Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră. Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă. (I Timotei 1, 1-2)
Mare era demnitatea apostolului, mare şi minunată, şi pretutindeni vedem pe Pavel punând dinainte cauzele demnităţii sale, nu ca şi cum ar fi răpit această cinste, ci ca încredinţată lui şi ca fiind învestit cu această putere. Atunci când se numeşte pe sine chemat, zicând: „Prin voia lui Dumnezeu” (I Corinteni l, l), şi în alt loc: „pentru că stă asupra mea datoria” (I Corinteni 9, 16), şi când spune că a fost orânduit spre aceasta, toate nu sunt decât doborârea ambiţiei şi a mândriei. Căci după cum cel ce aleargă după o cinste care nu-i este dată de Dumnezeu, este vrednic de cea mai de pe urmă hulă, tot aşa şi cel ce a respins acea cinste şi a fugit, este răspunzător de alte păcate: de neascultare şi nesupunere.
Aceasta spunând-o Pavel chiar şi acum, la începutul epistolei către Timotei, zice astfel: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu”. Aici nu mai spune „Pavel chemat”, ci „după porunca lui Dumnezeu”. Ca nu cumva, deci, Timotei să pătimească ceva omenesc, crezând că apostolul vorbeşte cu el la fel ca şi cu ceilalţi ucenici, de aceea Pavel a început epistola astfel. Şi unde anume se vede că i-a poruncit lui, Dumnezeu? Se găseşte aceasta în Faptele Apostolilor, unde Duhul grăieşte: „Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul” (Faptele Apostolilor 13, 2). Şi pretutindeni scriind pune numele de apostol, învăţând prin aceasta pe ascultători să nu-şi închipuie că cele grăite sunt omeneşti, căci apostolul nimic nu ar grăi de la sine. Vorbind deci de numele de apostol, imediat el ridică cugetul ascultătorilor şi-1 îndreaptă spre cel ce a trimis epistola.
De aceea în toate epistolele sale el pune aceasta de la început, făcând cuvântul vrednic de credinţă, şi zicând astfel: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. Şi, cu toate acestea, nicăieri nu se vede că Tatăl porunceşte, ci în tot locul Hristos îi vorbeşte, şi-i zice: „Mergi, că eu te voi trimite departe, la neamuri”, şi iarăşi: „tu trebuie să stai înaintea Cezarului”. (Faptele Apostolilor 22, 21; 27, 24) Dar ceea ce Fiul porunceşte, aceea spune Scriptura că este porunca Tatălui, după cum şi ceea ce porunceşte Duhul spune că este a Fiului. Căci iată, de pildă a fost trimis de Duhul, a rost rânduit de Duhul, şi totuşi spune că porunca este a lui Dumnezeu. De ce? Nu cumva, poate, se împuţinează puterea Fiului, dacă apostolul a fost trimis din porunca Tatălui? Nicidecum, căci priveşte cum porunca aceasta a făcut-o comună. Căci, zicând: „după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, a adăugat imediat: „a Domnului Iisus Hristos, nădejdea noastră”. Priveşte cum el a pus denumirile cu siguranţă.
Şi, cu toate acestea, Psalmistul vorbeşte aceasta despre Fiul, zicând: „Nădejdea tuturor marginilor pământului” (Psalmi 64, 6), şi iarăşi fericitul Pavel, scriind în altă parte, zice: „Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu”. (I Timotei 4, 10) Este necesar ca dascălul să sufere primejdii, şi chiar mai multe decât ucenicii. „Bate-voi păstorul, zice, şi se vor risipi oile.” (Matei 26, 31) Deci, fiindcă se petrece acest fapt, diavolul suflă cu mai multă putere împotriva lor, ca cel ce în nimicirea unora trage cu sine şi risipirea altora, adică risipirea turmei. Căci dacă ucide oile, împuţinează turma; dar când pe păstor îl scoate din mijloc, desigur că va vătăma turma întreagă. Deci, dacă diavolul lucrează lucruri mari printr-o mică osteneală, şi dacă vatămă totul printr-un singur suflet, tocmai de aceia trebuie să ne îngrijim.
De aceea, chiar de la începutul epistolei, încurajându-1 şi înălţându-i sufletul, zice: „Mântuitor avem pe Dumnezeu şi nădejde pe Hristos. Multe pătimim noi, dar avem mari speranţe. Ne primejduim, ni se întind curse, însă avem Mântuitor; nu vreun om, ci pe însuşi Dumnezeu. Deci, nici Cel ce mântuieşte nu slăbeşte — căci este Dumnezeu – şi oricare ar fi primejdiile, nu ne vor împresura, nici nădejdea noastră nu va rămâne ruşinată, căci însuşi Hristos este nădejdea noastră. De aceea, zice, suferim primejdii, căci sau vom fi scăpaţi iute de ele, sau , hrănindu-ne cu bune speranţe, ne vom mântui”. Dar de ce oare nicăieri nu spune apostolul că este al Tatălui, ci al lui Hristos? Apoi el toate le face comune, şi Evanghelia zice că este a lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că „orice am pătimi, zice, nimic nu sunt cele de faţă”.
Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă, (l, 2) Chiar şi expresia aceasta este mângâietoare. Căci dacă a arătat credinţă, încât să devină fiu al lui Pavel, şi încă nu ca orice fiu, ci adevărat, apoi era drept să aibă curaj pentru cele viitoare. Căci în credinţa aceasta, chiar dacă faptele s-ar petrece contrar celor făgăduite şi aşteptate, să nu se teamă cineva, şi nici să se tulbure. Dar, iată că şi fiind fiu, şi încă adevărat fiu, cu toate acestea câtuşi de puţin nu este de aceeaşi fiinţă. Dar ce? Poate că era animal necuvântător? „Dar, zici tu, nu era din Pavel” – ca şi cum faptul doveditor ar fi de a se trage, sau a deriva din cineva. Dar ce? Era poate de o altă fiinţă? Nici aceasta? Căci spunând „fiu”, imediat a şi adăugat „întru credinţă”, adică era fiu adevărat, şi dintr-însul era. Nimic nu s-a schimbat, sau, mai bine zis, cu nimic nu s-a schimbat prin faptul că era asemănare după credinţă. Ceea ce se petrece şi cu lucrurile omeneşti, când sunt de aceeaşi fiinţă. Fiul este bunăoară la fel cu tatăl, însă nu la fel este la Dumnezeu, unde Fiul este cu mult mai apropiat de Tatăl . În privinţa tatălui şi a fiului, deşi prin esenţă sunt una şi aceeaşi, totuşi în multe altele se deosebesc: în culoare, în formă, în înţelepciune, în timp, în voinţă, în cele sufleteşti, în cele ale trupului, în cele din afară şi în multe altele se deosebesc unul de altul, dacă se face comparaţie între ei; pe când aici — raportul între Fiul şi Dumnezeu Tatăl — nimic din acele deosebiri nu există.
