A C O N V O R B I R I L O R Ş I R Î S U R I L O R P Ă C Ă T O A S E
Cu mare iuţeală mergînd noi de pe pămînt spre înălţimea cerurilor, la început ne-au întîmpinat duhurne rele ale văzduhului de la prima vamă, la care se în-păcatele Sufletului prin cuvînt: vorbe deşarte, glume, convorbiri zadarnice şi porcoase, vorbe obscene, batjocoriri, luarea în rîs a lucrurilor Sfinte şi a oamenilor cîntece curveşti, anumite cîntece rele, rîs, înfricoşările şi şovăirile în păstrarea şi apărarea dreptei credinţe, a facerii voii lui Dumnezeu, sâvîrşirea faptelor bune şi vieţuirii curat creştineşti. Acolo era o mare adunare de arapi, mari şi negri ca tăciunele, în fruntea cărora era unul foarte înrăutăţit, care stătea in faţa mea. Fiind opriţi noi acolo, aceia au adus înaintea mea o mulţime de catastife. O, fiule Grigore,' martor îmi este Dumnezeu, că acolo am văzut scrise toate cuvintele deşarte, vorbite în tinereţile mele, vorbele fără socoteală şi fără de - ruşine, toate cuvintele nebuneşti şi necurate, toate cîntecele lumeşti (de amor sau curveşti), chiotele, strigătele, rîsurile şi hohotele de rîs, prin care am smintit multe Suflete, făcînd pe unii să rîdă nebuneşte (Is. Sir. 21 22; Lc. 6 25; Prov. Sol. 14 13; Ecl. 2 2; Efs. 5 4), prin acele glume păcătoase, prosteşti şi vorbe deşarte, cum e obiceiul multora. Vameşii aceia fioroşi îmi arătau una cîte una toate relele sau păcatele acelea. Aşijderea îmi puneau înaintea ochilor toate înfricoşările şi şovăirile mele în dreapta credinţă şi in vieţuirea curat creştinească . . .
Arătîndu-mi-le toate unele după altele, mă mustrau câ de ce le-am făcut. Ei îmi arătau vremea, locurile, persoanele, cînd, unde şi cu cine m-am dedat la acele vorbe deşarte, rîsuri, etc... prin care am mîniat pe Dumnezeu. Neştiind eu câ şi acelea sînt păcate, nici nu le-am mărturisit Părintelui meu Duhovnic, şi nici nu m-am căit de ele, nici n-am făcut roade vrednice de pocăinţă pentru ele. Atunci mi-am reamintit de cuvintele Mîntuitorului, Care ne zice în Sf. Evan-ghelie:
„...Pentru tot cuvîntul deşert, pe care-l vor grăi oamenii, vor să dea seamă de dînsul în ziua judecăţii. Câ din cuvintele tale te îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi". Aşijderea mi-am reamintit şi de sfaturile apostoleşti: „Tot cuvîntul putred să nu iasă din gura voastră, ci numai care este bun, spre zidirea folosului, pentru ca să dea Dar celor ce aud... Aşadar, nici măscăriciunile, nici vorbele nebuneşti, nici glumele, nu se cuvin a fi între Creştini ; ci numai mulţumită, laudele sfinte, psalmodierile şi Cuvîntul lui Dumnezeu cit mai bogat... De vorbeşte- cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu după Sfintele Scripturi, de slujeşte cineva, să slujească după puterea ce i-a dat-o Dumnezeu, ca în toate să Se preamărească Dumnezeu prin Iisus Hristos, Căruia I se cuvine stâpînirea şi slava în vecii vecilor. Amin... Cuvîntul vostru să fie totdeauna cu Har, dres cu sare. . ., iar celor fricoşi. . . şovăielnici (în păzirea dreptei credinţe şi a vieţuirii creştineşti), partea lor e în iazărul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă, care este moartea cea de a doua" (Mt. 12 33 —37; Efs. 4 29-31; 5 4-6; 1 Petru 4 11; Cols. 4 6; Ape. 20 14-15; 27 8).
Vâzîndu-mă mustrată'aşa de groaznic, pe de o parte de acei vameşi infernali şi pe de altă parte de conştiinţa mea pentru nepâzirea Cuvîntului lui Dumnezeu, am rămas uimită, tăcînd ca o mută, ne-avînd ce mai răspunde acelor duhuri viclene, pentru că cele spuse de dînşii erau adevărate. Stînd aşa înfricoşată, mă miram în sine-mi cum de n-au uitat ei acele păcate, nesocotite de mine, după ce trecuseră atîţia ani, pe care eu de multă vreme le uitasem şi nici nu-mi mai aduceam măcar aminte de ele. Ei însă mi le puneau înainte pe toate ca şi cum astăzi le-aş fi făcut şi grăit, întrebîndu-mă cu deamănuntul de toate pe rînd, aşa cum le înfăptuisem. Şi-mi aduceam aminte şi eu de toate câ aşa au fost făcute.
Tremurînd de frică, tăceam şi mă ruşinam, şi aşteptam îngrozită să văd ce vor face şi ce va fi cu mine. Atunci Sfinţii îngeri, care mă însoţeau, au pus împotriva acelor păcate o parte din faptele
mele cele bune, pe care le făcusem mai pe urmă, dar neajungînd acelea, au împlinit din darurile
Cuviosului Părintelui meu Vasile, şi aşa râscumpârindu-mă, am plecat de acolo mai departe în sus.
Sufletul cu îngerii, suind pe calea către cer, sînt opriţi la prima vamă, la care se întreabă: păcatele cuvintelor omeneşti cele deşarte, nebune şi fără de rînduială, convorbirile răutăcioase, rîsu- rile făcute asupra aproapelui. . . Acolo se cearcă cu deamănuntul fiecare Suflet păcătos aflat nepregătit în clipa morţii, de exemplu:
1) Am ascultat cu plăcere vorbele putrede, nebuneşti, măscăriciunile, convorbirile murdare, cîntecele curveşti. . . ? Am ascultat vorbele necredincioşilor care tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu * şi a Sufletului omenesc?**.
* NOI ŞTIM, CREDEM ŞI MĂRTURISIM CĂ ESTE UN DUMNEZEU. Mai înainte de toate noi ştim, credem şi mărturisim că este un Dumnezeu preamărit în Trei Feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită (Mt. 28 1 9 ; 1 Ioan 5 7). Descoperirea Dumnezeească — Sf. Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu Sf. Tradiţie — lumea aceasta — întreg universul — cu minunatele rînduieli perpetue şi cunoştinţa noastră, ne grăieşte şi ne adevereşte, că: este un Dumnezeu, Care va judeca toate faptele noastre. Astfel, toate popoarele, în toate vremile, au crezut într-un Dumnezeu.
Dumnezeu este Fiinţa de Sine însuşi, nefăcut, nematerial, Duh, preadesăvirşit, nevăzut, avînd înţelegere şi voinţă liberă. El are toate însuşirile bune, în măsura cea mai mare, nemărginită.
Dumnezeu este: Vecinie, pentru că a fost totdeauna, este şi va fi, El n-are început şi nu va avea sfîrşit (Apc. 4 8 ; Ps. 101 27; 89 2).
Pretutindenea de faţă, pentru că există in tot locul, A tot Prezent în cer şi pe pămînt (Ps. 138 7
—9).
A tot Puternic, pentru că poate face toate, şi pentru a face ceva, e de ajuns să voiască (Lc. 18
27; Mt. 19 26).
A tot Ştiutor, pentru că toate le ştie: cele trecute, cele de faţă si cele viitoare. El ştie desăvîrşit şi gîndurile cele mai ascunse ale fiecăruia. (Rom. 11 33).
Preaînţelept, fiindcă toate le face şi le rînduieşte drept aşa cum e mai bine (Ps. 103 24).
Preabun, pentru că El iubeşte toate făpturile şi le voieşte numai binele şi fericirea (Mt. 19 1 7 ;
Iac. 1 17).
Preasfînt, pentru că iubeşte numai ce este bun şi urăşte răul (Is. 6 3 ; 1 Petru 1 7 6 ; Ape. 4 8).
Preadrept, pentru că răsplăteşte binele şi pedepseşte răul, după meritul sau abaterea fiecăruia
(Ps. 10 7; 36 28).
Preamilostiv, fiindcă iartă bucuros pe păcătoşii care se căiesc de păcatele lor. El aşteaptă mult ca păcătoşii să se întoarcă. Dumnezeu e îndelung răbdător (Ps. 32 5 ; 144 8-9; 102 8-73 ; Mt. 5 45,
48; Lc. 6 36).
NUMAI ANORMALII ZIC CĂ NU ESTE DUMNEZEU. Fiindcă Dumnezeu nu se vede cu ochii trupeşti, unii necredincioşi cutează a spune că nu este Dumnezeu. Multe lucruri însă sînt care nu se văd, d. ex.: curentul electric, undele circuite care umblă în jurul.pămîntului, ducînd: vorbele, cîntările, sunetele. . . sute şi mii de kilometri de la posturile de emisie la posturile de recepţie (apa- ratele de radio). Aşijderea undele drepte de la postul emiţător la televizoare. A tăgădui ceva existent numai pentru că nu se vede, e o curată nebunie. Aceasta o adevereşte Dumnezeească Scriptură, zicînd:
„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Strica-tu-s-au şi s-au făcut urîţi în meşteşuguri; nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor ca să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi însă s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul. . . Clătească-se temeliile pămîntului" (Ps. 13 1
— 3 ; 52 1- 4 ; 81 5 ; Rom. 1 22; 1 Cor. 1 20; Ier. 10 14).
DUMNEZEU EXISTĂ PURUREA. Un misionar a dat in mod original unui brahman o învăţătură instructivă. învăţatul brahman declară că nu crede decît numai în ceea ce vede, deci nu poate crede într-un Dumnezeu nevăzut. Atunci misionanil îi arătă o maşină de electricitate, întrebîndu-l ce vede în ea. Brahmanul răspunde: „Cîteva roţi, sîrme, ş.a.". „Altceva nimic?" „Nu". „Apucă deci aceste două sîrme!" Brahmanul făcu aşa, dar deodată se simţi străbătut de un curent, care îl făcu să se înfioreze în tot corpul. „Lasă-mă — strigă el disperat — de aci înainte voi crede în Dumnezeul Cel nevăzut" (O. M.p. 233).
