“O, Preasfântă, de viaţă făcătoare nedespărţită şi a toate făcătoare Treime: Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, Unule, Adevăratul Dumnezeu şi Făcătorul nostru, primeşte această de acum mulţumire a noastră; trimite-ne nouă darul şi puterea din înălţimea Sfântului Tău locaş, ca, toate poftele trupeşti călcându-le, să vieţuim întru toată buna cinstire şi curăţie până la sfârşitul vieţii noastre, pururea lăudând preasfânt numele Tău, şi cântând: Aliluia! ”

marți, 24 mai 2011

ÎMPOTRIVIREA DINTRE FIREA
CĂZUTĂ ŞI PORUNCILE EVANGHELIEI

Dacă te vei renega pe tine însuţi şi vei renunţa constant la propriile tale raţionamente, la voia ta proprie, la propria ta dreptate sau - ceea ce înseamnă acelaşi lucru - la raţiunea, la voia şi la dreptatea firii noastre căzute, cu scopul de a înrădăcina în tine înţelepciunea, voia şi dreptatea divină pe care Dumnezeu însuşi ne învaţă în Sfânta Evanghelie, firea căzută va declanşa în tine un război înverşunat împotriva Evangheliei şi împotriva lui Dumnezeu. Spiritele căzute vor veni în ajutorul naturii căzute.

Nu ceda şi cu atât mai puţin nu descuraja: luptând cu hotărâre îţi arăţi fermitatea şi statornicia voinţei. Aruncat la pământ, ridică-te. Tras pe sfoară şi dezarmat, înarmează-te din nou. Învins, întoarce-te neîntârziat în luptă. Este foarte folositor să observi în tine propria-ti cădere, precum şi aceea a întregii omeniri. Este absolut necesar să recunoşti şi să studiezi cum această cădere se manifestă în dispoziţiile inimii şi în mişcarea gândurilor. Este esenţial pentru tine să-ţi constaţi slăbiciunea raţiunii şi voinţei tale.

Vederea căderii tale este o vedere duhovnicească. Vederea neputinţei tale este de asemenea o vedere spirituală. Într-o asemenea vedere mintea este spectator. Ea ne-a fost dăruită prin harul botezului: sub efectul harului orbirea minţii se împrăştie, şi ea începe să vadă clar pe câmpul său de luptă ascetică ceea ce nu putea pătrunde până atunci. Ea va descoperi nişte realităţi pe care nici nu le bănuia până atunci.

De vederea duhovnicească a stării de cădere a omului este legată o alta: aceea a îngerilor căzuţi. Această vedere este de asemenea una duhovnicească, un dar al harului (conf. Ps. 91, 11). Şi aici mintea este un spectator. Prin împlinirea poruncilor, prin efortul de a împlini cât mai deplin, mintea începe încet, încet, să discearnă spiritele căzute în gândurile şi sentimentele pe care le nasc în ea; ea începe să discearnă comerţul păgubos pe care-l fac fiinţele omeneşti cu spiritele căzute, înrobirea oamenilor de către aceste spirite care, prin intrigăria şi viclenia lor, caută să le piardă. În vederile duhovniceşti nu-i nimic sensibil; ele se capătă prin grija statornică de a împlini poruncile Evangheliei şi de a lupta împotriva gândurilor şi simţămintelor păcătoase. Cel ce n-a experimentat aceste vederi nu poate avea nici cea mai mică idee despre ele şi nici nu ştie măcar că ele există.

În Psaltire Duhul Sfânt a redat cu putere confruntările şi luptele ostaşilor lui Hristos împotriva propriei firi căzute şi împotriva spiritelor căzute. De aceea călugării primelor veacuri învăţau Psaltirea pe dinafară, şi se foloseau de cuvintele Duhului pentru a cere în rugăciuni izbăvirea din prăpastia ispitelor şi smulgerea din gura vrăjmaşului diavol.

CITIREA EVANGHELIEI ŞI A SCRIERILOR PĂRINŢILOR

Cum am spus mai înainte, obligaţia principală pentru un novice este de a studia Evangheliile şi întreg Noul Testament (întreg Noul Testament de altfel poate fi numit “Evanghelie”, pentru că nu conţine altceva decât învăţătura evanghelică). Pentru început va studia poruncile Domnului din Evangheliile lui Matei şi Luca. Studierea şi punerea în practică a acestor două Evanghelii vor face mult mai uşor de înţeles alte scrieri ale Noului Testament. La citirea Evangheliilor mai trebuie adăugată citirea comentariului pe care îl face fericitul Teofilact al Bulgariei. Lectura acestui comentariu este indispensabilă; ea permite înţelegerea corectă a Evangheliei, si în consecinţă punerea minuţioasă a ei în practică. Pe de altă parte, canoanele Bisericii cer ca Scriptura să fie interpretată în acord cu comentariile patristice şi nu arbitrar.

Lăsându-ne conduşi în înţelegerea Evangheliei de explicaţiile acestui sfânt Părinte, ale cărui comentarii sunt primite şi întrebuinţate de Biserică, noi vom rămâne credincioşi tradiţiei bisericeşti.

Pentru vremea noastră sunt foarte utile scrierile Sfântului Tihon de Zadonsk. Adresându-se tuturor, ele constituie un ghid foarte bun pentru atleţii lui Hristos atât mireni cât şi călugări trăitori într-o obşte, într-o mănăstire de sine, sau isihaşti petrecători în singurătate. Harul lui Dumnezeu i-a inspirat acestui sfânt ierarh scrieri care răspund în mod special nevoilor vremurilor noastre, pentru că aduc clarificări preţioase la studierea Evangheliei.

în orice mănăstire, indiferent de rânduială sau organizare, nimic nu-l poate împiedica pe un călugăr să trăiască după poruncile Evangheliei. Aceasta o spun pentru a-i încuraja şi a-i calma pe cei ce sunt, cu motiv sau fără motiv, nemulţumiţi de felul în care merge mănăstirea lor. Pentru un călugăr este mai sigur a căuta pricina nemulţumirii sale în sine însuşi, decât în anturajul său sau în circumstanţele exterioare. Atunci când te judeci pe tine însuţi inima îşi capătă liniştea, în concluzie n-ar trebui preferată o mănăstire bine organizată alteia mai distinsă, întrucât depinde de noi, dar nu totdeauna este aşa situaţia.

Fixându-ţi ca regulă de viaţă cercetarea şi punerea în practică a poruncilor Evangheliei, şi având grijă să nu te laşi antrenat de diferite orientări singulare şi cu totul întâmplătoare din diferite scrieri patristice, poţi să începi lectura lor; această lectură îţi va permite să te familiarizezi într-un fel aşa de intim şi de precis cu asceza monahală care este, cu siguranţă, complicată şi grea, dar nu lipsită de bucurie. În acelaşi timp, când se citesc scrierile patristice, e bine de păstrat o anume ordine şi mai ales să nu fie grabă.

Trebuie început prin a citi cărţile scrise pentru călugării din mănăstirile de obşte, ca de pildă „Învăţăturile Sfântului Dorotei al Gazei”, „Cuvintele Sfântului Teodor Studitul”, „Corespondenţa Sfântului Varsanufie cel Mare cu Ioan Văzătorul”, începând cu răspunsul 216 (răspunsurile precedente se adresează mai mult pustnicilor şi în consecinţă se potrivesc mai puţin începătorilor), Scara Sfântului Ioan Scărarul, „Scrierile” Sfântului Efrem Sirul, „Aşezăminîele mănăstireşti” şi „Convorbirile duhovniceşti” ale Sfântului Ioan Casian.

Mai târziu, după un răstimp suficient de lung, se pot citi operele Părinţilor scrise pentru isihaşti, ca „Filocalia”, „Apoftegmele”, „Cuvintele ascetice” ale lui Isaia Pustnicul, „Discursurile ascetice” ale Sfântului Isaac Sirul, „Tratatele” lui Marcu Ascetul, „Cuvintele” şi „Omiliile” duhovniceşti ale Sfântului Macarie cel Mare, scrierile în proză şi „Imnele” Sfântului Simeon Noul Teolog, şi alte scrieri asemănătoare ale Părinţilor asupra vieţii active.

Toate aceste opere aparţin categoriei de scrieri privitoare la viaţa activă sau ascetică, căci ele se preocupă de nevoinţa călugărului. Sfântul Ioan Scărarul a spus: .”pentru a duce o viaţă activă, citeşte cărţile care se preocupă de ea”. Cărţile privitoare la viaţa activă îi încurajează pe călugări la nevoinţa călugărească, în mod special la rugăciune, în ce priveşte citirea scrierilor altor Sfinţi părinţi care orientează înspre meditaţie şi contemplaţie, pentru un nevoitor insuficient purificat de patimi, este prematură.

VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI

Prin “fărâmituri” noi am înţeles în capitolul anterior viaţa duhovnicească aşa cum ea este îngăduită de Providenţa divină în vremea noastră. Ea este întemeiată pe principiile primite, în lucrarea de mântuire, din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi; aceste principii trebuie să fie însoţite de sfaturi şi poveţe primite de la părinţii şi fraţii contemporani. De bună seamă este vorba de ascultarea călugărilor de altădată, dar sub o formă diferită, adaptată slăbiciunii noastre, care mai întâi de toate este de natură spirituală, în vremurile străvechi dascălii purtători de Duh transmiteau ucenicilor lor, de-a dreptul, sub înrâurirea voii lui Dumnezeu, ceea ce le permitea să progreseze rapid. Astăzi călugării trebuie să caute ei înşişi voia lui Dumnezeu în Scriptură şi sunt, în consecinţă, adesea expuşi ezitărilor şi greşelilor prelungite; de aceea progresele lor nu sunt rapide. Aceasta este voia lui Dumnezeu în ce ne priveşte. Noi trebuie să ne supunem ei şi să o respectăm cu mulţumire.

Viaţa noastră mănăstirească actuală, dusă în lumina Scripturilor şi sfaturilor părinţilor şi fraţilor noştri, este întărită prin exemplul iniţiatorului monahismului, Sfântul Antonie cel Mare. El nu era legat de un bătrân printr-o ascultare strictă, în timpul primelor sale însingurări, el trăia izolat şi-şi căuta învăţătura în Scripturi şi alături de diferiţi părinţi şi fraţi: de la unul a învăţat abstinenţa; de la altul blândeţea, răbdarea şi umilinţa; de la un al treilea o strictă veghere asupra lui însuşi şi o linişte interioară. El se străduia să-şi însuşească practica fiecărui monah, fiind, în măsura posibilului, ascultător faţă de toţi, smerindu-se în faţa tuturor şi rugându-se lui Dumnezeu neîncetat.

Aşa fă şi tu, novice fiind. Fii ascultător faţă de superior şi faţă de celelalte autorităţi din mănăstire, fără făţărnicie şi servilism; încearcă o ascultare liberă de orice linguşire şi adulare: fii ascultător prin dragostea de Dumnezeu. Fii gata să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii când ei îţi cer lucruri care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, nici regulei şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar în nici un caz să nu ascultaţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din cauza fermităţii şi refuzului de a plăcea oamenilor.

Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi în virtuţi şi înţelepciune; dar nu primi sfaturile lor decât cu o extremă prudenţă şi circumspecţie. Nu te entuziasma de un sfat lăsându-te condus de prima impresie. Din cauza firii tale pasionale şi orbirii tale, un sfat vătămător şi inspirat de o patimă îţi poate plăcea datorită ignoranţei şi lipsei de experienţă, şi pentru faptul că el corespunde unei patimi ascunse în sinea ta. Cu lacrimi şi suspine cere-i lui Dumnezeu să nu-ţi îngăduie să aluneci de la voia Sa sfântă pentru a urma o voinţă omenească căzută, a ta sau a aproapelui tău, a sfătuitorului tău. Cu ajutorul Evangheliei cercetează-ţi gândurile tale şi pe ale aproapelui tău şi sfaturile lui. Oamenilor mândri şi închipuiţi le place să înveţe şi să dea sfaturi. Nu le pasă de valoarea sfaturilor lor.

Nu-şi dau seama că le pot pricinui celorlalţi suferinţe ireparabile prin sfaturile lor absurde, chiar dacă un debutant fără experienţă le acceptă cu încredere oarbă, cu entuziasmul trupului şi sângelui. Ei doresc succese, oricare ar fi natura acestor succese, oricare le-ar fi originea. Vor să-i impresioneze pe începători şi să şi-i supună moral loruşi. Au nevoie de laudele oamenilor. Vor să fie socotiţi sfinţi, buni sfătuitori, stareţi, dascăli cu darul discernământului. Au nevoie să-şi hrănească mândria nesătulă, orgoliul. Rugăciunea Proorocului a fost totdeauna actuală, dar în mod special astăzi: “Măntuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit” (Ps. 11, l-2).

O cuvântare falsă şi făţarnică este în acelaşi timp rea şi nefastă. Pentru a te feri de o asemenea atitudine este de neapărată trebuinţă să-ţi iei măsuri de prevenire. “Cercetează Sfânta Scriptură, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, în mod deosebit ale celor ce s-au preocupat de viaţa ascetică, şi comparând învăţătura lor cu poveţele şi conduita dascălului tău vei putea vedea ca într-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti. Dacă poveţele lui sunt în acord cu Sfânta Scriptură, tu le poţi primi şi păstra în suflet, dar dacă ele sunt false şi rele tu trebuie să le respingi ca să nu cazi în greşală. Căci trebuie să ştii că sunt numeroşi impostorii şi dascălii mincinoşi care au apărut în zilele noastre”.

Sfântul Simeon trăia în veacul al zecelea după Hristos; încă în vremea aceea se ridica în Sfânta Biserică glasul unui drept care deplângea lipsa adevăraţilor povăţuitori, purtători de Duh, şi marele număr de învăţători mincinoşi.

Cu trecerea veacurilor învăţătorii competenţi ai monahismului au devenit din ce în ce mai rari. Sfinţii Părinţi tind progresiv să recomande ca povăţuitor Sfânta Scriptură şi scrierile patristice. Sfântul Nil Sorski făcând aluzie la părinţii ce au trăit înaintea lui scrie: “nu-i un lucru neînsemnat să-ţi găseşti un dascăl singur, care să-ţi poată sluji de ghid pentru această lucrare minunată. Poate fi numit singur cel ale cărei fapte şi idei sunt conforme cu Sfânta Scriptură, şi care au dobândit discernământul spiritual. Dar atunci, în consens cu ceea ce zic Sfinţii Părinţi, este extrem de dificil să găseşti un adevărat povăţuitor care poate să te înveţe aceste lucruri. Dar acum, când numărul lor s-a împuţinat foarte tare, trebuie să-l cauţi cu toată sârguinţa. In acelaşi timp, dacă nu l-ai găsit, Sfinţii Părinţi ne poruncesc să ne punem sub ascultarea şcolii Sfintei Scripturi, ascultând de Domnul însuşi care ne zice: “cercetaţi Scripturile, căci voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5, 39). “Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră” (Romani 15, 4).

Sfântul Nil Sorski trăia în veacul al cinsprezecelea. El a întemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde s-a consacrat rugăciunii într-o singurătate profundă. Este bine pentru părinţii duhovniceşti de astăzi să asculte cu câtă umilinţă şi discreţie vorbeşte Sfântul Nil despre sfaturile pe care le da fraţilor. “Nimeni nu trebuie, din neglijenţă, să ţină ascunse cuvintele lui Dumnezeu, ci trebuie să-şi mărturisească slăbiciunea sa; în acelaşi timp nu trebuie să ascundă adevărul Iui Dumnezeu, pentru că altfel făcând va încălca poruncile Lui. Să nu ascundem cuvintele lui Dumnezeu, ci să le facem cunoscute. Sfintele Scripturi şi cuvintele Sfinţilor părinţi sunt aşa de numeroase ca şi firicelele de nisip în mare; cercetându-le fără osteneală, noi îi vom învăţa pe cei ce vin la noi şi au nevoie de ele. Mai precis, nu suntem noi cei ce învăţăm, căci nu suntem vrednici de a face acest lucru, ci sunt Sfinţii Părinţi care-l fac plecând de la Sfânta Scriptură”.

Avem aici modelul cel mai potrivit pentru îndrumarea duhovnicească din vremurile noastre. El este “în mod absolut salutar şi pentru dascăl, şi pentru ucenic. El este expresia exactă a unui progres spiritual echilibrat. El implică refuzul prezumţiilor, aroganţei şi temerarei nebunii în care cad cei ce caută să-i imite formal pe Varsanufie cel Mare sau pe alţi părinţi vestiţi, fără să fi primit harul pe care aceia l-au primit. Ceea ce la Părinţi era expresia unei prezenţe îmbelşugate a Sfântului Duh, vădeşte la aceşti imitatori nechibzuiţi şi făţarnici o ignoranţă profundă, orbire, mândrie şi încredere în ei înşişi.

Fraţi preaiubiţi, să vestim Cuvântul lui Dumnezeu cu toată umilinţa şi cu toată cucernicia posibilă, recunoscându-ne pe noi înşine vrednici de această misiune şi ferindu-ne de mândria care-i atacă violent pe oamenii supuşi patimilor, atunci când aceştia îi învaţă pe fraţii lor. Gândiţi-vă la aceasta: că vom da răspuns pentru orice cuvânt nefolositor ce ne iese din gură (Mt. 12,36); va fi teribil să dăm socoteală de Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit cu mândrie şi din motiv de slavă deşartă! “Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?” (Ps. 11,3-4).

Domnul va pierde pe cei ce caută propria lor mărire şi nu mărirea lui Dumnezeu. Să ne temem de ameninţarea lui Dumnezeu. Să spunem un cuvânt ziditor când este de neapărată trebuinţă, nu ca nişte învăţători, ci ca oamenii care au ei înşişi nevoie să fie învăţaţi şi care se străduiesc să se lase pătrunşi de învăţătura dată de către Dumnezeu în Cuvântul său preasfânt.

“După darul pe care l-a primit fiecare, zice Sfântul Apostol Petru, slujiţi-vă de el spre folosul tuturor, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; temându-se şi respectându-L pe Dumnezeu, nu impunându-şi propriile idei; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să Se slăvească prin lisus Hristos” (l Petru 4, 10-11).

Cine acţionează în numele său propriu, acţionează pentru propria sa glorie. El se oferă pe sine şi pe cei ce îl ascultă ca jertfă lui Satan. Cine acţionează în numele Domnului, acţionează pentru mărirea lui Dumnezeu; el îşi câştigă mântuirea sa şi a semenului său prin Domnul, singurul Mântuitor al oamenilor. Să ne fie teamă a da unui începător învăţături negândite, nefondate pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe o înţelegere spirituală a acestui Cuvânt. Este mai bine să-ţi recunoşti propria ignoranţă decât să răspândeşti o învăţătură vătămătoare sufletelor. Să ne ferim de un mare dezastru; a-l transforma pe un slujitor al lui Dumnezeu (un începător credul) în slugă a oamenilor (l Cor. 7, 27), determinându-l să împlinească voia căzută a unui om în locul voii preasfinte a lui Dumnezeu.

Simpla relaţie între cel ce dă sfaturi şi ucenicul care le primeşte, este cu totul alta decât raportul dintre un bătrân şi un novice care împlineşte o ascultare necondiţionată, care s-a făcut rob în numele Domnului. Un simplu sfat nu implică împlinirea lui necondiţionată: poţi să-l urmezi sau nu. Sfătuitorul nu-şi asumă nici o responsabilitate pentru un sfat, dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, nu din propria sa iniţiativă, ci la cererea insistentă a celui ce îl cere. La fel, cel ce a primit un sfat nu este legat de el; el are libertatea de a aprecia şi a decide dacă urmează sau nu sfatul primit. Este clar că alternativa sfaturilor, care corespund întru totul Sfintei Scripturi, corespunde nevoilor vremurilor noastre de decadenţă.

Să subliniem faptul că Părinţii interzic să dai sfaturi altora din proprie iniţiativă, fără a fi solicitat de ei: a lua iniţiativa de a da sfaturi altora este semn că-ţi atribui o cunoştinţă şi o demnitate spirituală, ceea ce este probă evidentă de orgoliu şi orbire. Sigur că acest lucru nu se referă la superiori, nici la cei cu responsabilitatea de a învăţa tot timpul, fiind necesar ca ei să facă acest lucru cu fraţii care le-au fost încredinţaţi, fără a fi solicitaţi (2 Tim. 4,2). Dar dacă ei vizitează alte mănăstiri, trebuie să urmeze sfatul dat de Sfântul Macarie al Alexandriei Sfântului Pahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie de felul de a învăţa şi judeca pe fraţi. Avva Macarie i-a răspuns: “Invaţă-i şi judecă-i pe cei ce îţi sunt supuşi, dar nu-i judeca pe cei dinafară”. Toţi superiorii care doresc să placă lui Dumnezeu au păstrat şi continuă să păstreze acest sfat.

IUBIREA APROAPELUI ESTE MIJLOCUL PRIN CARE SE CÂŞTIGĂ DRAGOSTEA DE DUMNEZEU

Mântuitorul lumii a rezumat toate poruncile Sale în două porunci principale: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40).

Cu toate că porunca iubirii lui Dumnezeu este cu atât mai mare decât iubirea chipului lui Dumnezeu, care este omul, pe cât Dumnezeu este superior chipului său, porunca iubirii aproapelui serveşte de temelie pentru porunca iubirii lui Dumnezeu. Dacă nu s-a pus fundaţie în zadar se lucrează la construirea clădirii: fără ea, nu se va putea pune niciodată început. Prin iubirea de aproapele noi ajungem la iubirea de Dumnezeu. Pentru un creştin a-L iubi pe Dumnezeu este tot una cu a-L iubi pe Hristos (cf. l Ioan 2, 23), şi a-l iubi pe aproapele înseamnă a-L iubi pe Hristos în aproapele. Iubindu-ne aproapele, în Domnul, adică asa cum Hristos ne-a poruncit, dobândim dragostea de Hristos; ori a-L iubi pe Hristos înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu.

Legătura care uneşte dragostea de Dumnezeu de dragostea de aproapele este formulată într-un mod fericit de către Sfântul Ioan Teologul în prima sa epistolă. După învăţătura lui, nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără a-l iubi mai întâi pe fratele tău. Şi iubirea de fratele nostru constă în a împlini faţă de el poruncile Domnului (cf. 2 Ioan l, 6).

Acest lucru este afirmat şi de către sfinţii dascăli ai monahismului. Sfântul Antonie cel Mare a spus: “De aproapele nostru depinde şi viaţa şi moartea (sufletească). Părăsindu-l pe aproapele îl părăsim pe Dumnezeu; smintindu-l pe fratele nostru păcătuim împotriva lui Dumnezeu.” Sfântul Ioan Colov, unul dintre cei mai mari din pustia Scetică, a zis: “Este imposibil să construieşti o casă începând de la acoperiş, ci trebuie să începi construcţia cu fundaţia şi să o ridici până la acoperiş”. Când a fost întrebat ce înseamnă fundaţia a răspuns: “Fundaţiile sunt aproapele nostru: pe el trebuie să-l câştigăm, să începem cu el. Pe el sunt întemeiate toate poruncile lui Hristos”. Sfântul Marcu Ascetul a zis: “Nu te poţi mântui altfel decât prin aproapele tău”. Toţi sfinţii părinţi sunt unanimi în a gândi şi învăţa astfel: este învăţătura creştină în general, învăţătura Bisericii, învăţătura lui Hristos.

Să fii foarte atent în dobândirea iubirii de aproapele; pe ea sunt întemeiate viaţa ta monahală şi lupta ta ascetică. Să-l iubeşti pe aproapele urmând poruncile Evangheliei şi nu poruncile inimii. Iubirea înrădăcinată de Dumnezeu în firea noastră a fost pervertită prin cădere şi nu se mai poate manifesta corect. Sub nici un motiv n-o lăsa să acţioneze de capul ei. Lucrările ei şi-au pierdut puritatea, ele sunt urâciune în faţa lui Dumnezeu, sunt o jertfă pângărită. Roadele ei distrug sufletul, duc la moarte. Iubeşte-l pe semenul tău în felul următor: nu te mânia pe el şi nu-l urî pe el; nu-i face reproşuri, nu-i aduce injurii, nu-l bârfi, nu-i vorbi aspru.

Cât stă din tine fii în pace cu el; smereşte-te în faţa lui; nu te răzbuna împotriva lui, nici direct, nici indirect, în toate domeniile, în care este posibil, cedează înaintea lui. Dezobişnuieşte-te de a te contrazice şi a intra în dispută; înlătură aceste două atitudini care sunt semne de orgoliu şi de iubire de sine. Vorbeşte-i de bine pe cei care zic rău de tine; răsplăteşte răul cu bine. Roagă-te pentru cei ce te copleşesc cu tot felul de împotriviri, de loviri, de mizerii şi de persecuţii (Cf. Matei 5, 2l-48). Sub nici un motiv nu judeca pe cineva, nici nu încerca să vezi dacă o persoană este bună sau rea, ci fixează-ţi privirea asupra unui singur om rău de care tu vei răspunde în faţa lui Dumnezeu: de tine însuţi.

Comportă-te faţă de semenul tău aşa cum ţi-ar plăcea să se comporte el faţă de tine (Cf. Matei 7, l-l2). Din toată inima iartă-le oamenilor greşelile lor, ca şi Tatăl Cel ceresc, (}e asemenea, să-ţi ierte nenumăratele greşeli şi să te scape de greutatea păcatelor tale care te pot duce în legăturile iadului pentru totdeauna (Matei 18,23-35).

Nu te ataşa de aproapele tău, mai ales pentru o patimă trupească; prin “aproapele” se înţelege nu numai un bărbat, ci şi o femeie

. Dacă totuşi, atins de o săgeată a vrăjmaşului, tu ai suferit într-un chip neprevăzut influenţa lui, nu-ţi pierde curajul, ştiind că noi purtăm în noi o dispoziţie înnăscută de a fi biruiţi de tot felul de patimi şi că acest lucru li s-a întâmplat şi sfinţilor celor mari. Fă toate eforturile posibile pentru a tămădui, în sfârşit, nu-i pricinui nici un rău fratelui tău bârfind dimpreună cu el şi ajungând prea familiar, vizitându-l prea des.

Dacă tu te comporţi în această manieră faţă de fratele tău îi vei arăta şi tu vei dobândi această dragoste de aproapele pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi şi care-I place, şi prin aceasta vei avea acces la dragostea de Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: “Evită de a te lega printr-o prietenie exclusivă cu o persoană oarecare, oricine ar fi, mai ales cu novicii, chiar dacă ţi se pare că viaţa acestor persoane este impecabilă şi în afară de orice presupunere. Căci în cele mai multe cazuri, dragostea duhovnicească riscă să se transforme în dragoste pătimaşă, şi vei cădea în suferinţe inutile. Lucrul acesta li se întâmplă adesea celor care fac eforturi duhovniceşti. Tu trebuie să devii un străin faţă de cei pe care-i cunoşti în lume, şi să-i iubeşti pe toţi oamenii cu aceeaşi măsură”.

Sfântul Isaac Sirul a spus: “Prietenia faţă de un tânăr este din pricina desfrânării, şi lui Dumnezeu nu-I place. Pentru această rană nu există leac. Dar cel ce-i iubeşte pe toţi oamenii la fel, prin compasiune şi fără deosebire, a atins desăvârşirea. Un tânăr care s-a legat de altul este vrednic de plâns de către cei ce au dreaptă judecată. Iar bătrânul care se ataşează de un tânăr a căpătat o patimă şi mai scârboasă decât cea a unui tânăr. Căci şi atunci când va vorbi cu el despre virtute, inima îi este rănită”.

SMERENIA ÎN RELAŢIILE CU SEMENII UN MIJLOC DE A AJUNGE LA DRAGOSTEA DE APROAPELE

Dragostea faţă de aproapele este precedată şi însoţită de smerenie. Ura faţă de semenul nostru este precedată de critică, de denigrare, de bârfă şi de dispreţ, cu alte cuvinte, de mândria noastră.

Sfinţii călugări îşi aduc aminte mereu de cuvintele Domnului Hristos: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Ei nu se apucă să cerceteze dacă semenul lor este vrednic sau nu de stima lor; ei nu acordă nici o atenţie nenumăratelor greşeli ale acestora. Dar ei erau foarte atenţi să nu piardă din vedere că semenul nostru este chipul lui Dumnezeu, şi că Hristos însuşi este atent la ceea ce-i facem, îngerul căzut din mândrie detestă o asemenea atitudine; el face tot ce poate pentru a-l înşela fără a fi băgat în seamă. Atitudinea smerită este străină înţelepciunii trupeşti şi simţuale a naturii umane căzute, şi trebuie să avem o atenţie deosebită pentru a o păstra în memorie. Este nevoie de un efort interior susţinut şi de o colaborare cu harul divin pentru a o avea constant prezentă în minte când este vorba de relaţiile cu fraţii noştri. Dar până ce, prin mila lui Dumnezeu, ne însuşim în mod real o asemenea atitudine, ea suscită cea mai curată dragoste de oameni, aceeaşi pentru toţi fără deosebire. O asemenea dragoste are o singură cauză: Hristos, cinstit şi iubit în tot omul.

Această atitudine devine izvorul unei dulci căinţe, a unei ardente rugăciuni făcută fără osebire şi cu mare reculegere. Avva Dorotei avea obiceiul să-i spună ucenicului său, avva Dositei, de câte ori acesta se lăsa cuprins de mândrie: “Dositei, tu eşti mânios. Nu-ţi este ruşine să te mânii şi să-l superi pe fratele tău? Nu ştii tu că el este Hristos, şi că tu-l superi pe Hristos?”

Marele Sfânt, care a fost Apolos, le zicea adesea ucenicilor săi referitor la primirea fraţilor străini care veneau la el, că trebuie să-i cinsteşti cu o metanie până la pământ, pentru că nu te prosterni în faţa lor, ci în faţa lui Dumnezeu. “Ai văzut pe fratele tău? L-ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău? spunea el. Lucrul acesta l-am primit de la Avraam (cf Facere 18). Şi că trebuie să-i primim pe fraţi şi să fim ospitalieri cu ei, am învăţat de la Lot care-i silea pe îngeri să petreacă noaptea în casa sa” (Facere 18).

Acest fel de a gândi şi de a se comporta l-au avut toţi călugării din Egipt, foarte vestiţi în întreaga lume prin asceza călugărească şi prin darurile Sfântului Duh. Aceşti călugări s-au arătat vrednici de a fi prevestiţi de dinainte de proorocul David: “oamenii rugăciunii veni-vor din Egipt” (Ps. 67, 32).

Sfântul Ioan Casian, scriitor bisericesc din veacul al IV-lea, relatează următoarele: “Din dorinţa de a cunoaşte învăţăturile bătrânilor, am pornit din părţile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiţi cu atâta bucurie, încât nici o rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă aşa cum ne deprinsese la mănăstirile din Palestina. Oriunde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri şi vineri. Intrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta uşurinţă peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns: “Postul mă însoţeşte tot timpul, iar pe voi, care curând veţi pleca, nu vă voi putea ţine necontenit cu mine. Postul, deşi este folositor şi trebuincios, e totuşi o ofrandă dăruită de bună voie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învăţătură ca o obligaţie. Prin urmare prin voi primindu-L pe Hristos, trebuie să-L hrănesc (Matei 10,40). Iar după plecarea voastră, voi putea despăgubi omenia, ce v-am arătat-o pentru El, printr-un post mai crâncen, asupra mea”, în adevăr. “Pot oare fiii nunţii să fie trişti, câtă vreme Mirele este cu El?” (Matei 9, 15), însă după ce va fi plecat atunci vor posti în libertate” (Aşezămintele Monahale V, 24).

Dacă trăieşti într-o mânăstire cu fraţi, consideră-te pe tine singur ca păcătos, şi pe toţi fraţii, fără excepţie, ca pe nişte îngeri. Intru toate dă-le întâietate. Când este preferat aproapele tău bucură-te şi socoate lucrul acesta ca cel mai drept. Vei ajunge uşor la o asemenea stare de spirit încât vei evita întâlnirile prea dese şi familiaritatea cu ceilalţi. Dimpotrivă, dacă-ţi vei permite relaţii prea strânse şi comportări prea libere cu ei, nu vei fi niciodată vrednic a ajunge la măsura duhovnicească a sfinţilor, şi nu vei putea zice niciodată cu sinceritate Apostolului: “lisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. l, 15).

Datorită smereniei tale în raporturile cu ceilalţi şi datorită dragostei pentru ei, împietrirea inimii tale va slăbi încet, încet. Ea va ceda ca o piatră grea ce este rostogolită să intre într-un mormânt, şi inima va putea renaşte pentru legături duhovniceşti cu Dumnezeu, pentru care, până aici, era moartă. O nouă perspectivă se deschide ochilor duhovniceşti care vor descoperi mulţimea rănilor pricinuite de păcat întregii firi omeneşti căzute. Ea va recunoaşte starea sa jalnică în faţa lui Dumnezeu şi-i va implora mila. Inima va conlucra cu mintea prin tânguirea ei şi printr-o umilă înduioşare. Acesta este începutul rugăciunii adevărate.

Dimpotrivă, Sfântul Isaac Sirul aseamănă rugăciunea omului plin de resentimente cu seminţele aruncate pe piatră. Acelaşi lucru se poate spune despre rugăciunea celui ce-l judecă şi-l urăşte pe aproapele său. Nu numai că Dumnezeu nu primeşte rugăciunea omului orgolios şi irascibil, ci şi îngăduie Acelui ce se roagă în această stare de spirit, să suporte diferite ispite foarte umilitoare pentru ca, lovit şi încovoiat de ele, să regăsească umilinţa faţă de semenul său şi dragostea de oameni. Rugăciunea este expresia dragostei călugărului faţă de Dumnezeu (Scara XXVIII, 33).

DESPRE RUGĂCIUNE

Rugăciunea este fiica poruncilor Evangheliei, dar ea este de asemenea, după părerea generală a Sfinţilor Părinţi, mama tuturor virtuţilor prin unirea minţii omului cu Duhul Domnului. Virtuţile care provoacă rugăciunea diferă de cele ce izvorăsc din ea: primele cresc din suflet şi sunt psihice; ultimele sunt duhovniceşti. Rugăciunea este mai înainte de toate împlinirea primei şi celei mai importante dintre cele două porunci în care se cuprind Legea, Proorocii şi Evanghelia (Cf. Matei 22, 37-40). Ii este cu neputinţă omului să se îndrepte cu tot gândul său, cu toată puterea sa şi cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, dacă lucrarea aceasta n-o face rugăciunea care înviază morţii şi-i readuce la viaţă prin lucrarea harului.

Rugăciunea este oglinda sporirii în duhovnicie a călugărului. Examinându-şi rugăciunea, călugărul poate vedea clar dacă a ajuns la mântuire, sau dacă el se zbate în marea învolburată a patimilor, departe de limanul sfânt. Pentru a putea discerne el îl are exemplu pe David care, adresându-se lui Dumnezeu în rugăciunea sa, îi zice: “întru aceasta am cunoscut că m-ai voit, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine. Iar pe mine pentru nerăutatea mea m-ai sprijinit şi m-ai întărit înaintea Ta, în veac” (ps. 40, 1l-l2). Aceasta vrea să spună: eu văd Doamne că Tu te-ai milostivit de mine şi că m-ai primit, căci, prin puterea rugăciunii mele, eu am devenit în stare de a alunga victorios toate gândurile, închipuirile şi simţămintele provenite de la vrăjmaşul. Această bunătate şi milostivire a lui Dumnezeu pentru om se vădeşte atunci când şi omul resimte bunătate şi milă faţă de semeni, şi când îi iartă pe toţi cei ce l-au supărat (cf. Matei 6,14-l5; 7, 2; Luca 6, 37-38).

Rugăciunea trebuie să fie îndeletnicirea principală a călugărului. Ea trebuie să fie centrul spre care converg şi de care se leagă toate nevoinţele ascetice. Prin rugăciune călugărul se leagă strâns cu Domnul şi “este un duh cu El” (l Cor. 6, 17). De la intrarea în mănăstire, el trebuie să înveţe neapărat să se roage într-un fel corect pentru a putea progresa în rugăciune şi aşa să-şi lucreze mântuirea. Justeţea şi progresul rugăciunii se izbeşte de firea noastră stricată şi de îngerii căzuţi care se străduiesc să ne ţină în subjugare, în această stare de cădere şi de îndepărtare de Dumnezeu care le este comună oamenilor şi îngerilor căzuţi.

PREGĂTIREA PENTRU RUGĂCIUNE

Datorită importanţei covârşitoare a rugăciunii, pentru ea trebuie să ne pregătim dinainte. “Mai înainte de a tăgădui, pregăteşte-te, şi nu fi ca omul care ispiteşte pe Domnul” (Sir.18, 23). “Cei ce pornim să ne înfăţişăm înaintea împăratului şi să vorbim cu El, zice Sfântul Ioan Scărarul, să nu facem drumul nepregătiţi, ca nu cumva văzându-ne de departe că nu avem arme şi haine cuvenite înfăţişării înaintea Lui, să poruncească slujitorilor şi dregătorilor Lui să ne lege şi să ne arunce departe de faţa Lui, iar cererile noastre să Ie rupă şi să ni le azvârle în faţă (Scara XXXVIII, 3).

Pentru a ne pregăti, trebuie să începem cu înlăturarea oricărei judecăţi asupra semenului nostru şi a oricărei supărări. Această pregătire ne-a poruncit-o Domnul însuşi: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11, 25 - 26). Urmarea pregătirii constă, datorită credinţei noastre, în supunerea şi încredinţarea totală voii sfinte a lui Dumnezeu, în înlăturarea îngrijorărilor. Trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie, atitudine care naşte pocăinţa şi smerenia duhului. Singurul sacrificiu pe care Dumnezeu îl primeşte de la firea omenească căzută este pocăinţa în duh. “Că de ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat”, zice Proorocul lui Dumnezeu, în numele tuturor oamenilor căzuţi şi care rămân în starea de cădere; nu numai că o oarecare jertfa parţială, a trupului sau a sufletului, nu te face plăcut lui Dumnezeu, ci chiar “arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17-l8). Sfântul Isaac Sirul ne relatează următoarea maximă spusă de un alt Sfânt Părinte: “Dacă cineva nu se recunoaşte de păcătos, rugăciunea lui nu este primită de Dumnezeu”.

Stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu celui nevăzut ca şi cum l-ai vedea, şi cu siguranţă că El te va vedea şi te va privi atent. Stai în faţa lui Dumnezeu celui nevăzut cum stă un criminal în faţa unui judecător sever şi imparţial, convins de nenumăratele lui greşeli şi condamnat la moarte. Este bine aşa: tu stai în faţa Stăpânului tău suveran şi în faţa Judecătorului tău; stai în faţa Judecătorului în ochii căruia “nimeni din cei vii nu-i drept” (Ps. 142,2), care biruieşte întotdeauna când judecă (ps. 50, 5), dar care nu condamnă pe nimeni până când, în nespusa Lui iubire de oameni, îl iartă pe om de păcate şi “nu intră la judecată cu robul Său” (Ps. 142, 2). încercând frica lui Dumnezeu şi percepând, sub efectul acestei frici, prezenţa Sa în timpul rugăciunii, vei vedea fără să vezi, duhovniceşte, pe Cel nevăzut, şi vei înţelege că rugăciunea este starea în faţa nemitarnicului tribunal al lui Dumnezeu.

Stai în timpul rugăciunii cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, drept pe picioarele tale şi neclintit. Susţine-ţi rugăciunea prin strângerea inimii, prin suspine izvorâte din profunzimea sufletului şi prin belşug de lacrimi, în timp ce te rogi o atitudine exterioară cuviincioasă este esenţială, şi-i ajută îndeosebi pe cei ce sunt angajaţi în nevoinţa rugăciunii, mai ales pe începătorii a căror dispoziţie sufletească se confruntă în mare măsură cu atitudinea trupului.

Apostolul ne porunceşte să ne predăm harului când ne rugăm: “stăruiţi în rugăciune, zice el; nu vă împotriviţi cu nici o grijă” (Col. 4, 2; Fii. 4, 6). El mărturiseşte că această predare este poruncită de Dumnezeu: “Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos lisus, pentru voi” (l Ţes. 5, 17-l8). Ce înseamnă să ne predăm harului? înseamnă să-L preamărim pe Dumnezeu pentru nenumăratele faceri de bine faţă de tot omul şi faţă de fiecare în parte. O asemenea atitudine aduce sufletului o seninătate minunată, şi cu toate relele ce ne înconjoară, ea ne umple de bucurie. Predându-se harului, omul capătă o credinţă vie care-l face să alunge toate îngrijorările, să calce în picioare toată frica de oameni şi de draci, şi să se lase pe de-a întregul în voia lui Dumnezeu.

Această dispoziţie interioară este cea mai bună pregătire pentru rugăciune. “Deci precum aţi primit pe Hristos, zice Apostolul, aşa să umblaţi întru El. înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Insul, întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, şi prisosind în ea cu mulţumire” (Col. 2, 6-7). “Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă… Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Fii. 4, 4-6).

Importanţa acestei asceze spirituale pe care o lucrează harul este amănunţit expusă în Corespondenţa Sfântului Varsanufie cel Mare cu Ioan Profetul.

ATENŢIA DIN TIMPUL RUGĂCIUNII

Prezenţa şi conlucrarea necontenită a atenţiei în timpul rugăciunii este neapărat trebuincioasă. Datorită atenţiei, rugăciunea devine binele propriu, personal, al celui ce se roagă; dacă atenţia lipseşte, rugăciunea îi rămâne exterioară. Când atenţia este prezentă, rugăciunea dă roade îmbelşugate, dar când este absentă, produce spini şi pălămidă. Roadele rugăciunii stau în iluminarea duhului, într-o smerită înduioşare a inimii şi în reînnoirea sufletului prin viaţa Duhului; spinii şi pălămidă constau în lenevirea sufletului, în părerea de sine fariseică care se naşte dintr-o inimă împietrită, care se mulţumeşte şi se laudă cu mulţimea rugăciunilor spuse şi cu timpul petrecut recitându-le.

Atenţia care apără în mod absolut rugăciunea de toate împrăştierile, de gânduri nefolositoare şi de vagabondajul imaginaţiei, este un dar al harului dumnezeiesc. Noi ne manifestăm sincer dorinţa de a primi acest dar - el ni se acordă prin har pentru mântuirea sufletului - sforţându-ne să fim atenţi ori de câte ori ne rugăm. Atenţia “metodică” - numim aşa atenţia noastră câtă vreme nu este susţinută de har - constă, conform sfatului Sfântului Ioan Scărarul, în închiderea duhului nostru în cuvintele rugăciunii. Dacă, din lipsa experienţei în lucrarea rugăciunii, duhul nostru nu reuşeşte să rămână închis în cuvinte şi scapă, noi trebuie să-l readucem. In starea sa de cădere, duhul nostru este în mod natural nestatornic şi înclinat să se împrăştie în toate părţile. Dar Dumnezeu îi poate da statornicie, şi o va face în momentul voit în funcţie de statornicia şi de răbdarea noastră în nevoinţa.

Ceea ce contribuie în mod deosebit la păstrarea atenţiei când te rogi este pronunţarea rugăciunii foarte rar. Adică fără grabă, în aşa fel încât duhul tău să poată rămâne cu uşurinţă “închis” în cuvintele rostite, fără a-i scăpa un singur cuvânt. Pronunţă-le cu voce auzibilă când te rogi singur: acest lucru de asemenea te va ajuta să-ţi fixezi atenţia.

Se poate cu uşurinţă - şi trebuie făcut acest lucru - să exersezi rugăciunea spusă cu atenţie atunci când îţi împlineşti “canonul de rugăciune” în chilie. Frate, nu te scârbi de o oarecare monotonie şi sforţare până ce te obişnuieşti cu rânduiala călugărească de la chilie, în special cu rugăciunea. Apucă, la vremea potrivită, arma atotputernică a rugăciunii, şi învaţă să te foloseşti de ea ori de câte ori ai ocazia.

Rugăciunea este atotputernică datorită lui Dumnezeu Atotputernicul care lucrează în ea. Ea este “sabia Duhului, adică Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17). în esenţă ea constă în a te ţine în prezenţa lui Dumnezeu şi în a te uni cu El; ea este împăcarea omului cu Dumnezeu, mama şi fiica lacrimilor, podul care ne ajută să trecem peste ispite, zid de apărare împotriva mâhnirilor, pierderea vrăjmaşilor, lucrare neîncetată, izvorul virtuţilor, pricina darurilor duhovniceşti, sporire tainică, nutriment al sufletului, iluminarea minţii, încetarea deznădejdii, semnul speranţei, izbăvirea de întristare, bogăţia călugărilor.

La început trebuie să te sforţezi a te ruga; dar curând rugăciunea începe să-ţi aducă mângâiere. Această mângâiere face nevoinţa noastră mai uşoară şi ne încurajează să perseverăm. Dar va trebui totuşi ca toată viaţa să ne silim la rugăciune, puţini fiind nevoitorii care, datorită unei mari mângâieri adusă de har, au depăşit necesitatea acestui efort.

Rugăciunea ajută la mortificarea omului nostru vechi, atâta vreme cât acesta trăieşte în noi, şi se împotriveşte rugăciunii pe viaţă şi pe moarte. Cunoscând puterea rugăciunii, şi acţiunea ei binefăcătoare, dracii se străduiesc prin toate mijloacele posibile să-i împiedice pe nevoitori de la rugăciune, sugerându-le să întrebuinţeze timpul rezervat rugăciunii pentru alte activităţi; sau încearcă să o anuleze şi să o denatureze prin preocupări deşarte, aducând în minte a celui ce se roagă nenumărate gânduri şi imagini păcătoase.

DESPRE METANII

Metaniile sunt “mari” - cu prosternare până la pământ, şi “mici” - cu închinarea trupului. Se fac de obicei seara în timpul împlinirii rânduielii de rugăciune, înainte de culcare. Mai potrivit este a le face înainte de citirea rugăciunilor de seară, adică să începi rânduiala cu metaniile. Sub efectul metaniilor, corpul se oboseşte uşor şi se încălzeşte un pic, inima intrând într-o stare de căinţă: nevoitorul se va ruga cu mai mult zel, cu mai multă râvnă şi cu o mai mare atenţie. Rugăciunile au un alt gust când le spui după ce ai făcut metanii.

Metaniile trebuiesc făcute fără nici o grabă, dând suflet acestei asceze trupeşti prin suspinele inimii şi prin tânguirea minţii în rugăciune. In momentul începerii metaniilor, trupul tău să ia o atitudine de mare cuviinţă, aşa cum stă un sclav şi o creatură în prezenţa Stăpânului şi Dumnezeului său. Apoi adună-ţi gândurile care vagabondează în toate părţile, şi, fără nici o grabă, spune cu inimă zdrobită şi pocăită această rugăciune: “Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul; spune-o cu voce înceată, dar totuşi în aşa fel ca să te auzi pe tine însuţi, şi închide-ţi duhul în cuvinte. După ce ai spus această rugăciune, fă încet o metanie mare, cu respect şi frică de Dumnezeu, fără exaltare, dar cu conştiinţa unui păcătos care se pocăieşte şi care cere iertare, şi stă la picioarele Domnului lisus Hristos însuşi. Nu-ţi lăsa imaginaţia să făurească o reprezentare mentală a Domnului, dar să fii convins că El te priveşte, că El îţi cercetează mintea şi inima şi că răsplata ce ţi se cuvine se află în mâinile Lui. Este o aberaţie intolerabilă să ţi-L închipuieşti, şi care te duce la o regretabilă orbire; dar a fi convins de prezenţa lui Dumnezeu, Cel ce este peste tot, aceasta înseamnă să te ataşezi de un adevăr sfânt. După ce ai făcut o metanie mare până la pământ, readu-ţi corpul într-o poziţie cuviincioasă şi liniştită, spune din nou rar rugăciunea menţionată mai înainte: când ai terminat de a o rosti, prosterne-te din nou aşa cum s-a spus.

