Pe cerul albastru, senin, într-o zi minunată de vară, măreţul luminător săvârşea calea sa cea obişnuită. Ardeau crucile de aur ale bisericii cu cinci Jturle înălţate în cinstea Atotsfintei şi Dumnezeieşte începătoarei Treimi; cupolele ei argintii răsfrângeau strălucirea orbitoare a razelor soarelui. Umbra arăta venirea orei zece, la care începe de obicei Dumnezeiasca Liturghie. Mulţime numeroasă de popor grăbea de pe drumul mare în paşnicul sălaş călugăresc: era duminică ori praznic, nu mai ţin minte. Dincolo de zidul mănăstirii, spre răsărit, se află o poiană întinsă. Pe atunci era acoperită cu iarbă deasă, gingaşă, cu felurite flori sălbatice, flori care înfloreau şi bineînmiresmau nepăsătoare, în toată libertatea, în acea zi căzuse peste ea rouă îmbelşugată. Nenumărate picături de rouă se zăreau pe fiecare floare, pe fiece tulpină şi frunză măruntă, şi în fiecare picătură se răs-frângea întocmai soarele; fiecare picătură răspândea raze asemenea cu razele de soare. Poiana arăta ca un covor întins de catifea, pe al cărui verde strălucitor şi adânc o mână risipitoare împrăştiase mulţime fără număr de pietre preţioase felurit colorate, cu minunate nuanţe, ape, raze şi strălucire.
în acea vreme un ieromonah, care se pregătea pentru slujirea Dumnezeieştii Liturghii, a ieşit adâncit în gânduri pe porţile lăturalnice, singuratice ale mănăstirii şi, după ce a făcut câţiva paşi, s-a oprit înaintea poienii întinse, în inima lui era linişte; liniştii din inima lui natura îi răspundea printr-o'linişte inspirată, acea linişte de care este plină dimineaţa minunată de iunie,
care este atât de bineprimită pentru contemplaţie, înaintea ochilor lui se aflau soarele pe cerul de azur, curat, şi nenumăratele răsfrângeri ale soarelui în nenumăratele picături de rouă de pe întinsa pajişte. Gândul i s- a pierdut în nesfârşire, mintea lui era fără gânduri, parcă anume pregătită, aşezată, pentru a primi o înti-părire duhovnicească. Ieromonahul a privit la cer, la soare, la picăturile de rouă strălucitoare şi fără veste s-a deschis înaintea ochilor sufletului lămurirea celei mai mari din tainele creştinătăţii, acea lămurire prin care poate fi lămurit neajunsul şi netâlcuitul, lămurirea prin asemănare vie, prin pitorescul tablou ce se înfăţişa înaintea ochilor lui. Parcă i-ar fi spus: „Iată! Soarele se zugrăveşte pe de-a-ntregul în fiecare picătură de rouă smerită, dar curată: aşijderea şi Hristos pe de-a-ntregul este de faţă şi Se îmbie pe Sfânta Masă în fiecare biserică creştină ortodoxă. El împărtăşeşte lumină şi viaţă părtaşilor Săi, care, împărtăşindu-se de Lumina şi Viaţa Dumnezeiască, devin ei înşişi lumină şi
viaţă, la fel cum picăturile de rouă, primind în sine razele de soare, încep ele însele să împrăştie raze asemenea cu razele de soare". Dacă soarele cel material şi stricăcios, zidire a Ziditorului, ce L-a costat, ca să vină la fiinţă, doar porunca fără de osteneală a voii Sale, se poate zugrăvi în acelaşi timp în nenumărate picături de apă, pentru ce însuşi Ziditorul, Cel Atotputernic şi Pretutindenea-Fiitor, n-ar putea fi de faţă pe de-a-ntregul, prin Atotsfântul Său Trup şi Sânge, prin Dumnezeirea unită cu acestea, în nenumărate biserici, unde potrivit poruncii şi rânduielii Lui este chemat asupra pâinii şi a vinului Atoatelu-crătorul şi Atotsfântul Duh spre săvârşirea celei mai mari, mai mântuitoare, mai nepătrunse taine ?
Purtând în sine o adâncă şi puternică întipărire duhovnicească, slujitorul Tainei s-a întors în chilie, întipă-rirea a rămas să trăiască în sufletul lui. Au trecut luni, au trecut ani, dar ea este la fel de vie ca şi în ziua când a fost simţită prima oară. împărţind cu aproapele folo-
sul si zidirea, o zugrăvesc acum, după mulţi ani, cu cuvântul şi cu condeiul. Sărmană zugrăvire ! Condeiul si cuvântul sunt slabe pentru a înfăţişa cu toată deplinătatea şi adâncimea tainicele vederi duhovniceşti.
Sfinţită vedere de taină ! Sfinţită vedere a minţii! Cât de neaşteptat apari printr-o privelişte vie şi izbitoare minţii pregătite pentru vederea tainelor prin pocăinţă şi rugăciune cu luare aminte, însingurată ! Cât de puternică, de limpede, de vie e cunoştinţa pe care tu o împărtăşeşti! Cu ce putere de încredinţare netăgăduită şi nepătrunsă eşti plină ! Tu nu atârni de oameni: vii la cel pe care îl alegi, sau la care eşti trimisă, în van ar voi omul să pătrundă în tainele duhovniceşti singur, prin propria sa sforţare! Unul ca acesta va fi numai un visător nevolnic, ce rătăceşte pe pipăite prin întunericul amăgirii de sine, fără a simţi şi împărtăşi altora nici lumină, nici viaţă. Cum sună lanţurile la mâinile şi la picioarele celui întemniţat, aşa răsună în gândurile si cuvintele visătorului ecoul silniciei, făţăriei, robiei si urâciunii păcatului. Calea spre vederea duhovnicească de taină este petrecerea statornică a omului în pocăinţă, în plâns şi lacrimi pentru păcătoşenia sa. Plânsul şi lacrimile sunt colirul prin care se tămăduiesc ochii sufletului (Apoc. III, 18).