Expresia „după poruncă” este mai puternică decât expresia „chemat” — după cum zice şi în alt loc: „Întru Hristos Iisus eu v-am născut pe voi”, adică întru credinţă. Iar expresia „adevărat”, pe care o adaugă aici, înseamnă exact, şi mai presus de toţi ceilalţi, asemănarea ucenicului cu dascălul; voieşte cu alte cuvinte a arăta aici marea lui dragoste şi atenţie faţă de el.
Dar iată că şi aici particula „întru” este iarăşi pusă pentru a desemna credinţa. Priveşte apoi şi lauda cea mare când este numit nu numai fiu, ci încă şi fiu adevărat.
Har, milă, pace, zice, de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru. Dar de ce oare în celelalte epistole nicăieri n-a pus înainte mila, ci numai aici? Apoi şi aceasta este tot din marea lui iubire, părintească. Căci el se roagă şi doreşte cele mai multe bunuri fiului, temându-se pentru el şi tremurând chiar de grija lui — fiindcă astfel se temea, ca şi cum parcă nimic , n-ar fi făcut pentru el, ba chiar îngrijindu-se de slăbiciunile lui trupeşti — precum atunci când de pildă îi scrie, zicându-i: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni”. (I Timotei 5, 23) Dascălii mai ales au nevoie de o mai mare milă. „De la Dumnezeu Tatăl nostru, zice, şi Hristos Iisus, Domnul nostru”. Şi aici iarăşi apostolul arată mângâiere şi încurajare. Căci dacă Dumnezeu este Tată, Se şi îngrijeşte ca şi tatăl de copii. Ascultă pe Hristos zicând: „cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?” (Matei 7, 9)
Când am plecat în Macedonia, te-am îndemnat să rămâi în Efes (1,3). Priveşte bunătate la el! Cum nu întrebuinţează autoritatea de dascăl, ci cu glas de slugă îndeamnă, căci n-a zis „precum ţi-am poruncit sau ţi-am pus în vedere”, ci „precum te-am îndemnat”. Desigur că nu faţă de toţi ucenicii se purta el aşa, ci numai faţă de cei blânzi şi virtuoşi, pe când faţă de ceilalţi, de cei întinaţi, zic, şi neadevăraţi ucenici, se purta altfel, precum însuşi el scriind, zicea: „îndeamnă şi mustră cu toată tăria”. (Tit 2, 15) Şi aici priveşte ce spune: ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură. Deci, ce este aceasta? Nu era de ajuns oare epistola lui Pavel, pe care le-o trimisese? Nu! Căci faţă de scrisorile lui ei erau încă îndărătnici, precum erau şi mai înainte de acele scrisori. Dar apoi chiar şi el îşi petrecuse mult timp în această cetate, aici era şi acel templu al Artemisei (Dianei), şi tot aici a pătimit acele multe rele. Căci după ce s-a împrăştiat adunarea, Pavel, chemând în jurul său pe ucenici, după ce s-a închinat lor, a plutit cu corabia pe mare ducându-se în Macedonia, de unde iarăşi s-a întors. (Faptele Apostolilor, capitolele 19 şi 20)
Dar este demn de cercetat dacă acum Pavel a aşezat acolo pe Timotei, fiindcă-i zice: „Ca să porunceşti unora ca să nu înveţe o altă învăţătură”. Nu-i numeşte pe faţă, ca nu cumva să-i facă mai fără ruşine în mustrarea ce trebuia să le-o aducă. Erau aici oarecare pseudodidascali dintre iudei, care încercau să atragă iarăşi pe credincioşi la paza Legii (mozaice), ceea ce de altfel mai în toate epistolele o spune. Dar ei făceau aceasta nu doar că erau mişcaţi de cugetul lor, ci numai împinşi de slava deşartă, şi din dorul de a avea ucenici, de a se certa cu Pavel, şi de a- şi arăta pizma lor faţă de el. Aceasta vrea să zică prin cuvintele: „să nu înveţe o altă învăţătură”.
Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri. (I Tim 4) Prin cuvintele mituri sau basme, el nu înţelege Legea; să nu se înţeleagă una ca aceasta! Ci vrea să spună de acele falsificări, de acele mistificări şi de acele credinţe deşarte. Era în obiceiul multor iudei să-şi irosească vorba în lucruri de nimic: ca de pildă în numărarea părinţilor, moşilor şi strămoşilor, în felul acesta să aibă slavă în istorie, şi să se creadă a avea o mai mare experienţă.
„Ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri”. Şi ce vrea să însemne „nesfârşite”? Adică vorbe fără de sfârşit, sau fără nici un folos, sau cu greu de priceput nouă. Ai văzut cum ceartă ispitirea sau curiozitatea unora de a şti totul? Unde este credinţă, nu este nevoie de cercetare. Unde nu trebuie nimic a cerne, de ce să fie nevoie de cercetare? Cercetarea este răsturnarea credinţei. Că cel ce caută şi cercetează, niciodată nu află. Cel ce cercetează, nu poate să creadă. De aceea şi zice, ca să nu ne batem capul cu cercetări amănunţite; iar dacă cercetăm, apoi aceasta nu este credinţă, căci credinţa linişteşte cugetul. Dar atunci, cum de zice Hristos: „căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va descbide” şi „cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică”? (Matei 7, 7; loaii 5, 39) Dar acolo (în primul pasaj) prin expresia „căutaţi” el vorbeşte de cerere şi de o dorinţă arzătoare, pe când aici (în al doilea pasaj) expresia „cercetaţi Scripturile” nu este a unuia ce introduce în cugetul cuiva dorul de a cerne cuvintele în zadar, ci ale unuia ce tocmai că scoate acea poftă. A zis: „cercetaţi Scripturile”, adică, aflând şi cunoscând exactitatea lor, noi să facem aceasta nu pentru ca pururea să cercetăm, ci cercetând, să încetăm cu acest obicei.