Nu te preocupa de numărul metaniilor: concentrează-ţi atenţia asupra calităţii rugăciunii ce le însoţeşte. Fără a pomeni de efectul pe care-l au asupra duhului, puţine metanii făcute în felul acesta vor acţiona asupra trupului mai eficient decât metanii făcute în grabă şi fără atenţie, doar pentru a împlini un număr precis. Experienţa nu va întârzia să-ţi demonstreze acest lucru. Când vei simţi oboseală din pricina metaniilor mari, treci la cele mici. Modul înclinării în timpul metaniilor mici se defineşte astfel: întinzând braţul, trebuie să atingi pământul sau padimentul cu vârful degetelor.

Dacă, atunci când se prosterne, nevoitorul îşi impune o intensă activitate sufletească, constând într-o atenţie susţinută, într-un calm profund, într-o frică reverenţioasă şi într-o neclintită intenţie de a-şi oferi pocăinţa lui Dumnezeu, va descoperi repede câte metanii îi permite construcţia sa fizică să facă. Reducând câteva metanii din acest număr ţinând seamă de slăbiciunea sa şi prin căutarea de sine, se va fixa, socotind câte au mai rămas, o regulă zilnică; şi când va cere pentru acestea binecuvântarea părintelui său sufletesc, sau a superiorului, sau a unui călugăr în care are încredere şi căruia-i cere sfatul, el va putea împlini această regulă în fiecare zi.

Pentru folosul sufletesc al preaiubiţilor noştri fraţi, nu vom trece sub tăcere ceea ce urmează. Metaniile care se fac numai pentru a împlini un număr, şi nu sunt însufleţite de o lucrare corectă a minţii şi a inimii, sunt mai degrabă vătămătoare decât folositoare. Nevoitorul care le împlineşte începe să fie mulţumit de sine. “Iată, zice el ca şi fariseul din Evanghelie, Dumnezeu mi-a ajutat ca şi astăzi să fac trei sute de metanii. Slavă lui Dumnezeu! Credeţi că-i uşor? în vremea noastră să faci trei sute de metanii? Cine, în aceste vremuri urmează această regulă?” şi aşa mai departe. Trebuie să ne amintim că metaniile încălzesc sângele, ceea ce are ca efect stimularea considerabilă a activităţii mentale.

Cu asemenea dispoziţii, şi pentru că încă nu-şi dă seama în ce constă adevărata viaţă spirituală, bietul nevoitor se lasă cuprins de o lucrare mentală care-i întunecă sufletul; se încredinţează gândurilor şi imaginaţiilor de mărire deşartă produse de isprăvile lui, a căror caracter ascetic i se par în el însuşi a fi o garanţie a progresului. Se bucură de aceste gânduri şi închipuiri, de care nu se mai satură; şi le însuşeşte şi-şi cultivă fatala patimă a părerii de sine. Foarte repede această părere de sine începe a se manifesta prin judecarea altora şi prin manifestarea tendinţei de a vrea să-i înveţe pe alţii. Este limpede că o, asemenea atitudine este semn de mândrie şi orbire sufletească: dacă monahul nu se consideră superior celorlaţi, nu-şi poate îngădui nici într-un fel de a-i îndrepta. Aceasta este roadă nevoinţei ascetice trupeşti când nu este însoţită de un duh de pocăinţă până când pocăinţa nu devine unica ţintă şi până când se acordă o valoare ascezei în sine. Pentru un călugăr, adevărata sporire duhovnicească constă în a se considera ca cel mai mare păcătos. “Un frate i-a zis Sfântului Sisoe cel Mare: eu vreau ca gândul meu să fie mereu la Dumnezeu. Sfântul i-a răspuns nu este mare lucru să fii cu gândul mereu la Dumnezeu; dar ceea ce este important pentru un călugăr este a se socoti mai prejos decât toată zidirea”.

Aşa gândeau adevăraţii slujitori ai lui. Dumnezeu, adevăraţii călugări: acesta era rezultatul unei lucrări sufleteşti corecte. In acest caz nevoinţa trupească capătă ea însăşi o importanţă considerabilă, căci ea este expresia căinţei şi umilinţei sufletului prin lucrarea trupului. “Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 19), strigă către Dumnezeu rugându-se proorocul David, împreunând cu nevoinţa sa trupească o sinceră pocăinţă şi o mare umilinţă.

DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Prin “rugăciune”, în mod propriu vorbind, Sfinţii Părinţi înţeleg “rugăciunea lui lisus” care se enunţă în felul următor: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sfântul Ioan Scărarul spune despre cei ce trăiau în isihie că “numeroşi dintre ei îşi petreceau cea mai mare parte din timp cântând, în timp ce alţii stăruiau în rugăciune” (Scara XXVII, 33). Prin cuvântul “cântau”, trebuie să înţelegem aici citirea în duh de rugăciune a psalmilor (alte rugăciuni scrise, care azi sunt întrebuinţate încă nu existau); în ce priveşte “rugăciunea”, este vorba de rugăciunea lui lisus. Următorul pasaj din „Scară” trebuie interpretat în aceeaşi manieră: “Cea mai mare parte a nopţii consacră-ţi timpul rugăciunii, iar un pic de timp psalmodierii” (Scara, XXVII, 77). Aşa interpretează marii asceţi şi dascăli ai monahismului, Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie Sinaitul, amândoi posteriori Sfântului Ioan Scărarul, sensul cuvintelor “rugăciune” şi “psalmodie” în celebra lor lucrare asupra „Scării”.

Rugăciunea lui lisus cunoaşte două forme: cu grai şi în minte. Ascetul trece în mod spontan de la rugăciunea cu grai la cea mintală, cu condiţia să pronunţe rugăciunea orală cu atenţie. La început rugăciunea lui lisus trebuie practicată oral, cu grai. Rugăciunea lui lisus se spune în picioare; dacă eşti epuizat o poţi spune şi culcat. Caracteristica esenţială a acestei rugăciuni trebuie să fie: atenţia, închiderea minţii în cuvintele rugăciunii, pronunţarea rară şi strângerea inimii. Sigur că aceste condiţii sunt necesare pentru orice rugăciune, dar este mai uşor de a le împlini, şi este indispensabil, când este vorba de rugăciunea lui lisus. In psalmodie diversitatea ideilor ce însoţesc rugăciunea atrag spontan atenţia minţii şi-i oferă o oarecare împrăştiere. Dar la rugăciunea lui lisus, mintea se concentrează asupra unui singur gând: iertarea păcatelor prin lisus. Privită din exterior această practică este foarte aridă, dar experienţa o arată mai rodnică decât toate lucrările sufletului. Puterea şi valoarea ei din atotputernicia Preasfântului Nume al Domnului lisus Hristos.

Profeţind referitor la Dumnezeu-Omul, proorocul loil proclamă: “Oricine va chema numele Domnului se va izbăvi” (loil 3, 5). Sfântul Apostol Pavel repetă cuvintele proorocului: “Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9). Sfântul Petru, după ce a tămăduit prin Numele lui Iisus Hristos un om infirm din naştere, a mărturisit în faţa Sinedriului evreilor cu următoarele cuvine: “Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui Israel, fiindcă noi suntem astăzi cercetaţi pentru facere de bine unui om bolnav, prin cine a fost el vindecat, cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul Israel, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră! Căci nu este sub cer nici un alt nume, dat dintre oameni, în care trebuie să ne măntuim noi” (F.Ap. 4, 8-l0, 12).

Intrebuinţarea şi invocarea Sfântului şi Dumnezeiescului Nume al lui Iisus în rugăciune a fost instituită de Domnul nostru Iisus Hristos însuşi. Te poţi convinge din ultima şi profunda convorbire pe care Domnul a avut-o cu Sfinţii Săi Apostoli după Cina cea de Taină, relatată în Evanghelia Sfântului Ioan (Ioan 13, 31; 14, 15 şi 16), în acel ceas solemn de dinaintea patimei celei de bună voie şi a chinurilor în durate pentru mântuirea neamului omenesc, învăţătura dată de Domnul în acel ceas capătă semnificaţia unui testament definitiv stabilit în faţa morţii, şi în care adună şi expune ucenicilor, şi prin ei tuturor creştinilor, ultimele porunci mântuitoare, garanţii sigure ale vieţii veşnice. Printre aceste garanţii şi daruri duhovniceşti se află îngăduinţa şi porunca de a te ruga în numele lui Iisus. “Orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl în Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu, voi face” (Ioan 14, 14). Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu. Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16, 23-24).

Ce va primi cel ce se roagă în numele Domnului Iisus şi care în felul acesta îl poate umple de bucurie? El va primi - după însuşi cuvântul Domnului - Duhul Sfânt “pe care-L va trimite Tatăl, în numele Meu” (Ioan 14, 26). Această cunoaştere din trăire aveau Sfinţii Părinţi şi ea constituia tradiţia lor.

XXIV. DESPRE PRACTICAREA RUGĂCIUNII LUI IISUS

Dacă eşti într-o mănăstire unde rânduiala rugăciunii de seară din biserică este însoţită de metanii, cum ai ajuns în chilie începe rugăciunea lui Iisus. Dacă vieţuieşti într-o mănăstire unde rânduiala rugăciunii de seară, din biserică, nu este însoţită de metanii, sosind în chilie, fă mai întâi metaniile ce ţi le-ai propus în regula ta, apoi apucă-te de rugăciunea lui Iisus. Dacă eşti într-o mănăstire unde rugăciunea de seară nu se face în comun, ci fiecare şi-o face în chilie, începe prin a face metaniile prevăzute, apoi citeşte-ţi rugăciunile şi psalmii şi, la sfârşit, fă rugăciunea lui lisus.

Pentru început propune-ţi să spui de o sută de ori rugăciunea lui Iisus. Apoi, dacă vezi că poţi s-o spui de mai multe ori, mai adaugă o sută. Cu timpul, dacă vei simţi nevoia, mai poţi adăuga la numărul rugăciunilor. Pentru a spune rar şi cu atenţie de o sută de ori rugăciunea lui Iisus, îţi trebuie cam o jumătate de oră: o seamă de nevoitori au nevoie de mai mult timp. Nu spune rugăciunile grăbit, imediat unele după altele; fa după fiecare rugăciune o pauză, în felul acesta reuşind să-ţi aduni gândurile. Spunerea rugăciunii fără pauză duce la împrăştierea gândurilor. Controlează-ţi respiraţia; respiră încet şi rar; aceasta ajută să nu ne împrăştiem. După ce ai terminat rugăciunea lui Iisus nu te lăsa cuprins de tot felul de gânduri şi imaginaţii neserioase, iluzorii şi trecătoare, ci petrece-ţi timpul până ce te culci urmând orientarea gândului în timpul rugăciunii. Când te culci, spune rugăciunea şi adormi rugându-te.

Obişnuieşte-te ca la deşteptare, rugăciunea lui Iisus să-ţi fie primul gând, primul cuvânt şi prima faptă. Spune-o de câteva ori, spală-te şi du-te repede la Utrenie, în timpul Utreniei, pe cât posibil, opreşte-te de la rugăciunea lui Iisus. Dacă dispui de timp liber între Utrenie şi Liturghie, ocupă-te de rugăciunea lui Iisus. Fă acelaşi lucru după masa de prânz. Părinţii ne învaţă ca după masa de prânz să ne concentrăm asupra aducerii aminte de moarte. Lucrul acesta este între toate corect; de fapt, rugăciunea lui Iisus nu poate fi despărţită de aducerea aminte de moarte. O puternică aducere aminte de moarte este legată de o vie rugăciune către Domnul Hristos care a călcat moartea cu moartea Sa şi le-a dăruit oamenilor viaţă veşnică, supunându-se pentru un timp morţii.

In timpul Ceasurilor, este bine să exersezi rugăciunea lui Iisus: păzindu-ţi gândul neîmprăştiat, ea îţi va ajuta să urmăreşti atent cântările şi citirile care se fac în biserică. Străduieşte-te să te obişnuieşti cu rugăciunea lui Iisus pentru ca ea să devină rugăciunea ta neîncetată, potrivindu-se foarte bine acestui scop datorită scurtimii sale, lucru pe care rugăciunile lungi nu-l pot face. Părinţii au spus: “Dacă mănâncă sau bea, dacă este în chilie sau la ascultare, dacă este pe cale sau face altceva, călugărul trebuie să strige fără încetare: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” (Calist şi Ignatie Xantopol).

XXV. DESPRE RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ

Rugăciunea neîncetată ne-a fost poruncită chiar de Dumnezeu. Mântuitorul lumii a zis: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7). Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că îi va izbăvi în curând” (Luca 18, 7-8). Repetând învăţătura Domnului, Apostolul zice: “Rugaţi-vă neîncetat (l Ţes. 5, 17). Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (l Tini. 2, 8). Prin cuvântul “bărbaţi”, Apostolul îi numeşte pe creştinii care au ajuns la desăvârşire. Numai creştinii care au ajuns la desăvârşire se pot ruga “fără mânie şi fără şovăire”, adică într-o pace adâncă, cu o dragoste curată pentru semeni, fără resentimente şi fără critici la adresa lor, fără a fi distraşi de gânduri şi imaginaţii venite dinafară. Un asemenea bărbat poate în tot locul şi în tot timpul să-i ofere lui Dumnezeu rugăciuni, ridicând înspre El mâini sfinte, adică gândul lor şi inima lor curăţite de patimi, sfinţite prin Duhul.

Este limpede că rugăciunea neîncetată nu o poate avea un călugăr începător; dar pentru a fi în stare cândva, el trebuie să înceapă prin a se obişnui cu rugăciunea frecventă, în acelaşi timp rugăciunea frecventă se va preface ea însăşi în rugăciune neîncetată. Cum rugăciunea lui lisus este cea mai uşoară pentru rugăciunea neîncetată, începătorul trebuie să recurgă la ea cât mai des. Ai o clipă liberă? Nu o pierde fără să faci nimic! Nu o petrece în închipuiri himerice şi deşarte, în preocupări fără rost şi nesemnificative. Fă-o profitabilă prin practicarea rugăciunii lui Iisus. Dacă din slăbiciune, sau mai exact, datorită firii noastre căzute, tu te laşi cuprins de imaginaţii şi gânduri păcătoase, nu-ţi pierde curajul, nu te lăsa. Pocăieşte-te în faţa lui Dumnezeu de nebăgarea ta de seamă, mărturiseşte-I Lui starea ta de cădere şi de împrăştiere, prosterne-te cu mintea în faţa milostivirii Lui şi ia măsuri împotriva gândurilor şi imaginaţiilor înşelătoare.

Cel ce nu se antrenează prin rugăciunea frecventă nu va ajunge niciodată la rugăciune neîncetată. Rugăciunea neîncetată este un dar pe care Dumnezeu îl acordă robului şi slujitorului Său, a cărui credincioşie a fost pusă la încercare. “Este imposibil să te apropii de Dumnezeu altfel decât prin rugăciunea neîncetată” (Sf. Isaac Sirul). Rugăciunea neîncetată este semnul milostivirii lui Dumnezeu faţă de om; este semnul că toate puterile sufletului său sunt întoarse către Dumnezeu. “Miluieşte-mă, Doamne, că spre Tine voi striga toată ziua. Veseleşte sufletul robului Tău, că spre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu” (Ps. 85, 3).

XXVI. RUGĂCIUNEA LUI IISUS ORALĂ, MINTALĂ ŞI DIN INIMĂ

Cel ce vrea să se consacre rugăciunii lui Iisus, fără a săvârşi greşeli, trebuie să se controleze pe sine însuşi, cât şi felul în care o face, studiind următoarele scrieri patristice: „Capete asupra cumpătării şi virtuţii” de Isihie, preotul din Ierusalim; „Capitolele despre cumpătare şi priveghere” ale Sfântului Filotei Sinaitul; „Sfaturi despre lucrarea ascunsă în Hristos” de Sfântul Teolipt, mitropolitul Filadelfiei; „Scrierile” Sfântului Simeon Noul Teolog şi ale Sfântului Grigorie Sinaitul; „Tratatul despre priveghere şi paza inimii” a lui Nichifor din singurătate; Lucrările Sfinţilor Calist şi Ignatie Xantopol; „Tradiţia” de Sfântul Nil Sorski; „Antologia” ieromonahului Dorotei şi altele.

Cititorul va găsi în „Filocalii”, în „Tratatul despre cele trei moduri de a te ruga”, a Sfântului Simeon Teolog, în „Tratatul” lui Nichifor din singurătate şi în „Scrierile” Sfinţilor Ignatie şi Calist Xantopol, învăţătura despre meşteşugul de a intra cu mintea în inimă cu ajutorul respiraţiei naturale, sau, altfel spus, o tehnică care ajută să ajungi la rugăciunea minţii. Această învăţătură a Părinţilor a provocat, şi continuă să provoace, destule dificultăţi pentru mulţi cititori, şi de fapt ea n-are nimic dificil. Noi îi sfătuim pe fraţii noştri să nu încerce să descopere prin ei înşişi această artă dacă nu li se descoperă ea singură. Mulţi dorind să câştige această experienţă şi-au îmbolnăvit plămânii fără a câştiga nimic. Important este ca în timpul rugăciunii mintea să se unească cu inima, dar acest lucru îl realizează harul lui Dumnezeu la vremea hotărâtă de El. Un alt mod de a face rugăciunea lui Iisus, echivalent cu cel menţionat, constă în a spune rugăciunea fără grabă, făcând mici pauze, cu respiraţia liniştită şi lentă, şi cu concentrarea minţii asupra cuvintelor rugăciunii. Datorită acestor ajutoare, putem uşor ajunge la o oarecare treaptă de atenţie, în timpul rugăciunii inima începe foarte repede a intra în armonie cu atenţia minţii. Armonia inimii şi minţii se transformă încet în unirea minţii cu inima, şi meşteşugul metodei expuse de Părinţi se descoperă singur. Toate mijloacele fizice, având un caracter material, au fost propuse de Părinţi nu ca lucru esenţial, ci doar ca suport pentru a ajunge mai uşor şi mai repede la atenţie în timpul rugăciunii.

Nota esenţială, indispensabilă rugăciunii, este atenţia. Fără atenţie nu există rugăciune. Adevărata atenţie, cea dăruită de harul divin vine atunci când mortificăm dorinţele inimii legate de lumea aceasta. Mijloacele nu sunt niciodată decât mijloace. Părinţii care ne învaţă să introducem mintea în inimă odată cu inspiraţia, spun că mintea odată obişnuită să se unească cu inima sau, mai exact când mintea a dobândit această unire, nu mai are nevoie de ajutorul unei tehnici pentru a o face, ci se uneşte cu inima simplu, de la sine, prin propria sa mişcare (Ignatie şi Calist Xantapol). Şi trebuie să fie aşa. Separarea minţii de inimă, opoziţia lor reciprocă, este urmarea căderii noastre în păcat: este firesc ca harul divin - atunci când vine pentru a-l tămădui pe omul împărţit şi dezintegrat prin cădere - să reunească aceste părţi divizate, să reunească mintea nu numai cu inima, ci şi sufletul cu trupul, şi să le dea o unică mişcare corect orientată către Dumnezeu.

In acelaşi timp cu unirea dintre minte şi inimă, nevoitorul dobândeşte şi puterea de a rezista gândurilor şi simţămintelor păcătoase. Lucrul acesta ar putea fi rezultatul unei tehnici oarecare de a te ruga? Cu siguranţă nu! Este lucrarea harului, este roada Duhului Sfânt care acoperă cu umbrirea sa lucrarea nevoitoare nevăzută a ostaşului lui Hristos; ori Duhul Sfânt rămâne inaccesibil omului trupesc şi psihic.

Citind ceea ce spun Sfinţii Părinţi referitor la “locul inimii” pe care mintea îl descoperă prin rugăciune, trebuie să înţelegem prin acesta puterea contemplativă a inimii, fixată de către Creator în partea superioară a inimii. Prin această putere inima omului se deosebeşte de cea a animalelor. Acestea din urmă au puterea voinţei, sau puterea senzuală, şi forţa râvnitoare, sau puterea irascibilă, la fel ca şi omul. Dar puterea contemplativă care se manifestă prin conştiinţa morală sau prin intuiţia directă, prin frica de Dumnezeu, prin dragostea spirituală pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, prin simţământul de pocăinţă, de umilinţă şi blândeţe, prin căinţa sufletului şi prin alte simţăminte duhovniceşti, este necunoscută animalelor. Puterea sufletului este mintea; cu toate că ea este imaterială, îşi are reşedinţa în creier. La fel puterea contemplativă a omului, cu toate că este nematerială îşi are şi ea reşedinţa ei. Ea este situată în partea superioară a inimii, în partea stângă a pieptului, aproape de sân, puţin deasupra lui.

Unirea minţii cu inima înseamnă unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţămintele duhovniceşti ale inimii. Pentru că omul este căzut şi gândurile şi simţămintele sale, din duhovniceşti cum erau, au devenit trupeşti şi psihice, trebuie să readucem, cu ajutorul poruncilor Evangheliei, mintea şi inima la gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Când mintea şi inima vor fi tămăduite, vor fi în acelaşi timp unite în Domnul, în partea inimii unde se află puterea contemplativă, se va forma încet, încet, un minunat templu a lui Dumnezeu “nefăcut de mână”, ci duhovnicesc, o “sfântă a sfintelor”: acolo mintea, hirotonită întru preot şi sfinţită întru episcop, se coboară pentru a-L adora pe Dumnezeu în Duh şi in Adevăr. Atunci creştinul înţelege printr-o fericită experienţă ceea ce se spune în „Scriptură”: “Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (2 Cor. 6, 16).

Sub puterea contemplativă, în mijlocul inimii, este situată puterea irascibilă; sub aceasta, în partea inferioară a inimii, se află locul puterii senzuale sau a dorinţei. La animale aceste două puteri acţionează într-o manieră grosieră, căci ele nu sunt legate nici într-un fel de sfera contemplativă. La oameni ele acţionează în funcţie de măsura în care puterea contemplativă este dezvoltată. Dar ele nu vor putea acţiona corect, fiind într-o deplină ascultare de puterea contemplativă, decât la adevăratul creştin care a supus înţelepciunii lui Hristos - adică Evangheliei - nu numai gândurile şi simţămintele evident păcătoase, ci şi cele ce sunt naturale.

Mintea şi inima nu pot fi unite decât în Duh şi în Adevăr. Iată ce însemnează asta: mintea şi inima nu se pot uni dacă nu renunţă complet la natura căzută şi dacă nu se dăruiesc total căii Evanghelice; mai mult încă, trebuie ca printr-o constantă şi strictă păzire a poruncilor Evangheliei, să atragă harul Sfântului Duh pentru ca, atinse şi învăluite de umbrirea Lui, să se poată tămădui şi să fie readuse la viaţă.

Nu numai gândurile şi simţămintele evident păcătoase, ci şi gândurile şi simţămintele naturale, oricât ar fi de fine şi acoperite de masca unei aparente dreptăţi, împiedică unirea gândului cu inima şi le pun într-o opoziţie reciprocă. Mica îndepărtare de direcţia duhovnicească pe care o dă Evanghelia va face deşarte şi inoperante toate mijloacele şi tehnicile de a spune rugăciunea: mintea şi inima nu se vor uni niciodată.

Felul în care trebuiesc împlinite poruncile înainte de unirea minţii cu inima diferă de cel ce urmează acestei uniri, înainte de unire nevoitorul împlineşte poruncile cu mare greutate şi dificultate, sforţându-şi firea sa căzută; după unire forţa duhovnicească care uneşte mintea cu inima îl atrage pe om pe calea poruncilor şi face împlinirea acestora uşoară şi plăcută. “Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea” (Ps. 118, 32), zice psalmistul.

Celui ce practică rugăciunea lui Iisus îi va fi foarte folositoare lectura „Comentariilor” alcătuite de Vasile Polianomerul, purtător al schimei celei mari, la lucrările Sfinţilor Grigorie Sinaitul, Isihie de la Ierusalim, Filotei Sinaitul şi Nil Sorski. Datorită acestor comentarii lectura „Filocaliei” devine foarte clară şi folositoare. Când citeşti scrierile Sfinţilor Părinţii nu trebuie să pierzi din vedere faptul că nivelul unui începător din vremea lor corespunde unui ascet înaintat din vremea noastră. Aplicarea sfaturilor Părinţilor la viaţa ta trebuie să o faci cu mare grijă.

XXVII. DESPRE MEDITAŢIE

Sfântul Dimitrie al Rostovului şi Sfântul Tihon de Zadovsk au meditat asupra întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, asupra vieţii Sale pământene, asupra mântuitoarelor Sale patimi, asupra învierii Sale triumfătoare, asupra înălţării Sale la cer, cât şi asupra omului, asupra destinului său, asupra căderii şi restaurării lui prin Mântuitorul, şi asupra altor taine ale creştinismului. Sfintele meditaţii ale acestor doi episcopi sunt expuse remarcabil în scrierile lor. In acord cu alţi scriitori ascetici, Sfântul Petru Damaschinul categoriseşte meditaţiile de genul acesta în categoria viziunilor duhovniceşti şi, în cadrul acestora, le consideră pe treapta a patra. Fiecare viziune duhovnicească oferă o privire asupra unei taine anume; ea îi este dăruită nevoitorului în funcţie de purificarea sa prin pocăinţă, cum aflăm din cartea Sfântului Petru Damaschin, (Sfântul Petru Damaschin, „Despre cele opt vederi mintale”, în „Filocalia” V. 5). Pocăinţa îşi are treptele sale, iar vederea cu duhul pe ale ei. Tainele creştinătăţii i se descopăr ascetului puţin câte puţin, în funcţie de progresul său spiritual.

Meditaţiile şi reflecţiile sfinţilor episcopi Dimitrie şi Tihon aduc mărturie despre sporul lor în cele duhovniceşti. Celui ce vrea să se exerseze în meditaţie, să le citească scrierile; o asemenea meditaţie va fi impecabilă şi foarte folositoare pentru sufletele lor. Dimpotrivă, meditaţia poate deveni, şi devine, păgubitoare pentru suflet dacă, înainte de a se purifica prin pocăinţă şi fără a avea noţiuni precise asupra învăţăturii creştine, ascetul îşi permite să mediteze urmând propriile sale înclinaţii. O asemenea meditaţie nu va lipsită de erori şi, în consecinţă, va provoca efecte neplăcute asupra sufletului şi-l va duce la orbire; ba îl va antrena pe nevoitor într-o rătăcire fatală.

Aceşti episcopi au studiat teologia ortodoxă în detaliile şi profunzimea ei şi, în consecinţă, datorită sfinţeniei vieţii lor, s-au ridicat până la înălţimea desăvârşirii creştine: era firesc pentru ei să se ocupe cu meditaţia. Nu este la fel situaţia ascetului care n-are solide cunoştinţe teologice, şi care nu s-a curăţit prin pocăinţă. Din acest motiv Părinţii interziceau începătorilor, şi de fapt tuturor călugărilor, care nu erau pregătiţi prin studiu şi viaţă curată, să se ocupe cu meditaţia. Sfântul Ioan Scărarul zice: “Adâncă e prăpastia dogmelor. Iar mintea celui ce se linişteşte sare fără primejdie în ele. Nu e ferit de primejdie cel ce înoată îmbrăcat; nici cel ce se atinge de teologie stăpânit de patimi (Scara XXVII, 9). Aceste cuvinte sunt o atenţionare pentru isihaşti; ori se ştie bine că poate trăi în isihie cel ce a făcut deosebite progrese.

In vechime mulţi călugări au căzut în prăpastia ereziilor pentru singurul motiv că şi-au îngăduit să scurteze dogmele care depăşeau puterea lor de înţelegere. “Călugărul cu cugetul smerit, zice Sfântul Ioan Scărarul, nu va iscodi cele negrăite. Dar cel mândru va iscodi nedreptăţile” (Scara XXV, 12). Cât adevăr! Când nu eşti pregătit şi copt pentru meditaţie, dorinţa de a te preocupa de ea este un început de nălucire; este o dorinţă nebună şi orgolioasă. Ocupă-te cu rugăciunea şi lectura hrănitoare de suflet, şi aceasta va deveni o meditaţie nepericuloasă şi plăcută lui Dumnezeu.

Aşa cum ochii noştri trupeşti, atunci când sunt tămăduiţi de orbire, pot vedea datorită funcţiunii lor fireşti, tot la fel mintea noastră, când este purificată de boala păcatului, începe să vadă tainele creştinismului. In ne voinţa ta, pune-ţi încrederea în Dumnezeu. Dacă este nevoie pentru tine şi pentru folosul general al Bisericii ca tu să scrutezi tainele credinţei şi să-i înveţi pe fraţii tăi, Dumnezeu nu te va lipsi de acest dar. Dar dacă aceasta nu este voia lui Dumnezeu, înseamnă că n-ai nevoie de acest dar pentru mântuirea ta.

Tânjeşte după rugăciunea curată unită cu un simţământ de pocăinţă şi de întristare, adu-ţi aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu şi de chinurile cumplite ale iadului în care arde focul cel nestins şi unde stăpâneşte întunericul veşnic. O asemenea rugăciune însoţită de asemenea gânduri, este o meditaţie negreşelnică şi aducătoare de mare câştig pentru suflet.

XXVIII. ADUCEREA AMINTE DE MOARTE

Un monah trebuie să-şi aducă aminte zilnic - şi de mai multe ori pe zi - că va muri cu siguranţă. El trebuie să ajungă să-şi aducă aminte mereu de moartea sa. Mintea noastră este atât de întunecată prin cădere încât nu numai că nu ne obligă să ne amintim de moarte, ci putem s-o uităm totalmente. Când uităm de moarte începem a trăi ca şi cum am fi nemuritori, consacrându-ne toată activitatea celor pământeşti, fără a ne preocupa deloc starea noastră de călători înspre veşnicie, nici soarta care ne aşteaptă. Atunci cu siguranţă şi fără ruşine vom călca în picioare poruncile lui Hristos; atunci noi vom săvârşi păcatele cele mai groaznice; atunci vom renunţa nu numai la rugăciune neîncetată, ci şi la cea statornicită la soroace stabilite; vom începe să neglijăm această îndeletnicire absolut indispensabilă ca şi cum ar fi o activitate nefolositoare şi facultativă. Uitând moartea fizică suntem cuprinşi de moartea spirituală.

Dimpotrivă, cel ce-şi aminteşte adesea de moartea trupească, devine viu sufleteşte. El locuieşte pe pământ ca un călător într-o colibă, sau ca un prizonier în închisoare, aşteptând în orice moment să fie judecat şi executat, în faţa ochilor săi porţile veşniciei sunt mereu deschise. Suflet neliniştit priveşte mereu în această direcţie, cuprins de o mare tristeţe şi o profundă meditaţie. El este constant preocupat de întrebarea ce i se va pune în faţa înfricoşatului divan al lui Hristos şi de sentinţa pe care o va primi, căci această sentinţă decide soarta omului pentru toată viaţa veşnică de dincolo de mormânt. Nici o frumuseţe pământească, nici o ispită nu-i atrage atenţia sau dorinţa. Nu judecă pe nimeni, căci ştie că în faţa judecăţii lui Dumnezeu se va pronunţa împotriva lui aceeaşi judecată cu care el îi judecă aici jos pe alţii. El iartă totul şi pe toţi pentru ca şi el să fie iertat şi să dobândească mântuirea. Este indulgent cu toţi, are milă faţă de toţi, ca şi el să aibă parte de indulgenţă şi de milă. Primeşte cu bucurie orice suferinţă, considerându-le ca meritate pentru păcatele sale vremelnice, pentru a fi scutit de chinurile veşnice. Dacă-i vine gândul de a se mândri cu virtuţile sale, imediat amintirea morţii se întoarce împotriva acestui gând, îl acoperă de ruşine, îl convinge de absurditate şi îl înlătură.

Ce semnificaţie ar putea avea virtutea noastră în faţa judecăţii lui Dumnezeu? Ce valoare ar putea avea virtutea noastră în ochii lui Dumnezeu în faţa căruia nici cerul nu este curat (Iov. 15, 15)? Repetă mereu: eu voi muri, cu siguranţă voi muri! Părinţii mei au murit şi strămoşii mei au murit; nici o făptură omenească n-a rămas pentru totdeauna pe pământ. Moartea care i-a înghiţit pe ei pe toţi mă va înghiţi şi pe mine. Nu pierde timpul ce-ţi este dat pentru mântuire! Nu-ţi ţintui ochii de pământul pe care eşti un actor momentan, pe care eşti în exil, pe care ţi s-a dat prin mila lui Dumnezeu şansa de a-ţi reveni întru sine şi de a te pocăi pentru a scăpa de iad şi de chinurile lui veşnice. Profită de scurtul tău pelerinaj terestru pentru a-ţi asigura un locaş de pace, un refugiu binecuvântat în veşnicie. Stăruie pentru a primi răsplata veşnică renunţând la bunurile vremelnice, renunţând la toate cele trupeşti şi psihice legate de firea căzută. Stăruie să împlineşti poruncile lui Hristos; stăruie într-o sinceră pocăinţă de păcatele ce le-ai făcut; stăruie pentru a primi harul lui Dumnezeu şi preamăreşte-L pentru toate încercările ce ţi le-a trimis; stăruie în rugăciuni şi psalmodieri; stăruieşte în rugăciunea lui lisus împreunată cu aducerea aminte de moarte.

Aceste două lucrări - rugăciunea lui Iisus şi aducerea aminte de moarte - se reduc uşor la una singură. Rugăciunea aduce insistent amintirea morţii, ca şi cum ea ar fi o pregustare a acesteia; şi în contact cu această pregustare, rugăciunea se înflăcărează de mai multă ardoare.

Pentru un ascet este indispensabilă aducerea aminte de moarte. Această aducere aminte este esenţială pentru nevoinţele sale duhovniceşti. Ea salvează asceza călugărului împotriva ravagiilor pe care le face părerea de sine, la care poate duce o viaţă de nevoinţă şi priveghere când ea nu este ocrotită de aducerea aminte a morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu. Este un mare dezastru pentru suflet atunci când acorzi o oarecare valoare eforturilor sale ascetice, de a le considera că au o oarecare valoare în faţa lui Dumnezeu. Mai degrabă trebuie să recunoşti că tu eşti vrednic de suferinţă pe pământ şi de chinuri în veşnicie. Această apreciere asupra ta însăţi este corectă; ea este mântuitoare şi plăcută lui Dumnezeu.

Adu-ţi aminte mereu de chinurile veşnice care-i aşteaptă pe păcătoşi, închipuieşte-ţi-le în faţa ochilor. Pregustă-le pentru ca sufletul tău cutremurat de amintirea lor să se lepede de păcat şi să se arunce în faţa lui Dumnezeu cu o rugăciune umilită cerându-i mila, şi pune-ţi toată nădejdea în nemărginita Lui bunătate şi nu în tine însuţi, închipuie-ţi înfricoşătoare prăpastie dintr-un adânc şi imensa închisoare care este iadul. Prăpastia se numeşte “adânc”, adică “fără fund”. Aşa ceva, cu siguranţă, estq iadul pentru oameni. Marea închisoare a iadului cuprinde numeroase locuri în care sunt suportate chinuri de tot felul, după cum au fost şi păcatele comise pe pământ, în toate locurile încarcerarea este veşnică, la fel şi chinurile. Acolo jos domneşte întunericul de nepătruns şi, în acelaşi timp, focul nestins care arde mereu cu aceeaşi putere. Acolo jos nu există zi, ci noapte veşnică. Acolo jos este un miros insuportabil cu care nici o duhoare pământească nu se poate compara. Viermele teribil al iadului este neadormit: el roade, roade, devorează pe cei închişi, fără a le distruge existenţa şi fără a se sătura. Toate chinurile iadului au această trăsătură: sunt mai rele decât orice moarte şi totuşi nu provoacă moartea. Moartea este tot atât de dorită în iad ca viaţa pe pământ. Moartea ar fi o fericire pentru cei din iad, dar nu-i posibilă: destinul lor este o viaţă fără de sfârşit pentru suferinţele fără de sfârşit. Chinuri insuportabile îi apasă în iad pe cei condamnaţi de Dumnezeu; chinul cel mai greu al sufletului, acolo în iad, este disperarea.

Consideră-te condamnat la chinurile veşnice din iad; din acest chin al conştiinţei se vor naşte în inima ta, fără să le poţi opri, asemenea frământări, şi asemenea rugăciuni, încât cu siguranţă Dumnezeu se va milostivi de tine şi, în locul iadului, vei dobândi raiul.

Cei ce vă consideraţi vrednici de recompense pământeşti şi cereşti sunteţi pasibili de chinurile iadului mai mult decât păcătoşii notorii, pentru că păcatul păcatelor este mândria, părerea de sine: păcatul sufletesc, nevăzut cu ochii trupeşti, adeseori se ascunde sub masca umilinţei.

Cei mai mari dintre monahii cu viaţă sfântă făceau acest exerciţiu al aducerii aminte de moarte şi meditau asupra ei. Sfântul Pahomie cel Mare se păzea mereu în frica lui Dumnezeu şi aducerea aminte de chinurile veşnice şi de răul cel fără de sfârşit, adică de focul nestins şi de viermele neadormit. Prin acest mijloc Pahomie se ferea de rău şi făcea binele.

XXIX. ÎNSUŞI DUMNEZEU A RÂNDUIT CALEA CEA STRÂMTĂ PENTRU ADEVĂRAŢII SĂI SLUJITORI

Domnul nostru Iisus Hristos şi-a petrecut viaţa Sa pământească în cea mai mare smerenie, expus la permanente suferinţe şi batjocuri, prigonit, calomniat de vrăjmaşii Săi şi, în sfârşit, supus public la o moarte de ocară între doi tâlhari. Calea mântuirii care duce la viaţa veşnică, deschisă de Domnul însuşi, este strâmtă şi cu scârbe (cf. Matei 7, 13). El a trasat-o prin exemplul şi învăţătura Sa. Domnul le-a prezis ucenicilor Săi că în lume, adică în timpul vieţii pământeşti, vor avea de suferit (Ioan 16, 33), că lumea îi va urî (Ioan 15, 18-l9), că vor fi izgoniţi, prigoniţi şi daţi morţii (Ioan 16, 2-3). Domnul a comparat soarta ucenicilor şi credincioşilor Săi trecători în mijlocul lumii stricate cu “a oilor în mijlocul lupilor” (Matei 10, 16). Este clar deci că această condiţie dureroasă a vieţii noastre pământene a fost instituită de către Domnul însuşi pentru adevăraţii Săi slujitori. Ceea ce a fost statornicit de către Domnul nu poate fi înlăturat prin mijloace omeneşti: nici prin înţelepciune, nici prin prudenţă, nici prin prevedere, nici prin precauţie. De aceea cel ce vrea să îmbrăţişeze viaţa călugărească trebuie să se se încredinţeze total voii lui Dumnezeu, să se pună sub conducerea Sa, să se pregătească de dinainte pentru a suporta toate suferinţele pe care Providenţa va îngădui să vină asupra slujitorului său în timpul peregrinării pământene. “Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării. Lipeşte-te de Domnul şi nu te depărta, ca să fii înălţat la sfârşitul vieţii Tot ce ţi se va întâmpla, primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii îndelung-răbdător. Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei
plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei” (Sir. 2, l-5).

Care este raţiunea pentru care Domnul a rezervat adevăraţilor Săi slujitori chinuri şi suferinţe în timpul vieţii pământeşti, în timp ce vrăjmaşilor le dă prosperitate, succese şi bunuri materiale? Inţelepciunea trupească răspunde: “pentru a-i face drepţi pe potrivnici”. Iată însă raţiunea: omul este o fiinţă căzută. Din rai, unde a atras asupra sa moartea prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, a fost aruncat pe pământ, îndată după călcarea poruncii, moartea a atins sufletul omului, şi a contaminat şi trupul într-un chip de nevindecat.

Trupul, pentru care sufletul este viaţa, nu s-a despărţit de suflet imediat după cădere; dar sufletul, pentru care Sfântul Duh este viaţa, a fost imediat abandonat de Sfântul Duh; Sfântul Duh l-a părăsit, aşa cum era întinat şi otrăvit de păcat, şi l-a lăsat în voia lui. Cu sufletul mort şi cu trupul trăind o viaţă animalică, primul om a fost aruncat pe pământ pentru a locui aici o oarecare vreme; şi ceilalţi oameni se nasc şi trăiesc pe pământ un oarecare timp. Apoi la expirarea aşa zisei “vieţi” pământene, trupul este învins definitiv de moarte, după ce fusese hărţuit şi după ce se luptase cu ea, toată viaţa.

In milostivirea Sa, Creatorul i-a dat omului viaţă pământească, acest răstimp scurt, pentru a-l folosi înspre mântuirea sa, adică pentru a se reîntoarce de la moarte la viaţă. Mântuirea, sau “vivificarea” omului prin Duhul Sfânt, s-a săvârşit prin intermediul unui Mântuitor sau Salvator: prin Domnul nostru Iisus Hristos. Oamenilor născuţi înainte de venirea Mântuitorului, le era dat să caute mântuirea prin credinţa în acest Răscumpărător promis, şi să primească izbăvirea după împlinirea Mântuirii. Celor născuţi după venirea Mântuitorului, le este dat să-şi lucreze mântuirea prin credinţa în Mântuitorul deja venit, să primească mântuirea deja în timpul vieţii lor şi să fie asiguraţi că nu o vor pierde nici după despărţirea sufletului de trup şi a judecăţii particulare.

Tot omul care crede în Mântuitorul trebuie să-şi recunoască şi să-şi mărturisească căderea sa şi condiţia de exilat pe pământ; trebuie să-şi recunoască şi să-şi mărturisească căderea prin însăşi viaţa sa, pentru ca această recunoaştere şi mărturisire să nu fie formală, moartă şi fără efect, ci vie şi reală. Altfel nu-şi pot recunoaşte în mod real Mântuitorul, căci numai cei ce sunt căzuţi şi pierduţi au nevoie de un Răscumpărător; pentru cei ce nu-şi recunosc şi mărturisesc căderea Răscumpărătorului nu este de nici o trebuinţă. A-ţi mărturisi căderea prin viaţa ta înseamnă: a suporta toate încercările vieţii pământene ca o dreaptă răsplată a căderii tale, ca o consecinţă naturală, logică, pentru starea ta de păcătoşenie, şi a renunţa mereu la bucuriile care nu se cuvin unui răufăcător lepădat de Dumnezeu, pentru că L-a supărat.

Viaţa pământească nu-i altceva decât o anticameră ce duce la viaţa veşnică. La ce fel de viaţă? La viaţa veşnică în închisoarea iadului, în mijlocul chinurilor celor groaznice, dacă, în timpul vieţii vremelnice de pe pământ nu ne-am folosit de mântuirea ce ne-a fost oferită gratuit - acea mântuire pe care o poate accepta sau refuza, la liberă alegere, orice om. Viaţa pământească este un loc unde experimentăm mizeriile şi suferinţele, un loc din care contemplăm mizeriile şi suferinţele din iad, incomparabil mai mari. Viaţa de pe pământ nu oferă nici o bucurie, nici un confort, dacă n-ai nădejdea mântuirii. “Fericiţi cei ce plângeţi acum”, în timpul călătoriei pământeşti, zice Mântuitorul nostru, dar “vai vouă celor ce astăzi rădeţi” (Luca 6, 21 şi 25).

Toată viaţa creştină pe pământ nu-i decât o pocăinţă care se exprimă în acţiune, în căinţă personală. Hristos a venit să ne cheme la pocăinţă. Ia aminte în mod deosebit la cuvintele Sale: “n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Aici, jos, Mântuitorul nu ne oferă nici bucurie, nici ospăţ, nici plimbări, nici daruri, ci pocăinţă, plâns, lacrimi, tânguiri şi cruce. Tu vezi cum trebuie să-şi petreacă un creştin viaţa pe pământ! Constaţi acest lucru citind Evanghelia lui Hristos. Desigur creştinii pot găsi bucurii aici jos, dar acestea sunt bucurii spirituale. Ei nu-şi găsesc bucuria în aur, argint, mâncare şi băutură, onoruri, mărire, ci în Dumnezeu Mântuitorul lor, în bunătatea Lui pentru ei, în nădejdea vieţii veşnice.

Asumându-şi condiţia umană cu toate neputinţele ei, în afară de păcat, Domnul a luat în mod concret cunoştinţă de starea de cădere în care a ajuns neamul omenesc întreg. El şi-a petrecut viaţa pământească în suferinţe continui, fără a spune nici un cuvânt de nemulţumire împotriva lor. Dimpotrivă, El le-a numit “paharul” pe care Tatăl Său ceresc 1l-a dat şi pe care trebuie să-l bea până la capăt fără murmur. Nevinovat şi Sfânt El a suferit în firea Sa omenească pentru umanitatea vinovată şi contaminată de păcat, şi a arătat suferinţele ca o cale a mântuirii pentru toţi cei ce îl vor urma, pentru toţi cei ce vor fi urmaşii Săi duhovniceşti.

Am prezentat suferinţele ca un mijloc existenţial prin care devenim conştienţi de starea noastră de cădere şi de păcătoşenie, de a-L recunoaşte şi a-L mărturisi pe Mântuitorul nostru, de a ne uni şi a fi asimilaţi de către El. în acelaşi timp, din propriile Sale suferinţe, El revarsă în suferinţele slujitorilor Săi o mângâiere inefabilă, drept probă vie că mântuirea este o realitate şi că la ea se ajunge prin suferinţe.

Nevinovat şi Sfânt, Domnul şi-a petrecut viaţa Sa pământească în suferinţe; cu atât mai mult, cei ce sunt vinovaţi, trebuie să sufere pe deplin convinşi că o merită; ei trebuie să se bucure că prin suferinţele de scurtă durată vor fi scutiţi de chinurile veşnice şi vor fi socotiţi ca ucenici şi apropiaţi ai lui Dumnezeu-Omul. Cel ce refuză suferinţele şi nu consideră că le merită, nu-şi recunoaşte starea de cădere şi de pierzanie. Cel ce-şi petrece viaţa pământească în bucurii, renunţă la mântuirea lui. Cel ce n-a trăit pe pământ decât pentru succese pământeşti alege, în nebunia sa, acest răstimp scurt în locul veşniciei; el consideră că veşnicia nu există, şi îşi pregăteşte nefericirea veşnică! Cel ce nu-şi recunoaşte căderea şi pierzania sa, nu-L recunoaşte şi-L respinge pe Mântuitorul.

Recunoaşterea fapului că meriţi chinurile vremelnice şi veşnice premerge şi te conduce la cunoaşterea Domnului, aşa cum vedem din exemplul tâlharului celui bun care a moştenit raiul (Luca 23,40-43). S-ar putea obiecta că tâlharul era un criminal notoriu şi că, în consecinţă, lui îi era foarte uşor să fie conştient de păcatele sale; cum ar putea ajunge la o asemenea conştiinţă o persoană care n-a comis asemenea crime? Noi putem răspunde că celălalt tâlhar care era răstignit alături de Domnul era şi el un criminal, dar că el n-a ajuns la conştiinţa păcătoşeniei sale, pentru că această conştiinţă este urmarea bunătăţii inimii şi a umilinţei, în timp ce inconştiinţa este rezultatul împietririi inimii şi a mândriei. Sfinţii lui Dumnezeu s-au recunoscut mereu ca păcătoşi, cu toate că erau copleşiţi de daruri duhovniceşti evidente; dimpotrivă, marii făcători de rele s-au justificat întotdeauna şi, afundându-se tot mai adânc în fărădelegile lor, nu încetau a-şi proclama virtuţile.

