l iunie
• Pomenirea Sfîntului Iustin Martirul şi Filosoful
Iustin s-a născut din părinţi elini în oraşul samaritean Sichem, care mai tîrziu s~a numit Nablus [numindu-se aşa şi pînă în ziua de astăzi]. El s-a născut la una sută cinci ani după întruparea Mîntuitorului. El a căutat cu rîvnă înţelepciunea printre filosofi, mai întîi printre stoici, mai tîrziu printre peripatetici, apoi printre pitagoreici, iar la urmă printre platonicieni. Chiar dacă filosofia lui Platon nu-1 satisfăcea deloc, el totuşi a aderat la ea timpul cel mai îndelungat, negăsind nimic mai bun care să-1 atragă. Dar prin Pronia dumnezeiască Iustin a întîlnit un bătrîn încuviinţat şi îmbunătăţit care a clătinat din temelii convingerile lui platoniciene şi i-a arătat cu putere că omul nu-L va putea cunoaşte niciodată pe Dumnezeu Cel de necuprins dacă Dumnezeu însuşi nu Se va coborî pînă la om şi i Se va descoperi Singur. Bătrînul i-a mai arătat lui Iustin că Dumnezeu S-a şi descoperit oamenilor, arătînd adevărul cel despre El în Cărţile Sfintei Scripturi. Iustin începu să citească
Sfintele Scripturi şi se făcu un creştin din ce în ce mai convins. Cu toate acestea, el nu voit să primească îndată Sfîntul Botez sau să fie numit de alţii Creştin, pînă ce nu s-a convins personal de falsitatea acuzaţiilor pe care păgînii le aduceau
creştinilor. Sosind la Roma îmbrăcat în mantia de filosof, el şi-a atras îndată respectul celor de acolo, cîştigînd de asemenea şi mulţi aderenţi. El a fost martor la martiriile sfinţilor Ptolemeu şi Luchian. Văzînd cu ochii lui torturile la care erau supuşi oameni nevinovaţi doar pentru că erau şi se numeau creştini, el a scris o Apologie a creştinilor şi învăţăturilor creştine pe care a prezentat-o împăratului Antonin şi Senatului roman, împăratul a citit cu atenţie Apologia şi a poruncit oprirea presecuţiilor împotriva creştinilor. Iustin a luat cu sine un exemplar al acestui decret semnat de împărat şi a pornit cu el spre Asia unde, cu ajutorul lui, a salvat mulţi creştini de la torturi şi de la moarte. După aceea el a revenit la Roma. Cînd persecuţiile au reînceput sub împăratul Marc Aureliu, el a scris altă Apologie şi a trimis-o şi acestui împărat. Dar un filosof şarlatan, cinicul Crescens, din
invidie 1-a denunţat pe Iustin că este creştin, invidie stîrnită de aceea că Iustin întotdeauna era mai tare decît el în disputele filosofice. Astfel Iustin a fost aruncat în închisoare. Dorind moartea lui Iustin şi temîndu-se ca nu cumva pînă la urmă el să-şi poată dovedi nevinovăţia înaintea curţii, Crescens a prins o ocazie şi 1-a otrăvit pe Iustin în închisoare. Aşa s-a sfirşit alergarea acestui mare apărător al Credinţei Creştine, care s-a strămutat la locaşurile cele cereşti şi veşnic binecuvîntate la anul 166.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Iustin, Hariton, Harita, Evelpist, Ierax, Peon, Valerian şi lusîus
Aceştia cu toţii au luat mucenicia la Roma, în timpul împăratului Marc Aureliu şi al prefectului Rusticus. Cînd Rusticus a întrebat: «Credeţi voi că dacă veţi muri pentru Hristos veţi primi vreun avantaj în ceruri?» Sfîntul Iustin i-a zis: «Noi nu credem, noi ştim cu siguranţă». Lor atunci li s-au tăiat capetele, iar anul era 163. Ei astfel s-au strămutat în locaşurile cereşti ale veşnicei împărăţii a lui Hristos Domnul.
• Pomenirea Sfîntului Preacuvios Agapit de la Peşterile Kievene
Agapit a fost un doctor fără de arginţi. El a fost ucenicul Sfîntului Antonie de la Lavra Peşterilor. El a vindecat oameni cu rugăciunea şi cu leacuri din ierburi, din care însuşi pregătea un fel de pîine. In acest fel el 1-a vindecat pe cneazul Vladimir Monotnahul, din care pricină Agapit s-a făcut vestit pretutindeni. Din invidie faţă de el, medical personal al cneazului, un armean, a început să-1 jignească pe Agapit. Cînd însuşi Agapit a căzut bolnav, armeanul a venit la el şi, examinîndu-1, i-a zis că nu mai avea decît trei zile de trăit, şi că dacă totuşi nu va muri, atunci el, armeanul, se va face monah. Agapit atunci i-a zis că Domnul i-a descoperit lui că va muri nu în trei zile, ci în trei luni. După cum s-a şi întîmplat.
După moartea lui Agapit, armeanul a venit la Lavra Peşterilor din Kiev şi 1-a rugat stăruitor pe stareţ să-1 tundă monah, deoarece, a zis el, Agapit i s-a înfăţişat în vis şi i-a amintit de făgăduinţa lui. Aşa s-a pocăit fostul invidios, făcîndu-se monah smerit prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, Care doreşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Sfîntul Agapit s-a odihnit în
Domnul cam pe la anul 1095.
Cîntare de laudă la Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful
Cel care este al lui Hristos, Pentru Hristos moare.
Sfîntul Iustin, apărătorul adevărului, Puterea lui Hristos a recunoscut-o
Şi în scris a mărturisit-o.
