclie. Acolo a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat
atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele
sălbatice. Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care
pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe
aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra
sfântului apă. Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau
pe acolo cu cămilele lor, văzând catârul păscând singur, l-au luat şi
l-au legat de cămilele lor, pornind mai departe. Spre seară, monahul
ce-şi făcea ucenicia pe lângă sfântul Gherasim, văzând că leul vine
singur, s-a mâhnit, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a
spus acest lucru sfântului. Iar sfântul Gherasim a poruncit ca mai
departe leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit
aceasta şi tot timpul, cât catârul a fost ţinut de neguţătorii care-l
luaseră, purta vasele cu apă pe spinarea lui şi alergând cât putea de
repede, se silea să aducă apă. Dar, s-a întâmplat ca neguţătorii
amintiţi, la întoarcere, să apuce pe aceeaşi cale. Când s-au apropiat
de râul unde se găsea leul ca să aducă apă, leul văzând şi cunoscând
catârul, care urma cămilelor fiind legat de ele, năpustindu-se cu o
săritură neaşteptată a înspăimântat pe neguţători şi i-a pus pe fugă.
Apoi, apucând catârul de căpăstru, l-a tras după sine, iar catârul a
tras după el toate cămilele de care era legat şi care la rândul lor
erau legate una de alta, aşa cum este obiceiul, şi le-a adus la chilia
sfântului. Apoi bătând cu coada la uşa chiliei, le-a înfăţişat
sfântului ca pe un vânat. Văzând aceasta, sfântul Gherasim, zâmbind
ucenicului său, a zis: În deşert am grăit rău despre leu; deci, să fie
mai departe slobod de slujba pe care o săvârşea şi să se ducă să
petreacă după obiceiul său. Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum
ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe
săptămână venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui,
ca şi cum i s-ar fi închinat. După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit
din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar,
negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul
lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte
mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat
duhul. Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul, încât
face ca şi fiarele să li se supună celor ce păstrează neîntinat chipul
şi asemănarea Sa.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Pavel şi Iuliana, sora lui.
Aceştia au trăit pe
vremea împăratului Aurelian, în Ptolemaida. Erau fraţi de acelaşi
sânge; se trăgeau dintr-un neam ales şi fuseseră crescuţi în chip
deosebit de frumos, mai mult cu evlavia, decât cu laptele. Pavel citise
cu multă grijă Scripturile cele de Dumnezeu insuflate şi cugetând
adânc la înţelesul lor, încă de pe când era tânăr astupa gurile
ereticilor cu foarte multă uşurinţă şi era un propovăduitor plin de zel
al iconomiei Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la noi. Când împăratul
a venit odată în cetatea aceea, Pavel, văzându-l, a îmbărbătat pe sora
lui să aibă curaj şi să fie plină de îndrăzneală, de vreme ce o mare
ispită se va abate asupra cetăţii lor. Iar el s-a întrarmat cu semnul
Crucii. După ce s-a însemnat cu semnul Crucii, neîndoindu-se că este
întărit, s-a înfăţişat la împărat şi a dat pe faţă deşertăciunea
închinării la idoli. Pentru aceasta a fost prins şi fiind spânzurat a
fost strujit cu gheare de fier. Dar sora lui văzându-l aşa, a început
să strige împotriva tiranului, că fratele ei este chinuit pe nedrept.
Dar, fiind prinsă şi ea, a fost spânzurată şi strujită la fel ca fratele
ei; dar sfinţii care din toate aceste chinuri rămăseseră nevătămaţi
au fost puşi în lanţuri de fier şi aruncaţi în închisoare. Îngerul
Domnului arătându-li-se în închisoare, au fost sloboziţi din lanţuri şi
fiind hrăniţi îndeajuns de înger, au adus mulţumiri lui Hristos. Şi,
fiind aduşi din nou înaintea împăratului şi nevoind să jertfească
idolilor, au fost supuşi la nenumărate chinuri, iar după aceea li s-au
tăiat capetele. În felul acesta s-au mutat către Domnul, primind cununa
muceniciei sfântul Pavel şi sora lui sfânta Iuliana.
Tot în această zi, pomenirea
sfinţilor mucenici: Codrat, Acaciu şi Stratonic, cei ce au fost mai
înainte chinuitori ai sfinţilor mucenici Pavel şi Iuliana şi care de
sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea
sfântului Grigore episcopul Asului din Anatolia, care a trăit la anul
1150 şi care în pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Viaţa Sfântului Cuvios Gherasim de la Iordan
Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei.
Din tinereţe, având cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui
Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întâi s-a dus în cea
mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere
de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi
la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la
sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr (408-450), şi s-a sălăşluit
în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele
cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lângă râul
Iordanului.
În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu
Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată
lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul
patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că
este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au
afurisit Sfinţii Părinţi.
După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se
făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe,
iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.
Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu
obiceiul vrăjitor, ţinând de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta,
venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei
simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care
fusese soţia împăratului Teodosie cel Tânăr şi care, în acea vreme,
locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni
înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul
Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul.
Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin
neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în
pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel
Mare, iar după dânsul şi ceilalţi sfinţi.
Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul
Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie
despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: "A
fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise
din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieţii monahiceşti le
trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.
Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat
şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în
eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a
faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dânsul, fiind el
atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzându-l, mult s-a folosit,
sălăşluindu-se împreună cu dânsul multă vreme. Având pe deplin
învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors
la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai
înainte". Aceasta povesteşte Chiril despre dânsul.
După aceasta Preasfinţitul Iuvenalie iarăşi şi-a luat scaunul său; căci
dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos
patriarh Teodosie, ca să-şi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el,
înştiinţându-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai şi,
ascunzându-se, s-a făcut neştiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim şi
în toată Palestina dreapta credinţă, încât mulţi care fuseseră amăgiţi
cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa
Evdochia, cunoscând greşeala să în credinţă, s-a pocăit foarte,
lipindu-se iarăşi de Biserica credincioşilor.
Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a
Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de râul Iordanului
ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor
celor desăvârşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mâna
lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora
le era dată rânduiala vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe
săptămâna fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere,
având oarecare lucru de mâini; mânca puţină pâine uscată, pe care o
aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură
nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici
cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.
Sâmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în biserică
la Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă
făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrând în trapeză,
mâncau fiertură şi beau puţin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi
fiecare îşi aducea lucrul mâinilor sale, pe care îl lucrase în cele
cinci zile, şi-l punea înaintea Cuviosului. Duminică după-amiază, iarăşi
fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luând puţină pâine şi
curmale şi un vas cu apă, cum şi mlădiţe de finic, pentru împletit
coşniţe. Şi atât de mare le era sărăcia, încât fiecare nu avea nimic
altceva, decât numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe
care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Şi aveau poruncă de la
părintele lor ca, ieşind din chilie, să nu-şi închidă uşa, ci să lase
chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre şi să ia ce i-ar plăcea
din acele lucruri, să nu fie oprit. Toţi aveau o inimă şi un suflet,
încât fiecare dintre dânşii zicea că nimic nu este al său, ci toate sunt
de obşte.
Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi pustnici, venind la
Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori
lumânare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar
uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor.
Sfântul le răspundea: "De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de
petreceţi în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată
nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele
vieţii mele!"
Auzind cei din Ierihon de o viaţă aşa de aspră a pustnicilor, care erau
sub mâna Sfântului Gherasim, şi-au făcut obicei ca, în toate sâmbetele
şi Duminicile, să vină la locaşul Cuviosului Gherasim şi să aducă
îndestulare de hrană şi vin şi toate câte erau de trebuinţă mănăstirii.
Cuviosul Gherasim atât era de postitor, încât în Sfântul şi Marele Post
nimic nu gusta până la luminată zi a Învierii lui Hristos, decât numai
îşi întărea trupul şi sufletul cu Sfânta Împărtăşanie a dumnezeieştilor
Taine.
Lângă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate şi fericitul
Chiriac, precum se află scris în viaţa lui, unde se zice: "Eftimie
Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac când a venit la dânsul, văzând
într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în
el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mâinile sale şi l-a trimis la
Iordan, la Sfântul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către
Domnul.
Sfântul Gherasim, văzând pe Chiriac tânăr, i-a poruncit să vieţuiască
în mănăstirea de obşte şi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se
arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii
toată ziua şi stătea la rugăciune toată noaptea, având rar puţin somn.
Iar postul lui era că gusta la două zile pâine şi apă. Cuviosul Gherasim
văzând o înfrânare ca aceea la vârsta lui tânără, se minuna şi îl
iubea.
Sfântul Gherasim avea obicei în Sfântul şi Marele Post, să meargă în
pustia cea mai adâncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia câteodată
şi Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrânarea
lui cea mare, îl lua cu dânsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea
în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mâinile lui Gherasim, şi
petrecea în linişte pustnicească până la Duminica Stâlparilor; apoi se
întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După câtăva vreme,
Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul
Gherasim a cunoscut-o pe când şedea în chilia sa, pentru că a văzut pe
îngerii lui Dumnezeu înălţând la cer cu bucurie sufletul Cuviosului
Eftimie.
Deci sculându-se, a luat pe Chiriac şi s-a dus în lavra lui Eftimie şi
l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup,
s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui
mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvântătoare, ca un om
cu pricepere, din care pricină fericiţii părinţi Ioan Evirat şi
Sofronie sofistul scriu aşa în Limonar: Am venit în lavra lui ava
Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care
vieţuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblând el prin
pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat
piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul.
Leul se uita spre stareţ cu ochi blânzi şi, deşi nu spunea cuvinte fiind
necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece.
Stareţul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luând
piciorul fiarei, a scos spânul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o
cu un petec şi i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a
mai părăsit pe stareţ, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se
ducea, încât se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. De
atunci îl hrănea stareţul, dându-i uneori pâine, iar alteori linte.
Părinţii aveau în lavră un catâr cu care îşi aduceau apa de la sfântul
Iordan, pentru trebuinţa fraţilor. Stareţul a poruncit să dea catârul în
seama leului, să umble cu el şi să-l pască pe lângă râul Iordanului.