Apostolul Pavel spune că toţi drepţii Vechiului Testament şi-au petrecut viaţa pământească “lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi” (Evrei 11, 37),”mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători” (Evrei 11, 13). Apoi adresându-se adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu, contemporani cu el, şi arătându-le cine este izvorul credinţei şi cine a atins perfecţiunea acesteia, Iisus care, în locul măririi a îndurat batjocură şi Cruce, Apostolul îi îndeamnă: “Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii Deci dar să ieşim la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui” (Evrei 13, 12-l3). Afară de tabără, adică lepădând tot ceea ce această lume nestatornică şi trecătoare socoate ca vrednic de râvnit; luând asupra noastră ocara Lui, adică însoţindu-L pe drumul crucii, trasat de El în tot timpul vieţii de suferinţă pe pământ.

Toţi creştinii adevăraţi au răspuns acestei chemări şi, după ce au părăsit tabăra care din toate punctele de vedere este provizorie şi lipsită de stabilitate, au parcurs drumul suferinţelor spre Cetatea cerească cea veşnică. “Iată dacă sunteţi fără de certare, zice Apostolul, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi” (Evrei 12, 8). Trebuie subliniat aici cuvântul toţi: toţi drepţii şi-au petrecut viaţa pământească în suferinţe; nici unul dintre ei n-au ajuns în cer pe calea cea largă a belşugului pământesc. “Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe care îl primeşte” (Evrei 12, 6). “Eu pe câţi îi iubesc, îi mustru şi îi pedepsesc”, a zis Domnul în descoperirea Sfântului Ioan Teologul (Apoc. 3, 19).

Invăţaţi prin aceste mărturii ale Sfântului Duh, şi prin multe altele, cu care sunt presărate paginile Sfintei Scripturi, noi afirmăm categoric: suferinţele trimise unui om de către Providenţă sunt un semn sigur că este ales de Dumnezeu. Când Domnul Hristos l-a întâlnit pe tânărul bogat, şi a început să-l iubească, i-a propus să-L urmeze şi să-şi poarte crucea (cf. Marcu 10, 21). Să nu respingem această chemare. Un creştin o acceptă atunci când recunoaşte în ceasul încercărilor că le merită; un creştin îl urmează pe Domnul, purtându-şi crucea, atunci când îi mulţumeşte şi-L preamăreşte pe Dumnezeu pentru suferinţele ce i le trimite, atunci când se încredinţează întreg voii lui Dumnezeu, atunci când se străduieşte cu mai mult zel să împlinească poruncile evanghelice, în special porunca iubirii vrăjmaşilor.

Suferinţele sunt un semn atât de sigur al alegerii încât Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce le suportă, printr-o salutare cerească: “Mare iubire să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite” (lacov l, 2). “Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri…” (Matei 5, 1l-l2). Sfântul Apostol Petru le spune creştinilor că vocaţia lor este de a suferi (l Petru 2,21).

Iată ce-i oferă Dumnezeu omului, în timpul vieţii sale pământeşti. El trebuie să creadă în Mântuitorul, să-L mărturisească cu inima şi cu gura, să-L mărturisească prin faptele sale, acceptând supus crucea pe care lisus o pune pe umerii ucenicilor Săi. Cine nu-şi acceptă crucea Lui nu poate fi ucenicul lui lisus (cf. Luca 14, 27). “Cei ce suferă, după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele lor, săvârşind faptele bune” (l Petru 4, 19). Domnul este creatorul sufletelor noastre; prin suferinţe El fortifică sufletele celor ce cred în El. Să ne încredinţăm voii Sale şi Providenţei Sale, precum lutul în mâna Harului, şi să ne silim pentru a împlini poruncile evanghelice.

Când un creştin se încredinţează voii lui Dumnezeu, şi se leapădă de sine, atribuindu-i Lui toate succesele, îi mulţumeşte şi-L preamăreşte pentru crucea Sa, atunci puterea extraordinară a credinţei se manifestă într-un mod neaşteptat în inima sa, copleşită de o inexprimabilă mângâiere. Iisus îi pecetluieşte cu puterea Duhului pe ucenicii care-i acceptă alegerea, şi atunci suferinţele pământeşti se transformă în izvor de bucurie pentru slujitorii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, când viaţa pământească a unui om este lipsită de suferinţă, este un semn sigur că Domnul şi-a întors privirea de la el şi că-i neplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă în exterior pare pios şi virtuos.

Sfântul Prooroc David cânta: “Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul” (Ps. 33, 18). Cât adevăr în aceste cuvinte! Toţi cei ce-L slujesc cu adevărat pe Dumnezeu, care sunt drepţi prin dreptatea Mântuitorului şi nu prin propria lor dreptate căzută şi mincinoasă, suferă multe necazuri; dar toate aceste necazuri se risipesc singure. Nici una din ele nu-l poate doborî pe un slujitor a lui Dumnezeu; ele îl formează, îl purifică, îl duc la desăvârşire.

Proorocul n-a spus nimic referitor la necazurile păcătoşilor care trăiesc pe pământ pentru bucurii şi reuşite pământeşti. Suferinţele nu-i ating. La ce le-ar folosi? Nu le-ar suporta cu ajutorul harului, şi n-ar face decât să-şi argumenteze, plângându-se, numeroasele lor păcate, deznădăjduind şi hulindu-L la disperare pe Dumnezeu. Domnul îi lasă să se bucure de bunuri pământeşti până la moartea lor, pentru ca ei să-şi poată reveni întru sine, cel puţin datorită prosperităţii lor. El nu le trimite necazuri decât păcătoşilor pe care-i ştie că se vor întoarce, în virtutea preştiinţei Sale, şi care sunt deja înscrişi în cartea vieţii ca şi drepţi, îndreptaţi prin dreptatea Răscumpărătorului. Domnul nu-i socoteşte vrednici de suferinţe pe cei ce păcătuiesc, în mod voit şi conştient, la care nu se găseşte nici un semn de întrebare şi pocăinţă, pentru că ei au refuzat învăţătura lui Hristos, nu şi-au manifestat dorinţa de a-L urma şi sunt porniţi pe calea nedreptăţii, cu bună voie, şi nu antrenaţi de alţii sau din neştiinţă. A suferi pentru Hristos, este cel mai mare dar al lui Hristos (Fii. l, 29), acordat celor ce şi-au pus tot sufletul în slujba Lui.

După ce a menţionat numeroasele necazuri pe care le suportă drepţii, David n-a menţionat nimic despre suferinţele păcătoşilor: fiind bastarzi şi nu fii adevăraţi, nu atrag asupra lor suferinţele Domnului. David pomeneşte doar de moartea lor care este groaznică (Ps. 33,20). Adică: uitaţi, negaţi, moarte groaznică pentru păcătoşi! Dintr-o dată sunt smulşi din mijlocul nenumăratelor bucurii şi aruncaţi în adâncul chinurilor veşnice.

Pentru a-i mângâia pe slujitorii lui Dumnezeu care duc pe pământ o viaţă cu lipsuri şi necazuri, David le spune: “Nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea. Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea. Căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece” (Ps. 36, 7, l-2). Mai departe Proorocul se referă la nevoitorul care încă mai este impresionat de înţelepciunea trupească: “Că am pizmuit pe cei fărădelege, când vedeam pacea păcătoşilor. Că n-au necazuri până la moartea lor şi tari sunt când lovesc ei” (Ps. 72, 3-4), adică nici o suferinţă nu-i trezeşte din somnolenţa lor, din somnul lor de moarte, din moartea lor spirituală. “De osteneli omeneşti n-au parte şi cu oamenii nu sunt biciuiţi” (Ps. 72, 5). Prin “oameni” trebuie să înţelegem aici pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, care au păstrat în ei demnitatea umană: ei se ocupă bucuroşi de nevoinţele ascetice, şi fără să fi ales patimile Domnului, le suportă cu bunăvoinţă. Păcătoşii damnaţi, trăind în nepăsare, n-au parte nici de truda nici de suferinţa drepţilor. Şi care este rezultatul? “Pentru aceasta îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia” (Ps. 72, 6).

Orice conştiinţă că sunt păcătoşi a dispărut în ei; sunt cuprinşi de o imensă şi incurabilă părere de sine. Ei nu părăsesc viaţa lor de păcat pentru că aceasta este obişnuinţa lor permanentă şi haina cu care se îmbracă; o altă trăsătură caracteristică este lipsa de evlavie, necunoscându-L pe Dumnezeu şi având o concepţie greşită despre El şi despre toată doctrina revelată. In această stare îi găseşte moartea pe păcătoşii înrăiţi şi nepocăiţi şi după ce îi înhaţă îi duc la Judecata lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură stabileşte o legătură între noţiunea de încercare şi cea de mustrare. “Fiul meu, zice ea, nu dispreţui cercetarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de el” (Evrei 12, 3). Lucrul acesta îl găsim şi în cuvintele Domnului, deja citate mai sus: “Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc” (Apoc. 3, 19).

De ce mustrările sunt legate de încercări? Pentru că fiecare suferinţă descoperă patimile ascunse în inimă, le pune în mişcare. Inainte de a sosi suferinţa, omul este calm şi indiferent; dar când vine necazul, patimile de care nu era conştient se arată şi se manifestă, în mod deosebit mânia, tristeţea, plictiseala, mândria şi lipsa de încredere. Pentru un ascet este absolut necesar ca păcatul, ce s-a sălăşluit tainic în el, să fie demascat, să-i fie reproşat. Pe de altă parte, suferinţele acceptate şi suportate cu demnitate întăresc credinţa; ele îi arată slăbiciunea sa, doborându-i mândria şi ducându-l la smerenie.

Apostolul Pavel amintindu-şi de o încercare care l-a atins, zice: “Căci nu voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru, care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduim să mai scăpăm cu viaţă. Ci noi, în noi înşine, socotiţi ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi, care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca aceasta şi ne izbăveşte şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi” (2 Cor. l, 8-l0). Inima noastră, hărăzită după cădere să producă spini şi pălămidă, este în mod special înclinată înspre mândrie, dacă nu este defrişată şi arată de suferinţe. Drepţii cei mai covârşiţi de darurile harului n-au fost scutiţi de necazuri. Sfântul Apostol Pavel spune limpede că Providenţa divină i-a trimis mari suferinţe cu scopul de a-l feri de mândria în care risca să cadă, nu pentru motive neînsemnate, ci ca urmare a numărului mare de descoperiri şi vedenii dumnezeieşti ce i s-au făcut.

Până când Apostolul n-a cunoscut încă cauza încercărilor care-l copleşeau, el s-a rugat lui Dumnezeu de trei ori ca aceste încercări, care-l încurcau în propovăduirea sa, să fie îndepărtate; dar când le-a cunoscut rostul, a exclamat: “mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos” (2 Cor. 12, 10). “Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14).

Intraţi în mănăstire, să ne lepădăm bucuroşi de plăcerile care depind de noi şi să suportăm cu bună inimă încercările care ne sunt trimise de Providenţa divină. Să ne încredinţăm cu credinţă şi fără rezerve în mâinile Creatorului sufletelor noastre. El nu numai că ne-a creat, ci şi întăreşte sufletele celor ce au dorit să devină slujitorii Săi. El ne întăreşte prin Sfintele Taine, prin poruncile evanghelice, prin tot felul de încercări şi necazuri, şi prin harul Său. “Tatăl Meu, zice Domnul, este vierul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă ” (Ioan 15,1 -2).

Observaţi că roada pe care Dumnezeu o aşteaptă şi o primeşte de la fiecare mlădiţă de vie, adică de la fiecare suflet omenesc, este lucrarea sa în Hristos, cu alte cuvinte împlinirea poruncilor evanghelice, şi nu lucrarea sa firească, adică împlinirea unui bine, sigur, a unui bine natural, alterat de răul cu care este amestecat. “Precum mlădiţă, zice Domnul, nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne in viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15, 4). Tatăl ceresc nu curăţeşte decât inimile care poartă roadă în Hristos; cele ce nu poartă roadă, rămânând în starea lor de cădere, care poartă roadele sterpe ale binelui natural şi se mulţumesc cu acesta, nu atrag asupra lor grija lui Dumnezeu: la momentul fixat ele sunt tăiate de moarte şi aruncate de către aceasta afară de vie - afară din sânul Bisericii şi afară din via pământească dată în Biserică spre mântuire - şi aruncată în focul iadului unde vor arde veşnic şi nu se vor consuma.

Nevoitorul nu trebuie să se arunce el însuşi în mod temerar în încercări, ispitindu-l pe Dumnezeu; aceasta este nebunia, mândrie şi cădere. “Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, zice Scriptura, nici nu va dormita Cel ce te păzeşte ” (Ps. 120, 3). “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4, 7). Este tocmai ceea ce fac, după cuvântul Domnului, îndrăzneţele şi vanitoasele acţiuni ale asceţilor, care caută de bunăvoie încercările. Dar suferinţele şi încercările care vin fără să le căutăm, care sunt îngăduite şi păstrate de către Providenţa Divină, trebuie să le primim cu o mare cinste, ca pe nişte daruri ale lui Dumnezeu, ca mijloace de tămăduire a neputinţelor sufleteşti, ca mărturii ale alegerii şi mântuirii noastre veşnice.

Roadele încercării, adică purificarea sufletului şi creşterea lui înspre o stare duhovnicească, trebuiesc păstrate ca un tezaur foarte preţios. Aceste roade sunt păstrate atunci când cel ce este supus încercărilor şi batjocurilor îşi dă toată stăruinţa pentru a rămâne în limita poruncilor evanghelice, fără a se lăsa antrenat de către patimile descoperite şi puse în mişcare de către încercări. Există o deosebită legătură între poruncile evanghelice şi cruce. Implinirea poruncilor evanghelice atrage crucea pe umerii noştri; şi invers, crucea perfecţionează şi finisează cele făcute de noi în virtutea legii lui Hristos şi ne explică această lege.

Cu cât vom fi mai ţintuiţi pe ea, crucea ne va da mai pregnant sentimentul libertăţii; cu toată durerea cea de dinafară, ea ne umple de o negrăită dulceaţă duhovnicească. Iată cum îi încurajează şi-i mângâie Sfânta Scriptură pe cei ce sunt încercaţi de diferite necazuri: “Cei ce vă temeţi de Domnul aşteptaţi mila Lui şi nu vă abateţi, ca să nu cădeţi Cei ce vă temeţi de Domnul, credeţi Lui şi nu se va pierde plata voastră. Cei ce vă temeţi de Domnul, nădăjduiţi în cele bune şi în veselia veacului şi a milei. Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi a fost părăsit? Sau cine L-a chemat pe El şi a fost trecut cu vederea? Pentru că îndurător şi milostiv este Domnul şi iartă păcatele şi mântuieşte în vremea necazului. Vai inimilor celor fricoase şi mâinilor celor slabe şi păcătosului care umblă pe două cărări! Vai inimii celei slabe! Că nu crede, pentru aceasta nu va fi apărată. Vai vouă, celor ce aţi pierdut răbdarea! Ce veţi face când vă va cerca Domnul? Cei care se tem de Domnul nu vor fi neîncrezători cuvintelor Lui, şi cei ce-L iubesc pe El vor păzi căile Lui. Căci cei ce se tem de Domnul vor căuta bunăvoinţa Lui, şi cei ce-l iubesc pe El vor împlini legea. Cei care se tem de Domnul vor găti inimile lor, înaintea Lui vor smeri sufletele lor zicând: Să cădem în mâinile Domnului, şi nu în mâinile oamenilor. Că precum este slava Lui, aşa este şi mila Lui” (Sir. 2, 7-20).

Se aruncă în braţele oamenilor cel care, pus la încercare prin ei, nu vede că Providenţa divină îngăduie să fie încercat; de aceea atribuind oamenilor o importanţă exagerată, poate uşor să se complacă într-o mângâiere omenească şi să se întoarcă dinspre Dumnezeu. Din contră, dacă suportă încercările ce-i vin prin oameni, şi discerne Providenţa divină cu ochiul credinţei nedând atenţie instrumentelor oarbe prin care Aceasta lucrează, fiind înţelept din punct de vedere duhovnicesc, se lasă fără murmur în mâinile lui Dumnezeu, şi-L cheamă doar pe El în focul încercărilor.

Atunci când, cuprins de înţelepciune omenească, guvernatorul roman Pilat i-a zis Domnul care stătea în picioare în faţa lui: “Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?” Iisus a răspuns: “N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” (Ioan 19, 10-l1). Tu eşti un instrument atât de orb încât nu înţelegi şi nici nu bănuieşti măcar lucrarea ce se face prin tine.”

“Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”, a spus Domnul (Luca 21, 19). “Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Iar dreptul din credinţă va fi viu, si de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Matei 24, 13; Evrei 10, 38).

XXXII. ÎN LUPTA CU ISPITELE TREBUIE SĂ AI CURAJ

În războaiele din lumea aceasta, unul dintre cele mai mai mari merite pentru un comandant militar este să nu se lase descurajat, oricâte furtuni s-ar abate asupra lui şi să rămână neclintit, ca şi cum inima lui ar fi de piatră. Fermitatea îi ajută să ia dispoziţiile cele mai înţelepte şi mai favorabile; în plus, cu această atitudine îşi demobilizează duşmanii, le slăbeşte curajul, iar trupelor sale le dă încredere. Un general cu asemenea caracter este capabil de victorii extraordinare; în acelaşi timp, cu toate eşecurile şi adversităţile, până la urmă se încununează cu biruinţă.

Aceasta ar trebui să fie starea de spirit a călugărului, acest luptător împotriva păcatului. Nimic, nici o ispită venită de la oameni sau de la draci, sau de la firea căzută, n-ar trebui să-l tulbure. Căci tăria şi fermitatea noastră îşi găsesc izvorul în Atotputernicul Dumnezeu, în slujba căruia ne-am angajat. Laşitatea şi tulburarea se nasc din lipsa de credinţă; dar de îndată ce călugărul recurge la credinţă, acestea se împrăştie, ca şi întunericul la revărsatul zorilor.

Dacă vrăjmaşul îţi sugerează tot felul de gânduri şi pofte păcătoase, sau ele însele apar din pricina firii Tale căzute, nu te speria ca de un lucru extraordinar. Spune-ţi ţie însuţi: “M-am zămislit întru fărădelegi şi m-am născut în păcate. Firii mele căzute îi este imposibil, contaminată fiind de otrava păcatului, să nu-şi manifeste contaminarea sa”, îi este imposibil firii noastre căzute să nu-şi producă fructele sale, mai ales atunci când începem s-o defrişăm şi s-o cultivăm cu poruncile Evangheliei. Când începi să ari pământul, rădăcinile neghinei încep sa iasă la suprafaţă; dacă stăruieşti cu arătura sfârşeşti prin a le distruge şi încet, încet ogorul devine bun. în acelaşi fel când sufletul s-a curăţat prin împlinirea poruncilor, gândurile şi simţămintele cele mai adânc înrădăcinate, de la care pornesc tot soiul de păcate, sunt aduse la suprafaţă şi astfel, fiind mereu puse în lumină, sunt încet, încet distruse.

Să presupunem că pofta trupească se naşte dintr-o dată în tine: nu te tulbura. La fel dacă mânia, ura, zgârcenia sau tristeţea încolţesc în tine, nu fi descurajat. Toate acestea trebuie să vină. Dar orice patimă ar aparea, fără cea mai mică întârziere, tai-o cu poruncile evanghelice. Dacă nu te vei arăta indulgent cu patimile şi nu le vei ceda, vei vedea distrugerea lor. Dar dacă te vei arăta slab faţă de ele, dacă vei intra în dialog cu ele, dacă le vei cultiva in tine şi te vei delecta cu ele, te vor duce la moarte.

Gândurile şi simţămintele păcătoase se ivesc în firea noastră căzută; dar dacă ele ne hărţuiesc mereu şi cu insistenţă, este semn că ele ne sunt sugerate de către vrăjmaşul, de către îngerul căzut, acesta determinând firea noastră căzută să le înmulţească. Aceste gânduri şi simţăminte trebuie mărturisite părintelui nostru duhovnicesc aşa de des cum apar, chiar dacă el este un om obişnuit şi fără faimă de sfinţenie. Credinţa ta în Sfânta Taină a Spovedaniei te va scăpa; harul lui Dumnezeu, prezent în taină, te va vindeca.

Prin atacurile constante şi violente împotriva noastră, spiritul căzut intenţionează să semene şi să facă să crească în noi sămânţa păcatului, să ne obişnuiască cu un oarecare fel al păcatului, chemându-l mereu să nască în noi o înclinaţie specială pentru el, şi să se transforme această formă de păcat în obişnuinţă, ca şi cum ea ne-ar aparţine în mod natural. Obişnuinţa de a păcătui se numeşte patimă; patima îl privează pe om de libertate, face din el un prizonier, un sclav al păcatului şi al îngerului căzut.

Împotriva atacurilor repetate şi persistente ale gândurilor şi simţămintelor păcătoase - atac numit în limba călugărească “asalt” - nu există pentru un începător o altă armă mai bună ca mărturisirea; mărturisirea este, astfel spus, unica sa armă în momentul asaltului. In orice caz este arma cea mai puternică şi mai eficace. Să recurgem la ea cât mai des posibil, atunci când diavolul ne chinuieşte; să apelăm la ea până ce diavolul şi şicanele suscitate de el se vor îndepărta. Diavolului îi place ca răul să se facă în secret; lui îi place să treacă neobservat, să rămână în umbră. “Pândeşte din ascunziş, ca leul din culcuşul său; pândeşte ca să apuce pe sărac, pândeşte pe sărac ca să-l tragă pe el” (Ps. 9, 29), pândeşte pe călugărul fără experienţă şi fără putere. El nu suportă să fie demascat şi adus la lumină: când este descoperit şi vădit, îşi abandonează prada şi se duce.

Gândurile, chiar păcătoase, dar care trec fără să invadeze sufletul, nu cer o spovedanie imediată. Alungă-le, nu le da nici o atenţie, înăbuşă-le, amintindu-ţi poruncile evanghelice care le sunt potrivnice; la spovedania ce o faci înainte de cuminecare, enumără-le în general, fără a insista scrupulos asupra amănuntelor. Spune că, pe lângă păcatele grele pe care le-ai făcut - şi pe care trebuie să le mărturiseşti precis - tu ai păcătuit cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, cu ştiinţă sau fără ştiinţă.

XXXIII. ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE CALEA CEA STRÂMTĂ

Învăţătura despre calea cea strâmtă pe care o găsim în Sfânta Scriptură este reluată de către Sfinţii Părinţi care o expun cu putere, clar şi profund, într-un chip convingător şi adânc: este o hrană care la masa cuvintelor duhovniceşti joacă un rol important. “Dacă tu vrei, zice Sfântul Marcu Ascetul, să dai câteva cuvinte de învăţătură celui ce doreşte să înveţe, învaţă-l rugăciunea, credinţa adevărată şi răbdarea în suferinţe. Prin aceste trei aspecte parţiale ale binelui, se poate dobândi binele întreg”.

Învăţătura despre răbdarea în suferinţe a fost întotdeauna una dintre tradiţiile morale ale creştinismului, în vremea noastră când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, formarea şi mântuirea călugărilor se realizează în mod deosebit prin încercări şi ispite de tot felul, învăţătura despre răbdarea în suferinţă îmbracă o însemnătate aparte. Noi vom prezenta un număr apreciabil de texte consacrate acestui subiect, şi culese de la Sfinţii Părinţi, cu scopul de a acorda călugărilor de astăzi un sprijin duhovnicesc în mijlocul suferinţelor ce-i înconjoară, şi să-i pregătim în aşa fel, printr-o dreaptă înţelegere a încercărilor, încât să facă faţă celor ce încă n-au venit dar care, poate, se îngrămădesc la orizont ca nişte nori negri prevestitori de furtună.

Pe cei luaţi prin surprindere, nepregătiţi şi dezarmaţi, ispitele îi buimăcesc şi adesea, îi doboară. A-ţi duce crucea, a suporta cu răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine; fără această lepădare de tine nu-i cu putinţă, îţi porţi crucea în măsura în care te lepezi de tine. Lepădarea de tine este întemeiată pe credinţa în Hristos: El este cel ce a formulat această lege duhovnicească (Matei 16, 24).

1. Extrase din scrierile Sfântului Macarie cel Mare

Cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, născându-se din Duh, mai întâi de toate trebuie să suporte cu bună voie şi cu răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti, înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi. Într-adevăr Providenţa divină, care rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi în vederea binelui, îngăduie asemenea încercări, provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe Dumnezeu.

De la începuturi, pentru patriarhi, profeţi, apostoli şi mucenici, semnul alegerii era călătoria pe calea cea strâmtă şi cu scârbe şi suferinţe, prin acestea ei aveau dovada că sunt plăcuţi lui Dumnezeu. “Fiule, zice Scriptura, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării” (Şir. 2, l-2). Şi într-alt loc: “Tot ce ţi se va întâmpla primeşte cu plăcere” (Sir. 2, 4), ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Este motivul pentru care sufletul ce doreşte să-i placă lui Dumnezeu mai întâi de toate să se întrarmeze cu răbdarea şi cu nădejdea. Una dintre vicleniile diavolului constă, la ora încercărilor, în a ne împinge în tristeţe pentru a ne deturna nădejdea pe care ne-am pus-o în Dumnezeu. În acelaşi timp, Dumnezeu nu îngăduie niciodată ispitelor să-i necăjească în aşa măsură, pe cei ce şi-au pus nădejdea în El, încât să-i ducă la disperare. “Credincios este Dumnezeu, zice Apostolul, el nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (l Cor. 10, 13).

Diavolul nu chinuieşte sufletul atât cât ar vrea el, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Dacă omul nu ignoră ce povară poate purta un catâr, un măgar, sau o cămilă, şi le pune în spate doar atât cât pot duce; dacă olarul ştie cât timp trebuie să lase în cuptor vasele de argilă, puţin ca ele să nu se ardă dacă stai prea mult, sau, dimpotrivă, să nu fie inutilizabile dacă stau prea puţin; dacă deci omul este în stare să facă asemenea calcule, cu cât mai mult înţelepciunea lui Dumnezeu va şti ce sarcină trebuie pusă asupra fiecărui suflet, pentru ca, încercat prin ispite să devină apt pentru împărăţia cerurilor.

Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se pregătească de luptă. Tânărul războinic suportă cu tot sufletul rănile pe care le primeşte şi respinge bărbăteşte pe vrăjmaşi; la fel şi creştinii trebuie să suporte cu curaj ispitele şi luptele, atât cele de dinafară cât şi cele de dinăuntru. Creştinul lovit de încercări trebuie să progreseze prin răbdare. Aceasta-i calea unui creştin adevărat. Precum soarele proiectează umbre, la fel şi Duhul Sfânt, prezent fiind, face să apară persecuţii şi lupte.

Iată-i pe proorocii în care a strălucit Duhul Sfânt: la câte persecuţii n-au fost supuşi de neamul lor! Iată-L pe Domnul Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6); El a suportat persecuţii, nu numai de la neamurile străine, ci şi de la propriul Său popor, de la Israel! Ei l-au batjocorit pe Mântuitorul cu frenezie şi L-au răstignit. Apostolii au suferit o prigoană asemănătoare. După ce Hristos a fost răstignit pe Cruce, Duhul Sfânt, Mângâietorul, i-a abandonat pe iudei şi s-a odihnit peste creştini. Creştinii nu trebuie să se tulbure când au necazuri: persecuţiile pornesc întotdeauna împotriva adevărului.

Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în fiecare pe măsura respectivului. Atunci când omul reţine Cuvântul, şi Cuvântul îl reţine pe el; când îl păstrează, este păstrat de către Acesta. Din acest motiv, toate inimile sfinţilor, profeţilor, apostolilor şi martirilor au păstrat Cuvântul în inima lor; nu se îngrijorau de cele trecătoare şi le lăsau pe cele pământeşti, petrecând în porunca Duhului Sfânt, căci mai bună decât orice este dragostea lui Dumnezeu şi virtutea. Lucrul acesta-l dovedeau nu atât cu vorba, sau cu câteva cunoştinţe superficiale, ci cu vorba unită cu fapta. In locul bogăţiei, ei alegeau sărăcia; în locul slavei, dezonorarea; în locul bucuriei, suferinţa. Ei căutau dragostea în locul urii: urând bucuriile acestei vieţi, îi iubeau pe cei ce-i privau de acestea, socotindu-i colaboratori pe calea mântuirii. Evitau să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 9): îi iubeau pe oamenii evlavioşi şi bine intenţionaţi, dar nu-i judecau nici pe cei răi, văzând atât în unii cât şi în alţii pe trimişii învăţătorului; faţă de toţi arătau o adevărată dragoste. Auzind porunca Mântuitorului: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37), îi considerau pe cei ce-i necăjeau ca binefăcători, căci ei deveneau un mijloc prin care dobândeau iertarea păcatelor.

Când, din nou, îl auzeau pe Domnul poruncind: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31), ei îi iubeau pe oameni, urmând glasul conştiinţei. Renunţând la propria lor dreptate şi căutând dreptatea lui Dumnezeu, dobândeau dragostea care este în mod natural cuprinsă în dreptatea lui Dumnezeu.

Domnul care a dat numeroase porunci privind iubirea, a poruncit să căutăm dreptatea lui Dumnezeu (Matei 6,33): această dreptate este maica iubirii. Nu te poţi mântui decât prin semenul tău. “Iertaţi, porunceşte Domnul, şi veţi fi iertaţi (Luca 6, 37). Aceasta este legea duhovnicească înscrisă în inimile credincioşilor şi care este “împlinirea legii” (Romani 13,10). “Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii, zice Domnul, n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Cum a împlinit-o? O să vă spun. Legea veche, judecându-l pentru un motiv real pe cel ce a făcut rău semenului său, îl judeca de asemenea şi pe cel ce a suferit răul; şi aşa fiecare, judecându-l pe semenul său se judeca pe sine (cf. Romani 2, 1), iar cel ce îl ierta pe aproapele său, primea şi el iertare. Legea zice: judecată pentru judecată şi iertare pentru iertare. Astfel împlinirea legii constă în iertarea greşelilor.

Am vorbit de “lege a cea veche”, nu pentru că Dumnezeu ar fi dat două legi: El n-a dat decât una singură, care este duhovnicească în fiinţa sa, dar care, în ce priveşte răsplata, dă o sentinţă dreaptă: ea iartă celui ce iartă, dar supune judecăţii pe cel ce-i chinuieşte pe alţii. “Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici” (Ps. 17, 28-29). Pentru motivul acesta cei ce împlinesc duhovniceşte legea şi care se împărtăşesc de har pe măsura acestei împliniri nu-i iubesc numai pe cei ce le fac bine, ci şi pe cei ce le fac reproşuri şi îi prigonesc, nădăjduind să primească, ca recompensă a virtuţii lor, dragostea cea adevărată. Virtutea lor nu stă numai în faptul că-şi iartă vrăjmaşii, ci în faptul că fac binele celor ce-i rănesc; de fapt se roagă pentru aceştia socotindu-i instrumentele fericirii lor, după cuvântul Scripturii: “Fericiţi veţi fi voi cândva vor ocărî şi vă vor prigoni” (Matei 5, 11).

Această stare de spirit dă legii un înţeles duhovnicesc. Atunci când dai dovadă de răbdare şi de blândeţe duhovnicească, Domnul, văzând inima care luptă şi nu se îndepărtează de dragoste “surpând peretele din mijloc” (Efeseni 2,14), înlătură complet răutatea. Din momentul acesta acţionează cu dragoste nu numai datorită unui efort de voinţă, ci prin harul lui Dumnezeu: de acum Domnul retrage “sabia de flăcări vâlvâitoare” (Facere 3, 24), care stârneşte gândurile pătimaşe; intri “dincolo de catapeteasmă, unde lisus a intrat pentru noi ca înaintemergător” (Evrei 6, 19-20), unde guşti din roadele Duhului, şi de unde contempli fericirea veacului ce va să vină, cu toată inima, adică în mod real şi nu “ca prin oglindă, în ghicitură” (l Cor. 13, 12). Aşa cum a spus Apostolul “cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzii, la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (l Cor. 2, 9). Faţă de această lucrare minunată poţi pune următoarea problemă: dacă la inima omului nu s-a suit, cum apostolul, om fiind, le-a cunoscut? Cum le-a putut cunoaşte pentru că el însuşi mărturiseşte că este om supus la aceleaşi ispite ca noi? Ascultă ce răspunde fericitul Pavel: “iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar si adâncurile lui Dumnezeu” (l Cor. 2,10).

Ca nimeni să nu poată zice: Sfântul Duh i le-a descoperit lui Pavel pentru că el era apostol, pe când nouă nu ne este cu putinţă, Pavel spune într-alt loc sub formă de rugăciune: Dumnezeu “să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru. Şi Hristos să se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire” (Efeseni 3, 16- l7). “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Cor. 3, 17). “Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8, 9).

Să ne rugăm dar pentru a primi în mod simţit şi sigur harul Sfântului Duh cu scopul de a reintra acolo de unde am fost izgoniţi. De a fi îndepărtat şarpele ucigaş de la sufletele noastre. El, sfătuitorul cel viclean, care creşte în noi mândria şi lăcomia. Pentru ca noi să credem cu putere în Domnul, să împlinim poruncile Sale, şi să ajungem “la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), pentru ca “prietenia lumii” (lacov 4, 4) să nu ne mai stăpânească, pentru ca noi să fim pe deplin convinşi în sufletul nostru de adevărul netăgăduit, că harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în sufletele celor ce se pocăiesc. Ceea ce se primeşte prin har este incomparabil mai mult decât slăbiciunea care-l stăpânea pe om înainte de a primi harul: altfel harul n-ar fi har. Dar crezând în Dumnezeu Atotputernicul, înaintăm cu inima încrezătoare spre Cel ce ne dăruieşte comuniunea Sfântului Duh ca răspuns la credinţa noastră şi nu ca răsplată a faptelor, sau proporţional cu ele. Într-adevăr este scris: “Din faptele Legii primit-aţi voi Duhul, sau din ascultarea credinţei?” (Gal. 3, 2).

2. Extras din scrierile Sf. Marcu Ascetul

Privegherea, rugăciunea şi răbdarea în încercări îi dau inimii o duioşie dulce şi nepericuloasă, cu condiţia ca o intensificare disproporţionată a nevoinţei ascetice să n-o lipsească de calităţile sale esenţiale. Cel ce neglijează aceste trei aspecte ale activităţii duhovniceşti, sau care le practică fără râvnă, va fi cuprins în momentul morţii de chinurile groaznice (Legea duhovnicească, 19).

Poarta de fier ce duce în Ierusalim este imaginea unei inimi împietrite: ea se deschide singură pentru cel ce duce o viaţă ascetică şi rabdă încercările, aşa cum s-a deschis în faţa Sf. Apostol Petru (F.Ap. 12, 10) (Ibid.21). În momentul în care aducerea aminte de Dumnezeu este vie în tine, înmulţeşte-ţi rugăciunile, pentru ca şi Domnul să-şi aducă aminte de tine când tu vei uita de El (Ibid. 25).

Legea libertăţii spirituale ne învaţă adevărul, şi mulţi îl cunosc doar superficial, iar cei puţini îl cunosc în măsura în care împlinesc poruncile (Ibid. 30).

Perfecţiunea legii duhovniceşti este ascunsă în Crucea lui Hristos (Ibid 31).

Cel ce se roagă pentru cei ce-l vătămă, îi zdrobeşte pe demoni; dar cei ce-şi permit să se lupte cu oamenii care-i vătăma, vor fi ei înşişi învinşi de demoni (Ibid 45).

Dacă fiecare suferinţă, venită fără voia ta, te învaţă să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, atunci nu-ţi vor lipsi ocaziile de pocăinţă (Ibid. 57).

Vezi-ţi propriile tale păcate, şi nu pe cele ale aproapelui, şi asceza ta duhovnicească nu va fi în deşert (Ibid. 63).

Să nu-ţi închipui că poţi dobândi virtutea fără suferinţă: cel ce trăieşte în desfătări rămâne departe de experienţa duhovnicească (Ibid., 66).

Dacă cel ce lucrează conform poruncilor se aşteaptă ca încercările să apară ca urmare a lucrării sale: dragostea pentru Hristos prin împotriviri (Ibid., 88).

Numeroşi sunt cei ce au luptat mult împotriva suferinţelor nedorite, dar nimeni n-a scăpat de ele decât prin rugăciune şi pocăinţă (Ibid., 92).

Eu cred că pocăinţa ia naştere din trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîncetată şi răbdarea în suferinţe. Aceste trei virtuţi nu numai că trebuie practicate în mod văzut, ci şi prin activitate a duhovnicească interioară. Asceţii care, printr-o practică îndelungată le-au deprins, datorită lor, ajung la nepătimire. “Luând crucea vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 21), a zis Domnul. Crucea este răbdarea în suferinţe. . .

Fără aceste trei virtuţi, nu se poate împlini lucrarea pocăinţei. Eu cred că pocăinţa este necesară tuturor, păcătoşilor şi drepţilor care doresc să se mântuiască, căci starea de desăvârşire n-are o limită la care odată ajunşi cei care doresc sa se mântuiască, să nu mai trebuiască împlinirea virtuţilor pomenite. Ele îi duc pe începători la evlavie; ele îi fac pe ceilalţi să progreseze; ele îi confirmă pe cei desăvârşiţi în desăvârşirea lor. Dar aceste virtuţi nu pot fi lucrate în chip prisositor, nici printr-o practică îndelungată, nici prin conştiinţa propriei tale dreptăţi…

Noi toţi suntem urmaşii lui Adam: toţi ne naştem în păcatul său şi, din acest motiv, suntem condamnaţi de judecata lui Dumnezeu la moartea veşnică; nu putem fi salvaţi fără de Hristos. Toţi, chiar cei drepţi dintre oameni, nu scăpăm de moartea veşnică decât prin mijlocirea lui Hristos cel răstignit pentru toţi; noi toţi suntem răscumpăraţi prin sângele Lui. De aceea, însuşi Mântuitorul le-a propus tuturor o singură lucrare, care-i îmbrăţişează pe toţi ceilalţi, şi le-a poruncit apostolilor ca tuturor să le spună un singur lucru: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17).

În acelaşi timp, Mântuitorul a dat numeroase porunci concrete, a căror împlinire duce la desăvârşirea pocăinţei; El ne porunceşte împlinirea acesteia până la moarte, zicând: “Cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Şi adaugă, poruncind renunţarea la tot: “chiar şi la sufletul său însuşi” (Luca 14, 26). Pentru a confirma importanţa mare a poruncilor, zice: “Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19).

Dacă, aşa cum am spus, Hristos ne-a poruncit să stăruim în pocăinţă până la moarte, rezultă că cel ce crede că pocăinţa poate fi împlinită înaintea morţii leapădă porunca refuzând să-şi piardă sufletul înainte de a muri; el se arată ca încălcător al tuturor poruncilor lui Hristos. Până ce murim pocăinţa nu se termină, nici pentru mici, nici pentru mari. De fapt, nimeni n-a putut face o pocăinţă perfectă, pentru că o pocăinţă perfectă n-ar mai cere continuarea ei. Iată pentru ce, chiar dacă nu ne simţim în stare să facem o pocăinţă aşa cum spune porunca şi cum ar trebui, să avem râvna să o facem, spre a nu fi număraţi între cei ce nu vor să se pocăiască, pentru a nu fi judecaţi din pricina acestui refuz. Cercetează viaţa tuturor celor care, de la începutul lumii, au sfârşit cu bine călătoria pământească şi vei vedea că în toţi cei ce au plăcut lui Dumnezeu taina evlaviei s-a împlinit prin pocăinţă. A fost cineva condamnat? Dacă a fost, a fost pentru că nu s-a pocăit. A fost cineva iertat? Dacă a fost, a fost pentru că s-a pocăit. ..

Dacă pocăinţa stă în a cere milă, cel ce se pocăieşte trebuie să aibă grijă să nu i se spună: “Iată, sunteţi sătui” (l Cor. 4, 8). Trebuie fără osteneală să continue a cere ca şi cel ce n-are niciodată destul: “că oricine cere ia ” (Matei 7, 8). Dacă numai cel milostiv va fi miluit, atunci lumea întreagă este păstrată prin pocăinţă, şi datorită Providenţei divine, oamenii conlucrează unii cu alţii pe calea pocăinţei.

3. Extras din “Scara” Sfântului Ioan Scărarul

Între pocăinţa plină de grijă şi plânsul curăţit de orice pată şi prea cuvioasa smerenie a celor începători e atâta deosebire câtă e între pâine, aluat şi făină. Căci sufletul se zdrobeşte şi se subţiază prin pocăinţă vădită, se uneşte şi, ca să zic aşa, se amestecă cu Dumnezeu prin apa plânsului nemincinos, iar aprinsă de focul Domnului, se face pâine şi se întăreşte. Aceasta e fericita smerenie, cea lipsită de aluatul stricăciunii şi de umflarea mândriei (XXV, 7).

Însuşirea cea dintâi şi cea mai aleasă a acestei bune şi vrednice de laudă treimi este primirea cu cea mai mare bucurie a necinstirii, care e aşteptată cu mâinile deschise ale sufletului şi e îmbrăţişată ca una ce alină şi topeşte bolile sufletului şi mari păcate. A doua însuşire e pierderea a toată iuţimea şi cumpătarea ce se arată în potolirea ei. Iar a treia treaptă prea frumoasă a ei este neîncrederea credincioasă în bunătăţile agonisite şi dorinţa neîncetată după învăţătură. (XXV, 8).

Ia seama, prietene, că văile sunt cele ce rodesc în ele grâu înmulţit şi rod duhovnicesc. Valea este suflet smerit între munţi, adică între virtuţile duhovniceşti, pururea netrufaş şi pururea neclintit. David n-a zis: eu am postit, eu am privegheat, eu am dormit pe jos, ci a zis: “umilit am fost şi m-am izbăvit” (Ps. 114, 6). (XXV, 13). Altceva este a cugeta cu smerenie; altceva a se nevoi pentru a cugeta cu smerenie; şi iarăşi, altceva, a lăuda pe cel smerit cu cugetul. Cel dintâi lucru este al celor desăvârşiţi; al doilea, al adevăraţilor ascultători; iar al treilea, al tuturor credincioşilor (XXV, 18).

Blândeţea este starea neclătinată a minţii, care rămâne la fel în cinstiri şi în necinstiri (XXIV, 2).

În inimile celor blânzi se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat e scaunul diavolului. “Cei blânzi vor moşteni pământul” (Matei 5, 5), mai bine zis vor stăpâni (XXIV, 3).

Sufletul blând e tronul simplităţii. Iar mintea mânioasă e pricinuitoare răutăţii. În sufletul celui blând încape cuvântul înţelepciunii: “Domnul va povăţui pe cei blânzi întru judecată” (Ps. 24, 10), mai bine zis [îi va povăţui] la lucrarea deosebirii (dreptei judecăţi). Sufletul drept este soţul smereniei. Iar cel viclean este slujitorul mândriei. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţă; iar mintea stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa (XXIV, 4).

Nu trebuie să uităm, o, prieteni, nici aceasta, că viclenii draci se retrag pentru o vreme, ca neglijând noi nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat (VIII, 9).

Nimic nu e atât de nepotrivit celor ce se pocăiesc ca iuţimea ce tulbură. Dacă întoarcerea cuiva de la păcat la sine însuşi are nevoie de multă smerenie, iuţimea e semnul închipuirii de sine. (VIII, 12).

Dacă Duhul Sfânt se socoteşte şi este pacea sufletului, iar mânia este şi se numeşte o tulburare a inimii, nimic nu opreşte venirea Lui în noi, ca iuţimea (VIII, 14).

Multă băgare de seamă trebuie să avem faţă de acest şarpe. Căci are şi el împreună lucrătoare firea noastră, ca şi cel ce ispiteşte trupurile (VIII, 16).

Te vei cunoaşte pe tine izbăvit de putreziciunea aceasta (ţinerea de minte a răului), nu când te vei ruga pentru cel ce te-a supărat, nici când îl vei răsplăti cu daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când, aflând că a căzut într-o nenorocire sufletească sau trupească, vei suferi şi vei plânge ca pentru tine însuţi (IX, 11).

Unii s-au predat pe ei ostenelilor şi sudorilor pentru a dobândi iertare. Dar cel ce nu ţine minte răul a luat-o înaintea acestora, dacă e adevărat cuvântul: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6,37).

Chip al celei mai bune supuneri să ne fie, o, prieteni, aşa-zisul argint viu. Căci el coborându-se dedesubtul tuturor, rămâne curat de orice întinăciune.

Cei ce se sârguiesc, să ia aminte cu atât mai mult la ei înşişi, ca nu cumva, judecând pe cei leneşi, să fie osândiţi mai mult decât aceia. Socotesc că Lot de aceea s-a îndreptăţit, că aflându-se în mijlocul acestora, nu i-a osândit niciodată (IV, 100).

XXXIV. DESPRE PRIVEGHERE

Printre alte învăţături mântuitoare, Domnul ne-a dat-o şi pe aceea de a fi mereu atenţi asupra noastră înşine şi de a ne ruga; această stare este numită în scrierile patristice “priveghere” sau “cumpărare”. “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41), le zice Domnul ucenicilor Săi; “Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!” (Marcu 13, 37).

Sfântul Isihie al Ierusalimului defineşte în felul următor privegherea: “Privegherea este calea tuturor virtuţilor şi a tuturor poruncilor lui Dumnezeu”. Din această definiţie rezultă clar că privegherea presupune o cercetare perseverentă şi aprofundată a poruncilor Evangheliei şi prin urmare, a întregii Sfinte Scripturi.

Ea aspiră mereu la împlinirea poruncilor Evangheliei, prin faptă, prin cuvânt, prin gând şi prin simţire. Pentru a realiza acest lucru, ea veghează fără încetare, studiază continuu legea lui Dumnezeu, îl cheamă mereu pe Dumnezeu în ajutor printr-o rugăciune fierbinte.
Privegherea este o lucrare neîntreruptă. “Privegherea, zice Sfântul Isihie, este o artă duhovnicească care, printr-o practicare îndelungată şi perseverentă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, îl eliberează pe om de toate faptele rele, de vorbele şi gândurile pătimaşe. Ea îi dăruieşte celui ce o practică o deplină cunoaştere a lui Dumnezeu celui de nepătruns, în măsura în care poate fi cunoscut, şi un răspuns referitor la tainele cele ascunse ale lui Dumnezeu. Ea împlineşte toate poruncile dumnezeieşti ale Vechiului şi Noului Testament. Ea ne dăruieşte bunătăţile veacului viitor. Ea este cu adevărat curăţia inimii şi, în virtutea măreţiei sale şi valorii sale, iar pe altă parte datorită nepăsării noastre, este aşa de rar întâlnită astăzi la călugări”.

