Atunci când au început prezentarea neînsemnatelor noastre sfaturi, am spus că monahismul nu-i nimic altceva decât un angajament de a împlini cu exactitate poruncile evanghelice, că viaţa călugărească nu-i altceva decât o viaţă trăită după aceste porunci, în orice loc s-ar desfăşura ea, la fel de bine în mijlocul oamenilor, cât şi în fundul pustiului. Singurătatea noastră este în Dumnezeu. In El mintea şi inima noastră îşi găseşte limanul sigur şi liniştit unde nici valurile, nici furtunile mării învolburate ale acestei vieţi nu ne ating. Altfel lumea potrivnică lui Dumnezeu ne va însoţi în adâncul pădurilor, în văile şi peşterile munţilor şi va face din noi slujitorii săi.
O viaţă monahală care nu se întemeiază pe poruncile evanghelice este ca o clădire fără fundaţie: nu va întârzia să se prăbuşească. O viaţă monahală care nu se inspiră din aceste porunci este ca un trup fără suflet: ea va emana un miros greu de fariseism şi o va face cu atât mai mult cu cât în exterior a adoptat o nevoinţă aspră. Cititorul atent găseşte o confirmare a acestui adevăr în toate sfaturile ce le-am dat până aici.
Inainte de a încheia expunerea noastră, ne simţim datori să le prezentăm fraţilor noştri o lucrare duhovnicească extrem de importantă şi care trebuie să îmbrăţişeze toată existenţa călugărului, care trebuie să fie sufletul vieţii sale, sufletul nevoinţei sale atât interioare cât şi exterioare. Cine a citit atent sfaturile noastre, va găsi, fără îndoială, această lucrare în ceea ce s-a spus. Credem că e de datoria noastră, în acelaşi timp, să vorbim despre ea separat şi pe cât posibil detaliat. Viaţa călugărului nu-i nimic altceva decât o pocăinţă neîncetată, tradusă în fapte, şi noi trebuie să o îmbrăţişăm totalmente, dacă vrem să fim călugări autentici, şi nu de nume şi pentru a nu merge la pieire sigură. Călugărul se află pe drumul cel bun atunci când este cuprins de un sentiment de pocăinţă. Atunci când acest sentiment îi părăseşte inima, este semn sigur că el s-a lăsat antrenat de gânduri periculoase sugerate de satan sau răsărite din propria lui fire căzută; absenţa permanentă a pocăinţei este semnul unei dispoziţii interioare completamente denaturată.
La fiecare slujbă biserica “făcută de mână omenească” se tămâiază. De aceea în biserică aerul este mereu plin de mireasma tămâii care arde. Veşmintele liturgice, şi celelalte obiecte de cult, sunt şi ele impregnate de această bună mireasmă. Toţi cei ce vin la biserică pentru a se ruga, sau pentru a asista la slujbă, sunt obligaţi să respire această mireasmă. La fel biserica lui Dumnezeu “nefăcută de mâna omenească”, creată şi recreată de Dumnezeu, adică creştinul, şi în mod deosebit călugărul, trebuie să fie mereu plin de simţământul pocăinţei. Acest simţământ trebuie să se reîmprospăteze de câte ori călugărul se roagă: trebuie să-i însoţească rugăciunea, să o susţină, să-i dea aripi, să o ridice la Dumnezeu; altfel rugăciunea nu se va putea ridica de la pământ, nici nu va scăpa de împrăştiere.
Simţământul pocăinţei trebuie să pătrundă toată viaţa călugărului şi chiar modul în care el împlineşte poruncile Evangheliei. Trebuie să împlinească aceste porunci ca un datornic, ca o “slugă netrebnică” (Luca 17,10) şi să le depună în vistieria împăratului ceresc, ca o sumă neînsemnată dintr-o datorie pe care nu o poate plăti şi care nu poate fi achitată decât de milostivirea lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul a spus: “Cei care nu se socot datori faţă de fiecare poruncă a lui Dumnezeu, citesc Scriptura într-un mod trupesc, neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (l Tim. l, 7).