C î n d î n D u m n e z e u s e - n c r e d e o m u l e - n s o r i t ă s t î n c â F ă r ă D u m n e z e u p e l u m e , î l î n g h i t e - o n o a p t e a d î n c ă I a r p e o m u l c a r e a s t f e l o r b î n n o a p t e a r ă m a s ,
O p r ă p a s t i e -L p i n d e ş t e m a i l a f i e c a r e p a s .
CAUŢI PE CEASORNICAR ÎN CEASUL FĂCUT DE EL? Mulţi astronomi necredincioşi, în anormalitatea minţii lor, tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, pe motivul că nu L-au putut vedea niciodată, aşa cum văd cu aparatele lor: soarele, luna, planetele, care aleargă în văzduh cu acele repeziciuni şi precizii cunoscute de ei în parte. în necredinţa lor, adeseori iau în deridere existenţa lui Dumnezeu, zicînd: „Noi am tot căutat şi am privit cu aparatele noastre cerul în lung şi în lat, însă n-am văzut pe Dumnezeu". La fel cu aceştia bîiguiesc şi alţi mulţi pretinşi învăţaţi, care dacă s-au băgat olecuţă în carte pînă pe la glezne, cred că se află în ea ' pînă peste creştet.
într-o înaltă şcoală superioară din secolul XIX, mai mulţi colegi tot îmbătau de cap pe un coleg al lor, mai credincios, vrînd a-1 convinge să nu mai susţină că există Dumnezeu. „Nu este Dumnezeu", strigau unii într-o parte. „Nu există Dumnezeu nicăieri, nici în cer, nici pe pămînt", ziceau alţii de altă parte. „Văzut-aţi careva pe Dumnezeu undeva, întîlnitu-L-aţi pe undeva? Oriunde L-am căuta, nu-L vedem! Unde este, deci, Dumnezeu?" Şcolarul credincios şi iluminat însă, văzîndu-i aşa de anormali faţă de acest adevăr vederat, îşi scoate ceasul din buzunar, îi deschide capacul din spate şi priveşte cu multă. încordare în maşinăria lui. Colegii apropiindu-se de el curioşi, îl întreabă: „Colege, ce tot
priveşti cu atîta atenţie în maşinăria ceasornicului tău de buzunar şi nu găseşti?" El însă tace şi priveşte cu mai multă încordare în ceasornic. Colegii văzîndu-1, se umplură mai mult de curiozitate ,şi nu-i mai dădeau pace, întrebîndu-1 unii după alţii: „Dragă colege, ce tot cauţi cu atîta încordare în ceas?" Atunci el le răspunde calm: „Iacă, tot mă uit şi iar mă uit în maşinăria ceasornicului meu, după fiecare rotiţă, ca să văd pe ceasornicarul care l-a tăcut. Eu nu m a pricep şi nu văd deloc unde este! Oare nu s- o fi ascuns în vreo oarecare parte a ceasului? Sau după vreo rotiţă... ?" Colegii pufnind de rîs, au început a-şi da coate unii altora şi a zice: „Ce coleg brudiu mai avem şi noi!" Alţii răspund: „Daţi-i pace măi că s-a scrintit la minte, s-o fi stricat de cap!"...
Acestea auzindu-le credinciosul elev, le-a zis: „Pentru că v-am spus că mă uit după ceasornicar să-l văd'în ceas, mă socotiţi: brudiu, scrîntit'la minte, stricat de cap şi nebun. Eu însă prin aceasta am vrut să vă arăt rătăcirea voastră, care mă tot bateţi la cap ca nu există Dumnezeu pentru că nu L-aţi văzut voi în univers. Vedeţi? Cum ştiţi bine şi sînteţi siguri că ceasornicarul care a făcut acest ceasornic nu poate fi cuprins în interiorul ceasului, tot aşa si Dumnezeu, pe Care nu-L încap cerurile şi pămîntul, nu poate f i cuprins într-însele, cum ar fi omul într-o casă. Deci, ceea ce aţi zis voi că sunt eu cînd vă spuneam că eu caut pe ceasornicar In ceasornic, aceea sînteţi voi toţi cînd căutaţi şi aveţi pretenţia ca, cu vederile voastre scurte şi slabe, să vedeţi pe Dumnezeu în univers. Nu vă mai rătăciţi susţinînd minciuna că precum ceasornicul arată clar celor pricepuţi pe ceasornicar în acea lucrare a ceasornicului şi a maşinăriei lui; aşa şi universul acesta, cu toate minunăţiile lui, arată pe Făcătorul său, pe Dumnezeu A-tot-Crea-lorul" (Vezi pe larg „Privelişti Apocaliptice", cap. 4 77; şi „Dumnezeu Creatorul", pp. 1—920, de aut.).
** NOI ŞTIM, CREDEM ŞI MĂRTURISIM CĂ FIECARE OM ARE SUFLET. Sufletul e cea mai aleasă şi mai preţioasă creatură a lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat pe om după Chipul si Asemănarea Sa. Sufletul este o faţă. Sufletul naşte pe cuvînt, cuvîntul este a doua faţă. Sufletul purcede pe suflare, suflarea este a treia faţă. Iată deci, trei: Suflet, cuvînt şi suflare. Cuvîntul omului este unul, precum una este Fiinţa Dumnezeirii. Trei sînt felurile cuvîntului: 1) Cel închipuit în minte,
2) cel vorbit, 3) cel scris; precum trei sînt şi ipostazele Dumnezeeşti începătoare: Tatăl, Fiul şi Sfîntul
Duh.
Cînd cuvîntul nu se scrie, ci se trimite din gură, adică se glă-suieşte, atunci cel aşezat în minte închipuieşte pe Tatăl Cel ce nu S-a trimis, cel scris închipuieşte pe Fiul Care S-a trimis; iar cel zis cu glas închipuieşte pe Prea Sfîntul Duh, Cel ce S-a trimis la Apostoli. "Sufletul se naşte odată cu mintea şi cu cuvîntul. Mărturisim dar că Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfînt, precum Sufletul naşte pe Cuvînt şi purcede pe suflare.
Ei bine, Sufletul omului fiind făcut după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, suflare din Duhul Său Dumnezeesc (Fac. 2 7; Iez. 37 4 — 1 0 ) , desigur că el este şi foarte preţuit înaintea Creato- rului său, mai mult decît toată lumea cea văzută şi cea nevăzută. De asemenea, Sufletul"omenesc fiind creat după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, apoi de la sine se înţelege, că el trebuie să fir mai frumos, nu numai decît lumea aceasta văzută, decît cerul şi pămîntul cu toate frumuseţile lor; ci şi decît îngerii, şi decît Tronurile, Heruvimii şi Serafimii lui Dumnezeu, deoarece ştim că n-a zis Dumnezeu că ei sînt făcuţi după Chipul Său. Ce poate fi mai frumos decît Dumnezeu? Ce limbă poate povesti, sau ce minte va putea cugeta fa frumuseţea lui Dumnezeu ? ! Adevărat e că lumea aceasta văzută' şi mai mult cea nevăzută, sînt frumoase, însă toate acestea nu se pot asemăna nici cu umbra Dumnezeirei. Aşadar, Sufletul omenesc curat, Sfînt, e mai frumos decît toate lumile, pentru că numai lui Dumnezeu se poate asemăna în frumuseţea sa, aşa cum fierul din focul viu e asemenea la fierbinţeală şi lumină cu fierbinţeala şi lumina jăraticului în care stă.
Preţuiţi, de puteţi, Sîngele Fiului lui Dumnezeu vărsat pe Cruce, şi atunci veţi putea preţui şi frumuseţea şi mărimea unui Suflet omenesc. Cine va îndrăzni să facă aceasta? Ce minte omenească va fi în stare să preţuiască măcar o picătură din Dumnezeescul Sînge curs din Coasta Mîntuitorului pe pămînt pentru învierea şi răscumpărarea neamului omenesc, pentru îndrumnezeirea omului căzut, ridicîndu-1 la Scaunul Slavei în ceruri de-a dreapta Tatălui Ceresc? în faţa acestei uriaşe lucrări Dumnezeeşti, mintea omenească stă în loc; iar limba amuţeşte! Dumnezeu a făcut toată lumea aceasta pentru om, pe care l-a şi pus s-o stăpînească, iată ce mare este vrednici? Sufletului omenesc!
Deşi Sufletul omenesc este aşa de mare, ales şi preţuit, totuşi, mulţi din creştinii noştri, furaţi de iureşul grijilor lumeşti şi a petrecerilor pămînteşti şi ^ absorbiţi de felurite învăţături rătăcitoare, deşarte, drăceşti (1 Tim. 4 1—2), nici nu-şi mai dau seama, uită că au un Suflet în trupul lor, unii din ei chiar tăgăduiesc: existenţa, vrednicia şi nemurirea, Sufletului omenesc. Cei care se hrănesc însă mai cu îmbelşugare cu Cuvîntul lui Dumnezeu şi cu sfaturile Bisericii Lui, se: trezesc, înviorează, luminează,. înţelepţesc, şi cunosc că au cu adevărat un Suflet în trupul lor.
Sufletul este deosebit de trup precum Dumnezeu e deosebit de lume.
SUFLETUL STUDENTULUI SE ARATĂ INSPECTORULUI ACADEMIEI.
„ în viaţa mea — istoriseşte ascultătorilor săi Mitropolitul Platon — am văzut odată umbra unui om aşa de limpede, cum vă văd acum pe Dv. Aceasta a fost în anul 1830, pe cînd eram inspector al „Academiei Spirituale din Petersburg". Printre studenţii Acad e m i e i era unul Ioan Krîlov din
„Seminarul de Orlov", pe care-1 cunoşteam ,încă de pe timpul cînd eram acolo profesor. Dînsul învăţa binişor, avea o conduită bună şi era cu bun chip. Odată a venit la mine şi a cerut permisiunea să intre în infirmerie. I-am dat-o, căci, văzîndu-l cam istovit, credeam că acolo fiind hrănit mai bine se va îndrepta şi poate-şi va termina şi teza de licenţă. Trecu cîtăva vreme la mijloc, fără ca eu să mai aud ceva despre el. Nici doctorul nu-mi spunea nimic. Odată, pe cînd şedeam culcat în odaie cu o carte în mînă, văd pe Krîlov stînd înaintea mea şi uitîn-du-se ţintă la mine. Faţa i-am văzut-o aşa de limpede, cum vă văd pe Dv. acum. Corpul însă îi era oarecum ca într-un nor, ca într-o ceaţă. Stătu cît stătu înaintea mea, timp în care nici eu nu l-am pierdut din vedere. De la o vreme, fantoma, făcînd o mişcare dispăru prin fereastră. Pe cînd stăteam cuprins încă de fiori, mă gîndeam la ceea ce văzusem, deodată aud bătînd la uşă. Era gardianul de la infirmerie care, intrînd îmi zise: „Studentul Krîlov şi-a dat sufletul." „Demult — îl întrebai eu cu nedumerire." „De vreo cinci minute, că-ndată am şi plecat."