“Privegherea este tăcerea ce constă dintr-o inimă eliberată de toate gândurile; ea îl cheamă fără încetare pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, pe El îl respiră, cu El dimpreună se luptă curajos împotriva vrăjmaşilor, Lui i se mărturiseşte pentru că singur are putere de a ierta păcatele. Prin chemarea lui Hristos, un asemenea suflet îl primeşte adesea pe Cel ce singur ştie toate tainele inimii; privegherea se străduieşte prin toate mijloacele să ascundă faţă de oameni bucuria sa şi luptele sale interioare pentru a-l împiedica pe diavol să introducă în mod secret răul şi să-i distrugă lucrarea sa cea bună”.

“Privegherea este un control perseverent al minţii care stă de strajă Ia intrarea inimii; ea ne ajută să vedem gândurile care se apropie hoţeşte, să ascultăm ce spun, să ştim ce fac aceşti tâlhari şi ce închipuiri proiectează dracii în suflet, cu scopul de a ne seduce prin imaginaţie”.

“Moise - marele legiuitor - sau mai curând Sfântul Duh - când urca înspre deplinătatea, puritatea, bogăţia şi rodnicia acestei virtuţi (privegherea) ne-a învăţat şi pe noi cum trebuie să o începem şi cum să o perfecţionăm, zicând: “Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit” (Deuteronom 15, 9). Prin “gând nelegiuit”, trebuie să înţelegem o reprezentare pur mentală a unor lucruri rele sau potrivnice lui Dumnezeu, pe care părinţii le numeau sugestii, şi care sunt aduse în inimă de diavolul; gândurile noastre urmează aceste sugestii imediat ce ele se prezintă în mintea noastră, şi angajează o Conversaţie pătimaşă cu ele”.

Privegherea se opune începuturilor păcatului: gândului şi simţământului păcătos. Ea împlineşte poruncile în profunzimea vieţii psihice a omului: în gândurile şi simţămintele sale. Ea îi arată omului care priveghează starea sa de cădere; ea îi arată spiritele căzute şi această dependenţă a omului de ele, dependenţă în care au căzut pentru că le-a dat ascultare, şi în care stăruie ori de câte ori le împlineşte voia lor, sau propria sa voie căzută. Căderea noastră se agravează, se confirmă şi devine o stare permanentă, anticipând pieirea noastră veşnică, atunci când urmăm voinţei noastre căzute, şi voinţei demonilor.

Privegherea este un atribut esenţial şi întru toate autentic lucrării sufletului; datorită ei, toată activitatea văzută şi nevăzută a călugărului se desfăşoară după voia lui Dumnezeu; are ca singură ţintă să placă lui Dumnezeu şi se fereşte de orice pact cu slujirea adusă diavolului. Privegherea este mijlocul de a ne curaţi inima şi prin urmare, calea de a-L vedea pe Dumnezeu, care le este îngăduită prin har celor curaţi, şi care tresaltă de curăţia inimii până la fericita nepătimire.

Privegherea este nedespărţită de rugăciunea neîncetată: prima o naşte pe a doua, iar a doua o zămisleşte pe prima; datorită faptului că se nasc reciproc, cele două virtuţi sunt unite printr-o legătură de nedesfăcut.

Privegherea este viaţa după Duh, este un mod de viaţă ceresc; ea este adevărata smerenie care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu, şi care refuză orice încredere în sine şi orice speranţă întemeiată pe oameni; din acest motiv ea apare ca o mândrie exagerată şi socotindu-o ca un lucru rău oamenii o prigonesc cu îndârjire.

Nu-i lipsit de importanţă să remarcăm faptul că Sfântul Isihie vorbeşte despre poruncile Vechiului Testament în sens duhovnicesc şi nu în sensul “iudaic”, adică literal. Atunci când Hristos a ridicat vălul care acoperă ochii sufletului nostru (l Cor. 15), ceea ce este iudaic devine de asemenea creştin: atunci Vechiul Testament primeşte pentru cititor acelaşi sens ca şi Noua Lege care este proclamată deschis în Noul Testament dar care, în cel vechi, era exprimată prin imagini şi metafore. Un călugăr începător trebuie să studieze mai întâi Noul Testament; înţelegerea duhovnicească a celui vechi va veni la timpul potrivit: este apanajul celor ce au făcut un oarecare progres.

Privegherea se câştigă progresiv; se ajunge la ea printr-un efort neîntrerupt. Ea se naşte în mod deosebit din lectură şi din rugăciunea făcută cu atenţie, din obişnuinţa de-a veghea asupra ta însuţi, de a fi treaz, de a te gândi la orice cuvânt pe care-l spui şi de a reflecta la fiecare acţiune pe care o întreprinzi, de a fi atent la toate gândurile şi simţămintele, luând seama la tine pentru a nu deveni într-un chip oarecare pradă păcatului. “Fiţi treji, privegheaţi, zice Sfântul Apostol Petru; potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă” (l Petru 5, 8-9).

Ochiul tău să fie ca al heruvimilor, i-a zis Sfântul Eftimie cel Mare unui călugăr ispitit de diavol, şi din toate părţile te asigură, căci călătoreşti prin mijlocul a multor curse.

Sfântul Varsanufie cel Mare şi Sfântul Ioan Profetul au dat un sfat înţelept celor care doreau să ducă o viaţă cumpătată şi plăcută lui Dumnezeu: acela de a-şi uni privegherea cu acţiunea. Ei ne sfătuiesc să ne ridicăm gândul nostru înspre Dumnezeu cerându-i să ne lumineze şi să ne ajute înainte de a începe orice lucru, adică de a începe o conversaţie sau de a întreprinde o acţiune.

Pentru a rămâne în stare de trezvie, trebuie să-ţi păstrezi cu mare grijă prospeţimea şi luciditatea minţii. Mintea se întunecă prin întrebuinţarea fără măsură a mâncării, a băuturii, şi a somnului, a vorbei îndelungate, prin distracţii şi îngrijorări faţă de lucrurile acestei lumi. “Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21,34-36).

Aşa cum ziua judecăţii universale a tuturor oamenilor va veni pe neaşteptate, aşa pentru fiecare dintre noi este necunoscută ziua judecăţii particulare, ziua morţii. Necunoscut este ceasul în care vom fi chemaţi. Unul de-abia şi-a început calea vieţii pământene şi este chemat în veşnicie; altul parcurge o scurtă porţiune din ea, altul una mai lungă. Rari sunt cei care ating plenitudinea zilelor şi îşi leapădă cortul pământesc, trupul, atunci când a devenit de nelocuit, în timpul călătoriei pământene, datorită căderii care a atenuat în noi sensul veşniciei, trupul ni se pare nemuritor, plin de o activitate debordantă şi foarte productiv. Această impresie o au atât copiii, cât şi adolescenţii, ba chiar adulţii şi bătrânii: toţi au fost creaţi nemuritori, nemuritori cu sufletul; ar trebui să fie şi cu trupul! Şi nu ştiu absolut nimic despre căderea care a dat morţii atât sufletul, cât şi trupul lor, sau nu vor să ştie, sau n-au decât o idee vagă despre acest lucru. De aceea concepţiile gândurilor lor, şi simţămintele inimii, referitoare la viaţa pământească, sunt false şi iluzorii. De aceea oamenii de toate vârstele, din nefericire, îşi imaginează că vor rămâne pururea pe pământ. La sfârşitul călătoriei terestre, când vom fi în pragul morţii, viaţa noastră, care este nesfârşită în viitor, ni se va părea aşa de scurtă în trecut, şi mulţimea activităţilor împlinite fără a avea în vedere veşnicia se vor dovedi ca o fatală şi ireparabilă pierdere de timp şi o teribilă irosire a mijloacelor primite pentru mântuire. Oamenii de lume, pe bună dreptate îşi exprimă aberaţia lor numind de obicei moartea “nenorocire neaşteptată”, oricare ar fi vârsta părinţilor sau prietenilor pe care aceasta îi răpeşte. Ea este o “nenorocire neaşteptată”, chiar pentru bătrânii ramoliţi, încărcaţi de ani şi infirmi, de mult aplecaţi înspre mormânt, dar care nu s-au gândit niciodată la aceasta şi au îndepărtat orice mijloc ce le-ar fi putut aminti de moarte!

Moartea este într-adevăr o nenorocire pentru toţi cei ce nu s-au pregătit pentru ea. Şi dimpotrivă “fericite sunt slugile acelea pe care, venind, Stăpânul le va afla veghind” (Luca 12, 37), privind viaţa pământească cu o privire sobră şi lucidă, aducându-şi aminte de moarte, şi pregătindu-se pentru ea ca pentru un eveniment care ar putea interveni la orice vârstă şi în orice stare de sănătate.

Noi trebuie să parcurgem calea pelerinajului nostru pământesc cu mare atenţie şi veghind asupra noastră înşine, chemându-L fără încetare pe Dumnezeu în ajutorul nostru. Durând această călătorie, Evanghelia trebuie să ne fie lumina noastră, cum cântă David: “Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele” (Ps. 118, 105). Noi nu călătorim doar pe o cale strâmtă, ci şi pe întuneric. Avem nevoie de o statornică atenţie a minţii pentru a nu ne lăsa antrenaţi de către natura noastră căzută sau de către părinţii şi fraţii care o urmează, şi pentru a scăpa de toate cursele şi obstacolele pe care ni le pregăteşte lumea, prin răutatea neadormită a îngerilor căzuţi.

Noi fiind ocrotiţi împotriva răspândirii şi grijilor, să ne îndreptăm atenţia asupra trupurilor noastre de care depinde privegherea sufletelor noastre. Trupurile oamenilor diferă mult unul de altul în ce priveşte puterea şi sănătatea. Unul e tare ca fierul, altul slab ca paiul. Din acest motiv, fiecare trebuie să-şi strunească trupul cu înţelepciune şi prudenţă, după ce a cercetat care-i sunt puterile fizice. Pentru un trup sănătos şi puternic, postul şi privegherea sunt recomandate în mod special: acestea îl fac mai uşor şi-i dau sufletului o deosebită vigoare.

Un trup slab trebuie întărit cu mâncare şi cu somn, după nevoile potrivite fiecăruia, dar nu până la saturare. Lucrul acesta este periculos şi pentru un trup slab: saturarea îl va slăbi şi mai mult şi-l va face alergic la toate virtuţile, înfrânează-ţi pântecele şi vei intra în Paradis. Dar dacă-ţi vei îmbuiba pântecele şi vei mânca peste măsură, te vei arunca în adâncul ispitelor, în focul maniei şi violenţei; îţi vei îngreuna şi întuneca sufletul, îţi vei încălzi sângele şi vei deveni foarte sensibil la emoţii; şi aşa îţi vei defăima şi ruina grija de tine însuţi şi privegherea.

Privegeherea cere o liniştire fizică a sângelui, pe care o dobândim mai întâi de toate printr-o echilibrată nevoinţă. Sângele, este pus în mişcare de patimi; patimile sunt atât de diverse şi frecvente încât se opun unele altora, ceea ce face ca o anume mişcare a sângelui să fie anulată de către alta; dar toate aceste mişcări sunt în mod invariabil însoţite de împrăştiere, de închipuiri, de o avalanşă de gânduri păcătoase şi de imagini care ne flatează amorul propriu.

O avalanşă de gânduri şi o stare de reverie se produce atunci când sângele este pus în mişcare cu violenţă într-un chip nefiresc. Această mişcare este păcătoasă, şi este un rod şi un semn al căderii. Referitor la această mişcare a sângelui s-a spus că nu este în stare să moştenească împărăţia cerurilor (l Cor. 15, 20): cu alte cuvinte, o persoană care îşi îngăduie să-şi pună sângele într-o asemenea mişcare şi îşi satisface plăcerea din aceasta, nu este în stare să primească harul dumnezeiesc.

Această mişcare păcătoasă a sângelui este cu atât mai periculoasă cu cât sunt foarte rari cei ce o înţeleg. Dimpotrivă, mulţi oameni o iau ca o acţiune bună şi cedează gândului lor greşit, ca şi cum acesta ar fi inspirat de Adevărul însuşi. Atunci când gândurile şi închipuirile sunt mai mult ca de obicei, avem un semn că sângele s-a pus în mişcare; şi încet, încet începem să înţelegem care sunt mişcările păcătoase şi să ne ferim de ele.

Apele Siloamului curg liniştite din izvoarele lor (Is. 8, 6): virtuţile plăcute lui Dumnezeu izvorăsc din ascultarea de Domnul; ele sunt însoţite de smerenie şi nu de exaltare, de entuziasm nestăpânit, de părere de sine şi de mândrie care fac parte din nedespărţitul alai al înfierbântării sângelui produs de patimi. Sângele este pus în mişcare într-un anume fel de către gândurile şi imaginaţiile mâniei, şi într-alt fel de către gândurile desfrânate; într-un fel de către mândrie şi în alt fel de către zgârcenie; şi într-alt fel de gândurile şi imaginile triste şi descurajante, altfel de împietrire, altfel de mândrie şi aşa mai departe. Din acest motiv postul este instrumentul de primă importanţă pentru toate virtuţile.

Dacă trebuie să te opreşti de la prea multă mâncare, tot la fel trebuie evitată o nevoinţă excesivă. Ea slăbeşte corpul; ea anulează vioiciunea şi vigilenţa indispensabile privegherii, care se diluează şi slăbeşte în momentul în care puterile trupului se epuizează. “Dacă trupul tău este slab, spunea Sfântul Isaac Sirul, şi tu-l obligi să lucreze peste puterile lui, îţi vei împinge sufletul într-o mare întunecime şi-l vei tulbura. Dar dacă trupul tău este puternic, şi-l vei răsfăţa cu prea multă odihnă, toate patimile ce se ivesc în sufletul tău se vor intensifica. Atunci chiar dacă ar avea dorinţa arzătoare să facă binele, încetul cu încetul acesta va dispare, ba chiar şi gândul şi dorinţa de a-l împlini nu vor mai fi. Dacă în felul nostru de a fi avem măsură şi dreaptă judecată, gândurile ni se vor limpezi şi tulburarea va dispare. Când mintea este tulburată de o viaţă dezordonată, întunecimea cuprinde sufletul, apoi, la rândul ei, întunecimea produce dezordine.

Implinind o nevoinţă echilibrată poţi rămâne statornic în starea de priveghere şi rămânând în aceasta, poţi urma fără şovăire învăţătura Evangheliei. Această învăţătură este singura sursă a tuturor virtuţilor creştine adevărate plăcute lui Dumnezeu”.

XXV. DESPRE FOLOSUL ŞI PERICOLELE NEVOINŢEI TRUPEŞTI

După ce în Rai strămoşii noştri au călcat porunca lui Dumnezeu, printre pedepsele la care a fost supus omul este şi blestemul pământului. “Blestemat va fi pământul pentru tine, i-a zis Dumnezeu lui Adam. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”. (Facere 3, 17-l9).

Acest blestem stăruie până astăzi asupra pământului cum poate vedea oricine. Pământul n-a încetat să producă neghină, chiar dacă aceasta nu-i foloseşte de hrană nimănui. Pământul este stropit cu sudoare, şi adesea cu sângele ţăranului care cu preţul unei munci istovitoare face să rodească grâul pentru pâinea cea de toate zilele. Pedeapsa pronunţată de Dumnezeu are şi un înţeles duhovnicesc, într-adevăr, hotărârea dumnezeiască, de a-l pedepsi pe om, se împlineşte atât pe plan spiritual cât şi pe plan material. Sfinţii Părinţi înţeleg cuvântul “pământ” în sens de “inimă”. Datorită blestemului ce l-a lovit, pământul nu încetează să producă, de la sine, din pricina firii sale căzute, spini şi pălămidă; la fel inima, înveninată de păcat, nu conteneşte să nască din ea însăşi, datorită firii sale corupte, simţăminte şi gânduri păcătoase.

La fel cum nimeni nu se îngrijeşte să semene sau să planteze neghină, ci firea pervertită o produce în mod spontan, la fel gândurile şi sentimentele păcătoase sunt concepute şi cresc de la sine în inima omului. Dacă pâinea materială se obţine prin sudoarea frunţii, la fel grâul ceresc care ne oferă viaţa veşnică cere o muncă obositoare a sufletului; apoi printr-un efort şi mai mare se seceră, se face propriu pentru consum şi se păstrează.

Grâul ceresc este Cuvântul lui Dumnezeu. Munca de semănare a Cuvântului lui Dumnezeu în inimă cere un asemenea efort încât este numit “nevoinţă ascetică”. Omul este sorocit să se hrănească cu osteneală din pământ şi să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei (Facere 3, 18-l9). Aici prin cuvântul “pământ” trebuie înţeleasă înţelepciunea trupească prin care omul despărţit de Dumnezeu se conduce de obicei în timpul vieţii pământeşti; povăţuit de aceasta, este supus la nesfârşite îngrijorări şi frământări privind lucrurile trecătoare, la nesfârşite suferinţe şi decepţii, la o neîncetată tulburare. Doar slujitorul lui Hristos se hrăneşte în timpul vieţii pământene cu pâinea cerească prin sudoarea frunţii, luptându-se continuu împotriva înţelepciunii trupeşti şi muncind fără oprire la cultivarea virtuţilor.

Pentru cultivarea pământului este nevoie de diferite utilaje din fier - plug, groapă, hârleţ - cu ajutorul cărora solul este întors, afânat; la fel inima noastră, sălaşul simţămintelor şi înţelepciunii trupeşti, are nevoie de a fi lucrată prin post, prin priveghere, îngenuncheri şi alte nevoinţe trupeşti, pentru ca simţămintele trupeşti şi pătimaşe, ce o stăpânesc, să cedeze locul simţămintelor duhovniceşti, iar influenţa gândurilor trupeşti şi pătimaşe să-şi piardă puterea irezistibilă pe care o au asupra celor ce neglijează asceza.

Cine ar avea ideea să semene într-un pământ nelucrat? Pur şi simplu ţi-ai pierde sămânţa, fără nici un rost, ba chiar ar fi periculos. Asemenea este omul care, înainte de a-şi fi înfrânat pornirile trupeşti ale inimii sale, şi gândurile trupeşti ale minţii, printr-o nevoinţă trupească potrivită, s-ar apuca de rugăciunea minţii şi de cultivarea poruncilor lui Hristos în inimă. Nu numai că ar face un efort nefolositor, ci s-ar expune riscului de a suporta o tulburare psihică, de a cădea în orbirea duhovnicească şi în năluciri drăceşti, de a-şi atrage mânia dumnezeiască, ca omul ce s-a prezentat în cămara de nuntă fără îmbrăcămintea necesară (Matei 22, 12).

Un teren bine lucrat, afânat, dar lăsat nesemănat, va produce o cantitate de neghină dublă. Aşa o inimă lucrată prin nevoinţă trupească, dar care n-a asimilat poruncile evanghelice, va produce din abundenţă neghina mândriei, a orgoliului şi a desfrâului. Cu cât un teren este mai bine arat şi afânat, cu atât este mai capabil să producă neghină stufoasă şi plină de sevă. Cu cât mai intensă este nevoinţa trupească a călugărului care neglijează poruncile Evangheliei, cu atât va fi mai mare părerea de sine.

Un ţăran care are utilaje agricole bune şi diverse şi care este mândru de ele, dar nu le foloseşte pentru a-şi cultiva pământul, nu face decât să se amăgească, fără a trage vreun folos; la fel ascetul care posteşte, priveghează şi face şi alte nevoinţe, dar nu se conduce după lumina Evangheliei, se înşeală întemeindu-şi speranţele pe nevoinţele sale ascetice.

El nu va aduna nici un fruct, nu va secera nici o bogăţie duhovnicească. Omul care se apucă să-şi lucreze pământul fără a se folosi de utilaje agricole, va depune o muncă grea şi nu va avea rezultate. La fel păţeşte cel ce pretinde că poate dobândi virtuţile fără nevoinţe ascetice; el va lucra fară folos; îşi va pierde timpul care nu se mai întoarce, îşi va irosi puterile fizice şi psihice şi nu va câştiga nimic din toate acestea. Omul care-şi lucrează mereu pământul şi nu seamănă nimic, nu va secera nimic. Aşa şi cel ce se ocupă doar de asceza trupului pierde posibilitatea de a se ocupa de asceza sufletului, de a semăna în inima sa poruncile evanghelice care, la vremea lor, ar produce roade duhovniceşti.

Asceza trupească este necesară pentru a face ogorul inimii apt de a primi seminţele duhovniceşti şi de a produce roade de acelaşi fel. Abandonarea, sau neglijarea nevoinţelor ascetice, face ogorul impropriu pentru a fi semănat şi a rodi. A exagera, şi a-ţi pune toată nădejdea în nevoinţele tale este tot atât de periculoasă, dacă nu mai mult, ca şi abandonarea lor. Părăsirea nevoinţelor ascetice trupeşti îl face pe om asemănător cu un animal, dând frâu liber şi oferind câmp de acţiune patimilor trupeşti, dar exagerarea lor îl face asemenea dracilor, căci ele favorizează şi întăresc predispoziţia spre patimile sufleteşti. Cei care slăbesc asceza trupească ajung stăpâniţi de lăcomia pântecului, de desfrânare şi mânie în formele lor grosiere. Cei care practică o asceză trupească excesivă, cei ce n-au dreaptă judecată sau îşi pun în ea toate speranţele, cu gândul că-şi fac merite în faţa lui Dumnezeu, cad în mândrie, în părere de sine, în orgoliu, în împietrire, în dispreţ faţă de semeni, bârfindu-i şi judecându-i, în pizmă, în ură, în hulă, în schismă, în erezie, în orbire duhovnicească şi în năluciri drăceşti.

Cântărite la adevărata lor valoare, practicile ascetice sunt instrumente pentru obţinerea virtuţilor, în schimb trebuie să ne ferim de a socoti aceste instrumente drept virtuţi, pentru a nu cădea în orbire sufletească şi a nu ne păgubi de progresul duhovnicesc printr-o falsă apreciere a faptelor creştineşti.

Asceza trupească este necesară chiar şi sfinţilor, care au devenit temple ale Duhului Sfânt, pentru ca nu cumva trupurile lor scăpate din frâu să se întoarcă la mişcările pătimaşe, la sentimente şi gânduri urâte, atât de nepotrivite cu un templu duhovnicesc a lui Dumnezeu, templu “nefăcut de mână omenească”. Despre acest lucru mărturiseşte însuşi Sfântul Apostol Pavel: “îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (l Cor. 9, 27).

Sfântul Isaac Sirul spune că renunţarea la post, la priveghere, la liniştea singurătăţii şi la alte nevoinţe trupeşti - folositoare pentru viaţa duhovnicească - în favoarea plăcerii şi odihnei, îi întunecă chiar şi pe bătrâni şi pe îmbunătăţiţi.

XXXVII. DESPRE MILOSTENIE

Un călugăr începător nu trebuie să facă milostenie materială cu săracii, decât în cazuri deosebite când trebuie să-şi ajute semenul care n-are alte mijloace de a fi ajutat. Pentru creştinii din lume este o virtute să-i ajute pe săraci, pentru că această virtute corespunde cu modul lor de viaţă.

Călugării experimentaţi, acei care au dobândit darul discernământului şi au fost chemaţi la această slujire de către Dumnezeu, pot face milostenie cu săracii. Ei sunt chemaţi să facă acest lucru ca o datorie, recunoscând că sunt instrumente ale Providenţei divine, că au primit mijloacele necesare să facă binele, că ei înşişi sunt mai folosiţi decât cei pe care îi ajută.

Călugărul începător care face milostenie din proprie iniţiativă este pe cale de a fi cuprins de slavă deşartă şi va cădea în părerea de sine. Dacă ai o seamă de lucruri în plus, împarte-le înainte de a veni la mănăstire. Aşa ne cer poruncile evanghelice. Domnul i-a zis tânărului care dorea să ajungă desăvârşit: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19,21). împărţirea averilor trebuie făcută înaintea luării crucii. Atâta vreme cât ne păstrăm bunurile noastre, este imposibil să ne luăm şi să ne purtăm crucea (Luca 14, 33); crucea va fi mereu aruncată de pe umeri şi înlocuită de bogăţiile noastre; credinţa noastră în Dumnezeu, şi vederea lui Dumnezeu prin credinţă, vor fi distruse de către încrederea în bogăţiile noastre, şi de către atenţia ce le-o acordăm.

Sfinţii mucenici şi călugări s-au străduit să împlinească cu stricteţe această poruncă, înainte de a-şi începe lupta duhovnicească. Primii îşi împărţeau averile înainte de a merge la chinuri, iar dacă nu aveau timp, după porunca lui Dumnezeu, dădeau această dispoziţie apropiaţilor şi prietenilor. Călugării făceau exact acelaşi lucru înainte de a-şi începe martiriul lor duhovnicesc. Lupta călugărească este, în adevăratul sens al cuvântului, un martiriu, chiar dacă-i nevăzut, pentru cel ce se luptă după rânduială. Să ne împărţim bunurile înainte de a intra în mănăstire; să ne pecetluim cu un dar material - pe tărâm material este una dintre cele mai mari virtuţi - viaţa noastră în mijlocul oamenilor. Dar pentru cel ce a intrat deja în mănăstire, un alt fel de milostenie se cere: milostenia nematerială. Ea stă în a nu-i judeca pe oameni când păcătuiesc, în a-i ierta, în a nu-i împărţi în buni şi răi: o asemenea atitudine este întotdeauna legată de smerenie. Mândria uzurpă în favoarea omului ceea ce-i aparţine lui Dumnezeu.

Milostenia sufletească constă în a nu răsplăti răul cu rău, ci a răsplăti răul cu bine. Ea constă în iertarea tuturor insultelor şi ofenselor pe care ni le fac oamenii şi cât stă din noi, a le primi ca binefaceri ce ne curăţesc de întinăciunea păcatului. Pe scurt, milostenia călugărească stă în a-L urma pe Hristos, adică a-I împlini cu grijă poruncile, a purta crucea Sa, altfel spus a suporta cu inimă bună toate suferinţele pe care Providenţa dumnezeiască ni le trimite, pentru mântuirea noastră, în timpul pelerinajului nostru pământesc. Nu se poate una fără alta: nu-L poţi urma pe Hristos fără a-I purta crucea şi fără a recunoaşte în ea dreptatea divină a Noului Aşezământ.

Pentru un călugăr înaintat şi care a fost chemat de către Dumnezeu la această slujire, mila sufletească presupune să-l înveţe pe aproapele său cuvântul lui Dumnezeu. După învăţătura Sfinţilor Părinţi milostenia sufletească este superioară milosteniei materiale, după cum sufletul este superior trupului. Pentru a face milostenie materială, trebuie să aduni bunuri; pentru a face milostenie sufletească trebuie să aduni bogăţie duhovnicească, adică să-L cunoşti pe Hristos.

Dacă într-un fel sau altul, după intrarea în mănăstire ai dobândit anumite bunuri, grăbeşte-te să le transformi în bogăţie cerească, încredinţează-le superiorului sau unei persoane de încredere, pentru a le împărţi. Pentru a nu-ţi pune în pericol sufletul nu-ţi este îngăduit să le împărţi singur, după capul tău. După ce ai dat aceste bunuri la cel ce ai crezut de cuviinţă, să nu-l suspectezi, nici să-l controlezi: încredinţând această sarcină conştiinţei lui, nu mai purta nici o grijă, nici nu face presupuneri care sunt păgubitoare pentru sufletul tău. Tu ţi-ai făcut datoria şi nu mai este atribuţia ta să ştii cum mandatarul tău îşi împlineşte obligaţia: “Pentru stăpânul său stă sau cade” (Romani 14, 4)

XXXVIII. DESPRE SĂRĂCIE

Dacă cineva a intrat în mănăstire şi a luat jugul uşor al lui Hristos (Matei 11, 30), trebuie neapărat să trăiască în sărăcie, mulţumindu-se cu strictul necesar şi să se păzească de lucrurile de prisos, atât în ce priveşte veşmintele, cât şi mobilierul chiliei. Comoara şi bogăţia călugărului trebuie să fie Domnul lisus Hristos. înspre El trebuie să fie întoarsă mereu privirea minţii şi inimii noastre; în El trebuie să ne punem nădejdea; în El trebuie să ne punem încrederea; vom deveni tari prin credinţa noastră în El.

Este cu neputinţă pentru un călugăr care posedă bunuri să aibă o atare stare de spirit, însuşi Domnul ne-a poruncit să nu adunăm bunuri: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 19-20). După ce a enunţat această poruncă, Mântuitorul ne arată şi care este raţiunea ei zicând: “Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta (Matei 6, 21). Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).

Dacă un călugăr are bani, sau ceva obiecte preţioase, atunci fara să vrea, şi pentru că această lege este în mod necesar irezistibilă, nu-şi va pune nădejdea în Dumnezeu, ci în bunurile sale. Iar de nu se va încrede în ele îşi va găsi tărie; în acestea va vedea mijlocul de a evita necazurile ce intervin în cursul vieţii pământeşti; asupra lor se va concentra iubirea lui, mintea şi inima lui, toată fiinţa lui. Inima celui ce este legată de lucruri materiale se împietreşte şi îşi pierde sensibilitatea duhovnicească: ea devine nesimţitoare ca o piatră. Idolatria duce la respingerea lui Dumnezeu. Omul legat orbeşte de bunurile sale va culege roadele rătăcirii sale: moartea îl va lua din mijlocul bogăţiilor sale pe neaşteptate. Banii şi hambarele pline, în care/şi-a pus nădejdea le va lăsa la alţii fără să-i fi adus vreun folos pământesc, dar după ce l-au despărţit de Dumnezeu (Luca 12, 15-22).

Duhul Sfânt îl plânge pe omul înşelat de bunurile pământeşti şi care intră în veşnicie foarte sărac sufleteşte. El zice: “Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa” (Ps. 51, 5-6). O legătură sentimentală de bunurile trecătoare duce în străfundul sufletului la respingerea lui Dumnezeu, lucru care se va manifesta la momentul potrivit. Din istorisirile următoare se va vedea acest adevăr.

Un preot, cu numele de Pavel, trăia într-un munte pustiu, pentru a scăpa de prigoana idolatrilor. Avea la el şi o cantitate apreciabilă de aur. Cinci fecioare, călugăriţe fugite şi ele din cauza persecuţiilor, s-au adunat în jurul lui. Ele străluceau de virtuţi şi erau pline de mireasma Duhului Sfânt. Locuind alături de preotul Pavel, se nevoiau dimpreună cu el împlinind poruncile lui Dumnezeu şi rugându-se. Un om oarecare, rău intenţionat, aflând de ascunzişul lor, l-a informat pe mai-marele magician de la curtea regilor perşilor, Sapor, că un preot creştin are mult aur, şi este ascuns în munte, dimpreună cu cinci călugăriţe.

Dacă tu doreşti să pui mâna pe acest aur, i-a zis delatorul mai-marelui magilor, porunceşte ca preotul şi călugăriţele să fie arestaţi şi aduşi în faţa Sa pentru a fi judecaţi. Apoi când ei vor refuza să-şi renege credinţa, le vei putea tăia capetele şi le vei lua aurul.

Magul i-a urmat sfatul. A dat poruncă, ca preotul cu aurul şi cu călugăriţele să se prezinte în faţa lui pentru a fi judecat. Preotul i-a zis atunci: de ce mi-ai luat averea, nefiind eu cu nimic vinovat înaintea ta? Magul i-a răspuns: pentru că eşti creştin şi n-asculţi de dispoziţiile regelui. Preotul a continuat: Domnule, porunceşte-mi ceea ce voieşti! Magul i-a zis: dacă tu te vei închina Soarelui, poţi să-ţi iei banii şi să pleci unde vrei. Pavel şi-a privit aurul şi a zis: voi face ceea ce îmi porunceşti. Şi, acolo pe câmp, a adorat Soarele, a mâncat hrană închinată idolilor şi a băut sânge de la jertfe. Magul văzând că planul nu i-a reuşit, a spus: dacă le vei convinge şi pe călugăriţe să se închine Soarelui, ca şi tine, să se mărite şi să se dedea plăcerilor, vei putea să-ţi iei aurul şi tinerele, şi să mergi cu ele unde vrei. Preotul s-a îndreptat către călugăriţe şi le-a zis: Magul mi-a luat averea şi vă porunceşte să împliniţi voia regelui. Eu deja am adorat Soarele şi am mâncat bucate oferite idolilor: vă poruncesc să faceţi acelaşi lucru.

Ca şi cu o singură gură, călugăriţele au exclamat: nenorocitule! Nu-ţi este de ajuns pierderea ta? Cum cutezi să vorbeşti cu noi? Ai devenit un al doilea Iuda şi, ca şi el, l-ai trădat pe Domnul şi învăţătorul tău, dându-L spre moarte. Iuda şi-a luat aurul şi s-a spânzurat. Şi tu, om blestemat, ai devenit un al doilea Iuda. Pentru iubirea de arginţi ţi-ai pierdut sufletul şi ai uitat de acel bogat, care, adunând multe bogăţii, a zis sufletului său: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odilineşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 19-20). Noi îţi spunem, în faţa lui Dumnezeu, că şi tu vei păţi la fel: ca şi Iuda, şi ca bogatul fără de minte. Vorbind astfel, l-au scuipat în faţă pe apostat.

La porunca magului călugăriţele au fost biciuite îndelung şi cu cruzime, în timpul loviturilor ele strigau: noi îl adorăm pe Domnul nostru Iisus Hristos şi n-ascultăm de porunca regelui, în ce priveşte, ce ai de făcut, fă.

Magul, care voia în orice chip să pună mâna pe aur, i-a poruncit lui Pavel ca, cu propriile sale mâini, să le taie fecioarelor capetele, gândind că va refuza să facă lucrul acesta şi-i va lua aurul.

Auzind acestea, blestematul Pavel şi-a privit din nou aurul, şi i-a zis magului: ceea ce-mi poruncesc să fac, voi face. A luat o sabie şi s-a apropiat de călugăriţe. Călugăriţele, scârbite i-au zis: om blestemat! Până ieri ne-ai fost păstor, iar acum ai devenit lup. Aceasta-i învăţătura pe care ni-o dădeai zilnic, când ne cereai să murim de bună voie pentru Hristos? Tu n-aveai cea mai mică dorinţă de a suferi pentru El şi fără nici o ezitare L-ai negat. Unde este Sfântul Trup şi Sânge pe care l-am primit din mâinile tale murdare? Să ştii că sabia ce o ţii în mâini este pentru noi poarta vieţii veşnice. Noi mergem la Stăpânul nostru Hristos; dar tu, cum ţi-am prezis, în curând te vei spânzura şi vei deveni fiu al iadului, ca şi Iuda. Spunându-i acestea şi încă câteva lucruri, au început a se ruga.

Pavel le-a tăiat capetele. Atunci magul i-a zis: nici un creştin n-a ascultat de rege ca şi tine. De aceea nu-ţi pot da drumul fără un ordin special al suveranului. Când îi voi relata, şi el va afla ce ai făcut tu, te va recompensa cu mari onoruri. Acum bucură-te cu noi şi rămâi într-o odaie ce ţi se va arăta. Mâine voi vorbi cu regele despre tine. Apostatul a răspuns: “Să fie după cuvântul tău”.

Peste noapte magul şi-a trimis în secret slugile să-l ştranguleze pe Pavel cu o funie, în odaia pe care i-o pusese la dispoziţie. Dimineaţa, ca şi cum n-ar fi ştiut, s-a dus să-l viziteze. L-a găsit spânzurat, şi acuzându-l de sinucidere, a poruncit să fie aruncat înspre hrană câinilor, afară din cetate. Iar aurul i-a rămas lui (Vieţile părinţilor deşertului din Orient, cap. 16, Avignon, 1764).

Un călugăr ce duce o viaţă de reculegere şi cumpătare, şi care discerne în el însuşi păcatele şi căderea neamului omenesc, uşor va sesiza că atunci când primeşte, dintr-un motiv oarecare, un obiect valoros sau o sumă mare de bani, inima sa imediat îşi pune nădejdea în aceste bunuri, şi încrederea în Dumnezeu scade. Dacă nu-i atent, în curând se va lega de aceste bunuri materiale. Aplecarea şi ataşamentul de bogăţii uşor se transformă în patimă, inima încet se leapădă de Hristos, chiar dacă buzele continuă să-L mărturisească, chemându-L în rugăciuni şi propovăduindu-I învăţătura.

Când un păcat de moarte începe să-l stăpânească pe om, celelalte patimi se liniştesc; diavolii nu-l mai hărţuiesc cu atacuri şi ispite, ci ascund în inima lui, ca un tezaur preţios, ca un zălog al pieirii, patima de moarte care l-a atins. Un om rănit mortal de către un păcat ascuns în inimă şi târât de acesta pînă la porţile iadului, în faţa celorlalţi apare adesea ca un sfânt, aşa cum era Pavel mai sus pomenit pentru călugăriţe. Cel ce vrea să-şi pună nădejdea şi iubirea în Dumnezeu, trebuie să se străduiască să rămână sărac, şi să-şi folosească banii şi obiectele primite pentru a-şi câştiga comoară în ceruri (Luca 16, 9).

Inceputul tuturor bunătăţilor duhovniceşti este credinţa în Hristos şi în Evanghelie; o credinţă vie, dovedită în împlinirea poruncilor Evangheliei prin fapte. Şi atunci în mod firesc “iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).

XXXIX. DESPRE SLAVA DEŞARTĂ

Slava deşartă, ca şi zgârcenia şi lăcomia, distruge credinţa din inima omului; ca şi zgârcenia şi lăcomia, slava deşartă face inima omului inaptă pentru credinţa în Hristos, pentru mărturisirea lui Hristos. “Cum puteţi voi să credeţi, zice Domnul căpeteniilor poporului evreu din vreme a Sa, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 44). De multe ori printre căpeteniile iudeilor erau oameni care credeau în Hristos, dar, evanghelistul ne spune că “nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă; Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12,42-43). Iudeii dăduseră o hotărâre conform căreia era interzis pentru cel ce mărturisea că Domnul Hristos era Mesia cel proorocit, să ia parte la adunările din sinagogă (cf. Ioan 9, 22).

Slava deşartă se hrăneşte din laudele oamenilor şi din avantajele dobândite prin înţelepciunea trupească, stimulată de starea noastră căzută. Se hrăneşte din bogăţii, din descendenţa nobiliară, din titlurile strălucitoare cu care se împopoţonează cei ce slujesc lumii şi fac totul pentru a-i plăcea acesteia, dintr-alte onoruri deşarte. Prin natura sa, slava pământească şi omenească se opune în mod direct slavei lui Dumnezeu. Originea slavei deşarte, şi căile care duc la ea, sunt cu totul altele decât originea slavei dumnezeieşti şi căile care duc la aceasta. Slava deşartă şi ambiţia au ca origine o falsă apreciere a opiniilor oamenilor şi a puterii lor, amândouă acestea fiind deşarte şi trecătoare, nestatornice şi nesemnificative. Calea urmată de cel ce caută slava omenească stă într-un efort continuu de a plăcea oamenilor, şi de a-i lăuda. Că această complezenţă omenească este dreaptă sau nu, că este legală sau ilegală, are mai puţină importanţă pentru cel ce râvneşte slava omenească; important este să-şi atingă scopul!

Originea dorinţei după slava care vine de la Dumnezeu şi a elanului pentru ea, se află într-o credinţă vie în atotputernicia lui Dumnezeu şi în negrăita Lui bunătate faţă de omul căzut. Datorită pocăinţei şi împlinirii poruncilor Evangheliei, omul căzut se poate împăca cu Dumnezeu şi poate dobândi în faţa Lui - ne exprimăm în felul acesta pentru a fi mai bine înţeleşi - o “bună reputaţie”, cum spune în Scriptură de către Dumnezeu omul ale cărui fapte au fost plăcute ochilor Săi: “bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 23). Datorită acestei origini a slavei care vine de la Dumnezeu, omul care doreşte să o dobândească se străduieşte fără încetare să placă lui Dumnezeu, să-L urmeze pe Domnul purtându-şi crucea, să placă aproapelui său în ceea ce este îngăduit şi prescris de către poruncile Evangheliei.

O asemenea amabilitate nu-i satisface deloc pe fiii veacului acestuia, ba chiar le provoacă indignare căci ceea ce caută şi aşteaptă ei este o satisfacere nelimitată a patimilor şi a orbirii lor sufleteşti; ca şi recompensă pe omul ce-i laudă pe alţii, dar care, în realitate este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al binelui adevărat al aproapelui său, îl răsplătesc cu slava pământească.

“Dacă-Mi slujeşte cineva, zice Domnul, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12, 26). Printre principiile morale ale Domnului lisus Hristos şi printre trăsăturile care-I exprimă sfânta Sa personalitate, este şi refuzul slavei care vine de la oameni. A spus-o El însuşi: “Slavă de la oameni nu primesc ” (Ioan 5,41). Chiar dacă este Regele regilor, “împărăţia Lui nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). Atunci când poporul a vrut să-L proclame rege, S-a retras într-un munte pustiu, învăţându-ne şi pe noi, cum spune fericitul Teofilact al Bulgariei, să fugim de onoruri şi de slavă.

Atunci când după Cina cea de taină, ucenicii i-au zis Domnului: “Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu”, Domnul nu S-a bucurat de aceste cuvinte, care exprimau o laudă omenească. Dimpotrivă, ştiind că, peste puţin, ucenicii Săi vor fi cuprinşi de laşitate, şi vrând să le arate că omul nenăscut din nou nu se poate baza pe firea sa căzută, capabilă de fapte imprevizibile, le-a răspuns: “Acum credeţi? Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur” (Ioan 16, 30-32).

Asumându-Şi firea omenească, prin suferinţe şi prin Cruce Hristos a intrat în slava Sa, pe care ca şi Dumnezeu a avut-o întotdeauna. Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos: împlinindu-I poruncile şi îndurând toate necazurile care ne parvin, vom fi vrednici să ne împărtăşim şi de slava Lui în veacul acesta şi în cel ce va să vină. Hristos “S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 7-11).

La fel şi noi trebuie să ne smerim cu trupul şi cu sufletul pentru a deveni părtaşi slavei lui Hristos în lumea aceasta şi-n cea viitoare. Arvuna slavei pe care Dumnezeu-Omul o dă ucenicilor Săi în timpul călătoriei pământene constă în diferitele daruri ale Duhului Sfânt; în veacul viitor slava lui Dumnezeu îi va cuprinde pe ucenicii lui Hristos atât în exterior cât şi în interior în mod deplin şi cu o măreţie care depăşeşte puterea de exprimare a omului (cf. l Cor. 2, 9).

Din acest motiv Sfinţii noştri Părinţi, sfinţii călugări, se străduiau să fugă, ca de o otravă mortală, de tot ceea ce duce la mândrie şi pricinuieşte slavă omenească, însăşi Providenţa divină nu le îngăduie aleşilor lui Dumnezeu, cum se poate vedea limpede în vieţile sfinţilor, să trăiască în desfătări, în belşug şi-n slava omenească, pe parcursul vieţii lor pământeşti, întotdeauna ei au suportat nenumărate necazuri, venite cu voie sau fără de voie. Aşa cum dulciurile vatăma stomacul, dacă sunt folosite mereu, aşa slava omenească neamestecată cu suferinţele întunecă sufletul. După cum iarba şi grâul se ofilesc şi seacă, viermii se înmulţesc în fructe, dacă timpul este mereu frumos şi secetos, la fel o constantă fericire pământească slăbeşte virtuţile omului şi face să se nască în inimă părerea de sine, aroganţa şi poftele trupeşti.

Sfântul Isaac Sirul zice: “Este foarte puţin probabil să se afle un om care să poată rezista onorurilor, ba cred că nu există nici unul: şi lucrul acesta se întâmplă din predispoziţia omului spre nestatornicie”. S-a demonstrat practic că această predispoziţie duce la schimbări neaşteptate. De aceea Dumnezeu a pregătit pentru slujitorii Săi o slavă veşnică şi neschimbătoare în ceruri, nedorind ca ei să fie mereu onoraţi în lumea aceasta, nestatornică şi schimbătoare, cu consideraţii deşarte şi efemere. Lucrul acesta îl spune preafericitul Simeon Metafrast în Viaţa lui Eustachie Plachida (20 septembrie). Sfinţii, pe care Dumnezeu i-a chemat la o slujire înaltă în Biserică datorită deosebitei capacităţi naturale şi maturităţii spirituale, au fost în mod deosebit supuşi la prigoniri, la umiliri, la împotriviri, la mânie, la suferinţă. Pentru a ne convinge este suficient să citim vieţile lui Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor luminători ai Bisericii. Necazurile ce i-au lovit i-au ferit de pericolul sufletesc care le-ar fi putut veni uşor datorită rangului înalt şi onorurilor omeneşti la care erau avizaţi.

“Ia aminte cu grijă la tine însuţi, a zis Sfântul Isaia Pustnicul, pentru a înlătura dorinţa de putere, de onoruri, de mărire şi de laudă; fugi de ele ca de ciumă, ca de moarte şi de pierdere a sufletului, ca de chinurile veşnice”. Dacă cineva este atent asupra lui însuşi şi asupra omenirii, nu se poate să nu fie convins de dreptatea pe care o au sfinţii anahoreţi; este imposibil să nu bagi de seamă că alergarea după slava şi onorurile omeneşti îl îndepărtează pe un călugăr de calea cea strâmtă a mântuirii, trasată de Domnul Hristos şi bătătorită de toţi cei ce L-au urmat. Mai mult, chiar învăţătura despre calea cea strâmtă şi cu chinuri devine străină, bizară, fără sens pentru cei ce sunt atraşi de slava omenească. Ei se smintesc, ca şi fariseii, cei iubitori de lumea aceasta, de calea cea strâmtă şi de cei ce o propovăduiesc, se smintesc de învăţătura Domnului asupra lepădării de tine însuţi. Dar Mântuitorul ne-a dat-o ca un remediu şi ca o mângâiere indispensabilă, pe acest pământ de exil şi orbire, pentru a ne elibera de minciună şi de cei ce ne-au dus în robie, şi care continuă să ne ducă, cu ajutorul minciunii (cf. Luca 16, 14).

Nu există altă cheie, care ne poate deschide uşa împărăţiei Cerurilor, decât crucea lui Hristos. Dumnezeu dăruieşte această cheie celor ce caută sincer să intre întru împărăţia Sa; ba chiar ei se străduiesc să o obţină, şi se bucură şi tresaltă atunci când o primesc ca o arvună a fericirii veşnice.

Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: “Cel care cu o credinţă nestrămutată a renunţat la lumea aceasta şi la tot ce-i aparţine ei, crede că Dumnezeu este bun şi de oameni iubitor, că El îl primeşte pe cel ce vine la Sine cu pocăinţă, că El îşi cinsteşte slujitorul prin batjocuri, că El îi îmbogăţeşte prin sărăcie, că-l preamăreşte prin jigniri şi umilinţe şi prin moarte, că-l face să ia parte şi să moştenească viaţa veşnică. Credinciosul doreşte, ca un cerb însetat, să se urce pe aceste trepte înspre principiul cel nemuritor şi suprem ca pe o scară pe care se urcă şi coboară îngerii. La capătul acestei scări se află Dumnezeu prietenul oamenilor, aşteptând de la noi nevoinţele ascetice potrivite puterilor noastre, nu pentru că El S-ar bucura văzându-ne suferind, ci pentru că vrea să ne dea răsplata ca o plată meritată” (Sf. Simeon Noul Teolog, Capete practice şi teologice).