Pocăinţa este singura jertfă pe care Dumnezeu o primeşte de la sufletul căzut al omului. Alte sentimente, şi chiar nevoinţa cea mai aspră, pe care am putea-o numi “ardere de tot”, Dumnezeu le respinge, pentru că acestea sunt întinate de păcat şi au nevoie, înainte de a fi oferite lui Dumnezeu, să fie purificate prin pocăinţă. Pocăinţa este singura jertfă a omului căzut pe care Dumnezeu n-o urăşte şi n-o respinge (Ps. 50, 19). Dar când, prin pocăinţă Sionul se reînnoieşte şi zidurile Ierusalimului nostru duhovnicesc se reconstruiesc, atunci noi putem oferi cu încredere pe altarul inimii noastre jertfa dreptăţii: adică sentimentele noastre reînnoite prin harul lui Dumnezeu. Atunci omul devine în stare să se aducă pe sine însuşi ca ardere de tot şi ca ascultare desăvârşită. (Ps. 50, 19-21). Sfântul mucenic Sadoc a zis: “omul duhovnicesc aşteaptă moartea prin martiriu cu bucurie, cu dor şi mare dragoste, şi nu se teme deloc, căci este pregătit; pentru omul trupesc ceasul morţii este înfricoşător”.
Pocăinţa ne este poruncită în Evanghelie. După învăţătura Evangheliei consecinţa directă a pocăinţei noastre trebuie să fie intrarea în împărăţia cerurilor. Iată de ce tot timpul cuprins între înfierea noastră prin Hristos şi intrarea în eternitate, sau tot timpul vieţii noastre pământeşti, trebuie să fie răstimpul pocăinţei noastre. Este limpede că cei ce se pocăiesc intră în împărăţia cerurilor. Primul cuvânt, prima poruncă dată de către Dumnezeu întrupat omenirii căzute, când a venit să o mântuiască, se referă la pocăinţă: “De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: pocăiti-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). După învierea din morţi, şi înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul le-a deschis mintea ucenicilor Săi, şi ei au înţeles Scripturile. Apoi le-a spus că, în acord cu Scriptura, Hristos a trebuit să sufere şi să învieze a treia zi, “şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 47).
Pentru a crede în Hristos şi pentru a deveni creştin, trebuie să ai cunoştinţa stării tale de păcătos şi a pocăinţei; pentru a rămâne creştin, trebuie să-ţi vezi păcatele, fiind conştient de ele, să le spovedeşti şi să te pocăieşti. Atunci când iudeii, care erau bine intenţionaţi faţă de credinţă, l-au întrebat pe Sfântul Petru ce trebuie să facă, le-a răspuns: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor” (F.Ap. 2, 38). La fel Sfântul Pavel propovăduia peste tot “mărturisind şi iudeilor, elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos” (F.Ap. 20, 21).
Nu-i posibilă unirea cu Hristos dacă rămâi în păcate şi le iubeşti pe acestea: “Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească (Ioan 3,20). Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce însoţire este între Hristos şi Veliar?” (2 Cor. 14-l5). Pentru a te apropia de Hristos şi a te uni cu El prin Botez, trebuie mai întâi să te pocăieşti. Chiar şi după Sfântul Botez, suntem liberi, fie să rămânem uniţi cu Domnul, fie să pângărim această unire şi să ne unim cu păcatul. Mai mult, Sfântul Botez nu suprimă în firea noastră căzută tendinţa de a amesteca răul cu binele, pentru ca libertatea noastră să fie pusă la încercare şi ca, atunci când noi alegem binele dumnezeiesc, preferându-l răului şi chiar binelui nostru propriu, care este corupt, să acţionăm liber, ceea ce putem face supunându-ne la toate încercările întâlnite pe drumul Crucii.
Sfântul Botez spală păcatul strămoşesc, precum şi păcatele personale săvârşite înainte de botez; păcatul îşi pierde puterea de influenţă pe care o avea asupra noastră înainte de renaşterea noastră; harul Sfântului Duh, prin care suntem uniţi cu Dumnezeu în Hristos, coboară asupra noastră şi primim puterea de a învinge şi a nimici păcatul. Pentru că noi nu suntem scutiţi de necesitatea de a lupta contra păcatului, nu putem, atâta vreme cât durează viaţa noastră pământească, să fim totalmente lipsiţi de căderi: “cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală ” (Prov. 24,16), prin pocăinţă, zice Scriptura. El cade din pricina slăbiciunii sale şi a limitelor sale, căci nu discerne întotdeauna păcatul care se iveşte, subtil şi imperceptibil, în firea noastră căzută sau care este adus şi sugerat cu viclenie de către spiritele căzute; pocăinţa devine prietenul nedespărţit, arma constantă, bogăţia nepreţuită a nevoitorului. Prin pocăinţă dreptul îşi protejează unirea sa cu Hristos. Prin pocăinţă îşi tămăduieşte rana provocată de păcat.