El fără teamă tot imperiul l-a cutreierat Apărîndu-ipe drepţi, pe pagini înfierîndu-i. El cu adevărul a strălucit în întreaga lume. El din cetate păgînească era,
Chiar din cetatea celor zece leproşi Vindecaţi de Hristos Domnul, Leproşi pe care El, Mîntuitorul,
i-a vindecat doar cu cuvîntul. Acum a lui Iustin lepr-a minciunii Vindecatu-sa desăvîrşit
Prin puterea credinţei lui în Hristos. El pe creştini i-a apărat ca un tată.
El nebunia păgînă puternic o a vădit. împăraţilor el le-a grăit adevărul,
El sfeşnic luminos a fost, pînă ce flacăra l-a mistuit, Pînă ce vicleanul confrate Trupul i l-a ucis.
Dar îngerii sufletul lui
Purtatu-l-au la ceruri,
In Raiul de unde ca un soare străluce, întocmai ca şi-a lui Apologie, Proslăvind pînă azi numele lui Iustin,
Si învăţînd lumea ce înseamnă adevărul.
Cugetare
Nimeni pe pămînt nu L-au calomniat cu mai multă neruşinare pe Stăpînul Hristos decît evreii. Talmudul lor colcăie de răutate şi otravă la adresa Domnului. Dar toate acele calomnii sînt respinse chiar de cel mai proeminent istoric al evreilor, losif Flaviu, un rabin şi un învăţat care a trăit la sfîrşitul veacului întîi după Hristos. losif scrie: «în acel timp trăia Hristos, un bărbat înţelept, dacă ne este legiuit a-L numi fiinţă omenească; căci El lucra minuni colosale, şi era învăţător celor care iubeau să primească învăţătură. El a atras la Sine pe mulţi dintre evrei, dar şi pe mulţi dintre neamuri. El a fost Hristosul. Iar cînd Pilat, din pricina învinuirilor aduse de bătrînii poporului nostru, a fost nevoit să-L condamne la
răstignire, mulţi dintre cei care L-au iubit de la început nu L-au părăsit nici pînă în ultima clipă. El S-a înfăţişat a treia zi înaintea lor înviat în carne şi oase, aşa cum au prorocit prorocii noştri din vechime, care de asemenea multe alte lucruri despre
El au prorocit. Iar secta Creştinilor, care se numeşte astfel după Numele Lui, există pînă în ziua de astăzi. » Iată cum a scris un bărbat evreu care nu a crezut în
Hristos, dar a fost în schimb un intelectual şi un învăţat neaservit prejudcăţilor şi răutăţii.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata vindecare a soacrei lui Petru:
La cum Domnul a luat-o de mînă pe femeia cuprinsă de figuri, iar frigurile au lăsat-o, şi femeia s-a ridicat şi le-a slujit celor din casă; La cum Domnul poate să mă vindece chiar şi pe mine de frigurile patimilor, astfel încît să mă pot ridica şi eu imediat şi să-I slujesc Lui din tot duhul meu.
Predică Despre care este începutul înţelepciunii
Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Pildele lui Solomon l :7).
De ar şti cineva numărul întreg al stelelor de pe cer, şi numele toate ale peştilor din mare, şi numărul fierlor de iarbă din cîmpii şi obiceiurile toate ale tuturor fiarelor pădurii, dar nu ar avea frica de Dumnezeu, atunci cunoaşterea lui ar fi asemenea apei dintr-un ciur. Iar cunoaşterea aceasta 1-ar face pe acel om mai laş şi mai înspăimîntat în faţa morţii decît cel mai ignorant dintre oameni.
De ar putea cineva să ghicească toate gîndurile oamenilor şi să prezică soarta omenirii şi să dea pefaţă toate tainele pe care pămîntul le ascunde în măruntaiele lui, dar nu ar avea frica de Dumnezeu, atunci cunoaşterea lui ar fi precum laptele vărsat într-un vas spurcat, pe care nimeni nu-1 poate bea. Iar în ceasul morţii lui, înţelepciunea unui astfel de om nu ar străluci nici măcar cît un cărbune aprins fără flacără, ci i-ar face noaptea morţii lui încă şi mai întunecoasă.
Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Căci cum ar putea vreodată sfirşi bine cel care nici nu a început vreodată bine? Căci oricine a luat-o din capul locului pe o cărare greşită trebuie mai întîi să se întoarcă înapoi de unde a pornit, şi să păşească
din nou, dar pe cărarea dreaptă. Cel care nu are frica de Dumnezeu nu poate avea dragoste faţă de Dumnezeu. Dar ce spunem noi? Mai bine să zicem că cel care nu are frică de Dumnezeu nu poate avea nici credinţă în Dumnezeu. Cei mai mari nevoitori, cei care îşi omorau patimile şi care trăiau în înfrînare zi şi noapte timp de cîte patruzeci şi cincizeci de ani, erau pînă la moarte plini de frica de Dumnezeu, şi aceştia, cei mai sfinţi dintre oamenii muritori, strigau din adîncul sufletului lor în ceasul morţii: «Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!»
Frica de Dumnezeu este sarea oricărei evlavii. Dacă nu avem sarea aceasta, atunci toată evlavia noastră este tară vlagă şi insipidă. Frica de Dumnezeu încinge mijloacele noastre, înfrânează stomacurile noastre, ne face inima să fie mereu trează, ne disciplinează mintea, şi ne biciuieşte mereu voinţa. Căci unde s-ar mai afla pocăinţa fără frica de Dumnezeu? Unde smerenia? Unde înfrînarea? Unde curăţia? Unde răbdarea? Unde slujirea aproapelui şi ascultarea?
O fraţilor, să îmbrăţişăm şi noi acest cuvînt al sfîntului adevăr: Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. O Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, sădeşte frica Ta în inimile noastre,
Căci noi pre Tine Te slăvim şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.