Şi bine a zis el: „Porunceşte unora ca să nu înveţe o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă”. Bine a zis „lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu”, fiindcă mari lucruri a voit Dumnezeu să ne dea, însă raţionamentele noastre pământeşti nu primesc măreţia iconomiilor Lui. Prin urmare, acestea trebuie a veni prin credinţă, ceea ce este doctoria cea mai mare a sufletelor. Deci, cercetarea este contrară iconomiei lui Dumnezeu. Căci ce anume se lucrează prin credinţă? Aceea de a primi binefacerile Lui şi a ne face mai buni, şi de a nu ne îndoi de nimic, nici de a disputa şi a cerne, de ce aşa şi nu în alt mod, ci a fi liniştiţi în cugetul nostru. Căci ceea ce credinţa a reuşit şi a clădit, cercetarea a dărâmat. Cum a dărâmat? Lăsând cugetul să se ocupe cu cercetări zadarnice, credinţa căzând pe un plan secund.
„Nici să ia aminte la basme si la nesfârşite însirări de neamuri.” „Dar, zici tu, cu ce au vătămat genealogiile neamurilor?” Apoi Hristos zicea că prin credinţă trebuie să se mântuiască omul, iar ei se certau şi ziceau că nu trebuie credinţă. Dar fiindcă tăgăduirea lor era, sau avea influenţă numai în timpul de faţă, pe când urmările tăgăduirii în viaţa viitoare, avea nevoie de credinţă. Ei însă, preocupaţi cu observaţiile Legii, împiedicau credinţa. Mi se pare că aici el face aluzie şi la elini , când zice: „basme şi nesfârşite înşirări de neamuri”, ca cei ce-şi numărau pe zeii lor.
Mare era demnitatea apostolului, mare şi minunată, şi pretutindeni vedem pe Pavel punând dinainte cauzele demnităţii sale, nu ca şi cum ar fi răpit această cinste, ci ca încredinţată lui şi ca fiind învestit cu această putere. Atunci când se numeşte pe sine chemat, zicând: „Prin voia lui Dumnezeu” (I Corinteni l, l), şi în alt loc: „pentru că stă asupra mea datoria” (I Corinteni 9, 16), şi când spune că a fost orânduit spre aceasta, toate nu sunt decât doborârea ambiţiei şi a mândriei. Căci după cum cel ce aleargă după o cinste care nu-i este dată de Dumnezeu, este vrednic de cea mai de pe urmă hulă, tot aşa şi cel ce a respins acea cinste şi a fugit, este răspunzător de alte păcate: de neascultare şi nesupunere.
Aceasta spunând-o Pavel chiar şi acum, la începutul epistolei către Timotei, zice astfel: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu”. Aici nu mai spune „Pavel chemat”, ci „după porunca lui Dumnezeu”. Ca nu cumva, deci, Timotei să pătimească ceva omenesc, crezând că apostolul vorbeşte cu el la fel ca şi cu ceilalţi ucenici, de aceea Pavel a început epistola astfel. Şi unde anume se vede că i-a poruncit lui, Dumnezeu? Se găseşte aceasta în Faptele Apostolilor, unde Duhul grăieşte: „Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul” (Faptele Apostolilor 13, 2). Şi pretutindeni scriind pune numele de apostol, învăţând prin aceasta pe ascultători să nu-şi închipuie că cele grăite sunt omeneşti, căci apostolul nimic nu ar grăi de la sine. Vorbind deci de numele de apostol, imediat el ridică cugetul ascultătorilor şi-1 îndreaptă spre cel ce a trimis epistola.
De aceea în toate epistolele sale el pune aceasta de la început, făcând cuvântul vrednic de credinţă, şi zicând astfel: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. Şi, cu toate acestea, nicăieri nu se vede că Tatăl porunceşte, ci în tot locul Hristos îi vorbeşte, şi-i zice: „Mergi, că eu te voi trimite departe, la neamuri”, şi iarăşi: „tu trebuie să stai înaintea Cezarului”. (Faptele Apostolilor 22, 21; 27, 24) Dar ceea ce Fiul porunceşte, aceea spune Scriptura că este porunca Tatălui, după cum şi ceea ce porunceşte Duhul spune că este a Fiului. Căci iată, de pildă a fost trimis de Duhul, a rost rânduit de Duhul, şi totuşi spune că porunca este a lui Dumnezeu. De ce? Nu cumva, poate, se împuţinează puterea Fiului, dacă apostolul a fost trimis din porunca Tatălui? Nicidecum, căci priveşte cum porunca aceasta a făcut-o comună. Căci, zicând: „după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, a adăugat imediat: „a Domnului Iisus Hristos, nădejdea noastră”. Priveşte cum el a pus denumirile cu siguranţă.
Şi, cu toate acestea, Psalmistul vorbeşte aceasta despre Fiul, zicând: „Nădejdea tuturor marginilor pământului” (Psalmi 64, 6), şi iarăşi fericitul Pavel, scriind în altă parte, zice: „Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu”. (I Timotei 4, 10) Este necesar ca dascălul să sufere primejdii, şi chiar mai multe decât ucenicii. „Bate-voi păstorul, zice, şi se vor risipi oile.” (Matei 26, 31) Deci, fiindcă se petrece acest fapt, diavolul suflă cu mai multă putere împotriva lor, ca cel ce în nimicirea unora trage cu sine şi risipirea altora, adică risipirea turmei. Căci dacă ucide oile, împuţinează turma; dar când pe păstor îl scoate din mijloc, desigur că va vătăma turma întreagă. Deci, dacă diavolul lucrează lucruri mari printr-o mică osteneală, şi dacă vatămă totul printr-un singur suflet, tocmai de aceia trebuie să ne îngrijim.