Sfântul Ioan Teologul ne avertizează: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Il facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (l Ioan l, 8-l0). Teologul spune aceasta despre păcatele fără de voie datorate slăbiciunii şi limitelor noastre, despre păcatele neînsemnate pe care le comit şi sfinţii. Dar despre păcatele făcute cu voia spune lucrurile următoare: “Oricine rămîne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut. Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvîrşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este. Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii diavolului” (l Ioan 3, 6-l0).
Copiii lui Dumnezeu duc o viaţă conformă cu poruncile Evangheliei şi, pentru înclinaţiile lor înspre păcat, fac pocăinţă. Dacă un slujitor al lui Dumnezeu cade datorită unui accident nefericit, într-un păcat de moarte, el se tămăduieşte de rana sa prin pocăinţă şi spovedanie, astfel neîncetând a fi copilul lui Dumnezeu. Cei care, îndrăgostiţi de păcat, duc de bunăvoie o viaţă pătimaşă; cei care bucuros cad în primul păcat ce li se îmbie, cei care găsesc bucuria vieţii în tot felul de desfrânări şi n-au habar că încalcă poruncile Evangheliei, sunt copiii diavolului, chiar dacă-şi spun creştini, chiar dacă asistă la câteva slujbe religioase şi chiar dacă se apropie de Sfânta Cuminecătură, pe care o profanează înspre propria lor pierzanie.
Acesta este locul pocăinţei în viaţa creştinului. Şi cu atât mai mult pocăinţa este esenţa vieţii monahale. A intra în monahism înseamnă a-ţi recunoaşte starea de păcătoşenie. Viaţa monahală este o viaţă de pocăinţă pe care nimic nu trebuie să o întrerupă. Candidatul care doreşte să depună în faţa lui Dumnezeu voturile monahale, îşi mărturiseşte la începutul acestui ritual sfânt dispoziţia sa sufletească, în felul următor: “Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!”.
Cei mai mari dintre Sfinţii Părinţi considerau pocăinţa ca unica lor grijă. Fiind consacraţi acesteia, îi dădeau “din ce în ce mai multă importanţă în viaţa lor, căci pocăinţa nu numai că te curăţeşte de păcat, ci şi stimulează aţintirea privirii asupra persoanei tale însuţi. Atunci când petele nenumărate, lăsate de păcat pe veşmântul sufletului, sunt spălate prin pocăinţă, dintr-o dată vei descoperi şi altele, mai puţin grosiere, dar nu fără importanţă, şi care până atunci au rămas neobservate pentru că îţi lipsea o privire atentă şi pătrunzătoare, în final pocăinţa îl va face, pe cel ce i s-a consacrat, să urce până la orizonturile duhovniceşti cele mai greu de înţeles: pocăinţa îl va face să descopere propria stare de cădere, şi a întregii omeniri; propria sa suferinţă, care este suferinţa lumii întregi căzută sub jugul stăpânului lumii acesteia; pocăinţa îl va ajuta să descopere lucrarea minunată a mântuirii sale şi alte taine ce pot fi pătrunse numai prin trăire.
Sfântul Arsenie cel Mare era mereu preocupat de pocăinţa însoţită de lacrimi. O batistă se afla întotdeauna pe genunchii săi; fara încetare, lacrimile cădeau pe acea batistă, în timp ce sfântul îşi concentra mintea la rugăciunea de pocăinţă, iar cu mâinile lucra. Sfântul Sisoe cel Mare le-a cerut îngerilor, care au venit să-i despartă sufletul de trup şi să-l ridice la cer, să-l mai lase un pic să se pocăiască. Iar ucenicilor, care spuneau că a atins desăvârşirea, le-a declarat că încă n-a pus început pocăinţei. Atât de înaltă era concepţia lui despre pocăinţă, şi aşa de mare era importanţa ce i-o atribuia. Este limpede că prin cuvântul “pocăinţă” sfântul înţelegea viaţa monahală în integralitatea sa; spunând că încă n-a pus început pocăinţei îşi arăta smerita cugetare pe care o avea faţă de propria sa viaţă călugărească.
Cei care au dobândit o adevărată înţelegere a pocăinţei, adică o înţelegere duhovnicească, includ în aceasta toate nevoinţele ascetice, şi consideră ca şi pierdută ziua în care nu s-au plâns pe ei înşişi, chiar dacă în ziua aceea au făcut multe alte fapte bune. Este în afară de orice îndoială că Sfântul Sisoe era scufundat în nevoinţa pocăinţei şi a lacrimilor, căci o caracteristică a acestei lucrări este să nu fii niciodată mulţumit cu cât ai făcut: pe cât o împlineşti pe atât o doreşti mai mult; pe cât dobândeşti o curăţie plăcută lui Dumnezeu, ai setea după o curăţie mai mare. Cei ce s-au curăţit prin lacrimile lor continuă să se considere necuraţi.