Fraţi prea iubiţi, să fugim de mândrie şi de ambiţie; acestea nu sunt altceva decât refuzul Crucii lui Hristos. Cine refuză Crucea lui Hristos îl tăgăduieşte pe Hristos: “Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27), a spus Domnul. Oameni decăzuţi! Noi nu-L putem cunoaşte şi mărturisi sincer şi concret pe Hristos, dacă lucrul acesta nu-l facem de pe înălţimea crucii, după ce ne-am recunoscut şi mărturisit căderea noastră şi necesitatea căii Crucii pentru a ajunge în cer şi-n fericirea veşnică. Să fugim de orice ocazie de mândrie şi glorie omenească, aşa cum au fugit sfinţii noştri Părinţi, pentru a nu ne pierde interesul faţă de învăţătura lui Hristos şi să nu ajungem morminte văruite, creştini pe dinafară, dar apostaţi în realitate.

Este suficient un firicel de praf în ochi pentru a ne tulbura vederea: o legătură, nesemnificativă în aparenţă, privează mintea noastră de o dreaptă judecată, influenţează şi modifică felul nostru de a gândi. Părinţii care erau puternici cu duhul şi cu trupul se temeau de cel mai mic păcat, de cea mai mică îndepărtare de învăţătura Evangheliei. Cu atât mai mult nouă celor slabi cu duhul şi cu trupul, trebuie să ne fie frică de un păcat care caută un refugiu şi un aliat sigur în neputinţa noastră; până ce pătrunde în noi, el ia aspectul unei bagatele neînsemnate, dar, odată instalat, se transformă într-un adevărat monstru.

Nu fara motiv Sfinţii Părinţi erau de o extremă simplitate în îmbrăcăminte, în mobilierul din chilie, în clădirile mănăstireşti şi chiar în construirea şi împodobirea bisericilor. Gândul şi inima unui om slab se conformează cu condiţia sa exterioară; lucrul acesta nu-l înţeleg ce-i fără experienţă şi neatenţi. Dacă monahul poartă haine strălucitoare, dacă chilia este mobilată cu grijă, cu gust şi cu rafinament, dacă, la fel, bisericile mănăstirilor lor sunt somptuoase, strălucind de aur şi de argint şi înzestrate cu veşmântare bogate, sufletul lui va fi, cu siguranţă, mândru, plin de aroganţă şi de autosatisfacţie, lipsit de căinţă şi de conştiinţa păcătoşeniei sale. Imbătat de o desfătare vanitoasă, socotită bucurie duhovnicească, un asemenea suflet rămâne în întuneric, în învârtoşare şi în moarte, părându-i-se că se află în mijlocul unei sărbători triumfale. Dimpotrivă, până când hainele ce le poartă un călugăr sunt simple până când trăieşte în chilie ca un călător, ca într-un cort, sau într-o colibă, şi câtă vreme în această colibă nu se află decât lucrurile strict necesare; până ce biserica îi serveşte ca loc de rugăciune, de mărturisire a păcatelor şi de plâns, fără a-l distrage şi a-l împrăştia prin splendoarea sa; atâta vreme sufletul său se umple de umilinţa ce emană din atmosfera înconjurătoare, se îndepărtează de tot ce este material, iar gândurile şi simţămintele îl poartă în eternitatea cu care toţi oamenii inevitabil se confruntă.

Un asemenea suflet se străduieşte să-şi pregătească la timp un loc favorabil în veşnicie, prin pocăinţă şi împlinirea poruncilor Evangheliei, în chilia sa modestă, mobilată simplu, omul simplu din popor intră pe picior de egalitate cu domnul cel mare; dar omul simplu nu mai are acces într-o chilie aranjată cu rafinament, căci prin venirea lui ar putea deranja mediul ambiant, în persoana omului simplu şi sărac, dar adeseori bogat în credinţă, Hristos este alungat (cf. lacov 2, l-6).

Vanitatea întunecă sufletul; şi mai periculoasă decât ea este slava care vine de la oameni. Când un călugăr este preamărit de către copiii veacului acestuia şi de către înţelepciunea acestei lumi, este un semn că el este un vas lepădat de Dumnezeu, pentru că, dimpotrivă, batjocurile şi persecuţiile din partea oamenilor sunt un semn sigur că monahul este ales de Dumnezeu. Şi unul şi altul sunt pomeniţi de Domnul însuşi: “Vai vouă, zice El, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor”. Dimpotrivă “Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor” (Luca 6, 26; 22-23).

Să urmăm sfaturile pustnicilor sfinţi amintiţi mai înainte. Dar dacă, după voia lui Dumnezeu, un călugăr trebuie să poarte sarcina demnităţii lor şi onorurilor pământeşti, să se roage cu stăruinţă şi cu lacrimi pentru ca măririle pământeşti să nu-i influenţeze mintea, ca ele să nu-i strecoare mândria în suflet, ca ele să nu-l facă să-şi privească de sus semenii, împotriva acestor lucruri Domnul i-a pus în gardă pe ucenicii Săi şi continua să o facă, când le-a zis: “Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă; Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 10-l1). El şi-a vărsat preţiosul sânge pentru toţi oamenii şi pentru fiecare dintre ei şi a fixat un preţ mic, identic şi egal pentru toţi, atribuindu-le fiecăruia o importanţă unică şi egală (cf. l Cor. 6, 20).

XL. DESPRE PIZMĂ

Căderea omului este o taină de nepătruns. Prin propriile sale puteri omul nu o poate cunoaşte, pentru că o consecinţă a căderii este şi întunecarea minţii, care-l împiedică de a privi în profunzime şi în întuneric. Aşa se face că pe de-a-ndoaselea, starea de cădere ni se pare o stare de triumf şi pământul pribegiei ca o şansă extraordinară de progres şi de bucurie. Dar, încetul cu încetul, Dumnezeu le dezvăluie asceţilor, care-L slujesc sincer şi din toată inima, taina căderii.

Ce privelişte înspăimântătoare, fraţilor, ni se prezintă atunci când misterul se dezvăluie! Cum să nu te cuprindă fiorii atunci când, la porunca lui Dumnezeu, adâncurile iadului se descopăr în profunzimea inimii noastre! Cum să nu te cutremuri atunci când neputinţa noastră este dovedită prin mii de experienţe amare! Cum să nu te cuprindă fiorii la gândul că un anumit păcat de moarte poate multă vreme sta ascuns în cotloanele inimii şi apoi, dintr-o dată, apare şi-l pierde pe om pentru totdeauna! Totuşi este adevărat că cel ce are frică de păcat şi nu se încrede, în sine riscă mai puţin să cadă. De aceea, dorind să-i fac pe fraţii mei preaiubiţi să înţeleagă secretul diversificării păcatului, cu scopul de a se feri de el, vă voi arăta aici ravagiile teribile şi nevăzute pe care le face pizma în suflet.

“Dumnezeu este iubire” (l Ioan 4, 8), spune Sfântul Ioan Teologul; în consecinţă a respinge dragostea - şi aceasta este pizma - înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu. Dumnezeu se retrage de la omul pizmaş, îl lipseşte de harul Său, se desparte radical de el, îl lasă în moarte spirituală, dacă nu se pocăieşte la timp şi nu se tămăduieşte de această otravă mortală pentru suflet.

In Antiohia, capitala Orientului, trăiau în primele veacuri creştine doi prieteni, preotul Sapricius şi un cetăţean cu numele de Nichifor. Multă vreme au trăit într-o strânsă prietenie; apoi diavolul, semănătorul de vrajbă, a strecurat neînţelegeri între ei. Aceasta a crescut şi a ajuns ură înverşunată. Nichifor şi-a revenit în sine, cum spune în Viata lui şi, gândindu-se că ura este semănată şi cultivată de diavolul, căuta să se împace cu Sapricius. Sapricius însă respingea, cu înverşunare, orice iniţiativă de reconciliere.

In timp ce relaţiile dintre cei doi erau proaste, deodată, pe vremea împăraţilor romani Valerian şi Gallian, s-a pornit în Antiohia o persecuţie cruntă împotriva creştinilor. Ca şi creştin, şi preot pe deasupra, Sapricius a fost arestat şi dus în faţa guvernatorului Antiohiei. Poftit să jertfească idolilor, el l-a mărturisit pe Hristos şi, din această cauză, a fost supus la chinuri groaznice, mai presus de ceea ce poate suporta omul. Când n-au mai găsit alte modalităţi de a-l tortura, şi n-au reuşit să-l despartă de Hristos, guvernatorul a ordonat să i se taie capul.

Auzind de vitejia lui Sapricius, şi dorind să primească iertare şi binecuvântare de la un martir care-şi săvârşea alegerea şi se pregătea să-şi primească cununa prin moartea mucenicească, Nichifor s-a grăbit să-l întâlnească. A căzut la picioarele lui şi i-a zis: “Mucenicul lui Hristos, iartă-mă. Eu am greşit împotriva ta”. Sapricius nu i-a răspuns, pentru că inima lui era plină de răutate şi resentimente. Nichifor a repetat mai duios cererea sa. Sapricius, împietrit şi orbit, nu i-a răspuns decât printr-o tăcere plină de ură şi întorcându-şi ochii.

Au sosit la locul execuţiei. Acolo Nichifor i-a cerut din nou iertare lui Sapricius: “Te implor, martirul lui Hristos, iartă-mă dacă eu, ca om, am păcătuit împotriva ta: Scriptura zice: “de veţi ierta oamenilor greşelile lor, iartă-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14): Eu îţi cer, acordă-mi iertarea ta!”.

Sapricius n-a cedat nici la această rugăciune fierbinte de dinaintea morţii. Şi dintr-o dată harul lui Dumnezeu, care l-a susţinut în martirul său, l-a părăsit. Când călăul era pe punctul de a-i tăia capul, dintr-o dată el le-a pus problema următoare: “De ce vreţi să mă omorâţi?” Ei i-au răspuns: “Pentru că ai refuzat să jertfeşti zeilor şi ai desconsiderat ordinul împăratului din cauza unui anume om numit Hristos”. Nenorocitul Sapricius le-a zis: “Nu mă ucideţi. Eu voi împlini ordinul împăratului; eu îi voi adora pe zei şi le voi aduce jerfe”.

Auzind aceste cuvinte teribile spuse de către Sapricius, sfântul Nichifor l-a rugat cu lacrimi, zicând: “Nu face aceasta, frate preaiubit, nu face aceasta! Nu te lepăda de Domnul Iisus Hristos, nu-ţi pierde cununa cerească pe care a-i dobândit-o suportând nenumărate chinuri. Iată, la poartă te aşteaptă Domnul Hristos, care ţi se va arăta în curând, şi-ţi va da răsplată veşnică în schimbul morţii tale vremelnice; pentru a o primi ai venit tu aici”.

Sapricius n-a dat nici cea mai mică atenţie acestor cuvinte şi s-a pornit din toată fiinţa sa înspre veşnica pieire. Atunci, văzând că preotul este pierdut definitiv lepădându-se de Hristos, Sfântul Nichifor, pătruns de harul divin, a început să strige cu voce puternică călăului: “Eu sunt creştin! Eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos pe care Sapricius l-a tăgăduit. Taie-mi mie capul!” Dorinţa lui Nichifor a fost îndeplinită (Mineiul, 9 februarie).

Iată o altă întâmplare, în Lavra Peşterilor de la Kiev doi călugări, ieromonahul Tit şi ierodiaconul Evagrie, trăiau în armonie şi-ntr-o prietenie duhovnicească. Dragostea lor reciprocă era motiv de zidire sufletească şi de admiraţie pentru ceilalţi fraţi. Vrăjmaşul care urăşte binele şi seamănă neghină în grâu, transformând grâul în neghină, mai ales în momentul în care oamenii dorm - adică atunci când ei nu sunt atenţi la ei înşişi şi nu se tem că vor fi prădaţi, socotind că nu mai pot pierde bunul câştigat - a prefăcut iubirea acestor călugări în ură. Tit şi Evagrie s-au învrăjbit în aşa măsură încât nu se mai puteau vedea unul pe altul. De mai multe ori fraţii le-au cerut să se împace, dar ei nici nu voiau să audă.

Disputa durând deja mult timp, ieromonahul Tit a căzut grav bolnav. Era atât de bolnav încât nu mai erau speranţe de însănătoşire. A început a-şi plânge amar păcatul şi i-a trimis vorbă ierodiaconului Evagrie că-i cere iertare şi că ia asupra sa cu smerenie toată vina. Acela nu numai că nu l-a iertat, dar a pronunţat la adresa ieramonahului cuvinte grele şi blesteme. Fraţii, văzând că Tit este la un pas de moarte, l-au adus forţat pe Evagrie pentru a se împăca. Văzându-l sosind, bolnavul s-a ridicat din pat, l-a salutat şi căzându-i la picioare i-a zis cu lacrimi: “Părinte iartă-mă şi mă blagosloveşte!”

Evagrie s-a întors şi a spus de faţă cu toţi cuvinte înfricoşătoare: “Eu nu mă voi împăca niciodată cu el, nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.” Cu aceste vorbe, Evagrie s-a smuls din mâinile fraţilor ce-l ţineau şi apoi, subit, s-a prăbuşit. Fraţii au vrut să-l ridice, dar el era deja mort; nu i-au mai putut nici îndrepta braţele, nici închide gura, nici închide pleoapele. Iar ieromonahul Tit s-a sculat din patul său deplin sănătos, ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav.

Toţi cei prezenţi erau înfricoşaţi şi au început să-l întrebe pe preot cum s-a făcut sănătos. Fericitul Tit le-a răspuns: “până eram grav bolnav, am văzut nişte îngeri care se îndepărtau de mine plângându-mi sufletul care era sorocit pierzării din cauza pizmei; i-am văzut de asemenea pe draci, care se bucurau.De aceea v-am implorat să mergeţi la fratele nostru şi să-i cereţi în numele meu iertare. Dar după ce l-aţi adus la mine, atunci când i-am făcut metanie şi el s-a întors dinspre mine, l-am văzut pe unul dintre aceşti îngeri lovindu-l cu o sabie de foc pe fratele care refuza să mă ierte; această lovitură l-a omorât, în ce mă priveşte, acelaşi înger şi-a întins mâna şi m-a ridicat şi iată-mă sănătos”.

Fraţii l-au plâns mult pe Evagrie, care a murit de o moarte atât de înfricoşătoare; apoi l-au îngropat aşa, cu gura deschisă şi braţele întinse (Mineiul, 27 februarie). Fraţilor, să ne temem de slăbiciunea noastră; să ne temem de păcatul care aşa de uşor ne înşală, se strecoară în noi, ne cucereşte şi ne înlănţuieşte. Să ne temem de firea noastră căzută care nu încetează să producă neghina păcatului. Trebuie să fii mereu atent la tine însuţi, să-ţi controlezi comportamentul şi starea sufletească cu ajutorul Evangheliei, să nu îngădui cu nici un preţ unei dispoziţii păcătoase să se dezvolte şi să se propage în sufletul tău, considerându-o de mică importanţă. “Luptă-te cu răul în prima sa fază, şi nu-ţi zice: el nu va birui în mine. Pe măsură ce tu te antrenezi, eşti deja învins”, spune Sfântul Marcu Ascetul. Trebuie în acelaşi timp să ştim că “diavolul minimalizează în ochii noştri păcatele mici, dacă nu ne poate determina să le facem pe cele mari”, cum spune acelaşi sfânt.

Nu trebuie deloc să neglijăm neghina care creşte în inima noastră, nici gândurile păcătoase care ne vin în minte. Trebuie să respingem şi să izgonim aceste gânduri, să dezrădăcinăm şi să distrugem aceste sentimente, opunându-le poruncile Evangheliei şi recurgând la rugăciune. Neghina se lasă usor smulsă până este fragedă şi fără putere. Dar după ce timpul şi obişnuinţa o fac să prindă rădăcină, este nevoie de mari eforturi pentru a o smulge. Odată ce gândul păcătos a fost acceptat şi asimilat de sufletul nostru, el intră în structura modului nostru de a gândi, în raţiunea noastră şi o privează de dreapta judecată. In ce priveşte simţământul nostru păcătos, care se împietreşte în inimă, îi devine, aşa zicând, un atribut natural şi o lipseşte de libertatea sa duhovnicească.

Să câştigăm convingerea nezdruncinată a acestui adevăr absolut: Dumnezeu are grijă totdeauna de călugărul, ca de altfel de tot creştinul ortodox, care îşi încredinţează trupul şi sufletul în slujba Lui şi în voia Lui; El îl ocroteşte, îl întăreşte, îi formează sufletul şi-l pregăteşte pentru veşnicia fericită. Toate necazurile ce ni le fac oamenii sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi pentru mai binele nostru. Dacă aceste necazuri n-ar fi fost absolut necesare Dumnezeu nu le-ar fi îngăduit să vină. Dar ele ne sunt necesare pentru a avea ocazia să-i iertăm pe alţii şi, prin aceasta, să fim iertaţi de propriile noastre păcate.

Ele ne sunt necesare pentru a observa Pronia dumnezeiască purtându-ne de grijă, şi pentru a câştiga o credinţă vie în Dumnezeu; o asemenea credinţă apare atunci când noi descoperim, datorită numeroaselor experienţe, că mâna Atotputernicului Dumnezeu ne scapă de suferinţe şi din împrejurări dificile, şi nu abilitatea şi ingeniozitatea noastră. Suferinţele ne sunt necesare, pentru a învăţa să-i iubim pe vrăjmaşi, iar această iubire ne curăţeşte pe deplin inima de otrava răutăţii şi o face în stare de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a primi harul din belşug.

Linia care uneşte dragostea faţă de aproapele de dragostea faţă de Dumnezeu rezultă cu claritate din cele două relatări de mai înainte. Se vede de aici că dragostea faţă de vrăjmaşi este cea mai înaltă treaptă a scării iubirii faţă de aproapele; plecând de aici noi intrăm în cămara de nuntă a iubirii divine. Prin toate mijloacele să ne forţăm inima pentru a le ierta oamenilor toate greşalele lor, oricare ar fi acestea, pentru ca şi nouă să ni se ierte nenumăratele păcate prin care noi am ofensat Maiestatea divină.

Să nu ne lăsăm cuprinşi, datorită lipsei de credinţă, de tot felul de preocupări, de calcule, de vicleşuguri pentru a ne apăra de vrăjmaşii noştri şi pentru a acţiona împotriva relelor lor intenţii. Lucrul acesta ne opreşte să-l facem Domnul Hristos, atunci când zice: “Nu vă împotriviţi celui rău” (Matei 5, 39). Când suntem apăsaţi de împrejurări supărătoare şi dureroase, să recurgem prin intermediul rugăciunii la Atotputernicul Dumnezeu, care ţine în mâna Lui viaţa noastră, precum şi a vrăjmaşilor noştri şi a tuturor oamenilor. Ca şi Stăpân absolut El poate, printr-o singură clipeală din ochi, să prefacă în nimic cele mai mari dificultăţi. Să ne rugăm cu o mare grijă şi pentru vrăjmaşii noştri, prin această rugăciune curăţindu-ne inima de ură şi umplându-o de dragoste. “Cel ce se roagă pentru oamenii care l-au necăjit, îi nimiceşte pe diavoli; dar cel ce se împotriveşte celor ce l-au supărat este rănit de diavoli”, a spus Sfântul Marcu Ascetul!

“In toate, zice Apostolul, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 6, 16). Aceste săgeţi, diversele încercări ale diavolilor care stârnesc în noi bolile firii noastre căzute: o inimă aprinsă de mânie, gânduri şi imagini clocotind de nervi, o sete de răzbunare, multe planuri savante, irealizabile şi absurde, pentru a rezista vrăjmaşului, pentru a-l învinge şi umili, şi pentru a ne asigura o poziţie sigură şi garantată împotriva tuturor necazurilor.

Când omul a dobândit credinţa, acţionează Dumnezeu pentru el. Este de atunci încolo în afară de orice influenţă vicleană nu numai a oamenilor, ci şi a demonilor. Cel ce a dobândit credinţa, poate să ajungă la rugăciunea adevărată, la rugăciunea pură, care nu este tulburată de nici o grijă, care este eliberată de orice teamă, de frică şi de închipuirile oferite imaginaţiei de către spiritele rele. Prin credinţa sa, călugărul credincios este încredinţat lui Dumnezeu. El trăieşte în simplitatea inimii şi lipsit de griji. Nu se gândeşte şi n-are grijă decât de un lucru: să devină din toate punctele de vedere un instrument al lui Dumnezeu, împlinind întocmai voia Lui.

XLI. ÎNŢELESUL CUVÂNTULUI “LUME”

In Sfânta Scriptură cuvântul “lume” are două semnificaţii distincte.

1. In pasajele următoare şi în locurile paralele, cuvântul “lume” desemnează întreaga omenire: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume. ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-l7). “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan l, 29).

2. Cuvântul “lume” îi desemnează pe de altă parte, pe oamenii care duc o viaţă păcătoasă, potrivnică lui Dumnezeu, care trăiesc pentru veacul de acum şi nu pentru veşnicie. Aşa trebuie înţeles acest cuvânt în pasajele următoare, şi în cele ce le sunt similare: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 18-l9). “Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (l Ioan 2, 15-l7). Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se va face vrăjmaş lui Dumnezeu” (lacob 4, 4).

Iată cum defineşte “lumea” fericitul Teofilact al Bulgariei: “Scriptura înţelege de obicei prin cuvântul “lume” viaţa oamenilor păcătoşi care stăruiesc în păcat şi sunt animaţi de o înţelepciune trupească. De aceea Hristos le-a spus ucenicilor: voi nu sunteţi din lume. Ei formau un grup de oameni care trăiau în lume, dar care nu rămâneau în păcat, nu erau din lume”.

Cei mai mulţi dintre oameni au dus şi duc o viaţă de păcat, potrivnică lui Dumnezeu şi oribilă în ochii Lui. Din acest motiv, şi pentru că numărul vrăjmaşilor lui Dumnezeu este mai mare decât al slujitorilor credincioşi Lui, această majoritate este numită de către Sfânta Scriptură “Lume”. Ceea ce se referă la majoritate este atribuit omenirii întregi. Aşa trebuiesc înţelese cuvintele evangheliştilor: “Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. In lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut, întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan l, 9-l1). “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3, 19). “Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului… Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 22 şi 26).

Cei mai mulţi dintre oameni nu L-au recunoscut pe Mântuitorul. L-au urât şi i-au urmărit calomniidu-i şi prigonindu-i pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu. Majoritatea aceasta este atât de puternică încât Cuvântul lui Dumnezeu îi atribuie respingerea lui Hristos şi persecutarea slujitorilor Săi din toată istoria. Că oamenii care trăiesc după voia lui Dumnezeu sunt foarte puţini, iar cei ce-şi satisfac poftele lor păcătoase şi trupeşti sunt foarte mulţi, ne-o spune însuşi Domnul: “Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei ce o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7,13 -l4). “Dar înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei” (Luca 7, 35): puţin dintre aleşi au recunoscut-o, puţini i-au dat dreptatea ce i se cuvine.

Slujitori adevăraţi ai adevăratului Dumnezeu! Invăţaţi-vă să recunoaşteţi condiţia voastră aşa cum v-a fost sorocită de Dumnezeu pentru durata pelerinajului vostru pământesc. Nu le îngăduiţi spiritelor căzute să vă seducă şi să vă înşele cu mirajul atrăgător, dar mincinos, al bunătăţilor pământeşti; sugerându-vă să-l doriţi şi să tindeţi înspre el, încercând astfel să vă lipsească de comoara veşnică. Nu căutaţi şi nu aşteptaţi laudele şi consimţământul comunităţii omeneşti. Nu aceasta este partea voastră. Nu căutaţi şi nu aşteptaţi iubirea oamenilor. Căutaţi în schimb, din toată puterea, să aveţi dragoste şi milă faţă de oameni. Mulţumiţi-vă cu faptul că, totusi, câţiva dintre adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, pe care-i întâlniţi din când în când pe calea vieţii, vă aprobă cu dragoste şi interes conduita şi-L preamăresc pe Dumnezeu pentru voi. Asemenea întâlniri nu erau prea dese nici în epoca înfloritoare a creştinismului; în ultimele vremuri ele au devenit extrem de rare. “Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit flecare către aproapele său” (Ps. 11, l-2).

Avva Dorotei explică remarcabil cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Pentru cei ce duc o viaţă călugărească este esenţial să cunoască această explicaţie: Apostolul zice: lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume. Ce diferenţă există între aceste două informaţii? Cum poate fi răstignită lumea pentru om, şi omul pentru lume? Atunci când omul renunţă la lume şi devine călugăr, îşi părăseşte părinţii, averile, veniturile, afacerile - care presupun să dai şi să primeşti de la ei - atunci lumea este răstignită pentru el, căci el a părăsit-o. Aşa se tâlcuiesc cuvintele Apostolului: lumea este răstignită pentru mine. Apoi adaugă: şi eu pentru lume. Cum este răstignit omul pentru lume? Atunci când, fiind eliberat de lucruri exterioare, luptă de asemenea împotriva plăcerii însăşi, sau însăşi împotriva dorinţei de a poseda lucruri, împotriva poftelor, şi-şi mortifică patimile, atunci este răstignit pentru lume, şi poate zice dimpreună cu Apostolul: “lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume”. Părinţii noştri, aşa cum spuneam, odată ce lumea era răstignită pentru ei, se preocupau de asceză şi se răstigneau pe ei înşişi pentru lume. Şi noi credem că venind în mănăstire lumea este răstignită faţă de noi; dar nu vrem ca să ne răstignim şi noi faţă de lume, pentru că încă iubim bucuriile ei, suntem legaţi de ea prin patimi şi suntem preocupaţi de slava ei. Suntem robii mâncării şi îmbrăcăminţii; dacă avem nişte instrumente bune de lucru ţinem la ele cu patimă, şi îngăduim mijloacelor neînsemnate să ne lege de lume, aşa cum zice avva Zosima.

Credem că părăsind lumea, şi venind în mănăstire, am lăsat tot ceea ce este lumesc; dar şi aici, ataşându-ne de lucruri neînsemnate, păstrăm spiritul lumii. Lucrul acesta ni se întâmplă din cauza nebuniei noastre: după ce am renunţat la lucruri şi demnităţi importante, ne legăm de nimicuri. Fiecare dintre noi a părăsit ceea ce avea: cine a avut mult, mult a părăsit, cine a avut puţin, puţin a părăsit. Şi după ce am venit în mănăstire continuăm să cultivăm ataşamentul nostru pătimaş faţă de lucrurile fără valoare. Cu siguranţă nu trebuie să procedem astfel; ci, după cum am renunţat la lume şi la bunurile ei, trebuie să renunţăm şi la ataşamentul faţă de aceste bunuri.

După această explicaţie, se înţelege foarte bine de ce Sfântul Isaac Sirul, care a scris învăţături pentru monahii care duceau o viaţă mănăstirească foarte severă, adică pentru isihaşti, pentru zăvorâţi şi pentru pustnici, defineşte în felul următor lumea: “lumea” este termenul general prin care numim toate patimile. Dacă omul nu învaţă mai întâi ce este lumea, nu va şti cu care mădulare s-a îndepărtat de aceasta, şi cu care a rămas legat. Sunt mulţi care după ce s-au despărţit de lume prin două sau trei mădulare şi au rupt legătura cu ea în această măsură, încât îşi închipuie că sunt totalmente eliberaţi prin viaţa ce o duc. Se întâmplă acest lucru pentru că ei n-au realizat clar, nici n-au înţeles limpede că ei n-au murit pentru lume decât cu două din mădularele lor, iar celelalte mădulare trăiesc după înţelepciunea trupească a lumii. Pe de altă parte ei nu sunt în stare să-şi resimtă patimile; nesimţindu-le, nu se vor putea tămădui de acestea.

Urmând clasificările stabilite de raţiune, cuvântul lume se întrebuinţează ca şi nume comun pentru toate patimile. Atunci când dorim să desemnăm toate patimile, noi le numim lume; iar atunci când vrem să le clasificăm după caracteristicile particulare, le numim “patimi”. Fiecare patimă este un mod particular de a trăi după înţelesurile cele slabe ale lumii (Gal. 4, 3; Col. 2, 8). Acolo unde patimile încetează de a acţiona, înţelesurile lumii rămân inactive. Iată care sunt patimile: pofta de avere, tendinţa de a aduna diferite lucruri; plăcerea trupească din care izvorăşte patima desfrânării; pofta de mărire, din care se naşte invidia; pofta de stăpânire; deşartă slavă a puterii; tendinţa de a se îmbrăca cu haine luxoase şi cu podoabe deşarte; căutarea slavei omeneşti care produce pizma; neliniştea pentru existenţa trupească.

Acolo unde aceste patimi încetează de a acţiona, lumea moare. In măsura în care ascetul se eliberează de acestea rămâne în afară de lume, acesta anihilându-se pe măsură ce părţi din ea sunt distruse. Cineva a spus despre sfinţi că în timp ce trăiau, erau şi morţi: căci trăind în trup, nu trăiau pentru trup. Şi tu, analizează pentru care din patimile enumerate mai sus trăieşti. Vei şti atunci în ce măsură trăieşti pentru lume, şi în ce măsură eşti mort pentru ea. Când vei înţelege ce înseamnă lumea, vei pricepe, conform indicaţiilor de mai sus, prin ce ai rămas legat de ea şi prin ce te-ai rupt de ea. Pe lumea este viaţa şi înţelepciunea trupească”.

“Lumea este o prostituată care solicită dragostea celor ce o privesc cu poftă, pentru frumuseţea ei. Cel ce a fost sedus, chiar în parte, de dragostea lumii şi care se lasă îmbrăţişat de ea, nu se va putea smulge din braţele ei până ce-l va lipsi de viaţa veşnică. Atunci când lumea îl stăpâneşte complet pe un om până la moarte, de abia atunci omul realizează că aceasta este mincinoasă şi înşelătoare. Cel ce se luptă pentru a scăpa de întunecimea lumii nu poate, până încă se află în această întunecime, să-i vadă toate cursele. Lumea îi ţine înlănţuiţi nu numai pe ucenicii săi, pe fii săi captivi, ci iată că a început să-i angajeze în lucrurile sale chiar şi pe cei ce practică sărăcia, pe asceţi şi pe cei ce s-au ridicat deasupra ei; ea îi striveşte şi îi calcă în picioare”.

Intemeindu-ne pe aceste învăţături despre lume, învăţate din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, le dăm fraţilor noştri prea iubiţi următorul sfat şi le adresăm o fierbinte rugăciune: temeţi-vă să nu ajungeţi slujitori ai lumii! Chiar şi asceţii pot ajunge în această slujire dacă nu veghează cu mare atenţie asupra lor înşişi. Această slujire se poate împlini printr-un ataşament nebăgat în seamă, faţă de lucruri neînsemnate. Să luăm toate măsurile pentru a ne apăra împotriva iubirii faţă de lume. Să nu considerăm inofensiv un ataşament neînsemnat, chiar dacă pare fără nici o importanţă. Să nu considerăm cea mai mică îndepărtare de poruncile evanghelice.

Să nu uităm cuvintele teribile spuse de Sfântul Apostol lacov: “Prea desfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (lacob 4, 4). Orice ataşament este, în sens spiritual, desfrânare pentru călugărul care trebuie să-şi îndrepte către Dumnezeu toată dragostea, cum spune Psalmistul: “Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui” (Ps. 30, 25). Căci iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine” (Ps. 72, 26).

Cine slujeşte lumii, nu poate în acelaşi timp sluji şi lui Dumnezeu; lucrul acesta este imposibil! Chiar dacă pentru cei ce sunt robiţi de lume, şi au o opinie deformată, lucrul acesta li se pare posibil, se înşală: aceasta nu-i în realitate decât ipocrizie, făţărnicie, minciună faţă de tine şi faţă de alţii. Cel ce este prieten cu lumea devine în mod inevitabil, poate fără să ştie, vrăjmaş lui Dumnezeu şi mântuirii sale. Iubirea faţă de lume se strecoară în suflet ca un hoţ, favorizat de întunericul nopţii, adică de nebăgarea de seamă şi lipsa de atenţie faţă de tine însuţi. Dragostea faţă de lume este capabilă de cele mai mari nedreptăţi, de cele mai mari crime.

Exemplu concludent ne este dat de către preoţii evreilor contemporani cu Domnul Hristos. Acest cler căzuse în iubire faţă de lume. Era corupt prin iubirea faţă de onoruri, de laudele şi slava oamenilor. Erau stăpâniţi de iubire de bani şi de bogăţii; erau căzuţi în senzualitate şi în desfrânare; făceau tot felul de abuzuri şi nedreptăţi. Pentru a-şi păstra poziţia lor privilegiată în sânul poporului, îşi puneau masca pietăţii, şi împlineau cu minuţiozitate prescripţiile rituale şi tradiţiile bătrânilor. Şi care a fost urmarea acestei iubiri faţă de lume? O despărţire radicală faţă de Dumnezeu, precedată de o ură oarbă şi fanatică contra Lui. Clerul iudeu s-a împotrivit cu îndărătnicie lui Dumnezeu-Omul atunci când El se descoperea lumii; I s-au opus conştienţi fiind de divinitatea Lui, cum mărturiseşte Nicodim, unul dintre membrii Sinedriului (Ioan 3, 2).

Clerul iudaic s-a hotărât la deicid, şi l-a săvârşit. Ştia cu certitudine că acţionează împotriva lui Mesia şi, în orbirea sa, mărturisea acest adevăr ironizându-L pe Hristos, atunci când pe altarul Crucii mântuia lumea. “Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască!” (Matei 27, 42), ziceau bătându-şi joc marele preot, cărturarii, bătrânii şi fariseii, fără să-şi dea seama că-şi pronunţă singuri osânda: recunoşteau că L-au dat morţii şi că-L batjocoreau pe Cel care, într-un chip minunat, cu putere şi autoritate divină, îi salva pe alţii.

Cu frică clerul iudeu ascultase vorbindu-se de naşterea lui Dumnezeu-Omul şi a început să-L urască de pe atunci, pregătindu-se pentru a se scăpa de El. Acest lucru se vede clar în Evanghelie. Când magii au adus la Ierusalim vestea naşterii lui Hristos, Regele iudeilor, cel ce era atunci pe tron, Irod, s-a tulburat, şi cu el toată capitala (Matei 2, 3).

Era normal, remarcă fericitul Teofilact al Bulgariei, ca suveranul ce domnea să se tulbure auzind că S-a născut un alt Rege al iudeilor, care îl va priva de tron pe el şi pe urmaşii lui. Dar de ce s-a tulburat Ierusalimul la vestea naşterii lui Hristos - Ierusalimul care de veacuri îl aştepta pe Mesia cel promis, Eliberatorul şi slava sa, Ierusalimul a cărei religie consta în a crede în Mesia şi a-i pregăti venirea?

Dacă Ierusalimul a fost tulburat era pentru că locuitorii lui erau corupţi din punct de vedere moral.

Ierusalimul sesiza, cu o intuiţie fină şi vrednică de o mare capitală, că noul Rege, Regele dreptăţii, va cere să se renunţe la imoralitate şi să se practice virtuţiile adevărate şi că El nu se va lăsa păcălit cu virtuţi false şi ipocrite.

Pentru dragostea faţă de lume locuitorii Ierusalimului socoteau că este mai suportabil un monstru ca Irod, decât Regele Dumnezeu. Intuind pe bună dreptate că dispoziţiile spirituale ale tiranului erau cele ale unui ipocrit şi ale unui comediant - ca ale membrilor Sinedriului, de altfel - atunci când Irod i-a întrebat unde trebuie să se nască Mesia, fără nici o ezitare şi fără nici o gândire, i-au indicat locul cu precizie, şi L-au dat pe Mesia în mâinile călăului. “Ei i-au zis: în Betleemul Iudeii”. Pentru a întări informaţia lor au adăugat: “Că aşa este scris de proorocul” (Matei 2, 5), şi au redat restul profeţi ei, de o uimitoare precizie (Matei 2, 5). Dacă ei ar fi avut altă dispoziţie, ar fi dat un răspuns evaziv şi n-ar fi arătat acest loc.

Evanghelia atribuie iubirii faţă de lume toate crimele comise de oameni începând cu Cain, ce l-a ucis pe fratele său Abel, până astăzi (Matei 23, 32). În timpul vieţii pământeşti a lui Dumnezeu-Omul, cei ce erau robiţi de dragostea lumii au umplut măsura crimelor, respingându-L pe Hristos şi răstignindu-L (Matei 23, 32); în vremurile de pe urmă, la fel, vor umple măsura primindu-l pe Antihrist şi dându-i cinstea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu (Ioan 5, 43).

Dragostea faţă de lume este teribilă. Ea se strecoară încet şi pe neobservate în om; dar odată instalată devine stăpân crud şi absolut, încet, încet omul este pregătit, şi pe plan sufletesc lucrurile capătă o asemenea întorsătură, încât este în stare de deicid; în vremurile actuale, de asemenea, încetul cu încetul, oamenii sunt pregătiţi printr-o dispoziţie sufletească şi starea de spirit necesară pentru a-l primi pe Antihrist (2 Tes. 2, 7).

Sfântul Mucenic Sebastian relata remarcabil deşertăciunea iubirii faţă de lume şi funestele sale consecinţe într-o discuţie cu martirii care, din cauza iubirii pentru părinţi şi familii, şovăiau în timpul prigoanei. “O, ostaşii lui Hristos cei tari! O, luptători iscusiţi ai oştirii celei dumnezeieşti!

Iată că şi prin tăria sufletelor voastre şi cu bărbăţie v-aţi apropiat de biruinţă. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voştri, voiţi a lepăda jos cununile cele veşnice? Să înveţe prin voi bărbăţie ostaşii lui Hristos a se înarma cu credinţă. Să nu voiţi a vă lepăda semnul biruinţei voastre, pentru lacrimile femeii şi nu slăbiţi punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmaşilor, pentru ca nu, iarăşi luând puterea, să se ridice spre război, care, deşi, întâi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.

Deci ridicaţi, în pătimirile acestea pământeşti, ca preaslăvire, steagurile nevoinţei voastre şi nu vă lipsiţi de Hristos pentru o nefolositoare tânguire copilărească. Căci aceştia pe care îi vedeţi plângând, s-ar fi bucurat acum de ar fi ştiut cele ce ştiţi voi; căci ei socotesc că nu numai această singură este viaţa, care, luând sfârşit, nici o parte nu rămâne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi ştiut că este altă viaţă fără de moarte şi fără de durere, în care împărtăşeşte bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sârguit împreună cu voi a merge către aceea şi viaţa aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veşnică ar fi poftit-o.

Pentru că viaţa aceasta de acum este degrab trecătoare şi atât de nestatornică, încât nici cei către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-şi păzească credinţa; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dânsa s-au păgubit şi pe toţi cei ce au poftit-o, i-a înşelat; apoi şi-a bătut joc de toţi cei ce s-au mândrit cu dânsa, pe toţi i-a minţit şi pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! De-ar fi umblat numai cu minciuna şi să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viaţa aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pântece îi îndulceşte cu îmbuibarea şi cu băutura. Pe iubitorii de patimi, la desfrânare şi la toată necurăţia îi îndeamnă.

Viaţa aceasta îndeamnă pe tâlhari să fure, pe cel mânios să se iuţească, pe cel mincinos să înşele. Aceasta seamănă între bărbaţi şi femei despărţire; între prieteni vrajbă; între cei blânzi, gâlceava; între cei drepţi, nedreptăţi; între fraţi, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curaţi, întreaga înţelepciune; ia de la meşteri cinstea şi, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încât uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată şi prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemnare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde şi gând se săvârşesc nişte fărădelegi ca acestea?

Oare nu pentru viaţa aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unii pe alţii? Pentru că fiecare îşi caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce junghie tâlharul pe călător, bogatul năpăstuieşte pe cel sărac, cel mândru face strâmbătate celui smerit şi cel nevinovat de tot răul izgoneşte pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutăţile acestea le lucrează cei ce slujesc vieţii acesteia de acum, care poftesc a petrece şi a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate relele de poftitorii şi slujitorii ei, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morţii celei veşnice, în care au căzut şi oamenii cei dintâi pentru aceasta. Căci, creaţi fiind spre câştigarea vieţii celei veşnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieţii vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pântecelui şi tuturor dulceţilor. După aceea au căzut în iad, nimic neducând cu ei din bunătăţile cele pământeşti. Această viaţă de acum vă înşeală pe voi, o, prieteni iubiţi?”

“Apoi a zis către părinţii mucenicilor: Pe aceşti iubiţi ai voştri, care merg către viaţa cea veşnică, să-i întoarceţi înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi. O! cinstiţi părinţi, ca să daţi înapoi cu tânguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voştri care aleargă către ostăşirea cea cerească, către cinstea cea nestricată şi către prietenia împăratului celui veşnic? Aceasta vă sileşte pe voi, o! femei ale sfinţilor, ca prin momelile voastre să răzvrătiţi minţile cele muceniceşti şi să-i abateţi de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociţi moarte în loc de viaţă şi robie în loc de mântuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puţină vreme vor vieţui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărţi de voi; şi astfel se vor despărţi, încât nu veţi putea să vă mai vedeţi unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veşnice, unde văpaia arde sufletele necredincioşilor, unde şerpii tartarului mănâncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor la idoli, unde este plânsul cel amar şi suspinarea cea grea, unde nu se mai conteneşte tânguirea în munci.

Deci daţi loc acestora ca să scape de muncile acelea, după ceea sârguiţi-vă şi voi a vă izbăvi de acelea, spuneţi-le iarăşi a se sârgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeţi, căci nu se despart de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcaşuri strălucite, întru care cu dânşii şi cu fiii voştri vă veţi sătura de bunătăţile cele veşnice. Dacă aici vă mângâie casele frumoase de piatră, cu cât mai vârtos vă vor mângâia pe voi frumuseţile curţilor celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sunt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite şi cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori neveştejite, unde-s câmpuri verzi şi îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întotdeauna cu mireasmă bună, negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă şi bucuria cea nesfârşită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urâtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plângere şi de înfricoşare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca nişte aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cântă neîncetat cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, slăvind pe împăratul cel fără de moarte într-un glas.

Deci pentru ce să treceţi cu vederea o viaţă ca aceasta şi să o iubiţi pe cea vremelnică? Au doară pentru bogăţii? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lângă ei veşnic, să audă ce răspund către dânşii bogăţiile lor, aşa ne iubiţi pe noi, ca să nu ne despărţim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriţi, noi nu putem; iar a merge înaintea voastră, vieţuind voi, putem; însă nu dacă ne veţi porunci voi, adică de ne veţi trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător şi lucrătorul de pământ cel osârduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, cu îndoit să ia de la dânsul; iar celălalt, feluri de seminţe seamănă în pământ, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său şi pământul creşte sămânţa semănătorului însutit; iar bogăţiile voastre pe care le veţi încredinţa lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?

Astfel trimiteţi acolo bogăţia voastră înainte şi apoi sârguiţi-vă a merge şi voi degrabă. Pentru că ce foloseşte viaţa aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani şi apoi când va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toţi anii cei trecuţi şi toate dulceţile vieţii, ca şi cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămân nişte urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi.

O! cu adevărat nebunul şi acela care nu ştie nici unele din aceste bunătăţi, numai acela nu poate iubi această viaţă prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieţi pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogăţiile şi veseliile se încep, ca să nu se sfârşescă niciodată, ci fără sfârşit rămân în veci. Căci cel ce nu voieşte să iubească o viaţă ca aceasta pururea fiitoare, acela şi pe aceasta vremelnică în deşert o pierde şi cade în moartea cea veşnică. Apoi se ţine legat în iad unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea şi chinurile cele neîncetate, unde vieţuiesc duhuri cumplite, cu capete de şerpi, ai căror ochi slobod săgeţi de foc, ai căror dinţi sunt mai tari ca fildeşul, cu cozile de scorpie, cu glasurile ca ale leilor răcnesc şi numai la vedere sunt înfricoşătoare şi aduc mare frică, durere cumplită şi moarte amară.

O! De-ar fi cu putinţă a muri într-acele înfricoşări şi chinuri, dar ce este mai cumplit, căci de aceea vieţuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuieşte până în sfârşit, ca fără de sfârşit să se chinuiască. De aceea rămân întregi ca în veci să se învenineze de muşcările balaurilor. Apoi mădularele cele muşcate iarăşi se înnoiesc, ca iarăşi, să fie spre mâncarea şerpilor celor înveninaţi şi a viermilor celor neadormiţi (Vieţile Sfinţilor, 18 decembrie).

Singurul mod corect de a trăi pe pământ, este de a te pregăti pentru veşnicie. Fraţilor, să parcurgem scurtul pelerinaj pământesc împlinind voia lui Dumnezeu, şi să luăm din lume numai ceea ce ne este necesar. “Şi, în adevăr, zice Apostolul, evlavia este mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are. Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară; ci, având hrană si îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare; ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare” (l Tim. 6, 6-9).

Iubirea de mărire şi iubirea de plăcere îl duc pe om în aceeaşi mizerie morală ca şi iubirea de avere. Iubirea de lume rezultă din aceste trei patimi capitale.

XLIII. DESPRE ÎNGERII CEI CĂZUŢI

Sfântul Apostol Pavel ne spune tuturor creştinilor: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12).

Lupta aceasta este teribilă. Este pe viaţă şi pe moarte. Sfârşitul acestei lupte este fie mântuirea noastră, fie veşnica pierzanie. Spiritele răului, animate de o ură violentă împotriva neamului omenesc, duc o luptă îndârjită şi de un rafinament infernal. Sfântul Apostol Petru zice: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (l Petru 5, 8). Dar cei ce-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu nu pot fi despărţiţi de El, de către îngerii căzuţi, cu tot efectul lor (Romani 8, 39). Ei îşi pun în mişcare toate forţele pentru a ne despărţi de Dumnezeu, pentru că în aceasta stă pieirea noastră. Pentru a fi în stare să rezistăm spiritelor răului, şi a le birui cu ajutorul harului divin, trebuie să ştim exact ce sunt acestea, cum trebuie dusă lupta contra lor şi ce ne duce la victorie sau la înfrângere.

Spiritele răului sunt îngeri căzuţi. Dumnezeu i-a creat odată cu ceilalţi îngeri. I-a creat puri, buni, sfinţi, şi le-a dăruit din belşug nenumărate daruri naturale şi harice. Dar cedând mândriei, şi-au atribuit lor înşişi adâncimea talentului, rafinamentul calităţilor, şi chiar darurile harului. S-au exclus din rândul fiinţelor create şi, uitând că au fost creaţi, considerau că-şi au prin ei înşişi izvorul existenţei; întemeindu-se pe această fatală aberaţie, şi-au nesocotit obligaţiile sfinte ce le aveau faţă de Dumnezeu, Creatorul lor. Au fost antrenaţi la această părere de sine şi la această orbire de către una din căpeteniile îngerilor; Proorocul lezechiel îl numeşte Heruvim (lezechiel 28,14-l7), şi toţi sfinţii, în general, îl socotesc ca făcând parte din căpeteniile îngerilor. Acest heruvim s-a încrâncenat atât de mult în această părere de sine şi în mândrie încât se socotea egalul lui Dumnezeu, şi s-a revoltat în mod deschis împotriva Lui (Isaia 14, 13-l4). A devenit potrivnicul lui Dumnezeu, vrăjmaşul Său declarat. Spiritele care s-au lepădat de ascultarea faţă de Dumnezeu au fost aruncate din cer. Ele au căzut pe pământ, şi umplu spaţiul între cer şi pământ, motiv pentru care se spune că sunt aeriene, sau că locuiesc în văzduhuri; ele au căzut în iad, în cele mai de jos ale pământului. Acest lucru îl mărturiseşte Sfânta Scriptură (Isaia 14,12).