„Poftim de ghiciţi această taină", zise arhipăstorul adresîndu-se ascultătorilor: Toţi au tăcut. „Toate acestea, conchise vlădica, ne dovedesc că între noi şi sufletele morţilor există o legătură misterioară." (Rev. Eparh. Mogilev 1883).
UNEORI SUFLETUL NI-I MAI CUNOSCUT DECÎT TRUPUL. Adeseori noi observăm propriul nostru corp ca ceva străin! îl cunoaştem prin vedere şi pipăire. Dacă ne-ar lipsi aceste două simţiri, nimeni dintre noi n-ar mai fi ştiut ce-i trupul său (aşa cum unii nu-şi cunosc Sufletul, d.p.: cum era secta saducheilor de pe vremea Mîntuitorului, cum au fost în toate vremile, sînt şi vor fi astfel de oameni) şi aşi, am fi crezut că noi avem numai Suflet, iar trup nu. Noi oamenii, pe Sufletul nostru, pe
„eul" nostru, mintea, raţiunea, memoria şi multe alte însuşiri omeneşti le pricepem (simţim, înţelegem şi pătrundem cu mintea) direct sau indirect, alături de simţurile noastre corporale. Dacă trupul nostru acesta văzut, pipăit .şi simţit ar fi difuz (împrăştiat, răspîndit sau risipit ca lumina soarelui, ca mireasma florilor, etc. nevăzîndu-se direct) ca aerul, nimănui nu ne-ar veni a crede că avem şi corp sau trup. Aşa ar fi fost de nevăzut şi neînţeles pentru noi. Oamenii care ar fi crezut că au şi trupuri, ar fi fost declaraţi de necredincioşi că sînt dracii întunericului, care ţin pe cei proşti în superstiţii, şi s-ar fi ridicat asupră-le cu mare vrăjmăşie, ură şi suflu ucigător, ca nişte oameni ce stau în calea progresului lor închipuit. Şi nu-i de mirare. Ce a fost, este şi va fi. Multe din cele ce au fost clare ca lumina, au fost necunoscute de mulţi. Aşa-i şi cu trupul nostru omenesc.
Organismul acesta este un minunat şi adevărat laborator chimic, în el se petrec cele mai complicate lucrări sau procese chimic, şj fizice. Priveşte mai adine şi atent, şi vezi cum: aerul, apa şi alimen tele, această triadă hrănitoare, se prefac» în: sînge, carne, oase, nervi, vine, piele, păr, ca să te convingi de adevărul' laboratorului acestuia creat de Dumnezeu. Ei bine, cu toate acestea, adeseori noi de obicei nu ne simţim corpul nostru. Aşa de mult nu ni-1 simţim; încît parcă nu-i, parcă nu-1 avem, deşi activăm cu el zilnic în felurite forme. Noi însă simţim încontinuu, chiar şi cînd nu vrem, Sufletul, adică omul dinlăuntrul nostru, „eul" nostru. Vrednic de observat este, că aceasta este starea de sănătate a omului, cînd îşi simte numai Sufletul nu şi trupul. Trupul îl simţim mai bine atunci cînd ajunge în stare anormală, cînd boleşte în' parte sau în întregime, şi atunci cînd medităm asupra lui. Astfel, cînd ne doare un dinte, o măsea, capul, ochii, urechile, în gît, inima, ficatul, plămînii, pîntecele, spatele, mîinile, picioarele... atunci cugetăm la" ele cu atenţie şi ne dăm seama foarte bine că le avem, pe cînd în stare normală nici nu visăm că le avem, deşi activăm încontinuu cu ele.
Unicul obiect pe care-1 cunoaştem direct şi despre a cărui existenţa noi nu ne putem îndoi, este Sufletul nostru vietor, cu ,care noi viem din clipă în clipă în toată viaţa noastră, este Sufletul acesta minunat, în care se oglindeşte Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, pe care El l-a pus în trupul acesta material şi foarte artistic lucrat din cărămizile celulelor (Fac. 2 7)*.
* Celulele sînt cărămizile din care este construit organismul uman, ele sînt singurul material care intră în constituţia oricărui organism viu — şi tot odată cea mai simplă formă a vieţii. De acum o sută de ani se ştie, că orice fiinţă vie, plantă sau animal — deci şi omul — este constituită 'din celule. De aceea, dacă vrem să cunoaştem şi să înţelegem organismul omului, trebuie să cunoaştem în primul rînd celulele.
Celula este o formaţiune simplă, care ia uneori, o formă sferică, alteori alungită, iar alteori stelată. Este foarte mică, nu se poate vedea cu ochiul liber. Mărimea sa este de 4—10 microni, adică a
4—10 mia parte dintr-un milimetru. Ea este înconjurată de un perete subţire, membranos, înlăuntrul căreia se află plasma celulară, aşa numita protoplasma, o substanţă gelatinoasă, semifluidă. în protoplasma se află nucleul celular, sub forma unui sîmbure ,de culoare mai închisă şi care reprezintă partea cea mai importantă a celulei. De obicei există numai un singur nucleu, sînt însă — mai rar — şi celule cu mai mulţi nuclei. Celula, aşa cum a fost descrisă mai sus, reprezintă ea însăşi o fiinţă vie, la care putem observa toate fenomenele vitale, — celula absoarbe şi digeră, excretă, adică elimină substanţele de care n-are nevoie. Respiră, adică ia oxigen din mediul înconjurător, întocmai ca şi plămîni omului, elimină acid carbonic. (Dr. N. Gingold, Sănătatea în familie" edit.,. Oradea, pag. 1).
Sufletul acesta minunat este cel ce ne ajută, conlucrează să ne dăm seama de noi înşine şi de toate cîte le facem, şi trebuie să le facem. El însuşi ni se face cunoscut în „eul" nostru. Aşa s-a făcut cunoscut Mîntuitorul după întruparea Lui, şi după învierea Sa, Măriei Magdalenei, mionosiţelor, celor doi ucenici: Luca şi Cleopa în frîngerea pîinii, c e l o r zece Apostoli, lui Toma şi celor peste 500 de credincioşi pînă la înălţarea Sa la ceruri, lui Saul-Pavel în drumul Damascului, generalului Plachida în Roma, şi altora mulţi (Sfintele Evanghelii; M l . 28; Mc. 16; Lc 24; Ioan 20; 21; F. Ap. 1; 1 Cor. 15; F. Ap. 9; V Sf. 20 Sept. ş.a.m.d.). Restul corpului nostru omenesc, ni se face cunoscut ca nişte obiecte lăturalnice, pentru a căror multiplă for-mare, existent şi conlucrătoare, ne trebuie multă muncă încordată, spre a o vedea, înţelege şi dovedi. Aceasta reiese şi din cuvîntul ilustrului astronom francez C. Flamarion: „Ceea ce se vede nu e c e r t (adică sigur, neîndoios). Cert este numai ceea ce nu se vede", adică Sufletul omenesc, cu tot ce se cunoaşte direct de el sau se produce nemijlocit prin el, fără ajutorul simţurilor corporale, d.p.: Dumnezeu sau ştiinţa cea mai pură, cea mai exactă, matematică, şi altele asemenea.
Adevărul cunoaşterii Sufletului nostru în primul plan, al trupului pe al doilea plan şi ale proprietăţilor noastre pe al: 3, 4, 5 — 10 plan îl adevereşte fiecare» din noi oamenii prin cuvintele: 1) Eu vin, eu lucrez, eu fac, eu mă închin, eu mă luminez, eu mă alimen-tez, 'eu chibzuiesc, eu agonisesc, eu mă mîntuiesc, eu alerg la Dumnezeu, eu intru în Biserica Lui, eu particip la Slujbele Divine, eu ascult, eu citesc, eu meditez Cuvîntul Lui, eu cuget în Legea Lui, c u propovăduiesc Cuvîntul Lui, eu mă ostenesc a rămîne pururea c u trup şi Suflet în slujba şi în dragostea Lui, eu mor şi pătimesc împreună cu. Hristos, ca să înviez şi să împărătesc împreună cu El. 2) Noi, eul, omul din lăuntru, Sufletul, vorbind despre corp, zice: trupul meu, capul meu, ochii mei, urechile mele, nasul meu, gura mea, creierul meu, inima mea, plămînii mei, pîntecele meu, mîinile mele, picioarele mele... 3) apoi hainele mele, casa mea, averea mea, 4) rudele mele, prietenii mei, cunoscuţii mei, 5) patria mea. . . 6, credinţa mea... 10) părerea mea, hotărîrea mea, etc. Vedeţi că oricare', chiar şi necredincioşii, mărturisim că vedem: 1) Sufletul, 2) trupul, şi toate celelalte!
SUFLETUL OMENESC POARTĂ ÎN EL CEVA, CARE-L ARATĂ MAI CINSTIT ŞI DECÎT ÎNGERII. „Cînd cineva iubeşte pe Dumnezeu — scrie Sf. Macarie — şi El îşi uneşte iubirea Sa cu dînsul. Aflîndu-l credincios, atunci şi El îi adaugă la aceasta credinţa cerească, şi astfel el devine un îndoit om. Pentru ca să poţi să-l sacrifici cu membrele tale şi El amestecă la fel din membrele Sale în Sufletul tău, pentru ca tot lucrul, iubirea şi rugăciunea ta să fie curate. Căci omul are o mare vrednicie! Uite, cît de mare este cerul şi pămîntul, soarele şi luna! Şi cu toate acestea Domnului I-a plăcut să locuiască, nu în elej ci numai în om. De aceea omul depăşeşte toate creaturile în vrednicie; ba chiar îndrăznesc să susţin că nu numai creaturile văzute, ci şi pe cele nevăzute, anume pe duhurile slujitoare. Căci El n-a vorbit de Mihail şi Gavriil, care erau totuşi Arhangheli: „Să-i facem după
Chipul şi asemănarea Noastră" (Fac. 1 26); ci de fiinţa spirituală a omului, adică de Sufletul nemuritor. Şi este scris: „Oşti îngereşti stau în jurul acelora ce se tem de Dînsul" (Ps. 33 7).
„Creaturile cele văzute poartă în ele ceva din natura nevăzută" (Omilia 15 22).