De aceea, chiar de la începutul epistolei, încurajându-1 şi înălţându-i sufletul, zice: „Mântuitor avem pe Dumnezeu şi nădejde pe Hristos. Multe pătimim noi, dar avem mari speranţe. Ne primejduim, ni se întind curse, însă avem Mântuitor; nu vreun om, ci pe însuşi Dumnezeu. Deci, nici Cel ce mântuieşte nu slăbeşte — căci este Dumnezeu – şi oricare ar fi primejdiile, nu ne vor împresura, nici nădejdea noastră nu va rămâne ruşinată, căci însuşi Hristos este nădejdea noastră. De aceea, zice, suferim primejdii, căci sau vom fi scăpaţi iute de ele, sau , hrănindu-ne cu bune speranţe, ne vom mântui”. Dar de ce oare nicăieri nu spune apostolul că este al Tatălui, ci al lui Hristos? Apoi el toate le face comune, şi Evanghelia zice că este a lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că „orice am pătimi, zice, nimic nu sunt cele de faţă”.
Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă, (l, 2) Chiar şi expresia aceasta este mângâietoare. Căci dacă a arătat credinţă, încât să devină fiu al lui Pavel, şi încă nu ca orice fiu, ci adevărat, apoi era drept să aibă curaj pentru cele viitoare. Căci în credinţa aceasta, chiar dacă faptele s-ar petrece contrar celor făgăduite şi aşteptate, să nu se teamă cineva, şi nici să se tulbure. Dar, iată că şi fiind fiu, şi încă adevărat fiu, cu toate acestea câtuşi de puţin nu este de aceeaşi fiinţă. Dar ce? Poate că era animal necuvântător? „Dar, zici tu, nu era din Pavel” – ca şi cum faptul doveditor ar fi de a se trage, sau a deriva din cineva. Dar ce? Era poate de o altă fiinţă? Nici aceasta? Căci spunând „fiu”, imediat a şi adăugat „întru credinţă”, adică era fiu adevărat, şi dintr-însul era. Nimic nu s-a schimbat, sau, mai bine zis, cu nimic nu s-a schimbat prin faptul că era asemănare după credinţă. Ceea ce se petrece şi cu lucrurile omeneşti, când sunt de aceeaşi fiinţă. Fiul este bunăoară la fel cu tatăl, însă nu la fel este la Dumnezeu, unde Fiul este cu mult mai apropiat de Tatăl . În privinţa tatălui şi a fiului, deşi prin esenţă sunt una şi aceeaşi, totuşi în multe altele se deosebesc: în culoare, în formă, în înţelepciune, în timp, în voinţă, în cele sufleteşti, în cele ale trupului, în cele din afară şi în multe altele se deosebesc unul de altul, dacă se face comparaţie între ei; pe când aici — raportul între Fiul şi Dumnezeu Tatăl — nimic din acele deosebiri nu există.
Expresia „după poruncă” este mai puternică decât expresia „chemat” — după cum zice şi în alt loc: „Întru Hristos Iisus eu v-am născut pe voi”, adică întru credinţă. Iar expresia „adevărat”, pe care o adaugă aici, înseamnă exact, şi mai presus de toţi ceilalţi, asemănarea ucenicului cu dascălul; voieşte cu alte cuvinte a arăta aici marea lui dragoste şi atenţie faţă de el.
Dar iată că şi aici particula „întru” este iarăşi pusă pentru a desemna credinţa. Priveşte apoi şi lauda cea mare când este numit nu numai fiu, ci încă şi fiu adevărat.
Har, milă, pace, zice, de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru. Dar de ce oare în celelalte epistole nicăieri n-a pus înainte mila, ci numai aici? Apoi şi aceasta este tot din marea lui iubire, părintească. Căci el se roagă şi doreşte cele mai multe bunuri fiului, temându-se pentru el şi tremurând chiar de grija lui — fiindcă astfel se temea, ca şi cum parcă nimic , n-ar fi făcut pentru el, ba chiar îngrijindu-se de slăbiciunile lui trupeşti — precum atunci când de pildă îi scrie, zicându-i: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni”. (I Timotei 5, 23) Dascălii mai ales au nevoie de o mai mare milă. „De la Dumnezeu Tatăl nostru, zice, şi Hristos Iisus, Domnul nostru”. Şi aici iarăşi apostolul arată mângâiere şi încurajare. Căci dacă Dumnezeu este Tată, Se şi îngrijeşte ca şi tatăl de copii. Ascultă pe Hristos zicând: „cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?” (Matei 7, 9)
Când am plecat în Macedonia, te-am îndemnat să rămâi în Efes (1,3). Priveşte bunătate la el! Cum nu întrebuinţează autoritatea de dascăl, ci cu glas de slugă îndeamnă, căci n-a zis „precum ţi-am poruncit sau ţi-am pus în vedere”, ci „precum te-am îndemnat”. Desigur că nu faţă de toţi ucenicii se purta el aşa, ci numai faţă de cei blânzi şi virtuoşi, pe când faţă de ceilalţi, de cei întinaţi, zic, şi neadevăraţi ucenici, se purta altfel, precum însuşi el scriind, zicea: „îndeamnă şi mustră cu toată tăria”. (Tit 2, 15) Şi aici priveşte ce spune: ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură. Deci, ce este aceasta? Nu era de ajuns oare epistola lui Pavel, pe care le-o trimisese? Nu! Căci faţă de scrisorile lui ei erau încă îndărătnici, precum erau şi mai înainte de acele scrisori. Dar apoi chiar şi el îşi petrecuse mult timp în această cetate, aici era şi acel templu al Artemisei (Dianei), şi tot aici a pătimit acele multe rele. Căci după ce s-a împrăştiat adunarea, Pavel, chemând în jurul său pe ucenici, după ce s-a închinat lor, a plutit cu corabia pe mare ducându-se în Macedonia, de unde iarăşi s-a întors. (Faptele Apostolilor, capitolele 19 şi 20)
Dar este demn de cercetat dacă acum Pavel a aşezat acolo pe Timotei, fiindcă-i zice: „Ca să porunceşti unora ca să nu înveţe o altă învăţătură”. Nu-i numeşte pe faţă, ca nu cumva să-i facă mai fără ruşine în mustrarea ce trebuia să le-o aducă. Erau aici oarecare pseudodidascali dintre iudei, care încercau să atragă iarăşi pe credincioşi la paza Legii (mozaice), ceea ce de altfel mai în toate epistolele o spune. Dar ei făceau aceasta nu doar că erau mişcaţi de cugetul lor, ci numai împinşi de slava deşartă, şi din dorul de a avea ucenici, de a se certa cu Pavel, şi de a- şi arăta pizma lor faţă de el. Aceasta vrea să zică prin cuvintele: „să nu înveţe o altă învăţătură”.
Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri. (I Tim 4) Prin cuvintele mituri sau basme, el nu înţelege Legea; să nu se înţeleagă una ca aceasta! Ci vrea să spună de acele falsificări, de acele mistificări şi de acele credinţe deşarte. Era în obiceiul multor iudei să-şi irosească vorba în lucruri de nimic: ca de pildă în numărarea părinţilor, moşilor şi strămoşilor, în felul acesta să aibă slavă în istorie, şi să se creadă a avea o mai mare experienţă.
„Ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri”. Şi ce vrea să însemne „nesfârşite”? Adică vorbe fără de sfârşit, sau fără nici un folos, sau cu greu de priceput nouă. Ai văzut cum ceartă ispitirea sau curiozitatea unora de a şti totul? Unde este credinţă, nu este nevoie de cercetare. Unde nu trebuie nimic a cerne, de ce să fie nevoie de cercetare? Cercetarea este răsturnarea credinţei. Că cel ce caută şi cercetează, niciodată nu află. Cel ce cercetează, nu poate să creadă. De aceea şi zice, ca să nu ne batem capul cu cercetări amănunţite; iar dacă cercetăm, apoi aceasta nu este credinţă, căci credinţa linişteşte cugetul. Dar atunci, cum de zice Hristos: „căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va descbide” şi „cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică”? (Matei 7, 7; loaii 5, 39) Dar acolo (în primul pasaj) prin expresia „căutaţi” el vorbeşte de cerere şi de o dorinţă arzătoare, pe când aici (în al doilea pasaj) expresia „cercetaţi Scripturile” nu este a unuia ce introduce în cugetul cuiva dorul de a cerne cuvintele în zadar, ci ale unuia ce tocmai că scoate acea poftă. A zis: „cercetaţi Scripturile”, adică, aflând şi cunoscând exactitatea lor, noi să facem aceasta nu pentru ca pururea să cercetăm, ci cercetând, să încetăm cu acest obicei.
Şi bine a zis el: „Porunceşte unora ca să nu înveţe o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă”. Bine a zis „lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu”, fiindcă mari lucruri a voit Dumnezeu să ne dea, însă raţionamentele noastre pământeşti nu primesc măreţia iconomiilor Lui. Prin urmare, acestea trebuie a veni prin credinţă, ceea ce este doctoria cea mai mare a sufletelor. Deci, cercetarea este contrară iconomiei lui Dumnezeu. Căci ce anume se lucrează prin credinţă? Aceea de a primi binefacerile Lui şi a ne face mai buni, şi de a nu ne îndoi de nimic, nici de a disputa şi a cerne, de ce aşa şi nu în alt mod, ci a fi liniştiţi în cugetul nostru. Căci ceea ce credinţa a reuşit şi a clădit, cercetarea a dărâmat. Cum a dărâmat? Lăsând cugetul să se ocupe cu cercetări zadarnice, credinţa căzând pe un plan secund.
„Nici să ia aminte la basme si la nesfârşite însirări de neamuri.” „Dar, zici tu, cu ce au vătămat genealogiile neamurilor?” Apoi Hristos zicea că prin credinţă trebuie să se mântuiască omul, iar ei se certau şi ziceau că nu trebuie credinţă. Dar fiindcă tăgăduirea lor era, sau avea influenţă numai în timpul de faţă, pe când urmările tăgăduirii în viaţa viitoare, avea nevoie de credinţă. Ei însă, preocupaţi cu observaţiile Legii, împiedicau credinţa. Mi se pare că aici el face aluzie şi la elini , când zice: „basme şi nesfârşite înşirări de neamuri”, ca cei ce-şi numărau pe zeii lor.
DESPRE CREDINŢĂ, ZĂDĂRNICIA RAŢIONALIZĂRII, şi ÎMPOTRIVA
CELOR CE SUSŢIN IDEEA PREDESTINĂRII
CELOR CE SUSŢIN IDEEA PREDESTINĂRII
Deci, iubiţilor, să nu luăm aminte la discuţii zadarnice. Căci de aceea am fost numiţi credincioşi, pentru ca fără clătinare să credem celor spuse, pentru ca deloc să nu ne îndoim. Că dacă cele grăite sunt omeneşti, ar trebui desigur a le cerne cu toată amănunţimea; iar dacă sunt ale lui Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să le preţuim şi să le credem; dacă însă nu credem, atunci nu vom şti nici că este Dumnezeu. Fiindcă ai să ştii că este Dumnezeu, dacă îl faci răspunzător? Întâia dovadă pe care tu o dai că ştii pe Dumnezeu, este de a crede toate cele grăite, fără a cere dovezi şi iarăşi dovezi. Aceasta o ştiu şi elinii, căci credeau în zeii lor, deşi o spuneau fără dovezi. Si de ce oare? Fiindcă sunt strănepoţi şi descendenţi din zei.
Ai văzut că şi elinii ştiu aceasta? Si ce spun eu de Dumnezeu, când ei făceau astfel şi fiind vorba de un om — voiesc a spune de Pitagora, acel fermecător şi mag, căci puneau înainte acea vestită axiomă: „el a zis”. Dar chiar şi pe temple era scrisă deasupra şi reprezenta tăcerea, acoperindu-şi gura cu degetul, şi strângându-şi cu putere buzele, inspirând tăcerea tuturor celor de faţă. Deci, dacă acelea sunt atât de respectate, apoi ale noastre nu trebuie respectate, ci sunt de râs? Cele ale elinilor după dreptate trebuie să fie cercetate, fiindcă sunt astfel; e vorba acolo de lupte, de dispute şi urmările acestora, pe când cele ale noastre se deosebesc cu totul de acelea. Căci pe acelea le-a descoperit înţelepciunea omenească, în timp ce pe acestea le-a descoperit şi învăţat harul Duhului Sfânt. Acelea sunt credinţe pline de prostie şi nebunie, iar acestea de adevărată înţelepciune. Acolo nu mai este ucenic, nici dascăl, ci toţi cercetează şi se ceartă, fie dascăl, fie ucenic. Pentru a crede, este nevoie de a cunoaşte, iar nu de a disputa; de a crede fără îndoială, iar nu de a pune înainte raţionamente omeneşti. Prin credinţă, toţi cei din vechime au fost lăudaţi, şi fără de aceasta toate se răstoarnă pe dos.