Numărul spiritelor căzute este extrem de mare. Unii consideră, întemeindu-se pe relatarea Apocalipsei (12,14), că a treia parte dintre îngeri au căzut. Dintre cei mai importanţi, au căzut numeroşi, cum se vede din relatarea Sfântului Pavel: ei sunt numiţi stăpânii şi puteri. Heruvimul căzut este prinţul împărăţiei întunericului, constituită din spiritele rele. El este originea, izvorul, plinătatea răului. Depăşindu-i prin capacitate pe toţi ceilalţi îngeri căzuţi, îi depăşeşte şi prin răutate. Este firesc ca spiritele ce au fost antrenate cu el, şi care i s-au supus de bunăvoie, să fie datoare mereu a primi răutate de la el, şi prin urmare, să rămână în slujba lui. Dumnezeu le-a lăsat îngerilor căzuţi libertatea de a persevera în rău, după dorinţa lor, dar în atotputernicia şi atotînţelepciunea Sa care depăşeşte înţelepciunea celor mai inteligente creaturi, El nu încetează de a le rămâne Stăpân suprem, Pantocrator. Lanţurile indestructibile ale voinţei lui Dumnezeu le îngăduie să facă numai ceea ce El le permite.

In locul îngerilor căzuţi Dumnezeu a creat o nouă fiinţă raţională, pe om; l-a aşezat în Paradis, care este inferior şi care se afla mai înainte sub autoritatea heruvimului căzut (Mineiul, 17 ianuarie). Paradisul a trecut sub controlul noii creaturi, omul. Este de la sine înţeles că noua creatură a devenit obiectul invidiei şi urii îngerului căzut şi slujitorilor săi, spiritele căzute. Acestea, sub conducerea şefului lor, au încercat să-l seducă pe om, să-l antreneze în propria lor cădere, să şi-l facă tovarăş ascultător, să-l infecteze cu otrava urii lor împotriva lui Dumnezeu, lucru ce l-a reuşit.

Sigur că omul a fost amăgit şi înşelat, dar totuşi liber şi de bună voie s-a lepădat de ascultarea de Dumnezeu, liber şi de bună voie a consimţit la hula drăcească împotriva lui Dumnezeu, liber şi de bună voie a intrat în legătură cu spiritele căzute şi s-a supus lor; atunci, căzând, s-a separat de Dumnezeu şi de ceata duhurilor curate din care făcea, parte, nu numai cu sufletul, ci şi prin trupul său duhovnicesc, şi s-a alăturat cu sufletul spiritelor căzute, iar cu trupul a împărtăşit condiţia animalelor private de raţiune.

Crima comisă de către îngerii căzuţi împotriva omului le-a pecetluit definitiv soarta: mila lui Dumnezeu i-a abandonat definitiv, şi soarta le-a fost pecetluită. Spiritul căzut a fost condamnat să se târască în gânduri şi simţăminte exclusiv trupeşti şi materiale. Incapabil de a se înălţa de la pământ, el nu se poate ridica înspre cele duhovniceşti. Acesta este, după explicaţia Sfinţilor Părinţi, sensul judecăţii, pronunţate de către Dumnezeu împotriva îngerului căzut, după ce acesta lovise cu moartea veşnică pe omul nou creat. “Pe pântecele tău să te târăşti, i-a zis Domnul diavolului, şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale” (Facere 3, 14).

Cu toate că omul a ajuns în rândul îngerilor căzuţi, căderea sa, în virtutea felului în care s-a produs, îmbracă un caracter total diferit de cel al îngerilor, îngerii au căzut conştienţi, intenţionat; ei au fost înşişi cauza răului propriu, şi după prima greşeală, cu sârguinţă au comis alta. De aceea au fost lipsiţi total de bine, saturaţi de rău, şi au răutatea singura caracteristică. Omul a căzut inconştient, fără intenţie, pentru că el a fost sedus şi înşelat; din acest motiv, binele său firesc n-a fost anihilat, ci s-a impregnat în el răul îngerilor căzuţi.

Dar pentru că acest bine a fost amestecat cu răul, pervertit de acesta, a devenit inutil, insuficient şi nedemn de Dumnezeu care este Binele pur şi neamestecat. Cea mai mare parte a timpului omul face rău, crezând că face bine; prin întunecarea minţii şi conştiinţei, el nu discerne răul care a îmbrăcat masca binelui. Spiritele căzute fac răul pentru rău, găsindu-şi bucuria şi slava în împlinirea răului.

In negrăita Sa bunătate, Dumnezeu i-a dat omului căzut un Mântuitor şi o mântuire. Dar omul răscumpărat are libertatea fie să accepte să beneficieze de mântuirea care i se oferă şi să se reîntoarcă în Rai, fie să o refuze şi să rămână în mijlocul mulţimii ingerilor căzuţi. Timpul ce i se oferă omului pentru a alege liber, durează toată viaţa pământească. Prin mântuire, i se redă omului comuniunea cu Dumnezeu; dar pentru ca omul să-şi poată manifesta liber voinţa, are posibilitatea alegerii, fie să rămâie în această comuniune, fie să o rupă, pentru că nu i s-a luat posibilitatea de a intra în legătură cu spiritele căzute, legătură pe care deliberat o face. Atunci când omul rămâne în aceasta stare de indecizie toată viaţa, harul lui Dumnezeu nu încetează de a-l ajuta până în momentul trecerii la cele veşnice, dacă aceasta este opţiunea lui; la rândul lor, îngerii căzuţi nu încetează de a face tot ce le stă în putinţă pentru a-l ţine sub ascultarea lor, în robia păcatului, în moartea şi pierzania veşnică.

Spiritul căzut a încercat de multe ori să-i ispitească, până la moarte, chiar pe sfinţii mucenici şi pe călugării nevoitori, mari făcători de minuni şi nevoitori având, să spunem aşa, sub ochii lor cununa biruinţei. Este foarte corectă gândirea multora dintre Sfinţii Părinţi conform căreia, până la mormânt, călugărul se află în pericolul de a cădea în ispite, fără a şti mai dinainte de unde vor răsări şi ce haină vor îmbrăca. Biserica ne învaţă că de la botez fiecare creştin primeşte de la Dumnezeu un înger păzitor care, ocrotindu-l în mod nevăzut, îl învaţă să împlinească toate faptele bune pe parcursul vieţii şi-i reaminteşte poruncile lui Dumnezeu. La rândul său împăratul întunericului, dorind să antreneze tot neamul omenesc în propria sa cădere, deleagă pe lângă fiecare om un spirit căzut, care-l urmăreşte peste tot, străduindu-se să-l atragă în tot felul de păcate.

Din cele spuse, rezultă clar că monahul trebuie să vegheze asupra lui însuşi toată viaţa, fiind cuprins în acelaşi timp de frică şi de curaj. Trebuie tot timpul să fie în gardă ştiind că vrăjmaşul său ucigaş de suflete este mereu treaz, dar în acelaşi timp convins că-l are alături pe îngerul păzitor. Sfântul Pimen cel Mare a zis: “Un mare ajutor al lui Dumnezeu îl înconjoară pe om; numai că acestuia nu-i este dat să-l vadă”. Nu-i este dat omului să-l vadă pentru a nu se bizui numai pe acesta, iar el să cadă în lenevire şi să părăsească nevoinţa de care este în stare.

Condamnat să se târască pe pământ, îngerul căzut îşi dă toată silinţa pentru ca şi omul să facă acelaşi lucru. Şi omul este înclinat înspre aceasta datorită orbirii de care este atins. Sigur omul are simţul eternităţii, dar datorită faptului că acest simţ este pervertit de ceea ce pe nedrept se cheamă “raţiune” şi de către conştiinţa sa adormită, i se pare că şi viaţa pământească este fără sfârşit, întemeindu-se pe această impresie seducătoare, dar din păcate iluzorie şi dezastruoasă, omul este robit de munca şi ocupaţiile care-i asigură o situaţie bună în lumea aceasta, uitând că este călător şi că locuinţa sa permanentă se află, fie în cer, fie în iad. în numele omului căzut, Sfânta Scriptură îi zice lui Dumnezeu: “Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; înviază-mă după cuvântul Tău” (Ps. 118, 25). Reiese clar din acest text că ataşamentul faţă de pământ loveşte sufletul cu moartea veşnică; el este readus la viaţă prin cuvântul lui Dumnezeu care, smulgându-l de pe pământ, îi ridică gândurile şi simţămintele înspre cer.

“Diavolul, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este obraznic. El atacă de jos. Şi în acest caz câştigă sigur pentru că noi nu încercăm să ne ridicăm acolo unde el nu ne mai poate răni. Căci el nu se poate ridica sus, ci rămâne pe pământ; de aceea şarpele este simbolul său. Dacă Dumnezeu l-a limitat de la început la o asemenea stare, astăzi are motiv mai puternic să o facă. Dacă tu nu ştii ce înseamnă “a fi atacat de jos”, vreau să-ţi explic aceasta metodă de luptă. Ea constă în a învinge folosindu-se de realităţile pământeşti, de plăceri, de bogăţii şi de tot ceea ce este în lume. De aceea diavolul atunci când vede pe cineva luându-şi zborul spre cer, în primul rând nu este în măsură să-l atace, şi, dacă riscă să o facă, recade imediat el însuşi, pentru că, după cum ştim prea bine, el n-are picioare să stea ridicat.

N-ai teamă de el pentru că nu are aripi, ci se târăşte doar pe pământ, printre lucrurile pământeşti. Să n-ai nimic comun cu el, pentru că în acest caz nu va fi foarte necesară sforţarea. Diavolul nu ştie lupta deschis şi pe faţă, ci, ca un şarpe ce se ascunde între spini, el se foloseşte adesea de ispita bogăţiilor. Dacă tu vei curaţi spinii, el se înfricoşează şi fuge. Dacă-l poţi fascina cu exorcismele dumnezeieşti, îl vei răni foarte uşor. Şi noi avem exorcismele duhovniceşti: Numele Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea Crucii.

Sfântul Macarie cel Mare, auzind că un oarecare călugăr Teopemt este ispitit de gânduri necurate, aduse de diavolul, i-a dat sfatul următor: ajunează până seara, aşa fel încât să resimţi foamea; învaţă pe dinafară Evangheliile şi alte cărţi din Sfânta Scriptură pentru ca amintirea lui Dumnezeu să rămână mereu în sufletul tău. Dacă îţi vine gând rău, nu-l primi, nu îngădui niciodată gândului tău să fie târât în jos, ci îndreaptă-l în sus şi Dumnezeu te va ajuta.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe ce trebuie să facă înspre a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu. Bătrânul i-a răspuns: Dacă vrei să-I placi lui Dumnezeu ieşi din lume, întoarce-te de la pământ şi, după ce ai părăsit creaturile, vino către Creator, uneşte-te cu Dumnezeu prin rugăciune şi lacrimi, şi vei găsi odihnă în veacul acesta şi în cel viitor.

Sfântul Varsanufie cel Mare scria unui frate oarecare: “Dacă vrei să fii mântuit, străduieşte-te să mori faţă de tot ce-i pământesc. Socoteşte-te ca un nimic, străduieşte-te pentru cele ce vor fi, ca nu cumva sub pretextul unei fapte bune diavolul să te ducă la îngrijorări nefolositoare.

Viclean şi abil în lupta contra omului, şi în dărâmarea lui, diavolul nu recurge întotdeauna la mijloace deosebite pentru a-şi atinge scopul. La ce bun s-o facă dacă prin acestea riscă să-l determine pe călugăr la o împotrivire îndârjită şi la o biruinţă strălucită, cum s-a întâmplat în atâtea cazuri? Mijloacele obişnuite sunt mai sigure. In cea mai mare parte a timpului, acestea nu sunt remarcate şi, chiar dacă sunt, sunt neglijate pentru că în aparenţă par nepericuloase. în general în lupta actuală împotriva creştinismului şi împotriva monahismului, nu se remarcă folosirea mijloacelor deosebite, ci a mijloacele obişnuite. Saracinii şi latinii nu mai atacă mănăstirile ortodoxe; ei nu-i aprind şi nu-i taie pe călugării ortodocşi pentru a distruge monahismul ortodox. Distrugerea este provocată în mod imperceptibil prin cursele insesizabile, în care-l face să cadă în vremurile actuale.

Preocupările pământeşti, atunci când călugărul li se dedică cu entuziasm, pot, fără ca acestea să facă păcate exprese, să-l oprească de la sporirea duhovnicească şi să provoace dezastru în sufletul său. Un asemenea suflet devine ţintă pentru draci, cum spune Evanghelia (Matei 12,44-45). Când inima unui copac este atinsă de putreziciune, copacul piere încetul cu încetul fără să se observe, înafară mai păstrându-şi multă vreme frumuseţea şi nelăsând să transpară moartea care-l roade prin interior. Fără a atinge aspectul exterior al monahismului, micile preocupări îi distrug esenţa. Ce mai este călugărul, dacă n-a ajuns un creştin detaşat de toate, însingurat cu mintea şi cu inima pentru a aparţine numai lui Dumnezeu, după ce a intrat într-o comuniune de nedesfăcut cu El? Unde mai este călugărul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu şi se ataşează de pământ?

Dintre mijloacele obişnuite, dar foarte eficace, fac parte lucrările manuale şi fizice, atunci când călugărul se lasă stăpânit de ele fără dreaptă judecată şi din voia sa, nu din ascultare. Atunci când călugărul se apucă de treabă în felul acesta, cu siguranţă alunecă într-un ataşament pătimaş de ceea ce face. La început manifestă un zel periculos pentru această preocupare; apoi orientează toate forţele sufletului său şi ale trupului, înspre aceasta, uitând şi abandonându-L pe Dumnezeu. In acest timp şarpele se străduieşte să-i sugereze călugărului că preocuparea sa este inocentă, ba chiar salutară şi folositoare pentru toţi. Prin viclenia şarpelui, din toate părţile încep să-i parvină la urechi încurajări şi laude pentru munca sa. Se lasă contaminat de părerea de sine; sufletul său, care nu este iluminat de Cuvântul lui Dumnezeu, se învăluie în tenebrele necunoştinţei şi nechibzuinţei. Apoi cade pe de-a-ntregul sub stăpânirea spiritului căzut.

Când sufletul abandonează asceza duhovnicească sau, ceea ce este acelaşi lucru, o împlineşte cu neglijenţă, superficial, şi fără dăruire, ocupându-se în primul rând cu entuziasm şi ataşament de cele pământeşti, patimile proprii naturii căzute pot rămâne nestingherite in inimă, fără ca nimic să le tulbure; ele prosperă, cresc şi se întăresc în toată libertatea. Călugărul se bucură de o linişte falsă, mângâindu-se cu părerea de sine şi cu slava deşartă, în locul celei autentice aduse de har. Cei ce nu luptă împotriva patimilor nu le mai sesizează. Şi chiar dacă se agită pentru o scurtă perioadă de timp, cel ce nu-i obişnuit să se’4 cerceteze pe sine, n-o face cu atenţie, şi se străduieşte să-şi găsească mângâierea în cele pământeşti. O asemenea mângâiere, sau mai exact, o asemenea lâncezeală duhovnicească, lipsită de umila înduioşare a inimii, detaşată de amintirea morţii şi judecăţii, a raiului şi a iadului, fără preocuparea de a obţine înainte de a fi prea târziu mila lui Dumnezeu, de a se împăca cu El şi de a se uni cu El, Sfinţii Părinţi o numesc “nesimţire” sau “împietrirea inimii”, moarte sufletească până când trupul este încă viu. Până ce durează această teribilă lâncezeală duhovnicească, patimile, în special cele sufleteşti, cresc într-o măsură nebănuită; ele dobândesc o forţă şi o putere care depăşeşte capacitatea firească: călugărul merge la pieire fără să-şi dea seama. Sfântul Casian Romanul care vizita mănăstirile Egiptului, pe la sfârşitul veacului al patrulea şi începutul celui de al cincilea, vreme în care monahismul era în floare şi strălucea de o mulţime de daruri duhovniceşti, relatează că monahii din pustia Calamonului sau Porfiriei, situată foarte departe de aşezările locuite şi aproape inaccesibilă din această cauză, duceau o viaţă călugărească mai puţin bună decât cei din pustia Scetică, care nu era prea departe de sate şi chiar de foarte populatul oraş al Alexandriei.

Sfântul Casian îşi descoperă pricina acestui lucru: pustia Scetică era neroditoare, călugării care trăiau aici nu erau distraşi nici de cultivarea pământului şi nici de contemplarea naturii, dar petreceau cu linişte în chiliile lor, ocupaţi cu lucrurile manuale cele mai simple, cu rugăciunea şi cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, atenţi la discernerea gândurilor şi a simţămintelor care se iveau în ei. Ducând o viaţă atât de reculeasă, făceau progrese rapide, şi atingeau o înaltă treaptă de perfecţiune. Dimpotrivă, pustia Calamonului era un fel de insulă întinsă şi foarte fertilă, o oază asemănătoare Raiului, acoperită de un mare număr de arbori feluriţi şi de plante variate cum se găsesc în clima tropicală. Oaza era înconjurată de nisip, pe bună dreptate putându-se spune că acesta era un deşert în mijlocul căruia era situat Calamonul, la care se ajungea foarte greu. Călugării din Calamon, încântaţi de roadele locului în care trăiau, se ocupau cu grădinăritul şi cu agricultura. Frumuseţea naturii care-i înconjura era o mare pricină de împrăştiere pentru privirea lor. Având într-o mare măsură întoarsă atenţia înspre pământ, nu o puteau pe de-a-ntregul îndrepta înspre cer.

Ni se spune în viaţa Sfântului Sava, arhiepiscopul Serbiei, că atunci când i-a vizitat pe pustnicii din Muntele Athos, i-a găsit pe de-a-ntregul detaşaţi de orice muncă pământească: nu se ocupau nici cu agricultura, nici cu viticultura, nici cu comercializarea lucrurilor făcute de mâinile lor; ei n-aveau nici o grijă legată de această lume. Singura lor ocupaţie era rugăciunea, lacrimile, constanta râvnă a minţii şi a inimii către Dumnezeu.

Sfântul Arsenie cel Mare era atât de atent să nu fie cuprins de nici un lucru pământesc, care i-ar fi putut servi de pretext pentru subtila patimă a părerii de sine şi a slavei deşarte, încât n-a scris nici scrisori, nici cărţi, deşi era foarte dotat din punct de vedere intelectual şi având o erudiţie şi experienţă duhovnicească deosebită.

Marii cărturari ai antichităţii ca Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, şi alţii, pe care Dumnezeu i-a dăruit din belşug cu puteri psihice şi fizice, împlineau diverse munci manuale; dar aceste munci erau aşa de simple şi se obişnuiseră atât de mult cu ele încât nu-i împiedicau deloc ca în timpul lucrului să se roage. Erau aşa de obişnuiţi cu aceste munci încât mintea le rămânea totalmente liberă. Se puteau adânci în rugăciune profundă şi puteau fi dăruiţi cu vedenii în timp ce mâinile lor continuau să lucreze: munca lor era aşa de uşoară şi aşa de mecanică încât nu cerea nici un fel de atenţie din partea minţii.

Foarte mulţi călugări în antichitate împleteau frânghii, confecţionau coşuri sau rogojini. Examinând preocupările artizanale de astăzi, poţi remarca cu uşurinţă că multe dintre ele, după ce sunt deprinse, cer puţină atenţie, ca de exemplu împletirea ciorapilor; cine s-a obişnuit cu această muncă, o face fără să se uite şi poate în acelaşi timp să fie cu gândul în altă parte. Dar alte preocupări, de pildă pictura, cer o mare atenţie: cei ce sunt pricepuţi în pictura pot să se roage în timp ce pictează, dar în acelaşi timp le este imposibil să se aprofundeze în rugăciune, pentru că munca adesea le cere toată atenţia. Pictura trezeşte în suflet un mare interes pentru ea; râvna nu va fi lipsită de tendinţa împărţirii între Dumnezeu şi lucrarea mâinilor.

După exemplul dat, îţi poţi face idee despre alte munci manuale. Preocupările intelectuale, în special, riscă să-l întoarcă pe om de la umilinţă şi de la Dumnezeu, şi să-l antreneze în părerea de sine şi-n idolatrizarea propriei persoane, în cazul unor asemenea ocupaţii, trebuie să fim foarte atenţi ca ele să fie făcute înspre slava lui Dumnezeu şi binele celorlalţi, nu pentru satisfacerea amorului propriu. Nu-i poţi sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24). Nu poţi în acelaşi timp lucra pentru Dumnezeu, şi să te arăţi indulgent şi entuziasmat faţă de tine şi de patimile tale.

Intemeindu-ne pe cele spuse mai înainte, noi le dăm călugărilor, fraţii noştri preaiubiţi, sfatul să fie foarte prudenţi faţă de preocupările pământeşti, ştiind că pe pământ se târăşte şarpele făcător de rele şi viclean, întotdeauna gata să ne rănească, şi să ne inoculeze veninul său aducător de moarte. Călugărul începător trebuie să împlinească cu toată râvna ascultarea ce-i este impusă, pentru dragostea faţă de Dumnezeu şi în vederea mântuirii sale. Nu trebuie să admire satisfăcut rezultatele, nu trebuie să se laude, nu trebuie să-şi cultive slava deşartă, suficienţa de sine şi mândria; dacă va proceda astfel, ascultarea, în loc să-i fie mijloc de mântuire, se va transforma în instrument şi mijloc de pierzanie.

Pentru a îndeplini cu succes o ascultare, trebuie să te rogi mereu lui Dumnezeu şi să atribui reuşita milostivirii Sale. Când călugărul are libertatea să-şi organizeze cea mai mare parte din timp cum crede că e bine, trebuie să se ferească, ca de o otravă mortală, de orice ataşament pătimaş faţă de ocupaţiile materiale, oricare ar fi, şi de tot ceea ce este pământesc şi stricăcios. Trebuie neîncetat să-şi ridice gândurile în sus. Aceasta nu presupune să-şi imagineze lăcaşurile cereşti, îngerii, mărirea lui Dumnezeu şi alte lucruri de acest fel. Nu! Asemenea închipuiri nu fac altceva decât să deschidă larg poarta nălucirilor drăceşti.

Călugărul trebuie să se ridice printr-o simţire duhovnicească, fără nici o închipuire, până la tronul lui Dumnezeu, să fie cuprins de o frică mântuitoare şi pătruns de gândul omniprezenţei şi atotştiinţei lui Dumnezeu, să-şi plângă păcatele şi să şi le mărturisească lui Dumnezeu care este prezent în chilie şi-l priveşte, să-I ceară la timp iertare şi dezlegare, să-şi amintească de mulţimea păcatelor sale şi de moarte. Dacă timpul ce ne este oferit pentru pocăinţă şi pentru a dobândi eternitatea fericită îl irosim în ocupaţii pământeşti şi în adunarea de bunuri efemere, nu ne va fi dăruit a doua oară. Pierderea lui este irecuperabilă, şi nu ne va fi de nici un folos plânsul nesfârşit din iad. Dacă în timpul călătoriei pământeşti, omul nu rupe orice legătură cu spiritele răului, va rămâne legat de acestea, chiar şi după moartea sa, aparţinându-le acestora mai mult sau mai puţin, pe măsura contactului cu ele. Menţinerea legăturii cu spiritele căzute duce la pierzania veşnică, atunci când o ruptură incompletă produce chinuri groaznice pe calea ce duce la cer.

Priviţi fraţilor ce a făcut şi face diavolul pentru a îndepărta gândul omului de la cerul duhovnicesc înspre materie, aservindu-i inima pământului şi ocupaţiilor pământeşti. Priviţi şi lăsaţi-vă cuprinşi de o teamă mântuitoare! Priviţi şi fiţi prudenţi! Spiritul căzut i-a determinat pe mulţi călugări să-şi procure diverse obiecte rare şi preţioase, şi când gândul li s-a legat de aceste obiecte, s-a despărţit de Dumnezeu. Pe alţii i-a făcut să studieze tot felul de ştiinţe şi de arte, puţin importante, care numai să-i orienteze înspre pământ; şi când le-a atras toată atenţia înspre cunoştinţele trecătoare, i-a lipsit de singura cunoştiinţă necesară: cea a lui Dumnezeu. Pe alţii i-a determinat să câştige bunuri pentru mănăstirea lor, să se angajeze în construcţii, să se îngrijească de grădini de agrement, să cultive grădini de legume, holde şi păşuni, să crească vite, forţându-i să uite de Dumnezeu.

Pe alţii i-a determinat să-şi împodobească chiliile cu flori şi imagini, să sculpteze linguri sau să confecţioneze mătănii, şi i-a îndepărtat de Dumnezeu. După ce odată i-a determinat să se ataşeze de altceva, i-a învăţat să-L neglijeze pe Dumnezeu. Pe alţii i-a convins să acorde o atenţie aparte regimului lor alimentar, sau altor forme de asceză turpească, să dea o mare importanţă pâinii prăjite, ciupercilor, verzei, mazării sau fasolii uscate; şi astfel au prefăcut echilibrata, sfânta şi duhovniceasca practică ascetică într-o stupidă performanţă trupească şi păcătoasă. In ce-i priveşte pe asceţii înşişi i-a intoxicat şi i-a buimăcit printr-o falsă înţelepciune, pe de-a-ntregul trupească, prin părerea de sine şi prin dispreţuirea altora, lucruri care anulează orice progres duhovnicesc şi duc la pierzanie veşnică. Unora le-a sugerat să dea o importanţă exagerată tipicului liturgic, facându-i orbi la înţelesul duhovnicesc al acestuia. Deşertând în felul acesta creştinismul de substanţa lui, au rămas cu un înveliş gol şi material; s-au îndepărtat de Biserică, au îmbrăţişat învăţături false şi absurde şi au căzut în schismă. Această tactică este atât de comodă pentru spiritul căzut încât o aplică acum peste tot.

Este atât de practică pentru a-l duce pe om la pieire încât în vremurile din urmă o va întrebuinţa pentru îndepărtarea de Dumnezeu a lumii întregi. Diavolul recurge la acest gen de luptă cu un succes incontestabil. In vremurile de pe urmă, sub influenţa stăpânului lumii acesteia, oamenii vor fi literalmente posedaţi de un ataşament faţă de pământ şi faţă de tot ce-i material şi trupesc. Vor fi stăpâniţi de grijile acestei lumi şi se vor preocupa de dezvoltarea bunurilor materiale; se vor îngriji exclusiv de amenajarea pământului, ca şi cum aici ar avea locuinţă veşnică. Devenind trupeşti şi materiali, vor uita de veşnicie, ca şi cum aceasta n-ar exista; vor uita de Dumnezeu şi-l vor părăsi. “Precum a fost în zilele lui Noe, prooroceşte Domnul, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. Tot aşa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau, iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma a plouat foc din cer şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi La fel va fi în ziua în care se va arăta Fiului Omului” (Luca 17, 26-30).

Ca să te ţii tare în lupta cu spiritul căzut, trebuie să-l vezi. Nu te poţi lupta decât cu un adversar sesizabil cu simţurile trupului sau ale sufletului. Dar atunci când adversarul este nevăzut, când armele lui sunt nevăzute, când nici o simţire şi nici o senzaţie nu-i vădeşte prezenţa şi lucrarea, este ca si cum n-ar exista. Ce luptă poate avea loc în astfel de condiţii?

Dracii, nevăzuţi pentru ochii noştri trupeşti, pot fi văzuţi cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima. Sfinţii Părinţi, care au ajuns desăvârşiţi, îi puteau vedea şi cu ochii trupului. Noi care nu-i vedem în modul acesta, trebuie să învăţăm să-i vedem cu ochii sufletului. Pentru a explica modul în care spiritele i se arată omului şi cum pot fi văzute de către el, vă dăm două cazuri.

Sfântul Macarie cel Mare ducea o viaţă pustnicească în pustia Scetică din Egipt. La o oarecare distanţă de chilia sa, se găsea un grup numeros de călugări care erau sub îndrumarea sa şi care duceau o viaţă eremitică. Chiliile lor erau situate una faţă de alta la o aruncătură de piatră. Intr-o zi, sfântul era pe cale, mergând înspre chiliile călugărilor şi, deodată, a văzut un demon sub chip de om, ducând mai multe sticluţe. Bătrânul l-a întrebat: “Unde te duci?” Diavolul a răspuns: “Mă duc să-i tulbur pe fraţi”.

Bătrânul l-a întrebat: “Ce ai în sticluţele acelea”? Diavolul a răspuns: “Hrană pentru fraţi”. Bătrânul i-a zis: “Hrană în toate aceste vase?” El a răspuns: “Da. Dacă unuia nu-i place o mâncare, îl îmbiu cu alta, apoi cu alta şi până la urmă fiecare îşi primeşte mâncarea preferată”. Cu aceste cuvinte dracul şi-a continuat drumul. La rândul său, bătrânul a rămas pe loc, aşteptând să se întoarcă. Văzându-l revenind, i-a zis: “Bună ziua!”,. “Ce zi bună!”, i-a replicat dracul. “Ce-ai păţit?”, l-a întrebat bătrânul. “Ei bine, a răspuns diavolul, toţi călugării erau mânioşi pe mine şi nici unul nu m-a primit”.

Bătrânul i-a zis: “Deci n-ai nici un prieten printre ei?”. Diavolul i-a răspuns: “Ba da! Am acolo un prieten care mă ascultă. Când merg înspre el şi când mă vede apropiindu-mă nu mai are stare”. Bătrânul a întrebat: “Care-i este numele?”. Diavolul a zis: “Teopempt”. Cu aceste cuvinte s-a îndepărtat. Sfântul Macarie l-a căutat pe Teopempt, a intrat în chilia lui, pentru a sta de vorbă. Şi a descoperit că acest călugăr nu l-a recunoscut pe diavolul ce i se arătase, şi că a intrat în dialog cu gândurile pe care acesta i le adusese şi s-a îndulcit cu ele, fără să înţeleagă şi să bănuiască că prin aceasta a intrat în comuniune şi în legătură foarte strânsă cu spiritul căzut. Sfântul l-a învăţat pe Teopempt cum se lupta cu diavolul, şi dintr-un prieten al acestuia l-a făcut vrăjmaş.

Reiese din această povestire că Teopempt l-a văzut pe diavolul, aşa cum a recunoscut, dar l-a văzut doar prin intermediul gândurilor păcătoase. Apropierea de diavolul s-a făcut cunoscută lui Teopempt prin năvala caracteristică a gândurilor obsedante şi seducătoare, faţă de care n-a ştiut ce atitudine să ia, şi care l-au împins într-o stare de confuzie, de agitaţie şi de nelinişte. El a început un dialog cu aceste gânduri, fără să ştie că îi erau sugerate de către diavolul; în acelaşi timp, presupunând că ele îşi au izvorul în propriul său suflet, a încercat să le potolească prin raţionamente logice, sfârşind prin a fi antrenat de ele, şi îndulcindu-se de ele.

Intr-o zi, un alt mare slujitor al lui Dumnezeu, Sfântul Macarie al Alexandriei, a văzut cu ochii săi trupeşti nişte copii, negri ca şi etiopienii, alergând şi zburând prin toată biserica, în acea mănăstire era obiceiul ca un călugăr să citească cu voce lină psalmii, în mijlocul bisericii, iar toţi ceilalţi fraţi şedeau şi-l ascultau atenţi. Sfântul a văzut că alături de fiecare călugăr era aşezat un etiopian şi râdea de el. La unul îi punea degetele pe ochi, şi începea să picotească; altuia îi punea degetele pe gură, şi începea să caşte. în faţa altora luau chip de femeie; în faţa altora construiau clădiri, aducând tot felul de materiale. La sfârşitul slujbei Sfântul Macarie i-a chemat pe fiecare în parte şi i-a întrebat la ce s-au gândit în timpul rugăciunii. S-a dovedit că fiecare s-a gândit la ceea ce-i sugerase diavolul.

Din aceste relatări rezultă clar că spiritele acţionează asupra noastră nu numai prin gânduri, ci şi prin imagini deşarte şi păcătoase, prin atingeri şi diverse relaţii. Pentru călugărul ce duce o viaţă atentă şi conformă poruncilor Evangheliei, toate acestea devin clare din proprie experienţă. Dracii pătrund în simţurile şi în mădularele trupului; ne fac să privim, să auzim, să respirăm într-un mod pătimaş, ne sugerează să vorbim ce nu se cuvine, ne umplu ochii de desfrânare, ne aruncă în nelinişte, acţionează dinafară şi dinlăuntrul nostru.

Pentru a explica într-o oarecare măsură modul în care dracii, aceste creaturi raţionale şi nevăzute, pot pătrunde în mădularele trupului nostru şi îşi pun în lucrare influenţa lor specifică, şi cum atacă şi influenţează sufletul, ne vom folosi de efecte asemănătoare provocate de un gaz oarecare. Să luăm, de exemplu, asfixierea cu oxid de carbon. Aceasta este provocată de acest greu gaz carbonic atunci când, într-un mod nevăzut cu ochii trupului, îl respirăm şi ne atinge creierul. La fel alcoolul: cînd bem vin, alcoolul urcă, traversând trupul, de la stomac la cap şi afectează, într-un chip ce nouă ne scapă, creierul şi gândul nostru.

Alcoolul trece deci, fără să ne dăm seama, de la stomac în sânge provocând o înfierbântare sau, ceea ce este acelaşi lucru, supune sângele la o unire fizică cu căldura, substanţă cvasimaterială şi volatilă, supunând trupul şi sufletul influenţei lui. Subtanţele gazoase au proprietatea de a pătrunde în materiile dure şi în alte gaze, şi să le traverseze. Astfel razele soarelui traversează aerul, şi toate gazele cunoscute pe pământ, traversează apa, traversează sticla. Energia calorică pătrunde uşor prin fier, şi prin toate materialele, provocând în ele o schimbare; trece prin gaze şi prin lumină. Aerul trece prin copaci, dar nu prin sticlă. Vaporii de apă, şi de diverse substanţe, străbat aerul.

Sfântul Macarie cel Mare zice: “De atunci de când, ca urmare a încălcării de către primul om a poruncii lui Dumnezeu, răul a intrat în om, diavolul are liberă trecere pentru a vorbi cu sufletul lui, aşa cum un om vorbeşte cu alt om, şi pentru a lăsa în inima sa tot ce-i vătămător.”

Diavolul vorbeşte cu omul fără de glas, dar se foloseşte de “cuvinte”; gândurile sunt ca nişte “cuvinte” care nu sunt purtate de glas, nici îmbrăcate în sunete prin care omul le poate transmite. Tot în Omilia a Il-a, Sfântul Macarie cel Mare zice: “Diavolul lucrează cu atâta viclenie încât ni se pare că tot răul se naşte în sufletul nostru de la sine, şi nu sub influenţa spiritului străin care, împlinindu-l totalmente, se străduieşte să rămână ascuns”.

Semnele concrete că spiritul căzut s-a apropiat de noi şi acţionează asupra noastră sunt: rapida apariţie în noi a gândurilor şi închipuirilor, a simţămintelor şi senzaţiilor deşarte şi păcătoase, îngreuierea trupului şi intensificarea nevoilor animalice, împietrirea inimii, aroganţa, gândurile de slavă deşartă, respingerea pocăinţei, uitarea de moarte, plictiseala, deosebita preocupare de grijile pământeşti. Apropierea de noi a spiritului căzut este întotdeauna însoţită de o senzaţie de nelinişte, de confuzie şi de neorânduială.

Gândurile care vin de la diavoli, spune Varsanufie cel Mare, sunt mai întâi pline de tulburare şi de tristeţe şi travestindu-se atrag cu dibăcie sufletul să le urmeze; vrăjmaşii se îmbracă în piele de oaie, sugerându-ne gânduri care în aparenţă sunt drepte şi adevărate, dar în fond ei sunt lupi răpitori (Matei 7, 15), înşelând inimile cele fără de răutate (Romani 16,18), prezentându-le lucrurile rele şi vătămătoare ca fiind bune. Toţi marii dascăli ai monahismului tratează acest subiect într-o manieră asemănătoare.

Impotriva călugărilor care rezistă cu bărbăţie în această luptă nevăzută, la un moment dat spiritele căzute intră în luptă deschisă. Lucrul acesta însă are loc cu îngăduinţa lui Dumnezeu care face totul pentru binele nostru. Cum ele sunt creaturi spirituale, fără carne şi oase (Luca 24, 39), iau chipul diverselor sălbăticiuni fioroase, animalelor domestice, târâtoarelor şi insectelor de tot felul, şi se străduiesc să-l înfricoşeze pe călugăr, să-l tulbure şi să-i inspire o părere foarte bună despre sine însuşi. Ele se străduiesc să-l arunce în această stare dezastroasă, ce s-ar putea numi nălucire drăcească, şi încearcă chiar să deturneze în favoarea lor adoraţia ce i se cuvine numai lui Dumnezeu.

O smerită încredinţare voii lui Dumnezeu, dispoziţia de a răbda toate necazurile îngăduite de Dumnezeu, un refuz hotărât de a adăuga ceva credinţei şi de a da atenţie cuvintelor, lucrărilor şi arătărilor provocate de spiritele căzute, fac să eşueze toate tentativele lor. Dimpotrivă, când li se dă atenţie şi când te încrezi în diavoli, consecinţele sunt nebănuite. O asemenea atenţie şi încredere provoacă întotdeauna foarte mari necazuri călugărului, şi uneori îl duc la pierzare.

Când un călugăr luptă corect împotriva spiritelor, este foarte câştigat sufleteşte şi face progrese remarcabile. Sfântul Macarie cel Mare zice: “Pentru cei ce sunt prunci din punct de vedere duhovnicesc, stăpânitorul lumii acesteia este un băţ ce-i pedepseşte şi un bici care-i răneşte. Dar, cum am spus înainte, încercările şi ispitele le aduc o cinste şi o slavă deosebită. Căci ajung la desăvârşire după ce au trecut prin mari şi grele suferinţe… Fiind robul şi creatura lui Dumnezeu, diavolul nu te poate ispiti cât ar dori, nici chinui cât ar vrea, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Căci Dumnezeu ştie tot ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi şi care ne sunt puterile, îngăduind să fim ispitiţi proporţional cu acestea”.

Cel ce are o credinţă vie în Dumnezeu, şi i se încredinţează Lui renunţând la sine însuşi, nu se tulbură în focul tuturor încercărilor provocate de spiritele răului, şi nu vede în acestea decât instrumente oarbe ale providenţei divine: când vin să-l ispitească, se încredinţează voii lui Dumnezeu, neacordându-le nici cea mai mică atenţie, încredinţarea în voia lui Dumnezeu este un adăpost liniştit şi cu tihnă, oricare ar fi încercările şi suferinţele.

XLIV. PRIMUL MOD DE A LUPTA
ÎMPOTRIVA ÎNGERILOR CĂZUŢI

In capitolul anterior am expus într-un fel foarte limpede cum luptă spiritele căzute împotriva oamenilor. De aceste precizări au nevoie mai ales călugării înaintaţi pe calea vieţii ascetice şi care sunt în măsură să le înţeleagă. Acum ne propunem să expunem felul în care începătorii trebuie să lupte împotriva spiritelor, fel care le este accesibil aproape numai prin practică.

Pentru un novice metoda de a lupta împotriva unui diavol nevăzut, dar pe care-l poate sesiza cu mintea în gânduri şi imaginaţii, constă în respingerea imediată a gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase, fără a angaja nici o conversaţie sau dialog cu ele şi fără a le acorda nici cea mai mică atenţie, în felul acesta gândurile şi imaginaţiile n-au timp să se imprime în minte, nici să fie asimilate de către aceasta. Dacă monahul are o oarecare experienţă duhovnicească şi dacă a făcut un oarecare progres, la început acţioneză asupra lui mai ales gânduri vagi aducind doar o chemare la păcat; dacă mintea angajează o discuţie cu gândurile ce i-au venit, apare o imagine păcătoasă ce întăreşte gândurile.

La un începător al cărui trup şi sânge sunt foarte aprinse, gândul şi imaginaţia apar simultan. Dacă acesta nu reacţionează imediat, ci le acordă, chiar şi pentru un moment, atenţie şi angajează un dialog cu ele, chiar dacă i se pare că nu le aprobă şi le contrazice, cu siguranţă că acestea îl vor birui. Călugării cei mai experimentaţi, chiar dacă au o sută de ani de nevoinţă, nu sunt versaţi cum sunt îngerii căzuţi, ce au mii de ani de experienţă. Ce şansă de biruinţă poate avea, în lupta cu îngerul căzut, un călugăr începător şi naiv care nu ştie din experienţă că diavolul există? Pentru un călugăr începător o confruntare cu acesta va duce la o cădere sigură.

Strămoaşa noastră, Eva, cu toată starea ei de nevinovăţie şi sfinţenie, intrând în dialog cu şarpele, a fost determinată de viclenia acestuia să calce porunca lui Dumnezeu şi să cadă (Facere 3). Ea n-ar fi trebuit să angajeze un dialog cu şarpele atotviclean. N-ar fi trebuit să discute valabilitatea poruncii lui Dumnezeu. Dar neavând cunoştinţă despre răutatea şi şiretenia diavolului, ea a fost sedusă uşor de sfatul ucigaş ascuns sub masca bunei intenţii: la o asemenea tragedie se expun călugării fără experienţă. “Sufletul nostru, spune Sfântul Isihie al Ierusalimului, fiind simplu şi bun - căci aşa a fost creat de către bunul său Stăpân - se desfătează cu imaginile ce i le aduce diavolul. Odată sedus el se afundă în răul ce i se prezintă sub chipul binelui, şi-şi uneşte propriile sale gânduri şi închipuiri cu sugestiile diavoleşti”.

Toţi părinţii sunt unanim de acord când spun că un călugăr începător trebuie să respingă gândurile şi imaginaţiile păcătoase de la apariţia lor, fără a intra în contradicţie şi în dialog cu ele. în special trebuie făcut aşa faţă de gândurile şi imaginaţiile sexuale. Pentru a respinge gândurile şi imaginaţiile păcătoase, Părinţii propun două mijloace: 1. Mărturisirea imediată a gândurilor şi imaginaţiilor părintelui duhovnic; 2. Intoarcerea imediată înspre Dumnezeu cu o rugăciune fierbinte prin care să-I ceară să-i împrăştie pe nevăzuţii vrăjmaşi.

Sfântul Ioan Casian zice: “Supraveghează întotdeauna capul şarpelui, adică prima manifestare a gândurilor, şi mărturiseşte-te imediat părintelui tău duhovnic. Vei învăţa astfel să nimiceşti lucrătura lor primejdioasă dacă le vei mărturisi pe toate, fără excepţie, părintelui tău duhovnic”.

Acest mod de a combate gândurile şi imaginaţiile diavoleşti era comun tuturor călugărilor începători în epoca de înflorire a monahismului. Novicii care se găseau mereu în jurul părintelui duhovnicesc, îşi mărturiseau imediat gândurile, cum se vede şi din viaţa Sfântului Dositei; în ce-i privea pe ucenicii care veneau la părintele duhovnicesc la un moment precis stabilit pentru a-şi mărturisi gândurile, o făceau o dată pe zi seara, aşa cum se vede în “Scara” Sfântului Ioan, sau în scrierile altor asceţi. Mărturisirea gândurilor şi formarea duhovnicească sub forma sfaturilor primite de la un povăţuitor purtător de duh, era considerată de către călugării de altădată ca o condiţie indispensabilă pentru mântuire.

Avva Dorotei zice: “Eu nu cunosc o altă cădere pentru un călugăr decât aceea ce are loc când el se încrede în propria-i inimă. Unii spun că omul cade dintr-o pricină sau alta; eu afirm, cum am mai spus, că nu ştiu o altă cădere decât aceea ce rezultă din urmarea propriei tale voinţe. Ai văzut pe cineva căzând? Să ştii că a urmat propriei sale voinţe. Nimic nu-i mai periculos, nimic nu-i mai vătămător decât acest lucru. Dumnezeu m-a păzit şi m-am temut întotdeauna de acest dezastru.”

Poveţele unui părinte purtător de duh îl conduc pe novice pe calea poruncilor evanghelice, şi nimic nu-l desparte de rău şi de diavolul, izvorul răului, ca o constantă şi sinceră mărturisire a păcatului. O asemenea spovedanie stabileşte între om şi demon
o vrăjmăşie statornică şi mântuitoare. Distrugând duplicitatea sau nehotărârea de a alege între iubirea lui Dumnezeu şi iubirea păcatului, spovedania îi insuflă o forţă extraordinară pentru buna orientare, şi-l face să progreseze rapid, lucru de care ne putem convinge din nou din viaţa Sfântului Dositei.

Călugării care, neavând un duhovnic, nu pot lupta împotriva păcatului printr-o deasă mărturisire a gândurilor păcătoase, să lupte printr-o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, cum a fost de pildă cazul Măriei Egipteanca. Lupta cu arma rugăciunii, împotriva gândurilor, trebuie să fie neîndurătoare, fără nici o conversaţie prealabilă cu ele, şi cu atât mai mult fără nici o îndulcire din ele. Imediat ce simţi că se apropie vrăjmaşul, pune-te la rugăciune, pleacă-ţi genunchii, ridică-ţi mâinile la cer sau proşterne-te la pământ. Vrăjmaşul surprins de o astfel de rugăciune, nu va putea rezista: nu va întârzia să se obişnuiască cu fuga.

De neapărată trebuinţă este înlăturarea duplicităţii, adică ezitarea între dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de păcat. Procedând aşa ne vom păstra şi ne vom întări ataşamentul şi râvna pentru Dumnezeu care la rândul lor, vor atrage asupra noastră mila Lui. “Dacă ţinem tot timpul sabia în mână, a spus avva Pimen cel Mare, Dumnezeu va fi mereu cu noi; dacă noi suntem curajoşi, EI ne va arăta mila Sa”. Avem un model remarcabil de luptă împotriva gândurilor, prin rugăciune, pe Măria Egipteanca.

Sfântul Isaac Sirul zice: “Dacă cineva nu se apucă să contrazică gândurile pe care vrăjmaşul le seamănă cu viclenie în noi, ci întrerupe scurt dialogul cu ele printr-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, este semn că mintea lui a dobândit înţelepciunea care vine din har, şi că o înţelegere exactă a situaţiei îl fereşte de o muncă grea şi inutilă. Şi luând-o pe scurtătură, scapă de o lungă rătăcire pe drumuri ocolite. N-avem mereu puterea de a contrazice şi de a birui, gândurile ce ne asaltează; în cele mai multe cazuri suntem răniţi de ele, şi ne trebuie mult timp pentru a ne tămădui. Te iei la duel cu inamici antrenaţi mii de ani. Stând de vorbă cu ei le oferi posibilitatea să-şi urzească bine planurile şi de a-ţi da o lovitură care va face inutilă înţelepciunea şi isteţimea ta. Şi chiar dacă vei câştiga, mintea îţi va rămâne întinată de gândurile pe care ţi le-au adus şi putoarea lor te va urmări încă multă vreme. Dacă, dimpotrivă, tu vei recurge la prima metodă, vei rămâne la adăpost faţă de gânduri şi de urmele pe care le Iasă în urma lor. Nu există alt ajutor decât cel ce vine de la Dumnezeu”.