SUFLETUL EXISTĂ, DEŞI NU SE VEDE. Odinioară un părinte luînd un măr copt din mărul rămuros al grădinii sale, îl tăie in două. Apoi arătîndu-l fiului său ce-1 însoţea, îi zise: „Fiule! Ce vezi tu aici în mijlocul mărului?" „Cîteva seminţe", răspunse copilul. Tatăl îi zise: „Ia una din ele, desfă-o, priveşte bine, şi spune-mi ce vezi în mijlocul ei?" Copilul i? o sămînţa din mijlocul mărului tăiat în două o desface, priveşte bine, şi apoi zice încurcat: „Tată, nu văd nimic". Tatăl îi zise: „Fiul meu, acolo în mijlocul seminţei, unde tu nu vezi nimic, e ascunsă putinţa vieţii unui măr mare, din ale cărui ramuri cu fructe, se pot împărtăşi sute de oameni, dacă semmţele acestea cad pe pămînt bun...".
Aşa este şi cu trupul omenesc. Doctorii adeseori fac felurite operaţii, taie trupul omenesc în felurite -forme şi iscodesc cu deamă-runtul să vadă unde-i ascuns Sufletul, şi pentrucă nu-1 văd cum nu vedea copilul nimic în sămînţa mărului desfăcută, unii din ei zic ca şi el: „N-am văzut nimic, n-am văzut nici un Suflet în oamenii care i-am operat, deci nu există Suflet!" Şi cu toate acestea, Sufletul este în om cît timp el este viu. . . aşa cum în mijlocul seminţei mărului. . . e putinţa vieţii şi creşterii unui mare pom producător de mulţimi de fructe, cu care. se pot sătura sute de oameni! (Vezi pe larg:
„Icoana vie a Dumnezeirii" pp. 1—704; „Răscumpărarea Sufletului omenesc", pp. 1—680; „Vrednicia Sufletului omenesc", pp. 1—544; „Privelişti Apocaliptice", cap. 4 11; 21 2 ; şi nota întrebării 334, din această carte).
VEDERI ADEVERITOARE EXISTENŢEI SUFLETULUI. Sf. Serapion a văzut Sufletul
Cuviosului Marcu suindu-se la cer (V. Sf. 5 Apr. o. c, p. 185).
Sf. Antonie a văzut Sufletul Sf. Pavel Tibeul după ieşirea din trup, mai luminat decît soarele, însoţit de cetele îngereşti, de soboa-rele Apostolilor, Proorocilor... suindu-se către cer (V. Sf. 15 Ian. o. c. p. 631).
Sf. Antonie vede Sufletul lui Avva Ammun dus de îngeri la cer cu mare bucurie /V. Sf. 17 Ian. o. c. pp. 768 —9).
Sf. Antonie vede Sufletul Cuv. Ammonie suindu-se la cer cînd repauza (V. Sf. 4 Oct. o. c. p.
133).
Paginii au văzut Sufletul Sfîntului Haralambie suindu-se la cer (V. Sf. 10 Febr. o. c. p. 361). Sufletul Sfîntului Simion Stîlpnicul, după ieşirea din corp în slavă, nu s-a îngreţoşat a- se
închina Cuviosului Avxentie (V. Sf. 14 Febr. o. o p. 504).
Cuviosul Gherasim vede Sufletul Sf. Eftimie dus la cer de Sfinţii îngeri (V. Sf. 4 Martie, o. c. p. 143).
Sf. Benedict vede Sufletul surorii sale ieşind din trup în -chip de porumbel, suindu-se în zbor la cer (V. Sf. 14 Martie, o. c. pp. 587-8).
Sf. Benedict vede Sufletul Sfîntului Gherasim, Episcop de Capus, după ieşirea din corp, într-un cerc de foc luminos, luat la cer de Sfinţii îngeri.
Doi ucenici ai Sf. Benedict văd o cale luminoasă cu zeci de mii de făclii aşezate rînduri, rînduri, toate aprinse, pe care urma să se suie Sufletul Sfîntului la cer (V. Sf. 14 Martie, o. c. pp. 589;
592-3).
Poporul adunat la decapitarea Sfîntului M. Menign, a văzut ieşind Sufletul din gura lui în chipul unei turturele, care a zburat la cer (V. Sf. 15 Martie, o. c. p. 610).
Străjerii au văzut trei îngeri ducînd la cer Sufletele Sfinţilor Mucenici Trofim ri Tala (V. Sf. 16
Martie, o. o p. 620).
Cuviosul Panomie vede Sufletul unui frate repauzat înâlţîn-du-se în sus de Sfinţii îngeri, pe o cale luminoasă (V. Sf. 15 Mai, o. c. pp. 846—7).
Sf. Simion vede Sufletul Sf. Efrem Şirul ducîndu-se la cer de îngeri, şi trecînd pe lîngă el, l-a sărutat (V. Sf. 24 Mai, o. c. p. 1153),
Cuvioşii Părinţi veniţi la repauzarea Cuviosului Anuvie, au văzut îngerii ducîndu-i Sufletul la cer cu cîntări (V. Sf 5 Iunie, o c pp. 239 -240).
Cuviosul Ilarion vede Sufletul Cuviosului Teodor Studitul ducîndu-se la cer de îngeri, spunîndu-i că a fost bun mărturisitor (V. Sf. 6 Iunie, o. c. pp. 256 -7).
Cuviosul Daniil şi Avxentie, au văzut la adormirea în Domnul a Sf. Simion Stîlpnicul, o mulţime de oşti îngereşti mergînd de la pămînt la cer, avînd în mijlocul lor Sufletul vesel al Sfîntului Simion (V. Sf. 1 Sept. o. c. p. 55).
Cuviosul Gherasim a văzut îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie Sufletul Cuviosului
Iftimie, repauzat în Domnul (V. Sf. 29 Sept. o. c p. 878).
Cuviosul Ioanichie vede Sufletul Arhimandritului Petru, repau-zat în Domnul, ducîndu-se de îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu o mare lumină. . . Mai pe urmă Părinţii Olimpului la repauzarea Cuviosului Ioanichie, au văzut Sufletul'lui în chipul unui stîlp de foc, înălţîndu-se de la pămînt la cer, înconjurat de Îngeri (V. Sf. 4 N-brie, o. c. pp. 124—132).
Cuviosul Ilarion vede Sufletul Sf. Teodor dus la cer în cîntări îngereşti (V. Sf. 11 N-brie, o. c. p. 470).
Sf. M. Maxim a văzut cum îngerii luau Sufletele Sfinţilor Mucenici din trupuri şi le suiau la cer
(V. Sf. 22 N-brie, o. c. p. 999).
Sf. Ioan Tăcutul vede cum îngerii duceau un Suflet la cer numai în cîntări (V. Sf. 3 Dec. o. c. pp. 91—2).
Sufletul Cuviosului Pavel l-a văzut un monah ducîndu-se de îngeri la cer, iar el a aprins tămîie
(V. Sf. 15 Dec. o, c. pp. 813—4).
Sf. Arhiereu Nifon vede unele Suflete oprite la vămi (V. Sf. 23 Dec. o. c. pp. 1184-8).
Trei Sfinţi, fraţi, torturaţi, au văzut îngerii aşteptînd martirizarea lor, ca să le ia Sufletele pentru a le duce la cer (V. Sf. 16 Ian. o. c. pp. 685-6).
Sf. M. Evxigmie vede o mulţime de Sfinţi îngeri luînd Sufletul Sf. M. Vasilisc şi înălţîndu-1 la ceruri, iar Mîntuitorul de sus din cer îl primeşte (V. Sf. 22 Mai, o. c. pp. 1072—3; 5 Aug. o. c. p. 113).
Cuviosul Pafnutie a văzut Sufletul Cuviosului Macarie Egipteanul ducîndu-1 un Heruvim prin vămile văzduhului fără nici o oprire (V. Sf. 19 Ian. o. c. pp. 938-940).
Sufletul Sf. M. Teodor Tiron, după ieşirea din corp (adevereşte scriitorul vieţii lui, care a-fost martor ocular) s-a suit la cer ca un fulger (V. Sf. 17 Febr. o. c. p. 559).
Părintele Ioan vede Sufletul fericitei Taisia dus de îngeri la cer (V. Sf. 10 Mai, o. c. pp. 500-1). Călăul Celestin vede pe îngerii luminaţi, care aşteptau ca îndată ce i se va tăia capul Sf. M. Alexandru, să-i ia Sufletul. . . După decapitare i-a văzut luîndu-i Sufletul, pe care l-au. dus la cer (V.
Sf. 13 Mai, o. c. p. 761).
Cuviosul Pahomie vede îngeri ducînd la.cer un Suflet, ce se pocăise, ca pe o jertfă aleasă (V. Sf. 15 Mai, o. c. p. 874). '
Ostaşii călăi au văzut că îngerii aşteptau să le taie capetele Muceniţelor ca să le ia Sufletele (V. Sf. 6 Iunie, o. c. p. 270).
Cuviosul Pafnutie vede îngerii luînd şi ducînd la cer Sufletul Cuv. Onufrie în multe cîntări (V. Sf. 12 Iunie o. c. p. 550).
Cuviosul Sisoe vede la moartea sa venind cetele: Sfinţilor, Proorocilor, Apostolilor, îngerilor, în frunte cu Domnul nostru Iisus Hristos (V. Sf. 6 Iulie, o. c. p. 228).
Toţi privitorii la pătimirea Sfintei Muceniţe Iulia, au văzut la ieşirea Sufletului ei un porumbel mai alb decît zăpada, zburînd deasupra capului ei şi înălţîndu-se la cer (V. Sf. 16 Iulie, o.c. p. 850).
Cuviosul Sava a văzut Sufletul Cuviosului Antim dus la cer i n c a n t a r i îngereşti (V. Sf. 5
Dec. o.c. pp. 246—8).
Unii din ucenici au văzut cum la ieşirea din corp a Sufletului Cuviosului Daniil, au venit toate cetele .Sfinţilor (V. Sf. 11 Dec. o. c. p. 557).
Sf. Arhiereu Nifon a văzut Sufletul unui rob care se spînzu-r a s e , , tras de diavoli la iad (V. Sf.
23 Dec. o. c. p. 1187).
Un stareţ a auzit cîntare îngerească la repauzarea Sfîntului feodor, care adeverea suirea
Sufletului acestuia de către îngeri cu cîntări la cer (V. Sf. 27 Dec. o. c. p. 1399).
