Luna mai în 3 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Timotei şi Mavra, soţia lui (+295)
Sfântul Timotei era din satul Penapion, cleric al Bisericii şi a trăit pe vremea lui Diocleţian, împăratul Romei. Deci, tânăr fiind, Timotei şi-a luat, ca soţie, o fecioară, cu numele Mavra. Şi, nefiind ei împreună nici douăzeci de zile de la nuntă lor, s-a pornit prigoană împotriva creştinilor, iar Timotei, fiind prins, a fost adus înaintea lui Arian, dregătorul Tebaidei, spre cercetare. Drept aceea, i-a poruncit dregătorul să înfăţişeze cărţile, din care citea creştinilor, învăţându-i, dar el n-a voit să facă una ca aceasta, ci, încă, a răspuns dregătorului, că el ţine cărţile ca pe nişte copii ai săi şi că se întăreşte din ele şi capătă ajutor, cu puterea dumnezeieştilor cuvinte, scrise într-însele şi că nimeni nu-şi dă de bună voie copiii la moarte. Deci, prigonitorul, mâniindu-se de îndrăzneala lui Timotei, a dat poruncă să-l pună la grele chinuri. Şi degrabă, la porunca dregătorului, slujitorii i-au străpuns urechile lui Timotei cu fiare înroşite în foc, încât acesta şi-a pierdut lumina ochilor, scurgându-i-se ochii. I-au legat apoi gleznele la o roată şi i-au pus o zăbală în gură, iar, după aceea, spânzurându-l cu capul în jos, i-au atârnat de grumaji o piatră grea, mărindu-i astfel, şi mai mult, durerea. Dar, neslăbind el în credinţă, la aceste chinuri, prigonitorii au crezut că vor putea îndupleca pe femeia lui să slujească idolilor. Iar ea, neascultând de ei, ci mai mult luând aminte la cele ce o învăţa Sfântul Timotei, soţul ei, a mărturisit că este creştină. Pentru aceasta i-au smuls părul capului, şi i-au tăiat toate degetele şi au aruncat-o într-un cazan cu apă clocotită, în care, nearzându-se Sfânta, dregătorul gândea că apa nu este clocotită şi că este apă rece. Şi, cerând el să i se toarne apă din cazan pe mână, îndată i s-a jupuit pielea de pe mână. Şi multe alte chinuri şi răni au îndurat Timotei şi soţia sa, dar n-au încetat o clipă, a mărturisi credinţa lor în Hristos şi a defaima păgânească închinare la idoli. Deci, vazâdu-i tari în credinţă, dregătorul a dat poruncă să fie răstigniţi amândoi, unul în faţa altuia. Şi, după nouă zile de chin şi-au dat duhul, în ziua de trei mai. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Sisoie, cum a înviat un mort, numai prin cuvânt
A mers odată un mirean la ava Sisoie, în muntele lui ava Antonie, având împreună cu sine şi pe fiul său. Şi pe cale s-a întâmplat că a murit fiul lui. Şi nu s-a tulburat, ci l-a luat pe el la stareţ, cu credinţă. Şi a căzut cu fiul său, ca şi cum i-ar face metanie, ca să fie binecuvântat de stareţ. Şi, sculându-se, tatăl a lăsat copilul la picioarele bătrânului şi a ieşit afară din chilie. Iar bătrânul, socotind că îi face metanie, a zis copilului: "Ieşi afară, scoală", că nu ştia că este mort. Şi, îndată, s-a sculat şi a ieşit. Şi văzându-l pe el tatăl său s-a înspăimântat şi, intrând s-a închinat bătrânului şi i-a spus lui minunea. Şi, auzind bătrânul s-a mâhnit, că nu voia să se ştie aceasta. Iar ucenicul lui a poruncit tatălui să nu spună nimănui, până la sfârşitul zilelor stareţului.
Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Teodor Studitul, ca să luăm aminte la noi înşine şi să fugim de locurile pierzătoare
Fraţilor şi părinţilor, vremea ne cheamă pe noi, după praznic, iarăşi să venim la vorbire şi obişnuitele învăţături le îndreptăm spre voi. Venim la aceasta cu osârdie, ştiind că la aceasta suntem puşi şi că vai este nouă de nu vă vom vorbi, pe cât este cu putinţă. Deci, ce putem să zicem pentru cele ce au trecut? Că, precum neguţătorii, aşa şi fiecare din voi, în sfântul şi marele Post, adunându-şi bogăţia duhovnicească, a ajuns ca la un liman, la Sfintele Paşti, aducând cu sine multe bunătăţi şi poveri de fapte bune, adică: post, privegheri, rugăciuni, iubire de lucrare şi toate celelalte sârguinţe ale evlaviei. Însă grija cea mare este ca aceste fapte bune, să se păzească, nu oricum s-ar întâmpla. Că nu se cuvine a socoti, despre limanul cel duhovnicesc, ca şi despre limanul cel simţit. Că la cel simţit, adică, după ce se porneşte în călătorie, cu corabia pe mare, călătorul întru nelucrare se află şi fără grijă de valurile mării şi de primejdii. Iar aici, la cel duhovnicesc, se întâmplă dimpotrivă lucrul, că, prin odihna trupului, mai mult se sălbăticesc patimile şi năpădesc să intre, împreună cu ele şi anumite vifore, adică duhuri ale răutăţii, duhurile lăcomiei pântecelui, duhul desfrânării, duhul iubirii de arginţi, duhul trândăviei, duhul întristării, duhul trufiei şi al fricii, ca să nu ne scufundăm, la liman. Că Sfântul David, a căutat, oarecând, fără păzire la femeia lui Urie şi ceea ce a pătimit, o ştiu toţi cei ce citesc Cartea a doua a Împăraţilor. Ia aminte, tu, ascultătorule, fugi de locurile şi de năravurile, cele pierzătoare ale păcatului. Pune-ţi canon şi pune strajă ochilor, auzului, mirosului şi gustării, pipăirii, mâncării şi băuturii şi somnului, ca să nu rămâi cufundat în viforul patimilor. Însă, şi aceasta, se cuvine să cunoaştem, că cela ce înoată în marea cea smintită, acela, fără de voie, este supus la furtuni şi la întreitele valuri, iar cel ce trece marea gândurilor, acela stăpân este şi al furtunii şi al alinării. Că, dacă leapădă cu bărbăţie gândurile cele necuviincioase, se umple de alinare şi are Duhul Sfânt împreună-călător, precum se istoriseşte despre Sfântul Arsenie cel Mare, în Pateric. Iar cela ce are simţirile slăbite, iar poftele sălăşuiesc în el, ca nişte izvoare, acela însuşi ridică vifor rău întru sine. Unul ca acesta, dacă nu-şi va linişti şi domoli degrabă gândurile care-l învălmăşesc, acela va ajunge să zică cuvântul cel jalnic: "Venit-am întru adâncurile mării şi viforul meu m-a scufundat pe mine." Deci, să punem căpetenie duhul şi să nu lăsăm pe cel mai rău să-l tragă în jos pe cel mai bun, ci, să stăpânească duhul şi el să ducă pe cel mai rău către cele mai bune şi mai înalte. Oare, nu ştiţi ce a lucrat păcatul? Au n-a adus el moartea în lume? Au n-a stricat el tot pământul? Au n-a umplut el lumea de morminte, din veac şi până acum? Fiindcă nestricăcios era omul înainte de călcarea poruncii şi nici o răutate nu avea început, atâta vreme cât cel întâi-zidit a petrecut neclintit şi neschimbat întru porunca cea dată lui. Acesta, adică păcatul, era pricinuitor muncilor celor veşnice. Acesta este şi arderea focului celui nestins al gheenei, acesta este mâncarea şi roaderea viermelui celui neadormit. Acesta, pe omul cel ce era întru cinste, l-a făcut să se asemene cu dobitoacele cele fără de minte. Deci, de vreme ce într-acest fel atât de pierzător şi de moarte aducător este păcatul, se cuvine să fugim de dânsul, fraţilor, cu toată puterea, şi fapta cea bună să, o alegem şi să o îmbrăţişăm. Că fapta bună, pe oameni îi arată ca îngerii şi împotriva morţii se ridică şi dracilor se împotriveşte, şi, împotriva stăpânitorilor lumii acesteia, saltă şi dănţuieşte, iar, mai pe urmă, Împărăţia Cerurilor o dăruieşte, pe care, să dea Dumnezeu ca, noi toţi, să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Părintele Cel fără de început şi cu Prea Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
|