Şi ce spun eu de cele cereşti? Chiar cele de pe pământ dacă le vom examina, le vom afla în strânsă legătură cu credinţa. Nici afaceri băneşti, nici meşteşuguri şi, în fine, nimic din acestea nu poate fi fară credinţă. Dacă aici, unde e vorba de lucruri false, şi este nevoie de credinţă, apoi cu atât mai mult în cele duhovniceşti!
Această credinţă, deci, să o avem şi de ea să ne ţinem strânşi, căci numai aşa vom putea scoate din suflet acele credinţe vătămătoare, ca de pildă aceea că „aşa s-a născut, şi aşa i-a fost sortit (predestinat)”. Dacă noi vom crede că va fi înviere şi judecată, apoi pe toate acele credinţe deşarte vom putea să le scoatem din suflet. Crede că este Dumnezeu drept, şi nu vei mai crede că este naştere nedreaptă; crede că este Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi nu vei mai crede că este naştere dintre acelea care pe toate le răstoarnă pe dos. Crede că este pedeapsă şi împărăţia cerurilor, şi nu vei mai crede că este noroc din naştere, pe de o parte răsturnând în noi bunul simţ, iar pe de alta supunându-ne unei necesităţi şi unei vieţi silite. Să nu semeni, să nu răsădeşti, să nu pleci la armată, şi în fine să nu faci nimic, fiindcă numaidecât, vrând sau nevrând, vei întâmpina cele sortite de la naştere.
Dar atunci de ce mai avem nevoie de rugăciuni? De ce mai voieşti a te face creştin, dacă totul este sortit de la naştere? Fiindcă vei fi sub păcat. De unde sunt meşteşugurile? Sunt oare destinate de la naştere? „Da! Zici tu. Dar a fost ursit unuia să devină înţelept prin osteneli.” Arată-mi însă pe unul care să fi învăţat meşteşug fără osteneli. Astfel, meşteşugul se capătă nu de la naştere, ci cu multe osteneli. „Dar de unde vine, zici tu, că cineva fiind om rău este bogat, şi un altul fiind viclean, a căpătat moştenire de la tatăl său? Pe când un altul, deşi munceşte mult, totuşi este sărac?” Acestea într-una le pun ei înainte; toate numai cu privire la bogăţie şi sărăcie, şi nimic de virtute şi răutate. Dar tu nimic n-ai spus până acum; arată-mi dacă cineva sârguindu-se a devenit rău, sau dacă cineva trândăvindu-se a devenit bun. Căci dacă soarta are vreo putere, atunci trebuie să-şi arate puterea în cele mai mari: adică în virtute şi răutate, şi nicidecum în bogăţie şi sărăcie. „De unde, zici tu, vine boala peste unii, iar alţii totdeauna sunt sănătoşi? De unde vine, că unuia îi merg bine afacerile, iar altuia nu îi merg? De unde apoi vine că aceluia îi merg lucrurile după dorinţă, pe când acestuia i se pun în cale mii de mii de piedici?” Ei bine, depărtează-te de credinţa în naşterea cu noroc, şi atunci vei şti totul cu exactitate! Crede că este Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi atunci vei şti totul lămurit. „Dar nu pot, zici tu; nu mă lasă confuzia lucrurilor acestora de a întrevedea acea pronie (purtare de grijă), dacă toate acestea sunt ale lui Dumnezeu. Cum pot crede eu că Dumnezeu, Cel bun, dă averi unui desfrânat, unui spurcat, unui lacom, iar celui bun nu-i dă deloc? Cum să cred? Căci trebuie a crede din fapte”.
Bine! Aşadar, toate cele ce ai spus sunt ele rezultatul unei naşteri drepte sau nedrepte? „Nedrepte” zici. Dar oare cine a făcut această naştere nedreaptă? Oare Dumnezeu? „Nu, zici tu, ci este fără început, nenăscută.” Şi cum face astfel de lucruri, nefiind născută, sau fără început, fiindcă astfel de împrejurări sunt contrare… Deci, toate acestea nu sunt câtuşi de puţin lucruri ale lui Dumnezeu. Aşadar, să examinăm, cine a făcut cerul, pământul, marea, anotimpurile? Dacă în cele neînsufleţite a făcut atâta ordine şi atâta armonie, cu atât mai mult în noi, pentru care s-au făcut toate; este ca şi cum cineva s-ar îngriji de-o casă — care de altfel ar fi minunată — iar de cei ce locuiesc în ea nu s-ar îngriji.
Cine păzeşte în bună rânduială schimbarea anotimpurilor? Cine a aşezat legile cele înţelepte ale naturii? Cine a orânduit mersul zilei şi al nopţii? Toate acestea sunt superioare acelei „naşteri” sau ursite. „Nu, zici tu, ci s-au făcut de la sine, sau automat”. Dar cum ar fi putut să se facă automat, aflându-se într-o astfel de ordine? Deci, de unde şi cum sunt unii bogaţi, sănătoşi şi prosperi în afacerile lor? Unii prin lăcomie, alţii prin moştenire, iar alţii prin răpire. Şi de ce a îngăduit oare Dumnezeu? Fiindcă nu este aici răsplata, ci în viaţa viitoare; atunci arată-mi că se petrece ceva de acest fel. „Dar, zici tu, deocamdată dă-mi aici, şi dincolo nu voi mai cere”. De aceea nici nu ai. Că dacă tu, necăutând acea plăcere şi dorindu-le pe acestea de aici, ca şi cum le preferi aceleia, apoi cu cât mai mult când te vei şi bucura de acea plăcere curată? De aceea îţi arată ţie, că cele de aici nu sunt nimic, ci ne sunt indiferente. Căci spune-mi: a fi ceva adânc, sau întunecat, depărtat sau apropiat, oare nu este ceva indiferent? Aşa este şi bogăţia.