Ne-ndoios că sînt în stare învăţaţii lumii mele
Să măsoare depărtarea, dela noi şi pîn-la stele;
38
Mintea lor străluminată poate încă să măsoare
Cîtă apă e-n oceane, cîtă lavă arde-n soare
însă Sufletul, acesta taină grea, nedeslegată,
N-au să poată învăţaţii să-l măsoare niciodată!
Astfel că, prin poarta morţii, el zbucneşte-n larga fire, Ne-ncăpînd nemărginirea-i, decît In nemărginire!
2) Am plătit cu bani, mîncăruri, băuturi şi alte daruri, pe lăutari, muzicanţi, pe cîntătorii cîntecelor curveşti, pe făcătorii jocurilor şi pe vorbitorii măscăriciunilor. . . ? (a)
a) BANUL DAT LA JOCURI E JERTFA DIAVOLULUI. Odinioară Sf. Arhiereu Nifon, mergînd spre Biserica Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, pe care o zidise singur, a văzut pe cale un arap mergînd foarte mîhnit. Acela era un boier diavolesc, şi după dînsul mergeau alţi diavoli. După ce s-au apropiat şi au auzit cîntarea în Sf. Biserică, diavolii cei mai mici, au început a imputa domnului lor, zicîndu-i: „Vezi cum se slăveşte numele lui Iisus Hristos de către aceştia, pe care odată i-am avut sub stăpînirea noastră? Deci, unde este puterea noastră? Acum s-a biruit şi s-a sfărîmat toată împărăţia noastră!" Aşa imputînd diavolii domnului lor, acela a răspuns: „Nu vă mîhniţi de aceasta, nici nu vă îngrijiţi, că degrab voi face ca, creştinii să lase pe Iisus Hristos şi ne vor slăvi iarăşi pe noi".
Mergînd ei puţin mai departe, au văzut vreo treizeci de bărbaţi, de care apropiindu-se boierul diavolesc, a şoptit unuia dintre ei ceva la ureche; iar acela întuneeîndu-se cu mintea, a început a vorbi cuvinte de ruşine. După aceea au întîlnit un fluierător, care mergea şi cînta. Fericitul Nifon a văzut atunci pe arap c u m legase cu o frînghie pe toţi oamenii aceia şi-a tîra după fluierător, iar aceia cu toţi mergeau, urmînd fluierătorului şi jucînd. Adăugîn-du-se apoi mult popor cu dînşii, mergeau cu toţii jucînd şi cîntînd cele de ruşine, pentru că diavolii, apucîndu-i cu undiţile de urechei şi de inimi, îi tîra după el.
Văzîndu-i din curtea sa un oarecare om bogat, i-a chemat şi a dat fluierătorului un ban ca să joace înaintea lui. După ce fluierătorul a pus banul în buzunar, l-au luat diavolii'şi l-au trimis în iad la tatăl lor Satana, zicînd: „Bucură-te tatăl nostru, că iată Alazon, boierul, ţi-a trimis jertfa pe care au adus-o vrăjmaşii noştri, Creştinii, dînd bani la jocuri". Satana primindu-1, s-a bucurat şi a zis:
„Nevoiţi-vă fiilor, ca să crească jertfa noastră şi să biruiască pe Creştini". După aceea iarăşi a întors banul în buzunarul fluierătorului. Fericitul Nifon văzînd toate acestea cu ochii cei sufleteşti, a zis suspinînd: „O! vai celor ce aduc jertfă diavolilor prin jocuri, că sînt necurate şi fără de rînduială, pentru că sint de la diavolul" (V. Sf. 23 Dec. o. c. pp. 1193-1195).
Odinioară Sf. Ep. Martin, apropiindu-se de cetatea la care mergea, a auzit cîntece, veselii şi jocuri. Stînd Sfîntul Părinte, a ascultat mult timp, apoi cu multă întristare sufletească, suspinînd, a zis către cei ce erau de faţă: „Vedeţi cum vrăjmaşul diavol se arată plăcut şi cum meşteşugeşte blestematul amăgirea ca să piardă multe Suflete? Cum răpeşte el mintea oamenilor de la pomenirea şi aducerea aminte de Dumnezeu prin cîntece lumeşti, veselii şi jocuri; cum mulţi din oameni lasă cîntările cele duhovniceşti şi se duc singuri, nechemaţi de nimeni, ca să audă cîntecele diavoleşti; avînd psalmii lui David cei prea frumoşi, cuvintele Proorocilor şi ale Apostolilor, cele de Dumnezeu insuflate, şi cîntările Bisericii noastre, lasă zic, aceste ajutoare duhovniceşti şi aleargă la organe şi la cîntece lumeşti, ca să facă voia diavolului. . . " (V. Sf. 10 N-brie o. c. pp. 361-2).
3) M-am purtat cu obrăznicie ca bărbat faţă de femei, fete, ca femeie faţă de bărbaţi şi băieţi...? Am umblat din casă în casă fără treabă, pornindu-mi gura spre felurite vorbe netrebnice, smintitoare şi pierzătoare de Suflete? Am rîs cu glas tare, cu hohote, nebuneşte, am făcut rîsuri nebuneşti (b), ironizări şi batjocori (c) asupra aproapelui? (Vezi „Oglinda Duhovnicească", pp. 1598 — 1623; 1715, de autor).
b) Acest fel de rîs este o deviere, ieşire din buna rînduială creştinească, un fel de nebuneală.
„Nebunul cînd rîde îşi înalţă glasul său; iar omul înţelept abia va zîmbi" (Is. Sir. 21 22). „Vai voua
celor ce rîdeţi acum, că veţi plînge şi vă veţi tîngui" (Lc. 6 25). Pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos nimeni nu L-a văzut rîzînd vreodată, adeseori însă L-au văzut plîngînd (Ioan 11 35, 38; Lc 19 4 1 ) .
Trebuiesc înlăturaţi din comunitatea noastră imitatorii oamenilor caraghioşi şi mai ales ai patimilor de rîs. Deoarece toate cuvin-tele pornesc de la felul de cugetare şi deda structura morală, nu este posibil să se spună unele cuvinte de rîs care să nu pornească din obiceiuri ridicole. Cuvîntul acesta se potriveşte aici: „Nu este pom bun care să facă fruct rău, nici pom rău care să facă fruct b u n " (Mt.
7 18; Lc 6 43). Căci fructul cugetării este cuvîntuL Deci, dacă hazlii trebuiesc înlăturaţi din comunitatea noastră, cu m u l t mai mult să ne ferim de a face hazul altora.
Este un lucra ne la locul lui să te afli imitatorul acelora pe care sîntem opriţi să-i ascultăm. Mult mai absurd este însă, sa te sileşti să faci glume, adică să superi pe alţii făcîndu-i de rîs. Căci d a c a nu vom putea suferi să ne înfăţişăm ca obiect de rîs pentru iviţii, cum vedem că fac unii în procesiuni, cum vom putea îngădui, oare, pe un om care se făţărniceşte că este în adîncul firii sale, aşa cum se arată în adunarea oamenilor, cînd ţine să facă hazul altora? S i dacă» nu se cade să luăm cu dinadinsul înfăţişare ridicolă, cu a t î t mai mult, cum ne vom îngădui să luăm chip şi să ne arătăm hazlii în cuvinte, făcînd obiect de rîs din ce e mai de preţ din a v uţiile omului, adică raţiunea?
E o glumă proastă numai să încerci acest lucru. Vorbirea unor oameni de acest fel nici măcar nu merită să fie ascultată, fiindcă ei obişnuiesc pe alţii, numai prin numele lor, cu fapte urîte. Trebuie să vorbim ca să plăcem, nu făcînd hazul altora. Chiar rîsul însuşi trebuie oprit pe buze. La rîndu-i chiar el poate arăta cuviinţă, dacă alegem felul cum îl exprimăm. Dacă nu se face astfel, arată nestăpînire de sine. Ca să spun lămurit: lucrurile care sînt fireşti pentru oameni, nu trebuiesc înlăturate de la ei, ci se cuvine să le punem măsură şi timp potrivit. Nu doar pentru că omul este un animal care rîde, înseamnă că trebuie neapărat să rîdă pentru orice căci nici calul, dacă e nechezător, nu nechează într-una. Trebuie să ne măsurăm înşine, ca nişte fiinţe înzestrate cu raţiune, prin stăpînirea de noi înşine, să uşurăm cu grijă severitatea ocupa-ţiunei noastre şi să destindem prea marea apăsare, dar nicidecum să n-o slăbim cu nesocotinţă
în adevăr, înseninarea cuviincioasă a feţii, păstrîndu-i armonia, e ca un instrument muzical, şi îndeobşte se numeşte surîs... în felul acesta o destindere se revarsă peste faţă. Acesta este rîsul oamenilor cumpătaţi. întinderea nesocotită a feţei se numeşte la femei chicot, şi-i un rîs desfrînat, iar la bărbaţi se cheamă hohot.
Este un rîs al curtenilor, dar în sine e supărător. „Prostul la rîs îşi ridică vocea — zice Sf. Scriptură — iar omul isteţ deabia surîde în linişte" (Is. Sir. 21 22). Cel isteţ, aici este cel înţelept, care se poartă cu totul altfel decît prostul.
Dar iarăşi, nu trebuie să fie cineva mohorît, ci numai serios. Căci privesc mai degrabă pe cel care surîde cu faţa, care s-ar arăta că „surîde cu obraji nobili", decît pe cel ce nu-şi păstrează senină- tatea feţii. Căci el va avea un rîs mai puţin ridicol. Chiar şi •surîsul trebuie să fie educat. Şi dacă s-ar isca pentru lucruri urîte, să ne arătăm că roşim mai degrabă decît să surîdem, ca să nu părem că ne veselim cu alţii ca să le facem plăcere, potrivindu-ne cu ei. Cît despre rîsul iscat la vederea .unor suferinţe, se cuvine mai degrabă să fim văzuţi mai trişti decît să ne^veselim de ele. Căci acest lucru e o dovadă de sălbăticie, pe cînd atitudinea serioasă dovedeşte judecata omenească. Nu trebuie să rîdem totdeauna, căci e un lucru nesocotit. Mai ales să nu se întîmple cînd sînt de faţă oameni mai în vîrsta sau alţii care merită un respect deosebit, afară de cazul cînd ei înşişi ar fi zis ceva de duh ca să ne veselească pe noi. Să nu rîdem faţă de oricine, nici în orice loc, nici către oricine, nici pentru orice lucru. Mai ales faţă de tineri şi femei rîsul ajunge o lunecare spre bîrfeli. Dimpotrivă, trebuie să arate seriozitate pe faţă totdeauna, căci ea este îndepărtătoarea celor ce ar încerca să bîrfească. Seriozitatea este în stare să înlăture pornirile spre obrăznicie numai din privire. în schimb, ca să vorbesc cu un cuvînt, vinul, pe toţi cei fără de minte, îi învaţă frumos' ca să rîdă şi cu veselie să joace (Homer, Odiseia XIV, 463), îndemnînd la moliciune moravurile oamenilor stăpîniţi de gîndul femeii. Trebuie să ţin seamă că neîn-frînafea la vorbă face să crească necuviinţa pînă ajunge mijlocie, şi spune cuvînt care mai bine s-ar fi cuvenit să nu-1 mai spună.