Am menţionat deja sfatul pe care Sfântul Sisoe i l-a dat unui frate ce l-a întrebat cum se poate mântui. “Dacă vrei să-i placi lui Dumnezeu, i-a zis sfântul, retrage-te din lume, lasă pământul, şi când ai părăsit creatura, mergi înspre Creator. Uneşte-te cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin lacrimi, şi vei găsi linişte în veacul acesta şi-n veacul viitor”. Altui frate i-a spus “Rămâi în chilia ta cu trezvie, şi prezintă-te lui Dumnezeu cu lacrimi îmbelşugate şi inimă smerită, şi vei găsi odihnă”. Este evident că sfaturile pe care părintele le dădea fraţilor erau rodul propriei sale experienţe. Intâi îi sfătuia să lase tot ce ţine de lumea aceasta, adică legăturile pătimaşe; apoi îi sfatuia să rămână mereu în chilie. Pocăinţa adevărată şi lacrimile duhovniceşti sunt imposibile atâta vreme cât subzistă legăturile pătimaşe când îţi părăseşti adesea chilia fără un motiv serios. Trebuie ca inima să fie detaşată de toate, şi nimic să n-o tulbure. Numai atunci poţi face să urce la Dumnezeu tânguirea ta, şi să te afunzi în plâns ca într-un adânc al existenţei.
Când un frate l-a întrebat pe Pimen cel Mare cum trebuie să petreacă un isihast în chilia sa, sfântul i-a răspuns: “Ca un om ce s-a înglodat până la gât într-o mlaştină împuţită, cu o povară în spate, şi care strigă către Dumnezeu: miluieşte-mă!” Acest răspuns arată că toată nevoinţa călugărească stă în lacrimi şi în rugăciune de pocăinţă. Altui frate care l-a întrebat care-i datoria sa, acelaşi sfânt i-a replicat: “Când va veni vremea să ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, ce ne va preocupa?” Fratele a răspuns: “păcatele noastre”. Avva Pimen i-a zis: “Aşadar să intrăm în chilia noastră şi acolo, în singurătate, să ne amintim de păcatele noastre, şi Domnul ne va auzi”. Un alt frate l-a întrebat, pe acelaşi bătrân, cărei lucrări trebuie să se consacre. Bătrânul a zis: “după ce Avram a intrat în pământul făgăduinţei,’ şi-a cumpărat aici un mormânt, şi plecând de la acest mormânt a început cucerirea”. Fratele a întrebat: “Ce înseamnă mormântul?” Pimen a răspuns: “Este locul de plâns şi de tânguire” Fratele l-a întrebat iarăşi pe acelaşi sfânt: “Ce trebuie să fac cu păcatele mele?” Avva Pimen a răspuns: “Cel ce vrea să se elibereze de păcate, se eliberează prin lacrimi, şi cel ce vrea să se păzească să nu înceapă din nou, se păzeşte prin plâns. Aceasta-i calea mântuirii; ea ne-a fost arătată de către Scriptură şi de către Părinţii care au zis: Plângeţi! Căci nu este altă cale înspre mântuire decât lacrimile. Lacrimile au un dublu rol: lucrează şi păzesc”.
Intr-o zi avva Pimen cu avva Anuv mergeau înspre Diolkos. Şi au văzut acolo, lângă un mormânt, o femeie ce îşi bătea pieptul şi plângea amar. Cei doi s-au oprit pentru a o asculta. Apoi când s-au îndepărtat l-au întâlnit pe un locuitor din acele părţi şi avva Pimen l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat cu femeia aceea? de ce plângea ea cu atâta amar? Omul i-a răspuns: “Şi-a pierdut soţul, fiul şi fratele”. Avva Pimen s-a întors înspre avva Anuv şi i-a zis: “Eu îţi spun, dacă un om îşi mortifică toate doririle trupeşti şi n-ar ajunge să plângă ca şi femeia aceea, nu poate fi călugăr. Căci toată viaţa călugărului stă în plâns.”
Când avva Pimen a primit vestea că a murit Arsenie cel Mare, a plâns şi a zis: “Fericit eşti tu, avvo Arsenie! Tu te-ai plâns pe tine în această viaţă. Cine nu se plânge pe sine în viaţa aceasta, va plânge veşnic. Nu se poate să nu plângi: fie de voie aici, fie fără de voie, acolo jos, în chinurile iadului”.