In mod special trebuie să fugi de dialogul şi controversele mintale cu gândurile pătimaşe. Nevoitorul se lasă antrenat cea mai mare parte a timpului în astfel de controverse presupunând, din păcate, că aceste gânduri şi imaginaţii apar de la ele însele în sufletul său şi că le poate stăpâni autoconvingându-se într-un mod raţional; din pricina lipsei de experienţă nu-şi dă seama că este vorba de un drac care se angajează bucuros în dialog şi-n controversă cu noi, ştiind cu certitudine că gândurile şi imaginaţiile erotice găsesc un loc agreabil în sufletul unui începător, că acestea vor trezi şi vor înteţi senzualitatea care trăieşte în el. Diavolul ne atrage într-un dialog şi într-o cotroversă, când prefacându-se că pleacă, când atacând din nou, convins fiind că va repurta asupra noastră o victorie decisivă.

Sfântul Ioan Scărarul zice: “Nu voi să răstorni pe dracul curviei cu dovezi şi cu cuvinte de împotrivire, pentru că acela, are bune temeiuri, ca unul ce se luptă cu noi în chip firesc (Scara XV, 19). Cel ce voieşte să-şi biruiască trupul său să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă. Căci de nu va dărâma Domnul casa trupului şi nu va zidi casa sufletului în zadar posteşte şi priveghează cel ce voieşte să o dărâme (Ibidem, 20). Pune înaintea Domnului slăbiciunile firii tale, cunoscând neputinţa ta, şi vei lua darul neprihănirii pe nesimţite (Ibidem, 21). Dar şi acest drac ţine seama, cu mult mai mult decât ceilalţi, de vremi. Căci ticălosul încearcă să ne războiască mai ales atunci când nu putem să ne rugăm şi trupeşte împotriva lui” (Ibidem, 75).

“Celor ce n-au dobândit încă adevărata rugăciune a inimii, mult le ajută chinuirea din rugăciunea trupească, adică ridicarea mâinilor, lovirea pieptului, privirea curată la cer, zgomotul suspinelor, plecarea necontenită a genunchilor. Deoarece nu le putem face pe acestea când sunt şi alţii de faţă, de aceea tocmai atunci ne războiesc mai ales dracii. Dar şi când nu avem tăria să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri cu vigoarea minţii şi cu puterea nevăzută a rugăciunii, ne supunem în chip necesar lor. Tu însă fugi repede, de este cu putinţă. Ascunde-te şi fă-te necunoscut. Priveşte în sus cu ochiul sufletului, de este cu putinţă. Iar de nu, măcar cu cel din afară. Răstigneşte-ţi mâinile în chip nemişcat, ca şi prin înfăţişare să ruşinezi pe Amalic şi să biruieşti. Strigă către Cel ce te poate mântui, nu cu cuvinte iscusite, ci cu cuvinte smerite, începe înainte de toate cu: “Miluieşte-mă, că neputincios sunt. Atunci vei cunoaşte cu fapta puterea Celui Prea Inalt şi vei izgoni în chip nevăzut pe cei nevăzuţi, prin ajutor nevăzut. Cel ce s-a obişnuit să se roage astfel va putea izgoni repede chiar şi numai cu sufletul pe vrăjmaş. Căci al doilea lucru este darul dat de Dumnezeu lucrătorilor celui dintâi. Şi pe drept cuvânt” (Ibidem, 75).

“Când ne întindem pe aşternut, atuncea să ne trezim. Pentru că atunci luptă mintea cu dracii fără de trup. Şi dacă se va afla iubitoare de plăcere, se va face trădătoare din plăcere. Aducerea aminte de moarte să se culce cu tine şi să se scoale cu tine; şi tot aşa rugăciunea de un singur gând a lui Iisus. Căci nu vei afla alte ajutoare ca acestea în somn” (Ibidem 49, 50).

Dracul desfrânării îi atacă fără ruşine chiar pe bărbaţii sfinţi şi purtători de duh, cum se vede din vieţile sfinţilor Macarie Alexandrinul, Pahomie cel Mare şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu. Chiar şi sfinţilor bărbaţi rugăciunea nu le era întotdeauna suficientă, pentru a rezista acestui vrăjmaş care-şi găseşte aliat în firea noastră căzută, ci trebuiau să apeleze şi la nevoinţa trupească, să însoţească rugăciunea inimii cu participarea trupului, înfrânându-l pe acesta cu eforturi până la epuizare.

Impotriva unor călugări care au dus o viaţă foarte atentă şi care şi-au păstrat curăţia trupească, dracul desfrânării se dezlănţuie cu o furie cumplită. Se înfăţişează călugărului tânăr, dezorientat de sfatul unui bătrân lipsit de experienţă, cum ne relatează Sf. Ioan Casian în convorbirea sa despre dreapta judecată. Sfântul Pimen cel Mare zice: “Precum un scutier regal stă totdeauna pregătit alături de rege, aşa sufletul trebuie să fie mereu pregătit împotriva dracului desfrânării”. Din acest motiv călugării ispitiţi de patimi puternice trebuie să fie mereu in gardă, pregătiţi pentru a rezista; chiar atunci când se culcă pentru a se odihni şi a dormi, nu-şi leapădă îmbrăcămintea şi centura, ca şi cum ar fi înarmaţi; şi, într-adevăr, ei sunt înarmaţi cu privegherea şi cu zelul de a se ridica imediat pentru a-l răpune pe vrăjmaşul ce apare, lată de ce la unele mânăstiri din Muntele Athos se păstrează vechiul obicei ca vieţuitorii să doarmă complet îmbrăcaţi. Acest obicei se întemeiază pe Sfânta Evanghelie (Luca 12, 35-38).

Să ştii, călugăr credincios, că atunci când se apropie satan de tine cu ispitele lui, Domnul tău omniprezent este şi El lângă tine, că El te priveşte, cercetează mintea şi inima ta, şi aşteaptă să vadă cum vei termina lupta, rămânând credincios Domnului tău sau trădându-L? Mărturisindu-ţi dragostea faţă de El şi intrând în comuniune cu El, sau mărturisindu-ţi dragostea faţă de satan şi intrând în comuniune cu el? Orice înfruntare cu vrăşmaşul cel nevăzut se termină inevitabil prin aceste două alternative. Monahismul adevărat este un martiriu nevăzut; viaţa călugărului este un şir neîntrerupt de lupte şi de suferinţe; biruitorul dobândeşte viaţa veşnică, devine mireasa Duhului Sfânt. Dumnezeu îngăduie ca monahul, căruia doreşte să-i dăruiască cunoştinţe duhovniceşti şi daruri duhovniceşti, să susţină lupte puternice. “Cel ce va birui va moşteni acestea, şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el îmi va fi Mie fiu” (Apocalipsa 21, 7), zice Scriptura. Aşa că să nu ne lăsăm descurajaţi!

XLV. AL DOILEA MOD DE A LUPTA
ÎMPOTRIVA ÎNGERILOR CĂZUŢI

Intemeindu-se pe învăţătura Sfântului Isaac Sirul, Sfântul Nil Sorski propune următoarea metodă pentru a lupta împotriva gândurilor păcătoase, atunci când ele nu sunt prea puternice şi pot fi biruite prin acest mijloc. Această metodă constă în a transforma gândurile rele în gânduri bune şi în a converti, dacă putem spune aşa, patimile în virtuţi. De exemplu, dacă ne vine un gând de mânie sau de pizmă, este bine să ne amintim de blândeţe şi iertare, de poruncile Mântuitorului care interzice categoric mânia şi resentimentele. Dacă ne vine un gând şi un simţământ de tristeţe, este bine să ne reamintim de puterea credinţei şi de cuvintele Domnului care ne interzice să ne lăsăm cuprinşi de frică şi de tristeţe, asigurându-ne prin promisiunea Sa că nici un fir de păr nu cade fără voia Sa, şi că nimic nu ni se poate întâmpla fără îngăduinţa lui Dumnezeu.

Sfântul Varsanufie cel Mare scrie: “Părinţii au spus că dacă dracii îţi atrag gândul înspre desfrânare, adu-i aminte de curăţie, dacă atrag înspre lăcomie, adu-i aminte de post. Fă aşa şi cu alte patimi”. Procedează aşa şi cu zgârcenia, şi cu slava deşartă şi cu alte gânduri şi imaginaţii păcătoase. Această metodă, repetăm, este utilă atunci când eficacitatea ei se arată suficientă; ea ne-a fost indicată de către Domnul însuşi (Matei 4, 3-4; 4, 6-7).

Dar atunci când patimile se dezlănţuie, când mintea se întunecă în faţa puhoiului de ispite, când gândurile te asaltează cu persistenţă în furie; atunci când nu numai gânduri de desfrânare, ci şi de mânie, de tristeţe, de plictiseală, de disperare, în rezumat, toate gândurile păcătoase te cuprind, mijlocul cel mai sigur de luptă este rugăciunea la care participă şi trupul, însuşi Domnul Hristos ne dă acest exemplu şi ni-l recomandă. In grădina Ghetsimani, cuprins de durerile morţii, Mântuitorul lumii îşi pleacă genunchii, cade cu faţa la pământ şi Se roagă. Iar ucenicilor care nu înţelegeau marea încercare ce se apropie le zice: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

XLVI. DESPRE SEMNIFICAŢIA VISURILOR

Demonii se folosesc de visuri pentru a tulbura sufletul omului şi a-l întuneca; pe de altă parte, călugării fără experienţă se chinuiesc ei înşişi dând importanţă visurilor. De aceea este foarte important să precizăm, pentru omul a cărui fire n-a fost reînnoită de Duhul Sfânt, semnificaţia visurilor.

Dumnezeu a conceput în aşa fel starea de somn încât acesta pe de-a-întregul să se afle în repaus total. Acest repaus este atât de profund încât omul nu mai are conştiinţa propriei sale existenţe şi intră într-o stare de uitare, în timpul somnului orice activitate legată de un efort conştient, aflat sub controlul raţiunii, se întrerupe; îşi continuă activitatea doar acţiunile vitale care nu pot fi întrerupte. Circulaţia sângelui continuă, stomacul digeră mâncarea, plămânii asigură respiraţia, pielea permite transpiraţia; în suflet ideile, imaginaţiile şi simţămintele continuă să se multiplice, dar nu sub controlul raţiunii şi voinţei, ci sub influenţa zonei inconştiente a firii noastre. Visul este o convergenţă a acestor imagini amestecate cu ideile şi sentimentele ce le corespund.

El este adesea ciudat pentru că nu aparţine sferei imaginaţiilor şi reflecţiilor voite şi intenţionate ale omului, ci apare spontan şi obscur în acord cu o lege şi o existenţă a firii noastre. Dintr-un vis se desprinde uneori o vagă impresie de reflecţii şi de imaginaţii voite, pe când de alte daţi este rezultatul unei dispoziţii particulare a sufletului. Aşa că în sine, un vis nu poate avea aici o semnificaţie. Este ridicol şi ilogic, cum fac mulţi, a căuta în divagaţiile visurilor o prezicere pentru viitor referitoare la tine sau la alte persoane, sau o altă semnificaţie. Cum ar putea exista ceea ce nu are o cauză?

Dracii, care au acces în sufletul nostru când suntem trezi, îl au şi când dormim. Şi atunci ne ispitesc amestecându-şi propriile imagini cu ale noastre. Mai mult, când remarcă faptul că noi suntem atenţi la visuri, se străduiesc să le facă interesante, să stârnească în noi o curiozitate amplificată de ei şi să ne ducă încetul cu încetul la starea de a ne încrede în ei. O asemenea încredere este însoţită întotdeauna de autosuficienţă; aceasta ne deformează părerea pe care o avem despre noi înşine, şi aşa toată activitatea noastră este falsă: este exact ce le trebuie dracilor! Când această părere de sine este bine înrădăcinată, dracii încep să ni se arate sub chip de îngeri de lumină, de mucenici, de călugări sfinţi, ba chiar sub chipul Mântuitorului şi a Maicii Domnului. Laudă felul nostru de a trăi, ne promit cununa cerească şi aşa ne duc până pe culmea părerii de sine şi a mândriei. O asemenea culme este în acelaşi timp şi o prăpastie a pierzării.

Trebuie să ne fie foarte limpede că în starea noastră, de oameni nereînnoiţi încă prin har, nu suntem vrednici de a avea altfel de vise decât cele produse de divagaţiunile sufletului nostru sau de viclenia dracilor. Aşa cum, treji fiind, gândurile şi imaginaţiile răsar fără încetare din firea noastră căzută, sau ne sunt sugerate de către draci, tot aşa, în timpul somnului, nu vedem în vise decât ceea ce produce firea noastră căzută sau dracii. Aşa cum în timp ce suntem treji mângâierea ne vine din smerita înduioşare a inimii, conştientă de păcătoşenia noastră, din aducerea aminte de moarte şi de judecată, la fel în timpul somnului, se întâmplă uneori, foarte rar şi în caz de extremă necesitate, ca îngerii lui Dumnezeu să ne sugereze moartea noastră, chinurile iadului, sau dreapta judecată ce ne aşteaptă.

Asemenea visuri trezesc în noi frica de Dumnezeu, smerita înduioşare a inimii care ne fac să ne plângem pe noi înşine. Dar aceste visuri sunt acordate foarte rar asceţilor, sau chiar păcătoşilor notorii şi împietriţi, printr-o prevenire tainică şi specială a lui Dumnezeu. Astfel de vise ne sunt foarte rar acordate, nu pentru că harul dumnezeiesc ar fi zgârcit cu noi, ci pentru că tot ceea ce ni se întâmplă în afara ordinii comune ne duce la părere de sine şi slăbeşte în noi smerenia, fundamentală pentru mântuirea noastră. Voia lui Dumnezeu, a cărui împlinire îl duce pe om la mântuire, este exprimată în Evanghelie cu atâta claritate, putere şi precizie încât este de prisos şi inutil a face excepţii de la calea comună ce duce la mântuire.

Celui care a cerut învierea unui mort ca să meargă la fraţii săi şi să-i înveţe să părăsească calea cea largă şi să o ia pe cea strâmtă i s-a spus: “Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”, Iar când cel ce cerea a replicat: “Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi”, i s-a replicat: “Dacă nu de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 29-31).

Experienţa a arătat că, adesea, cei ce au beneficiat în timpul somnului de o viziune a judecăţii de apoi şi a altor necazuri de dincolo de moarte, sunt marcaţi pentru un oarecare timp, iar apoi revin la viaţa lor obişnuită; alţii, dimpotrivă neavând nici o viziune, dar cercetând cu grijă Legea lui Dumnezeu, au ajuns la frica de Dumnezeu, au făcut progrese duhovniceşti şi, cu bucuria ce te încearcă atunci când eşti “incunoştinţat” de mântuirea ta, au trecut din această vale a plângerii în lumea fericirii veşnice.

Asupra rolului jucat de draci în visele călugărilor, Sfântul Ioan Scărarul se exprimă în felul următor: “Atunci când pentru a-L urma pe Domnul ne lăsăm casa şi pe cei apropiaţi şi acceptăm, prin dragostea lui Dumnezeu, condiţia de pelerini, dracii, pentru a se răzbuna, încearcă să ne tulbure prin vise, arătându-ne pe cei dragi plângând, sau fiind în gura morţii, fiind în strâmtorare sau suferind din pricina noastră tot felul de necazuri. Cel care acordă crezare visurilor sale este asemenea celui ce vrea să-şi prindă umbra”.

“Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci: prezicându-ne viitorul, dacă prezicerile se realizează, ştiu că noi vom fi uimiţi şi că ne vom crede foarte aproape de darul preştiinţei, căzând în mândrie. Dracul este adesea prooroc pentru cei ce se încred în el; dar pentru cei ce-l urăsc este întotdeauna un mincinos. Fiind spirit, vede ce se întâmplă în spaţiul ceresc şi le aduce la cunoştinţă, în timpul somnului celor smintiţi. Dracii nu ştiu nimic despre viitor prin preştiinţă: dacă ar şti atunci vrăjitorii, de asemenea, ne-ar putea prezice moartea”.

“Dracii se prefac în îngeri de lumină, luând chip de martiri şi, în visurile noastre, ne dau impresia că suntem în comuniune cu ei; iar când ne trezim, ne aruncă într-o bucurie şi exaltare periculoasă. Lucrul acesta este un semn pentru tine că este vorba de o nălucire drăcească. Sfinţii îngeri, dimpotrivă ne arată chinurile, judecata, moartea, lucruri care ne umplu de frică şi ne fac să plângem când ne trezim”.

“Dacă începem să ne supunem dracilor în timpul somnului, ne vor păcăli şi când suntem treji. Cel ce se încrede în vise n-are deloc experienţă; iar cel ce nu dă atenţie niciodată visurilor este cu adevărat înţelept. Nu crede decât visurile care-ţi prezic chinurile şi judecata; dar dacă din cauza acestora cazi în disperare, să ştii că şi aceste vise vin de la diavoli”.

Sfântul Ioan Casian ne povesteşte de un călugăr originar din Mesopotamia, care ducea o viaţă foarte singuratică şi ascetică, dar care a căzut în ispita visurilor drăceşti. Văzând că acest călugăr dă puţină atenţie sporirii duhovniceşti, dar că acordă mare importanţă ascezei trupeşti pentru care avea o deosebită preţuire, şi implicit pentru sine însuşi, dracii au început să-i aducă vise care, printr-o viclenie cu adevărat drăcească, se realizau prin fapte. Atunci când încrederea călugărului în visele sale, şi în sine însuşi, era bine întărită, diavolul i-a prezentat un vis deosebit: un evreu în fericirea raiului şi un creştin în chinurile iadului. Atunci diavolul, sub chip de înger, l-a sfătuit pe călugăr să treacă la iudaism, pentru a se putea bucura de fericirea evreilor; lucru pe care călugărul l-a făcut fără nici o ezitare.

Cele spuse sunt suficiente pentru a-i convinge pe contemporanii noştri că nu-i deloc înţelept să ne încredem în vise şi că din această încredere pot rezulta necazuri mari. Pornind de la o simplă atenţie ce o dai viselor, cu siguranţă vei sfârşi cu ele strecurate în suflet. De aceea nu-i îngăduit să facem o analiză a viselor.

Firea reînnoită prin Sfântul Duh ne face să înţelegem că firea căzută zace în starea ei de cădere. Omul reînnoit este călăuzit de Sfântul Duh, “Harul Sfântului Duh l-a iluminat, zice Sfântul Macarie cel Mare, şi s-a statornicit în profunzimea minţii lui. Atât când e treaz, cât şi când doarme, acesta rămâne întru Domnul, înafară de păcat, înafară de gânduri şi imaginaţii pământeşti şi trupeşti. Gândurile şi imaginaţiile lor, care în timpul somnului scapă raţiunii şi voinţei, şi care în cazul altor oameni sunt în mod inconştient elaborate de fire, în el iau naştere sub mişcarea Duhului; visurile unui asemenea om îmbracă semnificaţie duhovnicească, Aşa dreptul losif în timpul somnului a fost înştiinţat despre taina întrupării lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu; printr-un vis a primit poruncă să fugă în Egipt şi apoi să revină (Matei l şi 2).

Visurile trimise de către Dumnezeu poartă în ele însele o irezistibilă evidenţă a adevărului. Această certitudine este sesizată de către sfinţii lui Dumnezeu, dar este insesizabilă pentru cei ce încă se află în lupta cu patimile.

XLVII. LEGĂTURA CE LE UNEŞTE PE
VIRTUŢI ÎNTRE ELE

Este neapărată nevoie să ştim un lucru: toate gândurile bune şi virtuţile au între ele o strânsă legătură; la fel şi gândurile rele, imaginaţiile păcătoase, păcatele şi patimile sunt strâns legate între ele. In virtutea acestei afinităţi, dacă te supui de bunăvoie unui gând bun, te vei supune spontan şi altui gând bun; câştigarea unei virtuţi aduce în suflet şi altă virtute, apropiată şi inseparabilă de prima. Pe de altă parte dacă te supui de bunăvoie unui gând păcătos, acela te va duce fără de voie să te supui şi altui gând; dobândirea unei patimi păcătoase va atrage şi o alta ce-i este apropiată, înfăptuirea deliberată a unui păcat te va duce la căderea fără de voie în altul, născut de primul. Răul, spun Părinţii, nu suportă să rămână fără soţie în inimă.

Să argumentăm acest lucru prin câteva exemple. Cel ce a înlăturat toată ura rămâne într-o smerită înduioşare a inimii; cel ce a renunţat să-l judece pe aproapele său începe în mod firesc să-şi vadă propriile păcate şi slăbiciuni, pe care nu le vedea atunci când îi judeca pe alţii. Cel ce-l laudă sau îl acoperă pe aproapele său, după porunca evanghelică, se simte dintr-o dată bine dispus şi faţă de sine însuşi. In urma sărăciei cu duhul, apare plânsul pentru tine însuţi; cel ce este sărac cu duhul şi care se plânge pe sine, în mod firesc devine blând. Cel care urăşte şi leapădă dreptatea firii căzute, are în mod natural foame şi sete după dreptatea lui Dumnezeu, pentru că omului nu-i convine să fie totalmente lipsit de dreptate.

Dimpotrivă, cel ce-şi judecă semenul îl şi dispreţuieşte; cel ce-l dispreţuieşte cade în mândrie. Când îl dispreţuieşti pe altul şi ai o bună părere despre tine, ura faţă de semen apare. Ura şi pizma îţi împietresc inima, în omul cu inima împietrită înţelepciunea trupească începe să domine, stârnind patimile desfrânate, distrugând credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, provocând zgârcenie şi slavă deşartă şi în sfârşit făcându-l pe om să uite totalmente de Dumnezeu şi să se despartă de El.

Intemeindu-se pe această afinitate ce există între virtuţi şi între păcate, Duhul Sfânt proclamă legea adevăratului slujitor al lui Dumnezeu: “Pentru aceasta spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât. De la toată calea cea rea mi-am oprit picioarele mele, ca să păzesc cuvintele Tale” (Ps.118, 128 şi 101). Calea nedreaptă cuprinde gândurile şi imaginaţiile păcătoase: prin acestea păcatul intră în suflet.

Frate prea iubit, nu gândi că-ţi este îngăduit să dialoghezi cu gândurile şi să te desfătezi cu imaginaţiile, contrar la ce te învaţă Evanghelia. Un acord cu vrăjmaşii lui Hristos, o legătură cu ei, va duce la ruperea fidelităţii faţă de Domnul şi la umbrirea unităţii cu El: “Pentru că cine va păzi toată legea dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile” (lacov 2,10). Aşa cum călcând o singură poruncă a lui Dumnezeu, calci toată legea şi voia Lui, tot aşa împlinind un singur sfat al diavolului te duce la a împlini în general voia lui. Ascetul care împlineşte voia diavolului îşi pierde libertatea şi cade sub influenţa şi puterea spiritului căzut în măsura în care l-a primit. Păcatul de moarte îl aserveşte pe om complet diavolului şi rupe radical comuniunea lui cu Dumnezeu, atâta vreme cât nu se tămăduieşte prin pocăinţă. Când te laşi sedus de gânduri şi imaginaţii ruptura nu-i completă, dar totuşi ea se va produce. De aceea trebuie categoric să te abţii de la orice gând şi imaginaţie care nu sunt în acord cu învăţătura Evangheliei; şi dacă te-ai lăsat antrenat de ele, trebuie imediat să te scapi prin pocăinţă.

Ne rugăm fraţi prea iubiţi, să fiţi atenţi la toate aceste lucruri. Cei ce le ignoră sau nu le acordă atenţie suficientă, vor suferi mari necazuri şi vor pierde calea desăvârşirii duhovniceşti. Iată un exemplu. Păzindu-te cu grijă de gânduri şi imaginaţii desfrânate poţi considera fără nici o importanţă plăcerea gândurilor legate de avere şi de slavă deşartă. Ori legile vieţii duhovniceşti ne spun că gândurile şi imaginaţiile iubirii de avere şi de slavă deşartă sunt tot necurate şi desfrânate. Sunt aşa ca şi orice gânduri şi imaginaţii păcătoase care în legăturile omului cu Dumnezeu, îl întorc pe acesta de la iubirea lui Dumnezeu. După legile vieţii duhovniceşti, cel ce se desfâtează de gânduri şi imaginaţii de slavă deşartă şi de alte păcate, nu va scăpa niciodată de patima desfrânării, oricâte eforturi ar face să scape de ea.

Sfântul Macarie cel Mare a zis: “Trebuie foarte bine protejat sufletul şi privegheat asupra lui cu toate mijloacele ca nu cumva să intre în contact cu gândurile rele şi păcătoase. Aşa cum un trup se poate contamina de la altul, aşa şi sufletul se corupe în contact cu gândurile rele; aceste gânduri nu provoacă doar un păcat sau altul, ci ele precipită răul sub toate formele sale, cum ar fi necredinţa, minciuna, mândria, mânia, invidia, pizma. Despre acestea este vorba atunci când se spune: “să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului” (2 Cor.7, 1). Să ştii că în profunzimile tainice ale sufletului se ascunde corupţia şi desfrânarea provocate de gândurile perverse”.

XLVIII. DESPRE ÎMPOTRIVIREA
SUFLETELOR CĂZUTE FAŢĂ
DE RUGĂCIUNE

Spiritele căzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în mod deosebit rugăciunii, ca şi maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut “pe Iosua, marele preot, stând înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stând la dreapta lui ca să-l învinuiască” (Zaharia 3, 1). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu aproape de fiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-i pângări ofranda duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de a o întrerupe sau a o suprima total, “îngerii căzuţi sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfântul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată răutate a lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer”. In mod deosebit “dracul este foarte invidios, spune Sfântul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile imaginabile pentru a-l întrerupe”.

Diavolul depune tot efortul pentru a ne împiedica de la rugăciune sau pentru a face rugăciunea nefolositoare şi seacă. Pentru acest spirit căzut din înălţimea cerului din pricina mândriei şi a răzvrătirii faţă de Dumnezeu, înveninat de o pizmă şi o ură implacabilă faţă de neamul omenesc, însetat de dorinţa de a-l face pe om să piară, preocupat zi şi noapte de a-l ruina, este de nesuportat ca să-l vadă pe om, fiinţă mizerabilă şi păcătoasă, intrând în dialog cu Dumnezeu însuşi şi reîntorcându-se marcat de pecetea milostivirii Sale, cu nădejdea de a moşteni cerul, cu speranţa de a-şi vedea însuşi trupul său stricăcios transfigurat în trup duhovnicesc. Această perspectivă nu o poate suferi spiritul condamnat pentru totdeauna să se târască şi să se tăvălească, ca într-o mlaştină rău mirositoare în gânduri şi simţăminte exclusiv trupeşti, materiale şi păcătoase, şi care, în sfârşit trebuie să fie aruncat în iad şi închis acolo pentru veşnicie.

El turbă de mânie, acţionează cu viclenie şi făţărnicie, face crime şi nelegiuiri. Trebuie să fii prudent şi pus în gardă: numai în caz de extremă necesitate, când ascultarea o cere, poţi face altceva în timpul fixat pentru rugăciune. Frate preaiubit! Nu lăsa rugăciunea fără un motiv foarte serios. Cel ce neglijează rugăciunea, îşi neglijează mântuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mântuirea.

Un călugăr trebuie să fie foarte atent cum îşi organizează viaţa, căci vrăjmaşul încearcă să-l încercuiască din toate părţile cu vicleniile sale, să-l înşele, să-l seducă, să-l tulbure, să-l întoarcă de la calea arătată de poruncile evanghelice, să-l ducă la pieirea vremelnică şi veşnică. Când duci o viaţă atentă şi trează vei înţelege această prigoană înverşunată pe care vrăjmaşul o exercită împotriva noastră cu viclenie şi răutate.

Vom remarca că tocmai în momentul când ar trebui să ne rugăm, vrăjmaşul ne aduce alte ocupaţii şi ne sugerează că acestea sunt foarte importante şi nu suferă amânare: în realitate singurul lucru important este ca monahul să se ancoreze în rugăciune, în acelaşi timp lucrăturile vrăjmaşului se întorc în avantajul nevoitorului vigilent: văzând mereu alături de sine pe un ucigaş înarmat cu un pumnal înfricoşător şi gata de a lovi, bietul călugăr neajutorat strigă fără încetare către Dumnezeu Atotputernicul cerându-I ajutor - şi îl primeşte.

Când duhul rău nu reuşeşte să deturneze în favoarea sa timpul hărăzit pentru rugăciune, se străduieşte să-l fure şi să întineze rugăciunea. Pentru acest lucru se foloseşte de gânduri şi imaginaţii. Cea mai mare parte a timpului, travesteşte gândurile sub masca dreptăţii, pentru a le asigura puterea de pătrundere; imaginaţiilor le dă o formă foarte atrăgătoare.

Rugăciunea este furată şi ruinată atunci când, în timp ce te rogi, mintea nu-i cu totul atentă la cuvintele rugăciunii, ci se lasă cuprinsă de gânduri şi imagini împrăştiate.

Rugăciunea este întinată atunci când mintea se lasă distrasă de la rugăciune, fixându-şi atenţia asupra gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase sugerate de către vrăjmaşul. Atunci când îţi vin gânduri şi imaginaţii păcătoase nu le acorda nici o atenţie. De îndată ce mintea ta le sesizează, închide-o în cuvintele rugăciunii şi, printr-o rugăciune fierbinte şi atentă, imploră-L pe Dumnezeu să-i împrăştie pe vrăjmaşii tăi.

Spiritul cel rău îşi organizează trupele cu o abilitate remarcabilă, în faţă se află gândurile îmbrăcate în haina adevărului şi dreptăţii şi imaginile pe care un ascet fără experienţă le poate socoti nu numai inofensive, de inspiraţie duhovnicească sau chiar arătări sfinte şi cereşti. După ce mintea le-a primit, şi şi-a pierdut libertatea, comandantul trupelor răufăcătoare aruncă în luptă imaginaţiile în mod voit păcătoase. “După gândurile nepătimaşe, zice Sf. Nil Sorski, vin gândurile pătimaşe: dacă le laşi pe primele să intre, le dai prilej şi celorlalte să forţeze intrarea”.

După ce de bunăvoie mintea şi-a pierdut libertatea, de la prima întâlnire cu vrăjmaşii, rămâne dezarmată, slăbită, înlănţuită, nefiind în stare să depună cea mai mică rezistenţă în faţa vrăjmaşilor. Este repede învinsă şi n-are decât să se supună şi să rămână în robie.

Când te rogi, trebuie neapărat să-ţi închizi mintea în cuvintele rugăciunii şi să înlături orice gânduri, fie bune, fie rele. Orice gând, oricum s-ar travesti, din moment ce ne distrage de la rugăciune, aparţine armatelor străine şi este trimis “ca să înfrunte pe Israel” (l Regi 17, 25),

In războiul nevăzut pe care îngerul căzut îl duce împotriva oamenilor, mai ales cu ajutorul gândurilor şi imaginaţiilor, se sprijină pe afinitatea reciprocă ce uneşte păcatele între ele. Acest război nu încetează nici ziua nici noaptea, dar se înteţeşte atunci când nu ne sculăm la rugăciune. Atunci, ca să ne exprimăm în graiul Sfinţilor Părinţi, diavolul adună de peste tot gândurile cele mai împrăştiate şi le porneşte asupra sufletului nostru. La început ni-i reaminteşte pe toţi cei care ne-au necăjit sau ne-au rănit; ne alcătuieşte un tablou cât mai viu al criticilor şi al înfruntărilor la care ne-au supus; ne sugerează faptul că ripostându-le, nu vom face altceva decât să ne satisfacem un elementar act de dreptate, de bun simţ, de autoapărare, de necesitate.

Este limpede că vrăjmaşul încearcă să zdruncine însăşi temelia rugăciunii-bunătatea şi blândeţea-pentru ca edificiul să se prăbuşească de la sine. Iată cum se petrec lucrurile: omul plin de pizmă şi care nu iartă greşelile aproapelui său, este absolut incapabil să se concentreze la rugăciune şi să ajungă la înduioşarea inimii. Gândurile mâniei împrăştie rugăciunea; o împrăştie în toate părţile, precum o rafală de vânt împrăştie seminţele pe care agricultorul le seamănă în ogor. Atunci ogorul sufletului nostru rămâne neînsămânţat, şi toată strădania nevoitorului e fără rod. Este foarte bine cunoscut faptul că temelia unei rugăciuni rodnice constă în iertarea ofenselor şi suferinţelor pe care le-ai suferit, în înlocuirea criticii pe care o faci altora cu o înţelegere binevoitoare şi, în sfârşit, în a te judeca pe tine însuţi.

Adesea, când ne aşezăm la rugăciune, vrăjmaşul ne aduce gânduri şi imaginaţii de reuşită pământească: ne prezintă slava omenească pe care, în sfârşit, o să o primim ca răsplată a virtuţilor pe care oamenii ni le recunosc; alteori ne arată tabloul, tot aşa de seducător, al bogăţiilor pe care le vom avea, şi care ne vor ajuta să creştem în virtute. Amândouă evocările sunt mincinoase. Ele sunt în contradicţie directă cu învăţătura Mântuitorului şi constituie un mare pericol pentru ochiul interior ce le contemplă şi chiar pentru suflet, care devine infidel faţă de Domnul său, lăsându-se sedus de către asemenea năluciri sugerate de diavolul.

In afara crucii lui Hristos nu există biruinţă pentru un creştin. Domnul a zis: “Slavă de la oameni nu primesc… Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 4l-44). Când faceţi fapte bune “nu fiţi ca făţarnicii” (Matei 6,16), care fac binele pentru slavă deşartă, care aşteaptă laudă de la oameni pentru virtuţile lor şi îşi pierd răsplata veşnică (Matei 6, l-l8). “Să nu ştie stânga ta (adică slava deşartă) ce face dreapta ta (adică voinţa călăuzită de poruncile evanghelice) şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 3 şi 18). “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona ” (Matei 6, 24). “Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu ” (Luca 14, 33).

Trebuie să remarcăm faptul că diavolul, atunci când L-a ispitit pe Dumnezeu-Omul, i-a sugerat gândul plin de mândria de a deveni celebru făcând o minune în public şi a încercat să-i pună în faţa ochilor posibilitatea de a ocupa poziţia cea mai puternică şi înaltă. Domnul a refuzat amândouă alternativele (Matei 4 şi Luca 4). Ne-a arătat că la desăvârşire nu se poate ajunge decât pe calea cea strâmtă a renunţării şi a umilinţei, cale mântuitoare pe care El însuşi a trasat-o. Trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului care a respins gândul de mărire şi de bogăţie pământească. Trebuie să refuzăm plăcerea pe care ni-o provoacă închipuirile de acest fel, căci ele distrug în noi concentrarea minţii şi atenţia din timpul rugăciunii şi deschid porta părerii de sine şi a împrăştierii. Dacă primim gândurile şi imaginaţiile de mândrie, de zgârcenie şi de dragoste faţă de lume, dacă nu le respingem, ci le cultivăm şi ne desfătăm cu ele, intrăm în comuniune cu satana şi puterea lui Dumnezeu care ne ocrotea se retrage de la noi.

Când vrăjmaşul vede că ne-a părăsit ajutorul lui Dumnezeu, el porneşte împotriva noastră două mari atacuri: cel al gândurilor şi imaginaţiilor desfrânate, precum şi cel al tristeţii. Dacă rezistăm la primul, nu vom rezista la al doilea. Este exact ceea ce spune o maximă a Părinţilor: Dumnezeu îi îngăduie lui satan să ne calce în picioare până când devenim smeriţi.

Este clar că gândurile de ură, de a-i judeca pe alţii, de slavă şi de reuşită pământească, au la origine mândria. Lepădând aceste gânduri, lepădăm în acelaşi timp mândria. Când smerenia se instalează în suflet, ea expulzează mândria. Smerenia este maniera de a gândi a lui Hristos şi din ea se naşte focul Sfântului Duh, prin care se nimicesc şi se alungă din suflet toate patimile.

Invaziei gândurilor desfrânate şi plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa, deznădejdea, împietrirea, orbirea, hula şi disperarea. Dacă prinzi gustul dorinţelor trupeşti, urmările vor fi foarte grave. Părinţii numesc aceste dorinţe profanatorii templului duhovnicesc al lui Dumnezeu. Dacă ne desfătăm cu ele, harul lui Dumnezeu ne părăseşte pentru mult timp şi gândurile şi imaginaţiile păcătoase capătă un ascendent foarte puternic în noi. Ne covârşesc şi ne ameţesc în aşa măsură încât nu vom putea-atrage harul din nou, decât printr-o pocăinţă sinceră şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiile vrăjmaşului. Un călugăr atent va cunoaşte toate aceste lucruri din experienţă.

Cunoscând strategia şi tactica vrăjmaşului în lupta sa contra noastră, ne putem organiza rezistenţa în consecinţă. Nu vom judeca şi nu vom condamna sub nici un pretext pe semenul nostru şi vom ierta altora greşelile. Din momentul în care va încolţi în noi un gând de răutate contra aproapelui nostru, ne vom întoarce către Dumnezeu rugându-ne pentru el, cerându-i lui Dumnezeu să fie milostiv cu el şi în veacul acesta şi în cel viitor. Vom renunţa la noi înşine, adică la slava ce ne vine de la oameni, la confortul pământesc şi la tot felul de avantaje, şi ne vom lăsa total în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi prearnărindu-L pentru trecutul şi prezentul nostru şi punând în mâinile Sale viitorul nostru.

O asemenea atitudine şi o asemenea orientare ne va sluji, va fi temelie pentru rugăciune, înainte de a începe rugăciunea, să ne smerim în faţa fraţilor noştri, să ne reproşăm nouă înşine faptul de a-i fi smintit, şi să continuăm să facem acest lucru pentru păcatele noastre. Să începem rugăciunea prin a ne ruga pentru vrăjmaşi. Să ne unim prin rugăciune cu umanitatea întreagă şi să-L rugăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi şi de lumea întreagă, nu pentru că noi suntem vrednici să ne rugăm pentru lume, ci pentru a împlini porunca iubirii care ne este prescrisă: “rugaţi-vă unii pentru alţii” (lacov 5,16).

Cu toate că adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au de luptat cu multe sugestii păcătoase aduse de satan şi care răsar din firea noastră atinsă de cădere, mâna atotputernică a lui Dumnezeu este mereu prezentă pentru a-i sprijini şi a-i călăuzi. Lupta însăşi este foarte folositoare, căci ea îi dă posibilitatea călugărului să dobândească o experienţă monahală, o cunoştinţă clară şi profundă a ravagiilor provocate firii omeneşti, de către păcat şi de către îngerul căzut; aceste cunoştinţe îl fac pe ascet să aibă o inimă blândă şi smerită, să se plângă pe sine şi lumea întreagă.

Sfântul Pimen cel Mare ne povesteşte despre Sfântul Ioan Colov, nevoitor plin de Duhul Sfânt, că rugându-se îndelungat lui Dumnezeu, a contenit lupta provocată de neputinţa firii umane căzute. I-a relatat acest lucru unui bătrân dăruit cu un deosebit discernământ duhovnicesc, zicându-i: “mă odihnesc şi nu am nici un război. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ţi vină războiul şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai mai înainte! Că prin războaie sporeşte sufletul. Deci s-a rugat şi după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci zicea: dă-mi Doamne răbdare în războaie!”.

Incredinţându-ne pe de-a-întregul voii lui Dumnezeu, ne arătăm dispuşi să-i împlinim voia. Prin rugăciune stăruitoare să-i cerem lui Dumnezeu capacitatea de a-i împlini voia, să-i cerem ca voia Sa, în ce ne priveşte, să se facă mereu.

Dumnezeu rămâne nedespărţit de cel ce se lasă în voia Sa. Orice atlet al lui Hristos simte acest lucru, şi poate mărturisi că-i adevărat, atunci când se luptă după rânduială, când se luptă lăsându-se călăuzit de Evanghelie.

XLIX. DESPRE FAPTUL CĂ TREBUIE PĂZIT
OCHIUL SUFLETULUI DE TOT CEEA
CE-L POATE PÂNGĂRI

Mântuitorul lumii a zis: “luminătorul trupului e ochiul” (Luca 11,34). Prin “luminător”, Domnul înţelege puterea contemplativă a sufletului omenesc, adică mintea omului; prin “trup”, înţelege toată lucrarea omului, precum şi calităţile pe care această activitate le conferă.

Cuvintele Apostolului, pe care le cităm, au o semnificaţie asemănătoare cu ale Mântuitorului: “însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (l Tes.5, 23). Duhul este pomenit în primul rând, pentru că puritatea şi perfecţiunea sufletului şi a trupului depind direct de el. Duhul sau puterea contemplativă, mintea, este o facultate supremă a sufletului omenesc, prin care acesta se deosebeşte de sufletul animalelor; pentru că animalele sunt private de această facultate, spunându-se despre ele că sunt fiinţe lipsite de raţiune.

Când ochiul tău este curat (adică puterea contemplativă este eliberată de imixtiunea păcatului şi de contactul cu satan), atunci tot trupul tău e luminat (adică activitatea ta va fi corectă şi sfinţenia va fi calitatea ta ontologică); dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat (Luca 11, 34). Ai grijă ca mintea ta, care este lumina ta firească şi sursa de lumină pentru viaţa ta, să nu devină întuneric şi sursă de întunecime. Ochiul acesta devine bolnav când absoarbe minciuna, şi din acel moment activitatea noastră devine falsă, iar noi ne caracterizăm printr-o stare de orbire şi de păcat. Asimilând gânduri mincinoase, mintea se tulbură, conştiinţa îşi pierde dreapta judecată, toate sentimentele şi simţirile duhovniceşti ale inimii se ataşează de greşeală şi sunt marcate de păcat. Atunci omul nu mai este bun de nimic şi devine vrăjmaşul propriei sale mântuiri, ucigaşul sufletului său, adversarul lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură, sau mai bine zis Duhul Sfânt care vieţuieşte în ea şi ne vorbeşte din ea, pronunţă la adresa unor asemenea oameni judecata următoare: “oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă” (2 Tim. 3,8). Omul a cărui minte este stricată nu poate avea în nici un fel parte de credinţă: la el locul credinţei este uzurpat de ceea ce se cheamă “raţiune”, şi pentru el propovăduirea Crucii este o sminteală sau obiect de batjocură, ca şi pentru evreii ce trăiau în vremea lui Hristos (l Cor. l, 18).

Pervertirea minţii este întotdeauna însoţită de pervertirea altor proprietăţi duhovniceşti ale omului. Pentru că pervertirea inteligenţei şi a minţii au o semnificaţie identică şi în ce priveşte consecinţele acestora. Adoptând o falsă doctrină, sau idei false despre Dumnezeu, şi deformând învăţătura dogmatică şi morală revelate de către Dumnezeu, mintea omenească se corupe şi omul devine un fiu al diavolului (Ioan 8,44). O simplă conversaţie sau contact cu gândurile drăceşti, chiar dacă nu le adopţi, o simplă privire asupra gândurilor şi imaginaţiilor provocate de draci, sunt suficiente pentru a strica ochiul sufletului. Puterea vizuală a sufletului îşi pierde din claritate, proporţional cu gradul de comuniune stabilit cu satana. Sfântul Isihie al Ierusalimului spune: “Precum ne stricăm ochii atunci când îi fixăm asupra unui lucru dăunător pentru ei, tot aşa ne provocăm suferinţă atunci când ne fixăm privirea minţii asupra unui lucru vătămător” .

De aceea în mod deosebit trebuie să fim atenţi la a ne proteja ochiul sufletului, având grijă ca nimic din ceea ce este periculos să nu-l atingă, pentru a nu ajunge la un dezastru duhovnicesc. Pentru a vă da un exemplu de felul cum ochiul sufletului, bolnav fiind, poate compromite mântuirea noastră, vă voi povesti lucrarea la care am fost martor. O seamă de oameni au citit aşa de multe romane încât mintea şi inima le erau complet impregnate de acestea. Loviţi de soartă, sau datorită unei treziri interioare, sau chiar unui semn venit de la Dumnezeu, aceşti oameni s-au simtit atraşi înspre viaţa duhovnicească. Abia atunci a ieşit la iveală influenţa nefastă, asupra stărilor duhovniceşti, a lecturilor anterioare. Obiceiul de a se bucura de tot ceea ce este senzual le-a deturnat sentimentul unei pocăinţe adevărate şi le-a introdus în asceza lor un sentiment de senzualitate, scârbos în ochii lui Dumnezeu, şi care face sufletul omului impermeabil pentru Duhul Sfânt, dar foarte accesibil pentru Satan care vine să-şi stabilească în el locuinţa.

Lucrul acesta se observă mai cu seamă la femei. Cele ce au citit multe romane, iar apoi s-au întors înspre o viaţă evlavioasa şi chiar ascetică, doreau ca noua lor viaţă să devină un roman. Voiau ca dispoziţiile lor sufleteşti să semene cu cele ale îndrăgostiţilor. Voiau acest lucru, pentru că voinţa lor, viciată de obiceiuri rele, le atrăgea puternic înspre senzualitatea cu care erau obişnuite; în ce priveşte inteligenţa lor, aceasta era slăbită, întunecată, pervertită, prizonieră închipuirilor culese din romane, fără puterea şi capacitatea de a le îndrepta voinţa şi a o rupe de aceste visuri fantastice.

Cei ce sunt îmbibaţi de lectură ieftină şi siropoasă, sunt foarte expuşi la orbire şi la năluciri drăceşti, căci au gustat dulceaţa pe care o aduce senzualitatea Aceasta se poate manifesta nu numai în manieră grosieră, ci, de asemenea, sub forme foarte subtile care scapă înţelegerii şi atenţiei omului încă cuprins de patimi.

Pe vremea când un călugăr, încă mai trăia în lume, a citit din simplă curiozitate, câteva scrieri îndreptate împotriva credinţei creştine fără a ţine seamă de prudenţa şi circumspecţia pe care trebuie să o ai când îţi supui sufletul la asemenea impresii. Când a intrat în mănăstire şi a început asceza, impresiile culese altădată au început să-şi arate prezenţa în sufletul său lui prin gânduri de îndoială, de nedumerire şi de hulă. Acestea arătau că ochiul sufletului său a fost atins de idei provenite de la satan.

Sfântul Apostol Pavel zice: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (l Cor. 3, 16-l7; 6, 20). Dacă trupurile noastre sunt templul lui Dumnezeu, cu atât mai mult puterile noastre contemplative, mintea noastră, inteligenţa şi inima noastră, vor constitui templul lui Dumnezeu. Prin “inimă” înţelegem simţirile duhovniceşti. Atunci când mintea şi inima devin casă a lui Dumnezeu - şi în primul rând ele sunt acest lucru - sufletul şi trupul vor deveni spontan acelaşi lucru, pentru că sunt în dependenţă de minte şi de inimă. Templul lui Dumnezeu se distruge când trupul cade în ispite senzuale; templul lui Dumnezeu se distruge atunci când mintea şi inima intră în legătură desfrânată cu diavolul, prin gânduri şi simţăminte care parvin de la acesta.

Cuvintele: îl va strica Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu se va retrage de la omul care a distrus în sine templul lui Dumnezeu, care a devenit impropriu locuirii lui Dumnezeu în el. Consecinţele unei asemenea părăsiri sunt binecunoscute: moartea sufletului care începe în timp şi înlănţuirea lui în temniţa iadului pentru vecie.