Mai ales la vin se întîmpla să se desvăluiască firea oamenilor ascunşi, căci se dezbracă de prefăcătorie din pricina nestăpînirii limbii la vreme de petrecere. Din cauza acestei nestăpîniri judcca.ta aţipeşte, 'îngreuiată în suflet prin îmbătare, iar patimile sălbatice se deşteaptă, punînd stăpînire cu totul pe judecata lor cea neputincioasă... (I.O. Nr. 3, o. e. pp. 176—9).
c) „Cine este ocarnic (ocărîtor, batjocoritor), un an să nu se Împărtăşească (şi să facă) 12 mătănii în (fiecare) zi" (P.B.G., p. 110).
„Călugărul, creştinul, de va scîrbi pe fratele — aproapele — său, sau va grăi vorbe deşarte (putrede, măscăriciuni) cu dînsul, să se postească trei zile de pită şi de apă (şi să facă) 150 de mătănii în (fiecare) zi, şi după aceea să-şi facă moliftă (la Preot), pentru c,ă şi-a spurcat gura..." (P.B.G.,.p.
128).
4) Am citit cărţi eretice şi profane, potrivnice dreptei credinţe creştineşti, imorale, curveşti şi rătăcitoare, pe care le-am împrumutat şi altora spre a le citi, păcătuind greu, cum e scris în cărţile păcatelor omeneşti? *
* CĂRŢILE SE VOR DESCHIDE ÎN ZIUA JUDECĂŢII. Dumnezeeasca Scriptură ne vorbeşte despre o Carte a Vieţii, în c a r e se înscriu rînd pe rînd toate gîndurile bune, cugetările din zi şi noapte în Legea Domnului, cuvintele ziditoare de Suflet, activităţile drept-credincioşilor creştini în parte... precum şi căr-ţile în care rînd pe rînd se înscriu gîndurile, cuvintele şi faptele rele ale oamenilor necredincioşi şi păcătoşi. Acele cărţi: Cartea Vieţii şi cărţile păcatelor, se vor deschide în ziua cea măre a judecăţii şi după ele se vor judeca viii şi morţii (Ape. 20 12).
în vremile noastre — precum ştim mulţi dintre noi — a apărut o invenţie nouă: un aparat care fotografiază felurite chipuri mişcătoare. De pildă: oamenii se apucă de lucru la săpat, arat, semănat, grăpat, prăşit, cosit, secerat, treierat, măcinat... ostaşii la instrucţie, manevră, război. . . meseriaşii la fierărie, tîmplărie, croitorie, covoare, scris, citit... ş.a.m.d. Fotograful se aşează cu aparatul lui în faţa acestorc, ori mai de-o parte, învîrte repede un şurub al maşinii sale, şi fotografiază toate mişcările lucrătorilor, repezi ori molatice, drept aşa cum s-a mişcat fiecare în faţa aparatului cuprinzător, pe o făşie numită film. Filmul acela îl duce la cinematografele de la oraşe şi sate, în care se arată acele chipuri mişcătoare. Acolo o altă maşină cinematografică, măreşte chipurile, arătîndu-le pe ecran (pînză albă) ca să le vadă publicul. în acele chipuri mişcătoare se vede tot ce făcea fiecare lucrător în vremea aceea. Printr-un alt aparat, numit -„Fonograf" (a), se înregistrează pe plăci anume făcute, toate cuvintele sau cîntările, drept aşa cum s-au "vorbit ori cîntat. Apoi prin ajutorul altor maşini
„Gramafon" (b) sau „Patefon", le transformă iarăşi în cuvinte vorbite sau cîntate, ori unde şi oricînd voieşte. Cu ajutorul unor astfel de invenţii, am văzut la unele cinematografe că chipurile mişcătoare de pe ecran, grăiesc şi cîntă.
a) „Fonograful", inventat de Edison (1877) şi perfecţionat din vreme în vreme, înregistrează şi redă glasul, cîntecul şi sunetul instrumentelor muzicale.
b) Aparat de genul fonografului, în care înregistrarea sunetelor s-a făcut pe o placă
rotundă.
Ştiinţa omenească, după multe frămîntări, a reuşit' a înfiinţa şi „Telegrafia fără fir", prin care se transmite şi se ascultă graiul omenesc pînă peste orice hotare. Apbi, prin o altă maşinărie, numită
„Telefotografie" (c), cel ce vorbeşte cu o persoană din altă ţară, o poate vedea ca şi cum ar fi aproape, faţă în faţă, auzindu-i cuvintele ca şi cum ar fi rostite lîngă dînsul.
c) Telefotografie... Televiziune, e partea ştiinţei care se ocupa cu-transmiterea la distanţă a celui ce vorbeşte sau a fotografiei prin fir electric şi pe undele aerului la mari depărtări.
Vedeţi? Dacă omul, fiinţă şi zidire a lui Dumnezeu, a reuşit să facă aceste minunate'lucrări care par suprafireşti, înregistrînd precis: cuvintele, cîntările, mişcările şi lucrările noastre şi transmi-ţîndu-le la mari depărtări, chiar şi în cealaltă parte a pămîntului ; apoi lui Dumnezeu, Care a făcut pe om, îi este mult mai uşor a-i înregistra gîndurile, vorbele, lucrările sau faptele, a-i cere socoteală precis şi a răsplăti drept meritele fiecăruia: celor buni cu fericita viaţă vecinică; iar celor răi cu osîndă vecinică (Lc. 16 1 9 — 3 1 ; Evr. 9 2 7 ; 1 Cor. 3 1 0 - 1 5 ; Mt. 24 45-57). Drept aceea, trebuie să ştim cu siguranţă, că în lumea nevăzută a A-tot-Puternicului Dumnezeu, sînt felurite aparate spirituale, care cuprind şi înregistrează precis toate: gîndurile, cuvintele mişcările, semnele,lucrările şi faptele fiecăruia din noi.
Tot ce gîndim, vorbim, activăm şi lucrăm, ori bine, ori rău, toate, toate se imprimă într-un film al vieţii noastre. Cugeti, vorbeşti, cînţi, te rogi, faci milostenie, mîn gîi pe necăjiţi, îmbărbătezi pe cei slabi, încurajezi şi întăreşti pe alţii în dreapta credinţă, slujeşti cu tot devotamentul lui Dumnezeu, te păzeşti de rău şi faci binele.ori: chefuieşti, joci, cînţi cîntece lumeşti, chiuieşti, vicleneşti furi, cugeti rele, minţi, înşeli, drăcui, înjuri, fumezi, alergi pe căile pierzării. . . toate, toate, unele după altele, fiecare faptă bună sau păcat, se întipăreşte în acea clipă pe filmul spiritual al vieţii noastre. Cînd Sufletul iese din corp, şi filmul este gata. îndată ce mergem la judecată particulară, începînd de la locul ieşirii noastre din corp, piin cele 24 vămi ale văzduhului şi înaintea Dreptului Judecător, filmul acesta misterios se deschide uimitor, arătîndu-ne ca într-un film cinematografic sonor — grăitor — toate cîte am gîndit, vorbit, cîntat, activat şi lucrat, precum reiese şi din arătarea celor scrise în cartea aceasta cu vămile văzduhului, din privirea clişeielor cu explicarea lor, aşa slab cum le-am putut arăta aici. Fiecare om — parte bărbătească şi femeiască — din orice vîrsta şi ramură a societăţii omeneşti, afară de prunci, îşi au filmul lor particular cu toate cîte au gîndit, vorbit şi lucrat în viaţă, cu vremea, locul şi persoanele cu care au făcut binele ori răul. Aceasta o adevereşte însuşi Mîntuitorul, zicînd: „Pentru tot cuvîntul deşert pe care-1 vor grăi oamenii, vor să dea seamă de dînsul în ziua Judecăţii...". Fiecare va da seama de gîndurile, cuvintele şi faptele sale în ziua aceea (Mt. 12 3 3 — 3 7 ; 16 27; 13 3 0 ; 2 Cor. 5
1 0 ; Evr. 9 2 7 ; Mt, 25).
Fiilor şi fiicelor în Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul! Cartea vieţii noastre vremelnice şi vecinice, ne-o scrim noi înşine, prin: cugetările, vorbele şi lucrările sau faptele săvîrşite, prin felul credincioşiei şi vieţuirii "noastre. Să ne socotim bine pînă ce se zice azi, oare cum stăm noi cu acest scris? Bine? Ori rău? în toată vremea şi în tot locul, stă în faţa şi în jurul nostru un ceresc aparat fotografie-fonograf, o desăvîrşită „telegrafie" de emisie şi recepţie, care, în orice clipă a vieţii noastre pămînteşti, înregistrează precis toate: gîndurile, cuvintele, mişcările şi faptele noastre, după care ni se va cere socoteală cu deamănuntul şi vom fi răsplătiţi vremelnic şi vecinie... Să lucrăm binele, spre a deveni fericiţi pururea.
Am vorbit măscăriciuni, nebunii, vorbe putrede ( d ) . . . calomnii? Am făcut fapte necuviincioase înaintea copiilor şi a copilelor, a tinerilor, a necăsătoriţilor, a căsătoriţilor, înaintea bărbaţilor şi a bătrînilor ?
d) Vorbele putrede, convorbirile murdare şi rîsurile nebuneşti, măscăriciunile, drăcuitul, înjurăturile, hulele... izvorăsc din nişte minţi întunecate, din nişte inimi murdare şi din nişte cugete stricate, Acestea încarcă pe cei ce le grăiesc, cît şi pe cei ce le ascultă cu plăcere demonică, cu mari păcate şi grele pedepse, transfoimîn-du-i în fiara apocaliptică hulitoare celor Sfinte din Apocalips, asu- pra căreia se deslănţuiesc toate urgiile Divine, pînă ce se prăbuşeşte în iazărul de foc vecinie arzător (Ape. 13 5 — 8 ; Dan. 7 8, 1 1 — 2 1 ; 89 - 1 3 ; 11 3 6 - 4 5 ; Ape. 19 19-20; 20 1 0 ) .