Cei ce nu se ocupă, sau se ocupă prea rar de lucrarea interioară a sufletului, ci se risipesc în activităţi exterioare, nu fără a amesteca în acestea o doză de fariseism, nu simt deloc mustrarea conştiinţei acuzându-i de păcat. Ci dimpotrivă cred că o asemenea stare de linişte trebuie recunoscută şi admirată. Ei sunt susţinuţi şi confirmaţi în părerea lor de către multele acţiuni bune făcute şi de laudele oamenilor, întemeindu-se pe ele, socot că o asemenea stare de linişte şi mulţumire este consecinţa directă a unei lucrări plăcute lui Dumnezeu, a unei vieţi virtuoase şi ireproşabile. Seninătatea lor face loc, din când în când, unei bucurii greu de exprimat; nu se gândesc că această bucurie este un dar al harului dumnezeiesc. Ce neglijenţă tragică! Ce orbire sufletească! Orbirea stă aici în părerea de sine, care şi ea este o rană a ochiului sufletesc; această rană se datorează unei lucrări incorecte şi naşte la rândul ei o lucrare şi mai incorectă.
Frate preaiubit, liniştea ce te face să crezi că tu eşti pe calea cea mai bună nu-i altceva decât o inconştienţă şi o lipsă de sensibilitate faţă de starea de păcătoşenie, datorită unei vieţi neglijente; în ce priveşte bucuria ce o simţi uneori datorită succeselor exterioare şi laudelor oamenilor, ea nu-i deloc o bucurie duhovnicească şi sfântă: ea este rodul părerii de sine, mulţumirii de sine şi a mândriei. O asemenea stare de calm aparent, Sfinţii Părinţi o numesc împietrire, slăbire a sufletului, moarte duhovnicească înaintea morţii trupului, împietrirea sau slăbirea sufletului constă în lipsa, sau pierderea de către sufletul nostru, a sentimentului de pocăinţă şi plângere, în pierderea de către inima noastră a durerii mântuitoare numită înduioşare. O inimă neînduioşată, într-o stare de aparentă linişte, este semn sigur al unei nevoinţe incorecte şi al orbirii. “Oricât de frumoasă ar fi viaţa pe care o ducem, zice Sfântul Ioan Scărarul, dacă n-avem inima înduioşată, este pentru că felul nostru de viaţă este făţarnic şi deşert”. Absenţa înduioşării decurge dintr-o viaţă neatentă, din ieşirile fără rânduială din chilie, din convorbirile nefolositoare, din râs, din cuvintele deşarte, din bârfă, din prea multă mâncare, din legăturile afective, din acceptarea şi adoptarea gândurilor de mândrie, din aroganţă şi din orgoliu. “Dacă nu simţi o smerită înduioşare a inimii, au zis Părinţii, să ştii că eşti mândru; mândria împiedică inima să intre în această stare”.
La înduioşarea inimii te duce o viaţă atentă, “începutul pocăinţei vine din frica de Dumnezeu şi dîn băgarea de seamă, cum zice sfântul mucenic Bonifacie. Frica de Dumnezeu este maica băgării de seamă; iar băgarea de seamă este maica liniştii interioare care dă naştere conştiinţei ce-i îngăduie sufletului să vadă, ca într-o apă limpede, propria sa păcătoşenie. Aşa iau naştere rădăcinile pocăinţei”.
Sfântul Ioan Scărarul zice: “Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii; şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimii până nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră, ca pe un alt Lazăr, din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire” (Scara l, 12),
La Sfântul Isaac Sirul, ucenicul întreabă: “care sunt semnele sigure ce-i permit unui ascet să sesizeze că fructul oprit începe să moară în sufletul său?” Dascălul răspunde: “Când primeşte harul de a vărsa, fără efort din partea sa, lacrimi din belşug. Lacrimile sunt pentru mine ca un criteriu, ca o graniţă între trupesc şi duhovnicesc, între starea pătimaşă şi starea de curăţie. Atâta vreme cât omul n-a primit acest dar, nevoinţele sale ascetice n-au atins omul lăuntric, pentru că el n-a simţit încă nici într-un fel lucrarea ascunsă a omului duhovnicesc. Dar atunci când a început să părăsească latura trupească a acestei lumi şi, forţându-i graniţele, pătrunde în acest domeniu interior care se află dincolo de firea văzută, ajunge repede la darul lacrimilor. Lacrimile încep de la prima încăpere a acestui domeniu interior şi-l conduc pe ascet până la iubirea desăvârşită de Dumnezeu. Pe cât avansează în această stare, cu atât lacrimile devin mai îmbelşugate; ele se înmulţesc în aşa măsură încât ascetul îşi amestecă până şi mâncarea şi băutura cu ele. Este semn sigur că duhul a ieşit din această lume şi a pătruns în lumea duhovnicească. Cu cât sufletul omului se apropie de această lume materială, pe atât lacrimile le împuţinează. Iar atunci sufletul lui se afundă total în lumea aceasta, va fi complet lipsit de lacrimi. Este semn că omul s-a înglobat în patimi”.
Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: înainte de a dobândi plânsul şi lacrimile, să nu se înşele nimeni cu vorbe deşarte, şi nici noi să nu ne amăgim pe noi înşine. Până ce n-am dobândit darul lacrimilor n-avem pocăinţă, n-avem frică de Dumnezeu în inimi; până ce nu suntem huliţi, sufletul nostru nu poate pregusta judecata finală şi chinurile veşnice. Căci dacă ne-am fi acuzat noi înşine, dacă am fi pregustat acele chinuri, lacrimile ar fi început să curgă fără oprire. Fără lacrimi, împietrirea inimii noastre niciodată nu se va înmuia, nici sufletul nu va dobândi umilinţă duhovnicească; fără ele nu putem fi smeriţi. Cine n-a devenit astfel nu se poate uni cu Duhul Sfânt; cine nu este unit cu El nu poate ajunge la contemplaţie şi nici la cunoaşterea lui Dumnezeu, şi nu este vrednic să înveţe prin har virtutea smereniei”.
O viaţă atentă duce la înduioşarea inimii; această înduioşare a inimii, mai ales când lacrimile încep să o însoţească, ne duce la o atenţie redublată de har. Plânsul şi lacrimile sunt darul lui Dumnezeu. Dacă duci o viaţă reculeasă, cere-i acest dar lui Dumnezeu printr-o rugăciune insistentă. “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide… Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 7-l1). El vă va da uşa şi cheile pentru toate bunătăţile duhovniceşti: plânsul şi lacrimile.
“Eu mă minunez, zice Sfântul Ioan Scărarul, şi când caut la calitatea străpungerii inimii. Cum, numindu-se plâns şi întristare, are înlăuntru împletite cu sine, ca mierea cu ceara, bucuria şi veselia? Ce învăţăm din aceasta? Că această străpungere este, propriu-zis, dar al Domnului” (Scara VII, 50).
Sfântul Simeon Noul Teolog pe bună dreptate spune că izvorul plânsului şi al lacrimilor se află în libertatea noastră. Depinde de noi să nu ne împrăştiem, să încetăm cu vizita pe la chiliile fraţilor, să nu ne facem cunoştinţe în afara mănăstirii, să contenim cu vorbăria multă şi care nu spune nimic. De noi depinde începutul unei vieţi reculese, de felul cum ne rugăm şi cum citim cuvântul lui Dumnezeu, de felul în care ne înfrânăm de la mâncare şi băutură. O asemenea viaţă nu va fi lipsită de înduioşarea inimii şi de lacrimi, în mod deosebit dacă-L rugăm pe Dumnezeu cu stăruinţă să ne dăruiască acest dar salutar.
Când l-ai dobândit trebuie să-l păstrezi ca pe un tezaur preţios. Acest dar este o comoară spirituală de o inestimabilă valoare. După ce l-am primit, uşor îl putem pierde din nou, dacă ne lăsăm cuprinşi de împrăştiere, dacă devenim robii capriciilor noastre, dacă căutăm să plăcem oamenilor, dacă cedăm mondenităţii, lăcomiei pântecului, obiceiului de a calomnia şi bârfi. Fără să ne dăm seama putem trece de la o stare de înduioşare a inimii, la o stare de împietrire. Această stare este atât de importantă pentru vrăjmaşul nostru cel nevăzut, încât el încearcă prin toate mijloacele să ne reţină în ea; scutindu-ne să ne tulbure prin alte ispite venite din exterior, într-adevăr, părerea de sine şi mulţumirea de sine, care sunt urmările obişnuite ale unei stări de împietrire bine statornicită, sunt suficiente pentru a ne face să pierdem orice roadă duhovnicească şi să mergem la pieire. împietrirea este teribilă în cazul celui ce nici nu o simte: acesta este copleşit şi orbit de părerea de sine şi de mulţumirea de sine.