Spune-mi: în cele necesare oare nu deopotrivă s-a dat tuturor, ca de pildă destoinicie spre virtute, împărţirea deopotrivă a darurilor duhovniceşti? Dacă ai cunoaşte binefacerile lui Dumnezeu, atunci nu te-ai fi indignat de acestea, ci te-ai bucura deopotrivă cu alţii, nici n-ai fi căutat şi nici n-ai fi umblat după lăcomie, ştiind egalitatea lor (a darurilor). După cum o slugă, având hrană şi haine şi îmbrăcăminte din partea stăpânului şi, în fine, din toate celelalte bucurându-se deopotrivă cu ceilalţi, iar dacă poate ar avea pe cap mai multe fire de păr, sau unghii mari, prin aceasta ar crede că are ceva mai mult decât ceilalţi; cam în felul acesta este şi cel ce cugetă lucruri mari în zadar.
De aceea ne-a depărtat pe noi de asemenea lucruri, ca să stingă din noi o asemenea nebunie, pentru ca dorul de acestea să-1 mute la cer. Dar noi nici aşa nu ne cuminţim. După cum pe copil îl lipseşte tatăl său de cele copilăreşti, dacă are ceva copilăresc, şi dacă preferă acestea în locul celor trebuitoare, pentru ca astfel şi fără de voia lui să-1 îndrepte spre desăvârşire, tot aşa face şi Dumnezeu cu omul, pentru a-1 îndrepta spre cer. „Dar de ce, zici tu, lasă pe cei răi să se îmbogăţească?” Pentru că nu se interesează atât de mult de ei. Cum apoi lasă şi pe cei drepţi? Nu El îi face să fie săraci, ci numai îngăduie aceasta.
Acestea ni s-au spus acum într-un mod superficial, precum unora ce nu cunosc Scripturile. Iar dacă am vrea să credem şi să fim cu luare-aminte la cuvintele lui Dumnezeu, n-am avea nevoie de vorbele acestea, căci toate le-am şti. Pentru ca să afli că bogăţia nu este nimic, nici sănătatea, nici slava, eu îţi voi arăta pe mulţi care puteau să se îmbogăţească, şi totuşi, nu s-au îmbogăţit, care puteau să fie sănătoşi, şi cu toate acestea şi-au slăbit trupurile lor prin nevoinţe, care puteau să se bucure de slavă, şi totuşi se străduiesc să fie dispreţuiţi. Nimeni fiind bun, nu râvneşte de a fi rău. Acestea deci să le râvnim, ca unele ce sunt cu adevărat bune, ca astfel să ne bucurăm şi de bunurile viitoare, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Ai văzut că şi elinii ştiu aceasta? Si ce spun eu de Dumnezeu, când ei făceau astfel şi fiind vorba de un om — voiesc a spune de Pitagora, acel fermecător şi mag, căci puneau înainte acea vestită axiomă: „el a zis”. Dar chiar şi pe temple era scrisă deasupra şi reprezenta tăcerea, acoperindu-şi gura cu degetul, şi strângându-şi cu putere buzele, inspirând tăcerea tuturor celor de faţă. Deci, dacă acelea sunt atât de respectate, apoi ale noastre nu trebuie respectate, ci sunt de râs? Cele ale elinilor după dreptate trebuie să fie cercetate, fiindcă sunt astfel; e vorba acolo de lupte, de dispute şi urmările acestora, pe când cele ale noastre se deosebesc cu totul de acelea. Căci pe acelea le-a descoperit înţelepciunea omenească, în timp ce pe acestea le-a descoperit şi învăţat harul Duhului Sfânt. Acelea sunt credinţe pline de prostie şi nebunie, iar acestea de adevărată înţelepciune. Acolo nu mai este ucenic, nici dascăl, ci toţi cercetează şi se ceartă, fie dascăl, fie ucenic. Pentru a crede, este nevoie de a cunoaşte, iar nu de a disputa; de a crede fără îndoială, iar nu de a pune înainte raţionamente omeneşti. Prin credinţă, toţi cei din vechime au fost lăudaţi, şi fără de aceasta toate se răstoarnă pe dos.
Şi ce spun eu de cele cereşti? Chiar cele de pe pământ dacă le vom examina, le vom afla în strânsă legătură cu credinţa. Nici afaceri băneşti, nici meşteşuguri şi, în fine, nimic din acestea nu poate fi fară credinţă. Dacă aici, unde e vorba de lucruri false, şi este nevoie de credinţă, apoi cu atât mai mult în cele duhovniceşti!
Această credinţă, deci, să o avem şi de ea să ne ţinem strânşi, căci numai aşa vom putea scoate din suflet acele credinţe vătămătoare, ca de pildă aceea că „aşa s-a născut, şi aşa i-a fost sortit (predestinat)”. Dacă noi vom crede că va fi înviere şi judecată, apoi pe toate acele credinţe deşarte vom putea să le scoatem din suflet. Crede că este Dumnezeu drept, şi nu vei mai crede că este naştere nedreaptă; crede că este Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi nu vei mai crede că este naştere dintre acelea care pe toate le răstoarnă pe dos. Crede că este pedeapsă şi împărăţia cerurilor, şi nu vei mai crede că este noroc din naştere, pe de o parte răsturnând în noi bunul simţ, iar pe de alta supunându-ne unei necesităţi şi unei vieţi silite. Să nu semeni, să nu răsădeşti, să nu pleci la armată, şi în fine să nu faci nimic, fiindcă numaidecât, vrând sau nevrând, vei întâmpina cele sortite de la naştere.