Într-una din zile, păscând leul pe catâr, s-a dus de lângă dânsul o
depărtare cam mare şi a adormit la soare. Trecând din Arabia un om cu
cămile, a văzut catârul singur fără păstorul lui, şi l-a prins şi l-a
luat într-ale sale. Leul deşteptându-se şi căutând catârul, nu l-a
găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist şi mâhnit că pierduse catârul.
Stareţul, gândind că leul a mâncat catârul, i-a zis: "Unde este
catârul?" Iar el stând ca omul, tăcea, căutând în jos. Stareţul i-a zis
iarăşi: "Oare l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce
de aici şi tot lucrul care îl făcea catârul, tu îl vei face, slujind la
trebuinţa mănăstirească!" De atunci, din porunca stareţului, puseră
deasupra leului sarcina ce se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care
se aducea apă în mănăstire de la Iordan.
Într-una din zile, a venit la stareţ un ostaş oarecare, pentru
rugăciuni. Văzând pe leu aducând apă şi aflând pricina, i-a fost milă de
el şi a dat trei galbeni părinţilor că să cumpere un catâr pentru
trebuinţa lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut
aşa, adică s-a cumpărat alt catâr pentru slujba mănăstirească, iar pe
leu l-a eliberat. După puţină vreme, neguţătorul acela din Arabia care
luase catârul trecând iarăşi cu cămilele la sfânta cetate a
Ierusalimului să vândă grâu, avea cu el şi catârul acela. Şi după ce a
trecut Iordanul, din întâmplare, l-a întâmpinat leul, care, văzând pe
catâr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a
repezit la dânsul. Neguţătorul şi cei care erau cu dânsul, văzând leul,
se înspăimântară şi fugiră; iar leul, prinzându-l de frâu cu gura, cum
era obiceiul lui mai înainte, ducea catârul împreună cu trei cămile
legate una după alta, încărcate cu grâu, bucurându-se foarte şi mugind,
că a aflat catârul pe care-l pierduse, şi l-a adus la stareţ.
Cuviosul stareţ zâmbind, a zis către fraţi: "În zadar am ocărât leul,
crezând că a mâncat catârul!" Şi a numit leul Iordan. De atunci,
adeseori venind leul la stareţ şi luând hrană de la dânsul, nu s-a
despărţit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus
către Domnul şi s-a îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu
purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină
vreme, îşi căuta stareţul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim,
văzând leul, a zis către dânsul: "Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat
sărmani şi s-a dus către Domnul!"
Apoi îi dădu hrană, zicându-i: "Ia şi mănâncă!" Dar leul nu voia să
primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo şi căutându-şi
stareţul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mâhnindu-se.
Iar Savatie şi ceilalţi bătrâni îl mângăiau, zicându-i: "S-a dus
stareţul către Domnul, lăsându-ne pe noi!" Dar nu puteau să-l potolească
din strigare; şi cu cât ei socoteau a-l mângâia prin cuvinte, el cu
atât mai mult se tânguia şi făcea mare strigare, răcnind şi schimbând
glasuri şi cu faţa şi cu ochii, arătându-şi mâhnirea pe care o avea
nevăzându-şi stareţul.
Atunci i-a zis părintele Savatie: "Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi
vom arăta locul unde zace stareţul". Şi luându-l, l-au dus la mormântul
unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormântul era departe de biserică,
ca la cinci paşi de picior. Stând părintele Savatie deasupra
mormântului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: "Iată aici este
îngropat stareţul nostru!" Şi, plecându-şi genunchii deasupra
mormântului stareţului, părintele Savatie plângea.
Leul, auzind acestea şi văzând pe Savatie, se bătea şi el cu capul de
pământ, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormântului
stareţului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet
cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit
pe El, adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după
moarte. Apoi să ne arate nouă, cita ascultare aveau fiarele către Adam
în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai.
De aici se vede cât a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel
Mare, care, din tinereţe până la bătrâneţe, I-a slujit cu osârdie, şi a
trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrânită, unde împreună cu sfinţii
sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în
veci. Amin.
N O T Ă - Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi vieţuit pe
timpul împărăţiei lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui
Heraclie; dar se vede din viaţa Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în
zilele lui şi ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată
lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ţinut pe vremea împărăţiei
lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult
de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după naşterea lui
Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul
Kievului scrie că Sfântul Gherasim a vieţuit în anul 5908 de la facerea
lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăţiei lui Marcian. Acel an nu este
însă al sfârşitului lui Gherasim, ci al vieţuirii lui în împărăţia lui
Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a şti că Sfântul Gherasim din
Lichia a venit în Palestina pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel
Tânăr, la începutul împărăţiei lui Marcian, care a fost în anul 408,
după naşterea lui Hristos. A vieţuit Sfântul Gherasim în Palestina, când
împărăţea acel Marcian, iar după dânsul, în timpul lui Leon cel Mare,
(450-474), apoi a lui Leon cel Tânăr, şi a ajuns până la domnia lui
Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul
Gherasim a murit. Şi a fost această moarte în anul 475, după naşterea
lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci şi doi de ani mai
înainte de Constantin Bărbosul (668-685).
Intru aceasta zi, cuvant din Limonar.