Induioşarea inimii, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, este rodul împlinirii poruncilor evanghelice; înduioşarea inimii este izvorul tuturor roadelor duhovniceşti, este autorul şi creatorul tuturor virtuţilor, precum mărturiseşte toată Scriptura inspirată de Dumnezeu. De aceea cel ce voieşte să-şi dezrădăcineze patimile şi să dobîndească virtuţile, înaintea tuturor virtuţilor şi dimpreună cu toate, să caute cu stăruinţă înduioşarea inimii. Fără aceasta, nu va putea niciodată să-şi vadă sufletul curat; şi dacă nu-şi curăţeşte sufletul, nu va avea niciodată trupul curat. Un veşmânt murdar nu poate fi spălat fără apă; fără lacrimi nu-ţi poţi spăla sufletul şi nu-l poţi curaţi de pete şi necuraţii. Să nu căutăm scuze mincinoase şi inconsistente, la drept vorbind absolut false şi dărâmătoare de suflet, ci să căutăm din tot sufletul regina virtuţilor. Cel ce o caută cu stăruinţă o va afla; sau mai exact, ea va veni şi-l va găsi pe cel ce o caută cu ardoare; şi chiar dacă inima lui este mai tare ca fierul sau ca piatra, prin venirea ei o va face mai moale decât ceara.
Ea este un foc divin ce topeşte munţii şi stâncile, care împlineşte şi schimbă totul, care preschimbă în grădină sufletele ce o dobândesc, în profunzimea acestor suflete, ea devine un izvor din care ţâşneşte apă vie. Această apă, ca dintr-un bazin, se răspândeşte neîncetat în părţile apropiate şi îndepărtare ale grădinii, şi umplu sufletele care adună Cuvântul cu credinţă. Mai întâi ea spală toată necurăţia celor ce se adapă din ea; apoi ea spală patimile, le înlătură ca pe o crustă ce acoperă rana; respinge răutatea, pizma, slava deşartă cu toate urmările ei. Este ca o flacără ce cuprinde tot, ca un rug arzător ce consumă încetul cu încetul toate. Trezeşte în noi dorinţa de a fi buni şi-i pregăteşte pentru Dumnezeu pe cei ce o iubesc. Iată ce face focul dumnezeiesc al înduioşării inimii cu conlucrarea lacrimilor, sau mai precis prin lacrimi. Fără lacrimi, cum am spus, nici una din aceste bunătăţi n-a existat, şi nici nu va exista, nici în noi şi nici în alţii. Nu vei găsi în Scripturi vreun om curăţit fără lacrimi şi fără înduioşarea inimii, sau să fi devenit sfânt fără acestea, sau să-L fi contemplat pe Dumnezeu, sau să-I fi simţit prezenţa, sau să-L fi primit ca oaspete în inima sa. Nimic din acestea nu se poate dobândi dacă pocăinţa şi înduioşarea inimii nu le-a precedat, dacă lacrimile n-au împăienjenit ochii şi n-au spălat cămara sufletului şi sufletul însuşi, umplând de fiori şi de mireasmă sufletul cuprins de un foc de nepătruns. Cei ce spun că este imposibil să verşi lacrimi şi să plângi în fiecare noapte, în fiecare zi, mărturisesc că sunt lipsiţi de toate virtuţile. Sfinţii Părinţi au declarat: “cel ce vrea să-şi taie patimile le taie prin lacrimi, şi cel ce vrea să dobândească virtuţile le dobândeşte prin plâns”. De aici reiese clar că cel ce nu plânge în fiecare zi nu-şi poate dezrădăcina patimile şi nu câştigă virtuţile, chiar dacă, păcălit de părerea de sine, crede că le câştigă.
La ce sunt bune instrumentele unui oarecare meşteşug dacă nu există un meseriaş să se priceapă la ele?
La ce-i foloseşte unui grădinar să sape toată grădina, să planteze tot felul de legume şi flori, dacă ploaia nu cade? Evident nu foloseşte la nimic. La fel se întâmplă cu cel ce practică alte virtuţi şi n-are această suverană şi binecuvântată virtute a lacrimilor şi înduioşării inimii.
La fel cum un rege rămas fără armată este uşor de învins, ba uneori nici nu mai este recunoscut de rege, tot aşa o armată numeroasă fără un rege, sau fără general, este uşor distrusă de către vrăjmaş. Aceasta este relaţia şi între virtuţi. Prin armată ne închipuim mulţimea de virtuţi ale începătorilor; regele reprezintă binecuvântatele lacrimi sau plânsul, prin care toată armata este pusă în rânduială, este încurajată, întărită, învăţată cum să mânuiască armele, în funcţie de moment, de împrejurări, de vrăjmaş. Plânsul chezăşueşte toate acestea; fără el mulţimea virtuţilor este învinsă. Aşadar fraţilor, înaintea tuturor faptelor, şi dimpreună cu ele, lucrarea noastră, a tuturor, să fie pocăinţa şi, dimpreună cu ea, plânsul ce însoţeşte lacrimile. Nu există plâns fără pocăinţă; nu există lacrimi fără plâns. Acestea trei sunt unite între ele; una nu poate apare fără celelalte două.