Dar atunci de ce mai avem nevoie de rugăciuni? De ce mai voieşti a te face creştin, dacă totul este sortit de la naştere? Fiindcă vei fi sub păcat. De unde sunt meşteşugurile? Sunt oare destinate de la naştere? „Da! Zici tu. Dar a fost ursit unuia să devină înţelept prin osteneli.” Arată-mi însă pe unul care să fi învăţat meşteşug fără osteneli. Astfel, meşteşugul se capătă nu de la naştere, ci cu multe osteneli. „Dar de unde vine, zici tu, că cineva fiind om rău este bogat, şi un altul fiind viclean, a căpătat moştenire de la tatăl său? Pe când un altul, deşi munceşte mult, totuşi este sărac?” Acestea într-una le pun ei înainte; toate numai cu privire la bogăţie şi sărăcie, şi nimic de virtute şi răutate. Dar tu nimic n-ai spus până acum; arată-mi dacă cineva sârguindu-se a devenit rău, sau dacă cineva trândăvindu-se a devenit bun. Căci dacă soarta are vreo putere, atunci trebuie să-şi arate puterea în cele mai mari: adică în virtute şi răutate, şi nicidecum în bogăţie şi sărăcie. „De unde, zici tu, vine boala peste unii, iar alţii totdeauna sunt sănătoşi? De unde vine, că unuia îi merg bine afacerile, iar altuia nu îi merg? De unde apoi vine că aceluia îi merg lucrurile după dorinţă, pe când acestuia i se pun în cale mii de mii de piedici?” Ei bine, depărtează-te de credinţa în naşterea cu noroc, şi atunci vei şti totul cu exactitate! Crede că este Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi atunci vei şti totul lămurit. „Dar nu pot, zici tu; nu mă lasă confuzia lucrurilor acestora de a întrevedea acea pronie (purtare de grijă), dacă toate acestea sunt ale lui Dumnezeu. Cum pot crede eu că Dumnezeu, Cel bun, dă averi unui desfrânat, unui spurcat, unui lacom, iar celui bun nu-i dă deloc? Cum să cred? Căci trebuie a crede din fapte”.
Bine! Aşadar, toate cele ce ai spus sunt ele rezultatul unei naşteri drepte sau nedrepte? „Nedrepte” zici. Dar oare cine a făcut această naştere nedreaptă? Oare Dumnezeu? „Nu, zici tu, ci este fără început, nenăscută.” Şi cum face astfel de lucruri, nefiind născută, sau fără început, fiindcă astfel de împrejurări sunt contrare… Deci, toate acestea nu sunt câtuşi de puţin lucruri ale lui Dumnezeu. Aşadar, să examinăm, cine a făcut cerul, pământul, marea, anotimpurile? Dacă în cele neînsufleţite a făcut atâta ordine şi atâta armonie, cu atât mai mult în noi, pentru care s-au făcut toate; este ca şi cum cineva s-ar îngriji de-o casă — care de altfel ar fi minunată — iar de cei ce locuiesc în ea nu s-ar îngriji.
Cine păzeşte în bună rânduială schimbarea anotimpurilor? Cine a aşezat legile cele înţelepte ale naturii? Cine a orânduit mersul zilei şi al nopţii? Toate acestea sunt superioare acelei „naşteri” sau ursite. „Nu, zici tu, ci s-au făcut de la sine, sau automat”. Dar cum ar fi putut să se facă automat, aflându-se într-o astfel de ordine? Deci, de unde şi cum sunt unii bogaţi, sănătoşi şi prosperi în afacerile lor? Unii prin lăcomie, alţii prin moştenire, iar alţii prin răpire. Şi de ce a îngăduit oare Dumnezeu? Fiindcă nu este aici răsplata, ci în viaţa viitoare; atunci arată-mi că se petrece ceva de acest fel. „Dar, zici tu, deocamdată dă-mi aici, şi dincolo nu voi mai cere”. De aceea nici nu ai. Că dacă tu, necăutând acea plăcere şi dorindu-le pe acestea de aici, ca şi cum le preferi aceleia, apoi cu cât mai mult când te vei şi bucura de acea plăcere curată? De aceea îţi arată ţie, că cele de aici nu sunt nimic, ci ne sunt indiferente. Căci spune-mi: a fi ceva adânc, sau întunecat, depărtat sau apropiat, oare nu este ceva indiferent? Aşa este şi bogăţia.
Spune-mi: în cele necesare oare nu deopotrivă s-a dat tuturor, ca de pildă destoinicie spre virtute, împărţirea deopotrivă a darurilor duhovniceşti? Dacă ai cunoaşte binefacerile lui Dumnezeu, atunci nu te-ai fi indignat de acestea, ci te-ai bucura deopotrivă cu alţii, nici n-ai fi căutat şi nici n-ai fi umblat după lăcomie, ştiind egalitatea lor (a darurilor). După cum o slugă, având hrană şi haine şi îmbrăcăminte din partea stăpânului şi, în fine, din toate celelalte bucurându-se deopotrivă cu ceilalţi, iar dacă poate ar avea pe cap mai multe fire de păr, sau unghii mari, prin aceasta ar crede că are ceva mai mult decât ceilalţi; cam în felul acesta este şi cel ce cugetă lucruri mari în zadar.
De aceea ne-a depărtat pe noi de asemenea lucruri, ca să stingă din noi o asemenea nebunie, pentru ca dorul de acestea să-1 mute la cer. Dar noi nici aşa nu ne cuminţim. După cum pe copil îl lipseşte tatăl său de cele copilăreşti, dacă are ceva copilăresc, şi dacă preferă acestea în locul celor trebuitoare, pentru ca astfel şi fără de voia lui să-1 îndrepte spre desăvârşire, tot aşa face şi Dumnezeu cu omul, pentru a-1 îndrepta spre cer. „Dar de ce, zici tu, lasă pe cei răi să se îmbogăţească?” Pentru că nu se interesează atât de mult de ei. Cum apoi lasă şi pe cei drepţi? Nu El îi face să fie săraci, ci numai îngăduie aceasta.
Acestea ni s-au spus acum într-un mod superficial, precum unora ce nu cunosc Scripturile. Iar dacă am vrea să credem şi să fim cu luare-aminte la cuvintele lui Dumnezeu, n-am avea nevoie de vorbele acestea, căci toate le-am şti. Pentru ca să afli că bogăţia nu este nimic, nici sănătatea, nici slava, eu îţi voi arăta pe mulţi care puteau să se îmbogăţească, şi totuşi, nu s-au îmbogăţit, care puteau să fie sănătoşi, şi cu toate acestea şi-au slăbit trupurile lor prin nevoinţe, care puteau să se bucure de slavă, şi totuşi se străduiesc să fie dispreţuiţi. Nimeni fiind bun, nu râvneşte de a fi rău. Acestea deci să le râvnim, ca unele ce sunt cu adevărat bune, ca astfel să ne bucurăm şi de bunurile viitoare, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