„Tot omul să f i e grabnic a auzi, dar zabavnic a grăi" (Iac. 1 1 9 ; Ecl. 4 77; 5 7-5; 7 10).
„Cînd îţi vine o idee rea, astupă-ţi gura cu mîna" (Prov. Sol. 30 3 2 ) .
„Tot cuvîntul putred, măscăriciuni, vorbe nebuneşti şi glumele păcătoşitoare, ce nu se cuvin, să nu iasă din gura voastră; ci numai ce este bun spre zidirea folosului, ca să dea Dar celor ce aud" (Efs. 4
2 9 ; 5 4 ; Cols. 3 8 ; Prov. Sol'. 4 24 ; 24 8 - 9 ; Ps. 18 72; 11 1-4)
Limba neînfrînată este: foc, bici, otravă omorîtoare, care primejduieşte, spurcă pe om, îl face ucigaş şi-1 aruncă în groaznice osmdiri vremelnice şi vecinice (Iac. 3 5 — 6 ; Iov 5 27; Iac. 3 8 ; Mc. 7
18-23; Ps. 51 2 - 3 ; 108 2-77; Prov. Sol. 10 10, 1 4 ; 12 1 3 ; 13 3; Ecl. 10 72; Mt. 15 77-20).
Contemporanii lui Noe şi Lot au batjocorit pe aceşti drepţi vreme îndelungată, după care au fost pedepsiţi de sus: unii prin înec în potopul universal, iar alţii prin arderea cu foc căzut din cer şi distrugerea desăvîrşita a locuinţelor şi cetăţilor lor (Fac. 6—8; 19; comp. 2 Petru 2 5—8). Ham batjocoreşte pe tatăl său Noe şl cade sub groaznicul blestem (Fac. 9 20— 27). Agar batjocoreşte pe stăpîna ei Sarra, şi ajunge izgonită , îndurerată, disperată. Ismail, fiul ei, batjocoreşte pe Isaac, cel după trup pe cel după duh, şi sînt alungaţi din casa părintească (Fac. 16 4 — 16 ; 21 9 — 16). Cei unsprezece fii ai lui Iacob au batjocorit pe fratele lor Iosif, după care au căzut în mare ruşine şi groază (Fac. 37; 42—45; 50 15—21). împăratul Saul şi fiica lui, Micol, au batjocorit pe David, după care Saul s-a sinucis şi Micol a murit urgisită (1 Imp. 18 9 ; 19—31 • Ps. 21 6 ; 34 15-16; 68 70-72).
Copiii din Betel batjocorind pe Elisei, au căzut în blestem şi au fost sfîşiaţi de doi urşi (4 Imp. 2 23—
24). Prietenii — duşmanii — lui Iov, batjocorindu-1, au căzut în mustrarea Divină (Iov 1 ; 2; 30 1, 9 ;
42 7-8). Lumea zăcîndă în cel rău a Iudeilor, Romanilor, forurile de judecată: arhiereii, preoţii, fariseii, cărturarii, poporul, Irod, Pilat... au batjocorit pe Mîntuitorul şi pe urmaşii Săi, pentru care au fost groaznic pedepsiţi, prăbuşindu-se în pierzare cu: cetate, templu, stăpînire religioasă şi politică... pentru totdeauna (Mt. 21 33-44; 26; 27; Mc. 15-Lc. 23; Ioan 19; F. Ap. 2 13; 17 32).
VASELE ŞI GURILE SPURCATE PÎNĂ NU SE CURĂ-ŢESC BINE, NU SE SFINŢESC. Adeseori oamenii îşi spurcă gurile, după cum din nebăgare de seamă uneori se spurcă vasele de care se servesc la masă. Deci, precum vasele spurcate trebuie a se curaţi cît se poate mai bine şi a se sfinţi; tot aşa trebuie a-şi curaţi şi sfinţi şi creştinii sau creştinele, gurile lor, pe care şi le-au spurcat, îmbălîndu- le cu vorbe putrede, cîntece curveşti, măscă-riciuni, drăcuieli, înjuratuli, grăiri de rău şi alte blestemăţii.
Dacă, de pildă: într-un castron din care mănîncă cei din casă, află cîndva gospodina nişte excremente de pisică, de copil, un şoarece mort sau alte murdării ori infecţii, mai toarnă ea oare mîn- care sau .lapte peste acele murdării, dumică pîine şi mănîncă din el? Au nu îndată ce-1 vede aşa murdar, se scîrbeşte, aruncă murdăria din el, îl spală cu leşie, îl opăreşte mult, îl clăteşte în multe ape, îl sfinţeşte şi apoi mănîncă din el? Şi de aici înainte îşi păzeşte vasele cît poate mai bine ca să nu se mai spurce în nici un fel. Aşa trebuie a face şi creştinii sau creştinele cu vasele sau gurile lor. îndată ce au aflat că şi-au spurcat ochii şi urechile lor cu priviri şi ascultări păcătoase, gurile cu vorbe putrede, cu cîntări curveşti, cu rnăscăriciuni, sudalme, drăcuieli, înjurături, grăiri de rău, ş.a., imediat să le spele şi sfinţească prin citirea sau ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu. Pe acolo pe unde a intrat păcatul, adică: pe ochi, pe urechi, pe gură. . . pe acolo să intre cu îmbelşugare şi Apa Vie a Cuvîntului lui Dumnezeu, care-i Duh şi Viaţă, şi sa spele desăvîrşit rugina păcatului de pe Suflet. Apoi, de aici înainte, ochii, urechile şi mai ales gura, să fie păzite şi păstrate cît se poate mai curate. Nici un cuvînt putred, nici o măscăriciune, nici o înjurătură de cele Sfinte, oricît de simplă ar fi ea, să nu iasă din gura creştinului. Să nu-şi mai îmbăleze gura cu acele spurcăciuni^ sau cu spurcatele înjurături scîrnave, nici măcar de mamă, nici înjurături simple, adică fără mamă... pentru a se învrednici a lua cele Sfinte: Sf. Anaforă, Sf. Părticele, Sf. Artos, Sf. Litie, Sf. Aghiaz-mă, Dumnezeeştile Taine. Cele Sfinte numai dreptcredincioşilor Creştini curaţi sau Sfinţi li se dă.
Aceasta o adeveresc sfinţiţii Liturghisitori, zicînd la ridicarea Sfîntului Agneţ: „Să luăm aminte, Sfintele Sfinţilor". Deci, creştinii şi creştinele cu gurile îmbăiate de spurcăciunile înjurăturilor sau măscăriciunilor, cum pot ei îndrăzni a lua cele Sfinte, mai înainte de a şi le curaţi şi sfinţi? Creştine, curăţeşte-ţi şi sfinţeşte-ţi ochii, urechile şi mai ales gura îmbăiată cu spurcăciuni, aşa cum curăţeşti şi sfinţeşti şi vasele spurcate, mai înainte de a mînca din ele, şi aşa făcînd vei putea lua cele Sfinte cu folos. Ia seama bine „că pentru tot cuvîntul deşert pe care-1 vor grăi oamenii, vor să dea seama pentru el în ziua judecăţii... din cuvintele tale te vei îndrepta (mîntui) şi din cuvintele tale te vei osîndi" (Mt. 12 36-37; 43-45, 30).
DREAPTA ŞI REAUA ÎNTREBUINŢARE A LIMBII. Privitor la aceasta, Sf. Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte mult a întrebuinţa limba numai în bine şi niciodată în rău, zicînd: „Din vorba multă nu vei scăpa de păcat" (Prov. SoL 10 19). Nu este nici un mădular al trupului, prin care diavolul să ne poată amăgi şi pierde aşa de lesne ca prin o limbă neînfrînată şi prin o gură nepăzită. Prin ele noi săvîrşim greşeli nenumărate şi fărădelegi grele. Cît de uşor poate păcătui cineva cu limba, ne arată înţeleptul Şirah, prin cuvintele: „Mulţi sînt cei care au căzut de sabie, dar mai mulţi sînt cei care au pierit prin limba lor" (Is. Sir. 28 19). Cît de grea însă este această cădere, arată acelaşi înţelept în alt loc prin cuvintele: „Mai bine este a cădea de pe acoperămint, decît a cădea prin limbă" (Is. Sir. 20 19). Prin aceasta el voieşte a zice că este mai bine a cădea jos de pe un loc înalt şi a fi zdrobit, decît a vorbi un cuvînt, care să arunce Sufletul nostru în pierzare. Sirah însă nu vorbeşte numai despre cădere, dar ne şi îndeamnă cu toată osîrdia, de a nu cădea, şi de aceea zice: „Fă gurii tale uşă şi încuietoare"
(Is. Sir. 28 2 8 ) ; nu ca şi cum noi literal ar trebui să punem lacăt la gură; ci pentru ca cu toată îngrijirea să oprim gura noastră de la vorbe nebuneşti.
în alt loc Sf. Scriptură ne arată că, noi, pentru păzirea limbii, pe lîngă rîvna noastră proprie, avem mare trebuinţă şi de ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea ţine în frîu această fiară sălbatică. Psalmistul întinzînd mîinile la cer, zice: „...Ridicarea mîinilor mele să fie ca jertfa cea de seară. Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele" (Ps. 140 2). Iar Sirah, cel amintit mai sus, zice: „Cine va pune pază gurii mele şi buzelor mele pecetea înţelepciunii?" (Is. Sir. 22
30). Vezi cum amîndoi, şi înţeleptul Sirab şi psalmistul, se tem de păcatele limbii, le tînguiesc, dau sfaturi împotriva lor şi se roagă, ca totdeauna limba să fie păzită şi privegheată cu îngrijire?