Calea duhovnicească a pocăinţei şi a lacrimilor are această caracteristică importantă: este scutită de ispita drăcească a nălucirilor. Pentru a-l seduce pe un ascet, îngerul căzut încearcă, la început, să-l convingă de meritele sale, cum se poate vedea din exemplele amintite mai înainte. Dar cum ar putea fi înşelat cel ce încearcă prin toate mijloacele să fie conştient de păcatele sale, să le plângă, şi care, odată ce le-a descoperit este încurajat să descopere şi altele mai mari?
Cum poate fi înşelat cel ce n-are altă ambiţie decât aceea de a-şi vedea ca singură calitate aceea de a fi păcătos, şi conştient de păcatele sale şi le mărturiseşte? “Când diavolul vede, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, că cineva îşi petrece viaţa în plâns, nu rămâne aproape de el, căci el fuge de smerenia pricinuită de lacrimi”. Sigur că diavolul îi ispiteşte şi pe cei ce plâng, numai că aceştia îl recunosc şi îl alungă. Cel ce are o înaltă părere despre sine, cel ce crede că are oarecare merite, nu poate respinge ispita diavolului ce vine din exterior, pentru că a fost deja înhăţat şi înlănţuit de ispita interioară.
Asceţii necunoscători şi făţarnici socot că au ajuns desăvârşiţi atunci când încep a se considera sfinţi şi lumea îi recunoaşte şi-i aclamă ca atare. Ei primesc bucuroşi orbirea şi părerea de sine care se dezvoltă în ei fără a înţelege că părerea de sine este dezastruoasă iar laudele oamenilor sunt semnul profeţilor mincinoşi. Acest semn este foarte important, pentru că ni L-a dat Mântuitorul însuşi. “Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 26). Aceasta este o nenorocire duhovnicească, o calamitate veşnică!
Un adevărat monah se bucură când începe să-şi descopere păcatul, când se vede inferior altor oameni şi mai rău decât toţi cei ce-l înconjoară, când dreapta judecată a lui Dumnezeu şi chinurile veşnice încep să-l înspăimânte, când se simte ca un criminal condamnat, când în timpul rugăciunii râuri de lacrimi curg din ochii lui şi când inima lui geme şi suspină, când sufletul său curăţit de lacrimi stă faţă în faţă cu Dumnezeu, şi vede Nevăzutul datorită unei puternice intuiţii a prezenţei lui Dumnezeu.
Ce vedere binecuvântată! în timpul ei răufăcătorul poate face pocăinţă pentru fărădelegile comise, îl poate îmblânzi pe Atotmilostivul prin lacrimi îmbelşugate, prin cuvinte smerite arătându-şi.starea sa mizerabilă; el poate să-I ceară lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, iertare de păcate şi, în acelaşi timp, multe daruri duhovniceşti şi veşnice de mare valoare. Cel mai mare succes pe care-l poate obţine un călugăr este de a se vedea şi a se recunoaşte ca un păcătos. Este mare lucru pentru un călugăr ca prin tot ce face şi prin tot ce spune să se recunoască sincer ca păcătos. “Când sufletul începe să-şi vadă păcatele sale mai multe ca nisipul mării, este începutul luminării interioare şi semnul sănătăţii sufleteşti”, zice Sfântul preot şi martir Petru Damaschinul.
Mintea nu-şi poate vedea păcatele decât atunci când este atinsă de harul lui Dumnezeu, întunecată de cădere, mintea singură nu-i în stare să le vadă. Vederea păcatelor sale, şi a stării de cădere, este un dar al lui Dumnezeu. Sfânta Biserică Ortodoxă îi învaţă pe fiii săi să-I ceară lui Dumnezeu acest dar prin post şi metanii, mai ales în postul mare. Darul vederii păcatelor, a stării de cădere şi de unire a omului căzut cu îngerii căzuţi, era în atenţia Sfinţilor Părinţi de altădată; şi în ciuda numeroaselor daruri duhovniceşti care mărturiseau clar sfinţenia lor, darurile acestea îi determinau să se pocăiască mereu, să plângă şi să se spele prin lacrimi. Cuvintele spuse de către Părinţii ce se aflau în această stare, nu sunt înţelese de către oamenii trupeşti. Astfel lui Pimen cel Mare îi plăcea să le zică fraţilor care trăiau împreună cu el: “Fraţilor, credeţi-mă, acolo unde va fi aruncat satan, acolo voi fi aruncat şi eu”. “Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa ” (Luca 18,14).