Dar poate tu vei întreba: pentru ce ne-a dat Dumnezeu acest mădular, dacă el pricinuieşte atîtea nefericiri? Pentru aceea — răspund eu — că el aduce şi foarte mult folos. Astfel, dacă sîntem cu băgare de seamă, limba aduce numai folos şi nici o vătămare. Ascultă ce zice înţeleptul Solomon:
„Moartea şi viaţa sînt în mîna limbii" (Prov. Sol. 18 2 7 ) . Aceeaşi o arată şi Hristos prin graiurile:
„Din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osîndi" (Mt. 12 37). Adică limba se poate întrebuinţa în două feluri, şi stă în puterea ta cum s-o întrebuinţezi. De asemenea şi sabia se poate întrebuinţa în două chipuri. De o întrebuinţezi împotriva vrăjmaşului, ea este pentru tine o unealtă de mîntuire; iar dacă tu te răneşti pe sine-ţi cu dînsa, pricina rănirii tale nu este firea fierului, ci propria ta voinţă. Tot aşa trebuie să gîndim despre limbă. încă şi ea este o sabie, ce se poate întrebuinţa în două chipuri. Ascute deci sabia aceasta — limba — pentru ca să pîrăşti propriile tale păcate, dar n-o întrebuinţa ca să vatămi pe fratele tău. De aceea şi Dumnezeu a îngrădit limba cu un zid îndoit, adică cu dinţii şi cu buzele, pentru ca ea să nu poată a rosti cuvinte nebuneşti cu uşurinţă şi fără băgare de seamă. Aşadar, ţine-o în frîu. Cînd ea nu voieşte să asculte, pedepseşte-o cu dinţii. Este mai bine ca ea acum, cînd voieşte a păcătui, să sufere o muşcătură dureroasă, decît acolo, în focul cel vecinie, să dorească în zadar o picătură de apă, şi să fie lipsită de toată mîngîierea.
Păcatele, care se săvîrşesc cu limba,, sînt de multe feluri. De la ea vin hulirile, batjocorile, vorbele de ruşine, pîrile, clevetirile, minciunăriile (Ape. 21 8; 22 15), jurămintele şi călcările de jură- mînt. Şi cu atîta mai mult este de*trebuinţă ca să ne înfrinăm limba şi să nu vorbim multe, cu cît „din vorba multă nu vei scăpa de păcat", precum zice Solomon (Prov. Sol. 10 19). Numai cînd ai să vorbeşti ceva folositor, numai atunci deschide buzele tale; iar ducă nu ştii nimica trebuincios şi însemnat, taci. Dacă însă totuşi, voieşti să vorbeşti, cîntă nişte cîntări duhovniceşti. De aceea să obişnuim limba noastră a vorbi numai lucruri bune, numai pentru a mustra propriile noastre păcate, iar viaţa altor oameni a o lăsa judecăţii Acelui Care ispiteşte inimile şi rărunchii. Cu chipul acesta vom scăpa de focul iadului. Precum aceia care se ocupă cu gre-şalele altora, lasă propriile lor păcate nebăgate în seamă; aşa pe de altă parte aceia care se feresc de a ocări pe alţii, se îngrijesc numai de păcatele lor, se judecă numai pe sine, iar nu pe alţii, şi de aceea în cealaltă lume vor afla un Judecător blînd. Sf. Ap. Pavel zice aşa: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osîndit'' (1 Cor. 11 31). Deci, pentru ca să scăpăm de îngrozirea ce este în aceste graiuri, să ispitim viaţa noastră cu mare rîvnă, să întrebuinţăm limba noastră spre a ne ocări şi judeca pe noi înşine, a înfrînge inima noastră, şi totdeauna a cere socoteală de la noi înşine.
în sfîrşit, gîndeşte-te şi la aceasta! Cum poţi să întrebuinţezi tu limba ta la vorbe murdare, cînd tocmai cu această gură şi pe această limbă primeşti Prea Sfîntul Trup şi Sînge al lui Iisus Hristos ? în adevăr, este lucru foarte pierzător a întrebuinţa la vorbe de ocară, la huliri şi nebunii această limbă, care ia parte la Tainele cele mai Sfinte, care este oarecum vopsită cu Sîngele Mîntuitorului şi aşa zicînd, s-a făcut sabie de aur. Deci, nu pîngări cinstea pe care Dumnezeu a dat-o limbii, şi n-o întrebuinţa la nici un păcat, împreună cu limba, păzeşte totodată şi inima ta curată de toată viclenia şi răutatea contra aproapelui tău; şi tot aşa să păzeşti şi ochii şi urechile. Oare este cuviincios, ca pe de o parte să auzi glasul cel ceresc al îngerilor, iar pe de alta cu aceleaşi urechi să asculţi cîntecele cele necurate? Nu merită oare cea mai grea pedeapsă, de a pîngări cu privire necurată, neînfrînată, ochii cu care te uiţi la Tainele cele mai Sfinte? Tu, iubite, eşti chemat la Cina cea Cerească; deci, nu intra acolo cu haine necurate, ci îmbracă haine de nuntă! (Mt. 22 11—14). Fie acestea, prin Harul şi Mila Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui şi Sfîntului Duh, se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin" (64 P. o. c. pp. 98-101).
Pe acei răi de gură, clevetitori, îi înfierează Mîntuitorul, zicîn-du-le: „Şerpi! Pui de năpîrci, cum puteţi grăi cele bune, răi fiind? Că din prisosinţa inimii grăieşte gura. Omul cel bun, din comoara cea bună a inimii, scoate cele bune; iar omul cel rău, din comoara cea rea, scoate cele rele. Deci,
grăiesc vouă: Pentru tot cuvîntul deşert pe care-1 vor grăi oamenii, vor să dea seamă de dînsul în ziua judecăţii. Că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osîndi... Ori faceţi" pomul bun şi roadă lui bună, sau faceţi pomul putred şi roadă lui putredă, că din roadă se cunoaşte pomul" (Mt. 12 34—37, 33).
PEDEAPSA GRĂITORILOR DE RELE. în viaţa Sf. Vale-rian ni se spune că acest Sfînt făcuse odată un drum greu, în timpul iernii, luptîndu-se cumplit cu viscolul şi cu gerul. De aceea, trecînd pe la casa unui cunoscut, intră la el ca să se mai încălzească. în casa aceea se găsea atunci şi un vecin al gazdei, care era dedat cu păcatul vorbelor ruşinoase, şi vorbea în acest fel cu gazda. Sf. Valerian îi mustră, dar ei nu încetară. Atunci Sf. Valerian ieşi afară din casa aceea şi porni mai departe în noaptea cumplită, numai ca să nu se facă părtaş de păcatul neruşinaţilor, ascultând fără voie vorbele lor. în scurt timp auzi că Dumnezeu i-a pedepsit amarnic pe amîndoi păcătoşii, unul îşi pierdu vederea; iar celălalt se îmbolnăvi de o rană grea care i-a săpat şi mormîntul.
5) Am făcut, am cumpărat şi privit cu plăcere chipurile: ilustraţiilor, tablourilor, statuilor şi a altor lucruri necuviincioase, pricinuitoare păcatelor desfrîului, necurăţiilor trupeşti şi sufleteşti. . . le- am pus pe masă, le-am atîrnat pe pereţii casei, ba chiar şi pe peretele de răsărit. . . ? Am pus fotografii şi ilustraţii antireligioase în rama Sfintelor Icoane şi în rînd cu Sfintele Icoane. . . ? (Vezi şi nota întrebării 256 din această carte).
ÎNFRÎNĂTORII LIMBILOR, CURAJOŞII ÎN BINE, INTRĂ ÎN VIAŢA VECINICĂ.
PEDEAPSA ÎN IAD A- GRĂITORILOR ÎN DEŞERT, A FRICOŞILOR ŞI A ŞOVĂIELNICILOR.
Aici, în chipul de faţă, ni se arată întunericul şi tortura grăitorilor în deşert, încurcaţi în nişte hăţişuri de spini şi mărăcini, unde îngerii cei răi îi împing într-o parte şi într-alta, spre a se înţepa, provocîndu-le dureri cumplite. Aşa cum ei au făcut dureri semenilor lor prin grăirile în deşert, glume răutăcioase, ironizări, convorbiri împungătoare, poveşti înţepătoare, batjocoriri şi rîsuri vrăj-măseşti; cu aceleaşi îndurerări sînt pedepsiţi a se munci şi ei pururea în iad. Acolo în iad muncindu-se aşa cumplit, îşi aduc aminte de cuvintele Domnului, că: „ Varul este răsplătirea rîsurilor, şi că cu măsura cu care au măsurat, li se va măsura, ba încă li se va mai adăuga celor care au ştiut...", şi nu s-au părăsit de acele răutăţi... (Lc. 6 25; comp. Is. 65 13—15; 14 13; Mc. 4 24). „Deşarte a grăit fiecare către
vecinul său, buze viclene în inimă şi în inimă au grăit rele. Domnul va pierde toate buzele cele viclene, limba cea mare grăitoare. Pe cei ce au zis odinioară: Limba noastră o vom mări, buzele noastre sînt la noi, cine este nouă Domn?" (Ps. 11 1-4).
Mai jos de aceştia ni se arată pedeapsa în iad a fricoşilor şi a şovăielnicilor în agonisirea, alimentarea, mărturisirea, păstrarea şi apărarea dreptei credinţe şi a adevăratei vieţuiri creştineşti. Diavolul înfricoşărilor şi al bolii şovăirilor, pe care l-au ascultat în viaţă, slugărindu-l prin oscilări din dreapta credinţă şi a vieţuirii curat creştineşti: la credinţe deşarte, întovărăşiri şi vieţuiri idolatre, schis- matice, eretice şi sectare; prin grăiri deşarte cum că toate religiile sînt bune, că şi cei ce sînt afară din dreapta credinţă şi vieţuirea sfînta se mîntuiesc, zăpăcind şi rătăcind astfel şi pe alţii prin şovăirea în
grăirea adevărului şi în mărturisirea învăţăturilor Sfinte ale dreptei credinţe creştineşti... îi bate cu furca lui infernală, împin-gîndu-î în flăcările focului vecinie.
Acestea reies şi din cuvintele Dumnezeeştilor Scripturi, care ne spun clar: „Pentru tot cuvîntul deşert pe care-1 vor grăi oamenii, vor să dea seama de el în ziua judecăţii. Din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi... Iar celor fricoşi, şovăielnici . . . partea lor este în iezerul ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă. . pentru că tot cel ce ştie a face binele şi nu-1 face, păcat este lui" (Mt. 12 30-37; Ape. 21 8 ; Iac. 4 17). Vai şi amar purtătorilor de nume creştinesc, care s-au făcut vinovaţi acestor păcate, cufun-dîndu-se de vii în aceste infernale pedepse ale iadului. Creştinilor care încă mai sînteţi în viaţă? Păziţi-vă pe voi şi de aceste păcate; iar de sînteţi împovăraţi cu ele, hotărîţi- vă a pune început bun şi curăţiţi-vă prin Spovedanie adevărată şi facerea roadelor vrednice de pocăinţă, pentru a vă salva din acele groaznice munci.