Mintea omului se corupe, este lovită de orbire şi cade în întuneric, cum deja am şi văzut, atunci când aderă la o doctrină falsă, o doctrină ce vine din lume şi de la satan, o doctrină contrară învăţăturii descoperite de Dumnezeu, de Hristos, de Biserica Ortodoxă. False sunt următoarele doctrine: doctrina care neagă existenţa lui Dumnezeu sau ateismul; doctrina care-L neagă pe Hristos şi creştinismul şi care recunoscând existenţa lui Dumnezeu, neagă în acelaşi timp legătura dintre Dumnezeu şi om, numită deism; doctrinele care nu resping, propriu vorbind, creştinismul, dar denaturează Revelaţia divină prin concepţii arbitrare, hulitoare, alterând esenţa creştinismului, cu alte cuvinte ereziile; doctrinele care nu resping direct creştinismul, dar care resping faptele credinţei sau tradiţia morală şi ascetică a Evangheliei şi a Bisericii, acceptând felul de a fi al lumii secularizate şi care, prin aceasta, ucid credinţa şi deturnează esenţa creştinismului. La fel concepţia modernă de “progres”: de fapt aceasta se manifestă mai ales prin generalizarea imoralităţii şi printr-o totală ignorare a creştinismului, ceea ce duce la o completă separare de Dumnezeu.

Templul lui Dumnezeu nu este distrus definitiv, ci numai profanat, ochiul sufletului nu este orbit, ci numai grav rănit, atunci când călugărul îşi permite să citească cărţi imorale şi.eretice, să frecventeze o societate cu moravuri uşoare sau indiferenţă faţă de Dumnezeu, sau să se expună ispitelor, atunci când angajează un dialog cu gânduri păcătoase, şi-i plac, atunci când este pasionat de obiceiuri profane, cum ar fi jocurile şi divertismentele mondene. (Ne închipuim ce ar spune Sf. Ignatie, dacă ne-ar fi contemporan, despre emisiunile imorale de la televiziune, despre baruri şi discoteci, despre literatura pornografică, etc.). In acelaşi timp, dacă monahul se complace în asemenea îndeletniciri şi încearcă să se justifice, în loc să se pocăiască, va sfârşi prin a cădea într -un mare dezastru duhovnicesc.

Trebuie să ne protejăm cu foarte mare grijă ochiul sufletului. Tot ce facem în afara învăţăturii evanghelice şi în dezacord cu legea dumnezeiască lasă o dâră întunecată în noi. Toate faptele, toate gândurile şi toate cuvintele, atât cele bune cât şi cele rele, îşi lasă în noi pecetea caracteristică. Trebuie să ştim acest lucru şi să nu-l uităm niciodată.

L. DESPRE POCĂINŢĂ ŞI DESPRE LACRIMI

Atunci când au început prezentarea neînsemnatelor noastre sfaturi, am spus că monahismul nu-i nimic altceva decât un angajament de a împlini cu exactitate poruncile evanghelice, că viaţa călugărească nu-i altceva decât o viaţă trăită după aceste porunci, în orice loc s-ar desfăşura ea, la fel de bine în mijlocul oamenilor, cât şi în fundul pustiului. Singurătatea noastră este în Dumnezeu. In El mintea şi inima noastră îşi găseşte limanul sigur şi liniştit unde nici valurile, nici furtunile mării învolburate ale acestei vieţi nu ne ating. Altfel lumea potrivnică lui Dumnezeu ne va însoţi în adâncul pădurilor, în văile şi peşterile munţilor şi va face din noi slujitorii săi.

O viaţă monahală care nu se întemeiază pe poruncile evanghelice este ca o clădire fără fundaţie: nu va întârzia să se prăbuşească. O viaţă monahală care nu se inspiră din aceste porunci este ca un trup fără suflet: ea va emana un miros greu de fariseism şi o va face cu atât mai mult cu cât în exterior a adoptat o nevoinţă aspră. Cititorul atent găseşte o confirmare a acestui adevăr în toate sfaturile ce le-am dat până aici.

Inainte de a încheia expunerea noastră, ne simţim datori să le prezentăm fraţilor noştri o lucrare duhovnicească extrem de importantă şi care trebuie să îmbrăţişeze toată existenţa călugărului, care trebuie să fie sufletul vieţii sale, sufletul nevoinţei sale atât interioare cât şi exterioare. Cine a citit atent sfaturile noastre, va găsi, fără îndoială, această lucrare în ceea ce s-a spus. Credem că e de datoria noastră, în acelaşi timp, să vorbim despre ea separat şi pe cât posibil detaliat. Viaţa călugărului nu-i nimic altceva decât o pocăinţă neîncetată, tradusă în fapte, şi noi trebuie să o îmbrăţişăm totalmente, dacă vrem să fim călugări autentici, şi nu de nume şi pentru a nu merge la pieire sigură. Călugărul se află pe drumul cel bun atunci când este cuprins de un sentiment de pocăinţă. Atunci când acest sentiment îi părăseşte inima, este semn sigur că el s-a lăsat antrenat de gânduri periculoase sugerate de satan sau răsărite din propria lui fire căzută; absenţa permanentă a pocăinţei este semnul unei dispoziţii interioare completamente denaturată.

La fiecare slujbă biserica “făcută de mână omenească” se tămâiază. De aceea în biserică aerul este mereu plin de mireasma tămâii care arde. Veşmintele liturgice, şi celelalte obiecte de cult, sunt şi ele impregnate de această bună mireasmă. Toţi cei ce vin la biserică pentru a se ruga, sau pentru a asista la slujbă, sunt obligaţi să respire această mireasmă. La fel biserica lui Dumnezeu “nefăcută de mâna omenească”, creată şi recreată de Dumnezeu, adică creştinul, şi în mod deosebit călugărul, trebuie să fie mereu plin de simţământul pocăinţei. Acest simţământ trebuie să se reîmprospăteze de câte ori călugărul se roagă: trebuie să-i însoţească rugăciunea, să o susţină, să-i dea aripi, să o ridice la Dumnezeu; altfel rugăciunea nu se va putea ridica de la pământ, nici nu va scăpa de împrăştiere.

Simţământul pocăinţei trebuie să pătrundă toată viaţa călugărului şi chiar modul în care el împlineşte poruncile Evangheliei. Trebuie să împlinească aceste porunci ca un datornic, ca o “slugă netrebnică” (Luca 17,10) şi să le depună în vistieria împăratului ceresc, ca o sumă neînsemnată dintr-o datorie pe care nu o poate plăti şi care nu poate fi achitată decât de milostivirea lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul a spus: “Cei care nu se socot datori faţă de fiecare poruncă a lui Dumnezeu, citesc Scriptura într-un mod trupesc, neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (l Tim. l, 7).

Pocăinţa este singura jertfă pe care Dumnezeu o primeşte de la sufletul căzut al omului. Alte sentimente, şi chiar nevoinţa cea mai aspră, pe care am putea-o numi “ardere de tot”, Dumnezeu le respinge, pentru că acestea sunt întinate de păcat şi au nevoie, înainte de a fi oferite lui Dumnezeu, să fie purificate prin pocăinţă. Pocăinţa este singura jertfă a omului căzut pe care Dumnezeu n-o urăşte şi n-o respinge (Ps. 50, 19). Dar când, prin pocăinţă Sionul se reînnoieşte şi zidurile Ierusalimului nostru duhovnicesc se reconstruiesc, atunci noi putem oferi cu încredere pe altarul inimii noastre jertfa dreptăţii: adică sentimentele noastre reînnoite prin harul lui Dumnezeu. Atunci omul devine în stare să se aducă pe sine însuşi ca ardere de tot şi ca ascultare desăvârşită. (Ps. 50, 19-21). Sfântul mucenic Sadoc a zis: “omul duhovnicesc aşteaptă moartea prin martiriu cu bucurie, cu dor şi mare dragoste, şi nu se teme deloc, căci este pregătit; pentru omul trupesc ceasul morţii este înfricoşător”.

Pocăinţa ne este poruncită în Evanghelie. După învăţătura Evangheliei consecinţa directă a pocăinţei noastre trebuie să fie intrarea în împărăţia cerurilor. Iată de ce tot timpul cuprins între înfierea noastră prin Hristos şi intrarea în eternitate, sau tot timpul vieţii noastre pământeşti, trebuie să fie răstimpul pocăinţei noastre. Este limpede că cei ce se pocăiesc intră în împărăţia cerurilor. Primul cuvânt, prima poruncă dată de către Dumnezeu întrupat omenirii căzute, când a venit să o mântuiască, se referă la pocăinţă: “De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: pocăiti-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). După învierea din morţi, şi înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul le-a deschis mintea ucenicilor Săi, şi ei au înţeles Scripturile. Apoi le-a spus că, în acord cu Scriptura, Hristos a trebuit să sufere şi să învieze a treia zi, “şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 47).

Pentru a crede în Hristos şi pentru a deveni creştin, trebuie să ai cunoştinţa stării tale de păcătos şi a pocăinţei; pentru a rămâne creştin, trebuie să-ţi vezi păcatele, fiind conştient de ele, să le spovedeşti şi să te pocăieşti. Atunci când iudeii, care erau bine intenţionaţi faţă de credinţă, l-au întrebat pe Sfântul Petru ce trebuie să facă, le-a răspuns: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor” (F.Ap. 2, 38). La fel Sfântul Pavel propovăduia peste tot “mărturisind şi iudeilor, elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos” (F.Ap. 20, 21).

Nu-i posibilă unirea cu Hristos dacă rămâi în păcate şi le iubeşti pe acestea: “Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească (Ioan 3,20). Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce însoţire este între Hristos şi Veliar?” (2 Cor. 14-l5). Pentru a te apropia de Hristos şi a te uni cu El prin Botez, trebuie mai întâi să te pocăieşti. Chiar şi după Sfântul Botez, suntem liberi, fie să rămânem uniţi cu Domnul, fie să pângărim această unire şi să ne unim cu păcatul. Mai mult, Sfântul Botez nu suprimă în firea noastră căzută tendinţa de a amesteca răul cu binele, pentru ca libertatea noastră să fie pusă la încercare şi ca, atunci când noi alegem binele dumnezeiesc, preferându-l răului şi chiar binelui nostru propriu, care este corupt, să acţionăm liber, ceea ce putem face supunându-ne la toate încercările întâlnite pe drumul Crucii.

Sfântul Botez spală păcatul strămoşesc, precum şi păcatele personale săvârşite înainte de botez; păcatul îşi pierde puterea de influenţă pe care o avea asupra noastră înainte de renaşterea noastră; harul Sfântului Duh, prin care suntem uniţi cu Dumnezeu în Hristos, coboară asupra noastră şi primim puterea de a învinge şi a nimici păcatul. Pentru că noi nu suntem scutiţi de necesitatea de a lupta contra păcatului, nu putem, atâta vreme cât durează viaţa noastră pământească, să fim totalmente lipsiţi de căderi: “cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală ” (Prov. 24,16), prin pocăinţă, zice Scriptura. El cade din pricina slăbiciunii sale şi a limitelor sale, căci nu discerne întotdeauna păcatul care se iveşte, subtil şi imperceptibil, în firea noastră căzută sau care este adus şi sugerat cu viclenie de către spiritele căzute; pocăinţa devine prietenul nedespărţit, arma constantă, bogăţia nepreţuită a nevoitorului. Prin pocăinţă dreptul îşi protejează unirea sa cu Hristos. Prin pocăinţă îşi tămăduieşte rana provocată de păcat.

Sfântul Ioan Teologul ne avertizează: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Il facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (l Ioan l, 8-l0). Teologul spune aceasta despre păcatele fără de voie datorate slăbiciunii şi limitelor noastre, despre păcatele neînsemnate pe care le comit şi sfinţii. Dar despre păcatele făcute cu voia spune lucrurile următoare: “Oricine rămîne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut. Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvîrşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este. Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii diavolului” (l Ioan 3, 6-l0).

Copiii lui Dumnezeu duc o viaţă conformă cu poruncile Evangheliei şi, pentru înclinaţiile lor înspre păcat, fac pocăinţă. Dacă un slujitor al lui Dumnezeu cade datorită unui accident nefericit, într-un păcat de moarte, el se tămăduieşte de rana sa prin pocăinţă şi spovedanie, astfel neîncetând a fi copilul lui Dumnezeu. Cei care, îndrăgostiţi de păcat, duc de bunăvoie o viaţă pătimaşă; cei care bucuros cad în primul păcat ce li se îmbie, cei care găsesc bucuria vieţii în tot felul de desfrânări şi n-au habar că încalcă poruncile Evangheliei, sunt copiii diavolului, chiar dacă-şi spun creştini, chiar dacă asistă la câteva slujbe religioase şi chiar dacă se apropie de Sfânta Cuminecătură, pe care o profanează înspre propria lor pierzanie.

Acesta este locul pocăinţei în viaţa creştinului. Şi cu atât mai mult pocăinţa este esenţa vieţii monahale. A intra în monahism înseamnă a-ţi recunoaşte starea de păcătoşenie. Viaţa monahală este o viaţă de pocăinţă pe care nimic nu trebuie să o întrerupă. Candidatul care doreşte să depună în faţa lui Dumnezeu voturile monahale, îşi mărturiseşte la începutul acestui ritual sfânt dispoziţia sa sufletească, în felul următor: “Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!”.

Cei mai mari dintre Sfinţii Părinţi considerau pocăinţa ca unica lor grijă. Fiind consacraţi acesteia, îi dădeau “din ce în ce mai multă importanţă în viaţa lor, căci pocăinţa nu numai că te curăţeşte de păcat, ci şi stimulează aţintirea privirii asupra persoanei tale însuţi. Atunci când petele nenumărate, lăsate de păcat pe veşmântul sufletului, sunt spălate prin pocăinţă, dintr-o dată vei descoperi şi altele, mai puţin grosiere, dar nu fără importanţă, şi care până atunci au rămas neobservate pentru că îţi lipsea o privire atentă şi pătrunzătoare, în final pocăinţa îl va face, pe cel ce i s-a consacrat, să urce până la orizonturile duhovniceşti cele mai greu de înţeles: pocăinţa îl va face să descopere propria stare de cădere, şi a întregii omeniri; propria sa suferinţă, care este suferinţa lumii întregi căzută sub jugul stăpânului lumii acesteia; pocăinţa îl va ajuta să descopere lucrarea minunată a mântuirii sale şi alte taine ce pot fi pătrunse numai prin trăire.

Sfântul Arsenie cel Mare era mereu preocupat de pocăinţa însoţită de lacrimi. O batistă se afla întotdeauna pe genunchii săi; fara încetare, lacrimile cădeau pe acea batistă, în timp ce sfântul îşi concentra mintea la rugăciunea de pocăinţă, iar cu mâinile lucra. Sfântul Sisoe cel Mare le-a cerut îngerilor, care au venit să-i despartă sufletul de trup şi să-l ridice la cer, să-l mai lase un pic să se pocăiască. Iar ucenicilor, care spuneau că a atins desăvârşirea, le-a declarat că încă n-a pus început pocăinţei. Atât de înaltă era concepţia lui despre pocăinţă, şi aşa de mare era importanţa ce i-o atribuia. Este limpede că prin cuvântul “pocăinţă” sfântul înţelegea viaţa monahală în integralitatea sa; spunând că încă n-a pus început pocăinţei îşi arăta smerita cugetare pe care o avea faţă de propria sa viaţă călugărească.

Cei care au dobândit o adevărată înţelegere a pocăinţei, adică o înţelegere duhovnicească, includ în aceasta toate nevoinţele ascetice, şi consideră ca şi pierdută ziua în care nu s-au plâns pe ei înşişi, chiar dacă în ziua aceea au făcut multe alte fapte bune. Este în afară de orice îndoială că Sfântul Sisoe era scufundat în nevoinţa pocăinţei şi a lacrimilor, căci o caracteristică a acestei lucrări este să nu fii niciodată mulţumit cu cât ai făcut: pe cât o împlineşti pe atât o doreşti mai mult; pe cât dobândeşti o curăţie plăcută lui Dumnezeu, ai setea după o curăţie mai mare. Cei ce s-au curăţit prin lacrimile lor continuă să se considere necuraţi.

Am menţionat deja sfatul pe care Sfântul Sisoe i l-a dat unui frate ce l-a întrebat cum se poate mântui. “Dacă vrei să-i placi lui Dumnezeu, i-a zis sfântul, retrage-te din lume, lasă pământul, şi când ai părăsit creatura, mergi înspre Creator. Uneşte-te cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin lacrimi, şi vei găsi linişte în veacul acesta şi-n veacul viitor”. Altui frate i-a spus “Rămâi în chilia ta cu trezvie, şi prezintă-te lui Dumnezeu cu lacrimi îmbelşugate şi inimă smerită, şi vei găsi odihnă”. Este evident că sfaturile pe care părintele le dădea fraţilor erau rodul propriei sale experienţe. Intâi îi sfătuia să lase tot ce ţine de lumea aceasta, adică legăturile pătimaşe; apoi îi sfatuia să rămână mereu în chilie. Pocăinţa adevărată şi lacrimile duhovniceşti sunt imposibile atâta vreme cât subzistă legăturile pătimaşe când îţi părăseşti adesea chilia fără un motiv serios. Trebuie ca inima să fie detaşată de toate, şi nimic să n-o tulbure. Numai atunci poţi face să urce la Dumnezeu tânguirea ta, şi să te afunzi în plâns ca într-un adânc al existenţei.

Când un frate l-a întrebat pe Pimen cel Mare cum trebuie să petreacă un isihast în chilia sa, sfântul i-a răspuns: “Ca un om ce s-a înglodat până la gât într-o mlaştină împuţită, cu o povară în spate, şi care strigă către Dumnezeu: miluieşte-mă!” Acest răspuns arată că toată nevoinţa călugărească stă în lacrimi şi în rugăciune de pocăinţă. Altui frate care l-a întrebat care-i datoria sa, acelaşi sfânt i-a replicat: “Când va veni vremea să ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, ce ne va preocupa?” Fratele a răspuns: “păcatele noastre”. Avva Pimen i-a zis: “Aşadar să intrăm în chilia noastră şi acolo, în singurătate, să ne amintim de păcatele noastre, şi Domnul ne va auzi”. Un alt frate l-a întrebat, pe acelaşi bătrân, cărei lucrări trebuie să se consacre. Bătrânul a zis: “după ce Avram a intrat în pământul făgăduinţei,’ şi-a cumpărat aici un mormânt, şi plecând de la acest mormânt a început cucerirea”. Fratele a întrebat: “Ce înseamnă mormântul?” Pimen a răspuns: “Este locul de plâns şi de tânguire” Fratele l-a întrebat iarăşi pe acelaşi sfânt: “Ce trebuie să fac cu păcatele mele?” Avva Pimen a răspuns: “Cel ce vrea să se elibereze de păcate, se eliberează prin lacrimi, şi cel ce vrea să se păzească să nu înceapă din nou, se păzeşte prin plâns. Aceasta-i calea mântuirii; ea ne-a fost arătată de către Scriptură şi de către Părinţii care au zis: Plângeţi! Căci nu este altă cale înspre mântuire decât lacrimile. Lacrimile au un dublu rol: lucrează şi păzesc”.

Intr-o zi avva Pimen cu avva Anuv mergeau înspre Diolkos. Şi au văzut acolo, lângă un mormânt, o femeie ce îşi bătea pieptul şi plângea amar. Cei doi s-au oprit pentru a o asculta. Apoi când s-au îndepărtat l-au întâlnit pe un locuitor din acele părţi şi avva Pimen l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat cu femeia aceea? de ce plângea ea cu atâta amar? Omul i-a răspuns: “Şi-a pierdut soţul, fiul şi fratele”. Avva Pimen s-a întors înspre avva Anuv şi i-a zis: “Eu îţi spun, dacă un om îşi mortifică toate doririle trupeşti şi n-ar ajunge să plângă ca şi femeia aceea, nu poate fi călugăr. Căci toată viaţa călugărului stă în plâns.”

Când avva Pimen a primit vestea că a murit Arsenie cel Mare, a plâns şi a zis: “Fericit eşti tu, avvo Arsenie! Tu te-ai plâns pe tine în această viaţă. Cine nu se plânge pe sine în viaţa aceasta, va plânge veşnic. Nu se poate să nu plângi: fie de voie aici, fie fără de voie, acolo jos, în chinurile iadului”.

Cei ce nu se ocupă, sau se ocupă prea rar de lucrarea interioară a sufletului, ci se risipesc în activităţi exterioare, nu fără a amesteca în acestea o doză de fariseism, nu simt deloc mustrarea conştiinţei acuzându-i de păcat. Ci dimpotrivă cred că o asemenea stare de linişte trebuie recunoscută şi admirată. Ei sunt susţinuţi şi confirmaţi în părerea lor de către multele acţiuni bune făcute şi de laudele oamenilor, întemeindu-se pe ele, socot că o asemenea stare de linişte şi mulţumire este consecinţa directă a unei lucrări plăcute lui Dumnezeu, a unei vieţi virtuoase şi ireproşabile. Seninătatea lor face loc, din când în când, unei bucurii greu de exprimat; nu se gândesc că această bucurie este un dar al harului dumnezeiesc. Ce neglijenţă tragică! Ce orbire sufletească! Orbirea stă aici în părerea de sine, care şi ea este o rană a ochiului sufletesc; această rană se datorează unei lucrări incorecte şi naşte la rândul ei o lucrare şi mai incorectă.

Frate preaiubit, liniştea ce te face să crezi că tu eşti pe calea cea mai bună nu-i altceva decât o inconştienţă şi o lipsă de sensibilitate faţă de starea de păcătoşenie, datorită unei vieţi neglijente; în ce priveşte bucuria ce o simţi uneori datorită succeselor exterioare şi laudelor oamenilor, ea nu-i deloc o bucurie duhovnicească şi sfântă: ea este rodul părerii de sine, mulţumirii de sine şi a mândriei. O asemenea stare de calm aparent, Sfinţii Părinţi o numesc împietrire, slăbire a sufletului, moarte duhovnicească înaintea morţii trupului, împietrirea sau slăbirea sufletului constă în lipsa, sau pierderea de către sufletul nostru, a sentimentului de pocăinţă şi plângere, în pierderea de către inima noastră a durerii mântuitoare numită înduioşare. O inimă neînduioşată, într-o stare de aparentă linişte, este semn sigur al unei nevoinţe incorecte şi al orbirii. “Oricât de frumoasă ar fi viaţa pe care o ducem, zice Sfântul Ioan Scărarul, dacă n-avem inima înduioşată, este pentru că felul nostru de viaţă este făţarnic şi deşert”. Absenţa înduioşării decurge dintr-o viaţă neatentă, din ieşirile fără rânduială din chilie, din convorbirile nefolositoare, din râs, din cuvintele deşarte, din bârfă, din prea multă mâncare, din legăturile afective, din acceptarea şi adoptarea gândurilor de mândrie, din aroganţă şi din orgoliu. “Dacă nu simţi o smerită înduioşare a inimii, au zis Părinţii, să ştii că eşti mândru; mândria împiedică inima să intre în această stare”.

La înduioşarea inimii te duce o viaţă atentă, “începutul pocăinţei vine din frica de Dumnezeu şi dîn băgarea de seamă, cum zice sfântul mucenic Bonifacie. Frica de Dumnezeu este maica băgării de seamă; iar băgarea de seamă este maica liniştii interioare care dă naştere conştiinţei ce-i îngăduie sufletului să vadă, ca într-o apă limpede, propria sa păcătoşenie. Aşa iau naştere rădăcinile pocăinţei”.

Sfântul Ioan Scărarul zice: “Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii; şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimii până nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră, ca pe un alt Lazăr, din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire” (Scara l, 12),

La Sfântul Isaac Sirul, ucenicul întreabă: “care sunt semnele sigure ce-i permit unui ascet să sesizeze că fructul oprit începe să moară în sufletul său?” Dascălul răspunde: “Când primeşte harul de a vărsa, fără efort din partea sa, lacrimi din belşug. Lacrimile sunt pentru mine ca un criteriu, ca o graniţă între trupesc şi duhovnicesc, între starea pătimaşă şi starea de curăţie. Atâta vreme cât omul n-a primit acest dar, nevoinţele sale ascetice n-au atins omul lăuntric, pentru că el n-a simţit încă nici într-un fel lucrarea ascunsă a omului duhovnicesc. Dar atunci când a început să părăsească latura trupească a acestei lumi şi, forţându-i graniţele, pătrunde în acest domeniu interior care se află dincolo de firea văzută, ajunge repede la darul lacrimilor. Lacrimile încep de la prima încăpere a acestui domeniu interior şi-l conduc pe ascet până la iubirea desăvârşită de Dumnezeu. Pe cât avansează în această stare, cu atât lacrimile devin mai îmbelşugate; ele se înmulţesc în aşa măsură încât ascetul îşi amestecă până şi mâncarea şi băutura cu ele. Este semn sigur că duhul a ieşit din această lume şi a pătruns în lumea duhovnicească. Cu cât sufletul omului se apropie de această lume materială, pe atât lacrimile le împuţinează. Iar atunci sufletul lui se afundă total în lumea aceasta, va fi complet lipsit de lacrimi. Este semn că omul s-a înglobat în patimi”.

Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: înainte de a dobândi plânsul şi lacrimile, să nu se înşele nimeni cu vorbe deşarte, şi nici noi să nu ne amăgim pe noi înşine. Până ce n-am dobândit darul lacrimilor n-avem pocăinţă, n-avem frică de Dumnezeu în inimi; până ce nu suntem huliţi, sufletul nostru nu poate pregusta judecata finală şi chinurile veşnice. Căci dacă ne-am fi acuzat noi înşine, dacă am fi pregustat acele chinuri, lacrimile ar fi început să curgă fără oprire. Fără lacrimi, împietrirea inimii noastre niciodată nu se va înmuia, nici sufletul nu va dobândi umilinţă duhovnicească; fără ele nu putem fi smeriţi. Cine n-a devenit astfel nu se poate uni cu Duhul Sfânt; cine nu este unit cu El nu poate ajunge la contemplaţie şi nici la cunoaşterea lui Dumnezeu, şi nu este vrednic să înveţe prin har virtutea smereniei”.

O viaţă atentă duce la înduioşarea inimii; această înduioşare a inimii, mai ales când lacrimile încep să o însoţească, ne duce la o atenţie redublată de har. Plânsul şi lacrimile sunt darul lui Dumnezeu. Dacă duci o viaţă reculeasă, cere-i acest dar lui Dumnezeu printr-o rugăciune insistentă. “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide… Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 7-l1). El vă va da uşa şi cheile pentru toate bunătăţile duhovniceşti: plânsul şi lacrimile.

“Eu mă minunez, zice Sfântul Ioan Scărarul, şi când caut la calitatea străpungerii inimii. Cum, numindu-se plâns şi întristare, are înlăuntru împletite cu sine, ca mierea cu ceara, bucuria şi veselia? Ce învăţăm din aceasta? Că această străpungere este, propriu-zis, dar al Domnului” (Scara VII, 50).

Sfântul Simeon Noul Teolog pe bună dreptate spune că izvorul plânsului şi al lacrimilor se află în libertatea noastră. Depinde de noi să nu ne împrăştiem, să încetăm cu vizita pe la chiliile fraţilor, să nu ne facem cunoştinţe în afara mănăstirii, să contenim cu vorbăria multă şi care nu spune nimic. De noi depinde începutul unei vieţi reculese, de felul cum ne rugăm şi cum citim cuvântul lui Dumnezeu, de felul în care ne înfrânăm de la mâncare şi băutură. O asemenea viaţă nu va fi lipsită de înduioşarea inimii şi de lacrimi, în mod deosebit dacă-L rugăm pe Dumnezeu cu stăruinţă să ne dăruiască acest dar salutar.

Când l-ai dobândit trebuie să-l păstrezi ca pe un tezaur preţios. Acest dar este o comoară spirituală de o inestimabilă valoare. După ce l-am primit, uşor îl putem pierde din nou, dacă ne lăsăm cuprinşi de împrăştiere, dacă devenim robii capriciilor noastre, dacă căutăm să plăcem oamenilor, dacă cedăm mondenităţii, lăcomiei pântecului, obiceiului de a calomnia şi bârfi. Fără să ne dăm seama putem trece de la o stare de înduioşare a inimii, la o stare de împietrire. Această stare este atât de importantă pentru vrăjmaşul nostru cel nevăzut, încât el încearcă prin toate mijloacele să ne reţină în ea; scutindu-ne să ne tulbure prin alte ispite venite din exterior, într-adevăr, părerea de sine şi mulţumirea de sine, care sunt urmările obişnuite ale unei stări de împietrire bine statornicită, sunt suficiente pentru a ne face să pierdem orice roadă duhovnicească şi să mergem la pieire. împietrirea este teribilă în cazul celui ce nici nu o simte: acesta este copleşit şi orbit de părerea de sine şi de mulţumirea de sine.

Induioşarea inimii, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, este rodul împlinirii poruncilor evanghelice; înduioşarea inimii este izvorul tuturor roadelor duhovniceşti, este autorul şi creatorul tuturor virtuţilor, precum mărturiseşte toată Scriptura inspirată de Dumnezeu. De aceea cel ce voieşte să-şi dezrădăcineze patimile şi să dobîndească virtuţile, înaintea tuturor virtuţilor şi dimpreună cu toate, să caute cu stăruinţă înduioşarea inimii. Fără aceasta, nu va putea niciodată să-şi vadă sufletul curat; şi dacă nu-şi curăţeşte sufletul, nu va avea niciodată trupul curat. Un veşmânt murdar nu poate fi spălat fără apă; fără lacrimi nu-ţi poţi spăla sufletul şi nu-l poţi curaţi de pete şi necuraţii. Să nu căutăm scuze mincinoase şi inconsistente, la drept vorbind absolut false şi dărâmătoare de suflet, ci să căutăm din tot sufletul regina virtuţilor. Cel ce o caută cu stăruinţă o va afla; sau mai exact, ea va veni şi-l va găsi pe cel ce o caută cu ardoare; şi chiar dacă inima lui este mai tare ca fierul sau ca piatra, prin venirea ei o va face mai moale decât ceara.

Ea este un foc divin ce topeşte munţii şi stâncile, care împlineşte şi schimbă totul, care preschimbă în grădină sufletele ce o dobândesc, în profunzimea acestor suflete, ea devine un izvor din care ţâşneşte apă vie. Această apă, ca dintr-un bazin, se răspândeşte neîncetat în părţile apropiate şi îndepărtare ale grădinii, şi umplu sufletele care adună Cuvântul cu credinţă. Mai întâi ea spală toată necurăţia celor ce se adapă din ea; apoi ea spală patimile, le înlătură ca pe o crustă ce acoperă rana; respinge răutatea, pizma, slava deşartă cu toate urmările ei. Este ca o flacără ce cuprinde tot, ca un rug arzător ce consumă încetul cu încetul toate. Trezeşte în noi dorinţa de a fi buni şi-i pregăteşte pentru Dumnezeu pe cei ce o iubesc. Iată ce face focul dumnezeiesc al înduioşării inimii cu conlucrarea lacrimilor, sau mai precis prin lacrimi. Fără lacrimi, cum am spus, nici una din aceste bunătăţi n-a existat, şi nici nu va exista, nici în noi şi nici în alţii. Nu vei găsi în Scripturi vreun om curăţit fără lacrimi şi fără înduioşarea inimii, sau să fi devenit sfânt fără acestea, sau să-L fi contemplat pe Dumnezeu, sau să-I fi simţit prezenţa, sau să-L fi primit ca oaspete în inima sa. Nimic din acestea nu se poate dobândi dacă pocăinţa şi înduioşarea inimii nu le-a precedat, dacă lacrimile n-au împăienjenit ochii şi n-au spălat cămara sufletului şi sufletul însuşi, umplând de fiori şi de mireasmă sufletul cuprins de un foc de nepătruns. Cei ce spun că este imposibil să verşi lacrimi şi să plângi în fiecare noapte, în fiecare zi, mărturisesc că sunt lipsiţi de toate virtuţile. Sfinţii Părinţi au declarat: “cel ce vrea să-şi taie patimile le taie prin lacrimi, şi cel ce vrea să dobândească virtuţile le dobândeşte prin plâns”. De aici reiese clar că cel ce nu plânge în fiecare zi nu-şi poate dezrădăcina patimile şi nu câştigă virtuţile, chiar dacă, păcălit de părerea de sine, crede că le câştigă.

La ce sunt bune instrumentele unui oarecare meşteşug dacă nu există un meseriaş să se priceapă la ele?

La ce-i foloseşte unui grădinar să sape toată grădina, să planteze tot felul de legume şi flori, dacă ploaia nu cade? Evident nu foloseşte la nimic. La fel se întâmplă cu cel ce practică alte virtuţi şi n-are această suverană şi binecuvântată virtute a lacrimilor şi înduioşării inimii.

La fel cum un rege rămas fără armată este uşor de învins, ba uneori nici nu mai este recunoscut de rege, tot aşa o armată numeroasă fără un rege, sau fără general, este uşor distrusă de către vrăjmaş. Aceasta este relaţia şi între virtuţi. Prin armată ne închipuim mulţimea de virtuţi ale începătorilor; regele reprezintă binecuvântatele lacrimi sau plânsul, prin care toată armata este pusă în rânduială, este încurajată, întărită, învăţată cum să mânuiască armele, în funcţie de moment, de împrejurări, de vrăjmaş. Plânsul chezăşueşte toate acestea; fără el mulţimea virtuţilor este învinsă. Aşadar fraţilor, înaintea tuturor faptelor, şi dimpreună cu ele, lucrarea noastră, a tuturor, să fie pocăinţa şi, dimpreună cu ea, plânsul ce însoţeşte lacrimile. Nu există plâns fără pocăinţă; nu există lacrimi fără plâns. Acestea trei sunt unite între ele; una nu poate apare fără celelalte două.

Calea duhovnicească a pocăinţei şi a lacrimilor are această caracteristică importantă: este scutită de ispita drăcească a nălucirilor. Pentru a-l seduce pe un ascet, îngerul căzut încearcă, la început, să-l convingă de meritele sale, cum se poate vedea din exemplele amintite mai înainte. Dar cum ar putea fi înşelat cel ce încearcă prin toate mijloacele să fie conştient de păcatele sale, să le plângă, şi care, odată ce le-a descoperit este încurajat să descopere şi altele mai mari?

Cum poate fi înşelat cel ce n-are altă ambiţie decât aceea de a-şi vedea ca singură calitate aceea de a fi păcătos, şi conştient de păcatele sale şi le mărturiseşte? “Când diavolul vede, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, că cineva îşi petrece viaţa în plâns, nu rămâne aproape de el, căci el fuge de smerenia pricinuită de lacrimi”. Sigur că diavolul îi ispiteşte şi pe cei ce plâng, numai că aceştia îl recunosc şi îl alungă. Cel ce are o înaltă părere despre sine, cel ce crede că are oarecare merite, nu poate respinge ispita diavolului ce vine din exterior, pentru că a fost deja înhăţat şi înlănţuit de ispita interioară.

Asceţii necunoscători şi făţarnici socot că au ajuns desăvârşiţi atunci când încep a se considera sfinţi şi lumea îi recunoaşte şi-i aclamă ca atare. Ei primesc bucuroşi orbirea şi părerea de sine care se dezvoltă în ei fără a înţelege că părerea de sine este dezastruoasă iar laudele oamenilor sunt semnul profeţilor mincinoşi. Acest semn este foarte important, pentru că ni L-a dat Mântuitorul însuşi. “Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 26). Aceasta este o nenorocire duhovnicească, o calamitate veşnică!

Un adevărat monah se bucură când începe să-şi descopere păcatul, când se vede inferior altor oameni şi mai rău decât toţi cei ce-l înconjoară, când dreapta judecată a lui Dumnezeu şi chinurile veşnice încep să-l înspăimânte, când se simte ca un criminal condamnat, când în timpul rugăciunii râuri de lacrimi curg din ochii lui şi când inima lui geme şi suspină, când sufletul său curăţit de lacrimi stă faţă în faţă cu Dumnezeu, şi vede Nevăzutul datorită unei puternice intuiţii a prezenţei lui Dumnezeu.

Ce vedere binecuvântată! în timpul ei răufăcătorul poate face pocăinţă pentru fărădelegile comise, îl poate îmblânzi pe Atotmilostivul prin lacrimi îmbelşugate, prin cuvinte smerite arătându-şi.starea sa mizerabilă; el poate să-I ceară lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, iertare de păcate şi, în acelaşi timp, multe daruri duhovniceşti şi veşnice de mare valoare. Cel mai mare succes pe care-l poate obţine un călugăr este de a se vedea şi a se recunoaşte ca un păcătos. Este mare lucru pentru un călugăr ca prin tot ce face şi prin tot ce spune să se recunoască sincer ca păcătos. “Când sufletul începe să-şi vadă păcatele sale mai multe ca nisipul mării, este începutul luminării interioare şi semnul sănătăţii sufleteşti”, zice Sfântul preot şi martir Petru Damaschinul.

Mintea nu-şi poate vedea păcatele decât atunci când este atinsă de harul lui Dumnezeu, întunecată de cădere, mintea singură nu-i în stare să le vadă. Vederea păcatelor sale, şi a stării de cădere, este un dar al lui Dumnezeu. Sfânta Biserică Ortodoxă îi învaţă pe fiii săi să-I ceară lui Dumnezeu acest dar prin post şi metanii, mai ales în postul mare. Darul vederii păcatelor, a stării de cădere şi de unire a omului căzut cu îngerii căzuţi, era în atenţia Sfinţilor Părinţi de altădată; şi în ciuda numeroaselor daruri duhovniceşti care mărturiseau clar sfinţenia lor, darurile acestea îi determinau să se pocăiască mereu, să plângă şi să se spele prin lacrimi. Cuvintele spuse de către Părinţii ce se aflau în această stare, nu sunt înţelese de către oamenii trupeşti. Astfel lui Pimen cel Mare îi plăcea să le zică fraţilor care trăiau împreună cu el: “Fraţilor, credeţi-mă, acolo unde va fi aruncat satan, acolo voi fi aruncat şi eu”. “Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa ” (Luca 18,14).

CONCLUZII: Adaptarea regulilor stabilite de părinţi la situaţia
monahismului actual

Cine citeşte atent lucrările Sfinţilor Părinţi, referitoare la monahism, remarcă uşor că ele au fost elaborate ţinând cont de circumstanţele epocii lor, şi de situaţia personală a călugărilor cărora se adresau. Pentru aceasta, aproape toate scrierile monahale ale Sfanţilor Părinţi au un scop precis şi un oarecare caracter unilateral. De aceea, chiar în vremurile înfloritoare ale monahismului, nu era posibil ca fiecare călugăr să aplice mecanic ceea ce au scris Părinţii; cu atât mai mult nu-i posibil astăzi, şi mulţi dintre cei ce au încercat s-o facă au întâmpinat suficiente dificultăţi, şi n-au câştigat mare lucru.

Să luăm de exemplu cartea Sfântului Ioan Scărarul. Acest slujitor al lui Dumnezeu a scris pentru călugării din viaţa de obşte, a căror virtute principală este ascultarea. De aceea tratează viaţa însingurată, şi isihasmul, cu prudenţă, pe scurt şi fără tragere de inimă, sfatuindu-i pe călugări să nu se grăbească a alege prematur acest fel de viaţă; dimpotrivă, el vorbeşte detaliat despre ascultare, lăudând şi exaltând această formă de asceză. Sfântul procedează aşa nu pentru că ar dispreţui viaţa pustnicească, ci pentru a nu slăbi zelul călugărilor din viaţa de obşte, a-i încuraja în ascultarea ce şi-au asumat-o, a nu se diviza şi a nu se grăbi înspre un mod de viaţă pentru care nu sunt pregătiţi şi care i-ar fi putut duce la orbire şi la năluciri drăceşti, în care cad de obicei cei ce nu ascultă şi acţionează de capul lor.

Este evident că un călugăr ce trăieşte înafara mănăstirii nu va fi scutit de tulburare şi descurajare; citind “Scara”; va avea cu siguranţă impresia că în afara unei mănăstiri de obşte, şi fără ascultare, nu poate progresa în viaţa călugărească. Experienţa a arătat că acesta este efectul citirii acestei cărţi inspirate de Dumnezeu. De pildă Sfântul Antonie cel Tânăr, care era pustnic, citind “Scara”, a intrat într-o mănăstire de obşte.

Nimeni însă nu poate schimba cadrul exterior al vieţii sale. Ce se întâmplă atunci? Rămânând, forţat de împrejurări, în situaţia în care se găseşte, dar pierzându-şi încrederea că se poate mântui şi aici, va cădea în descurajare, îşi va pierde entuziasmul pentru viaţa călugărească şi va începe să ducă o viaţă neglijentă. Acum când noi suntem la sute de ani de vremurile în care au scris Sfinţii Părinţi, obiceiurile şi împrejurările fiind altele, adaptarea sfaturilor ce ni le-au dat la situaţia actuală nu-i numai utilă, ci şi necesară.

Aceasta a fost intenţia noastră cu sfaturile duhovniceşti expuse aici. Noi nădăjduim că ele vor putea servi de ghid călugărilor din vremea noastră şi în împrejurările în care Dumnezeu a îngăduit să trăim. Sperăm că smerita noastră lucrare va putea fi utilă atât în mănăstirile de obşte, cât şi în mănăstirile de sine; ea va putea fi folosită şi de călugării care sunt în administraţie sau la un paraclis, sau călugărilor care la solcitarea ocârmuirii călătoresc în calitate de duhovnici pe un vapor, sau celor care se fală în lume pentru a îndeplini o ascultare de lungă durată. Ea se adresează de asemenea călugărilor care au depus voturile monahale pe lângă o şcoală teologică şi sunt profesori, sau îndeplinesc funcţii administrative. Sperăm apoi că şi laicii care doresc să-şi câştige în lume mântuirea vor fi câştigaţi citindu-o.

Implinirea poruncilor evanghelice a constituit şi continuă să constituie esenţa vieţii şi practicilor monahale. In orice loc şi în orice împrejurări, se găsesc suficiente condiţii favorabile pentru a practica nevoinţa călugărească. Fraţilor, primiţi această ofrandă duhovnicească şi nu o respingeţi pentru puţinătatea sa. Puţinătatea ofrandei mărturiseşte sărăcia celui ce o oferă. Prin credinţa şi râvna noastră, veţi răsplăti pe cel care a trudit, pentru mântuirea lui şi a voastră.

Bogatul Stăpân al casei a pregătit un ospăţ îmbelşugat pentru numeroşii Săi prieteni, şi pentru mulţi alţii pe care ar dori să-i invite la masă şi să-i alăture acestora. Un belşug de mâncăruri duhovniceşti de o fineţe aleasă se vor oferi oaspeţilor aşezaţi la această masă şi, la sfârşitul ospăţului cei prezenţi vor fi încărcaţi de daruri spirituale. După ce oaspeţii de seamă vor pleca, Stăpânul casei va arunca o privire prin uşa încăperii în care a avut loc ospăţul, şi va remarca în faţa ei o mulţime de cerşetori înfometaţi, care ar fi fericiţi să li se ofere farâmiturile rămase de la ospăţ. Preamilostivul va porunci slugilor să nu mai adune fărâmiturile şi va chema cerşetorii înfometaţi să se bucure de ele, cu tot aspectul lor neîngrijit şi nevrednic de somptuozitatea palatului. Timizi şi in decişi, cerşetorii vor intra în măreaţa încăpere, se vor apropia în neorânduială de masă, fiecare mâncând ce va găsi în faţa lui, adunând toate fărâmiturile. Evident, nici unul dintre ei nu va găsi un platou intact, nici nu va beneficia de oficiile elegante de care s-au bucurat oaspeţii, nici nu vor audia corul cântăreţilor care i-a încântat pe meseni. Iată de ce nici un cerşetor, chiar dacă printre ei se vor afla oameni foarte dotaţi şi inteligenţi, nu-şi va putea face o idee clară despre ospăţ. Mulţumiţi de fârâmiturile adunate, vor trebui să se mângâie cu o idee vagă despre ospăţul strălucitor la care au participat oaspeţii de vază. Când vor deşerta masa de tot ceea ce se putea mânca, cerşetorii se vor prosterna în faţa Stăpânului casei, şi-i vor mulţumi pentru această mâncare, cum n-au văzut şi n-au mâncat niciodată.

El le va spune: “Fraţilor, când am dat dispoziţiile pentru pregătirea acestui ospăţ nu m-am gândit la voi; de aceea nu v-am putut oferi această masă după tot protocolul, şi nu v-am făcut cadouri pentru că acelea s-au împărţit oaspeţilor stabiliţi dinainte”. Cu un singur glas, cerşetorii vor exclama: “Stăpâne, chiar dacă nu ne-ai făcut cadouri! Chiar dacă nu ne-ai oferit un ospăţ fastuos, n-avem cuvinte să-Ţi mulţumim că nu ne-ai îndepărtat cu dispreţ şi dezgust! Nouă, care suntem plini de tot felul de răni, ne-ai îngăduit să intrăm în palatul Tău şi ne-ai salvat de la moartea prin înfometare!” Cerşetorii se vor împrăştia mulţumind milostivului Stăpân şi binecuvântându-L. Stăpânul, întorcându-se spre slugi, le va zice “Acum strângeţi masa şi încuiaţi porţile palatului. Oaspeţi nu mai sunt; toată mâncarea disponibilă a fost oferită. Totul s-a sfârşit.”

“O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? Sau cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El? Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!” (Romani 11, 33-36).

(Sf.Ignatie Briancianinov - Faramiturile Ospatului)

O, Preasfânta Stapâna de Dumnezeu Nascatoare, ceea ce esti mai presus decât heruvimii si mai cinstita decât serafimii, Fecioara de Dumnezeu aleasa, bucuria tuturor celor necajiti; da-ne mângâiere si noua celor ce suntem în necazuri ca afara de tine alta scapare si ajutor nu avem. Tu singura esti mijlocitoarea bucuriei noastre si ca Maica lui Dumnezeu si Maica milostivirii, stând înaintea prestolului Preasfintei Treimi, poti sa ne ajuti noua. Ca nimeni din cei ce se roaga tie cu credinta nu este rusinat.
Auzi-ne si acum în ziua necazului nostru pe noi cei ce cadem înaintea icoanei tale si cu lacrimi ne rugam tie. Alunga de la noi toate necazurile si nevoile ce vin asupra noastra, întru aceasta vremelnica viata si prin atotputernica ta mijlocire nu ne lipsi pe noi nici de vesnica si nesfârsita bucurie întru împaratia Fiului tau si Dumnezeului nostru. Amin.

Împarateasa mea cea preabuna, nadejdea mea, Nascatoare de Dumnezeu, prietena sarmanilor, folositoarea celor neputinciosi si ocrotirea celor necajiti; vezi nevoia si necazul meu. Ajuta-ma ca sunt neputincios, hraneste-ma ca pe un strain. Stii nevoia mea, usureaza-ma de ea precum voiesti caci nu am alt ajutor afara de tine, nici alta folositoare grabnica, nici alta buna mângâiere decât numai pe tine, o, Maica a lui Dumnezeu, ca sa ma pazesti si sa ma acoperi în vecii vecilor. Amin.

Istoria Sfintei Cruci

Adam ajunsese la sfârsitul vietii. Nu mai pãrãsea cortul. Întins pe piei de caprã, cu ochii sfiosi, se gândea sã aparã din nou înaintea Creatorului si glasul sãu slab, ca suflarea unui copil adormit, abia rostea uneori zicând:

- Stãpâne, mi s-au sfârsit zilele. Esti multumit de robul tãu?

Apoi întindea mâna spre deschizãtura cortului si murmura din nou:

- Lasã soãrele sã pâtrundâ...

Pe când el dormita, familia sa întristatã plângea. Nu se putea câtusi de putin învoi cu pierderea sefului ei, cel dintâi om nãscut in lume, uitat atâtea veacuri de moarte.

Fiul sau Set, zice deodatã:

- Dacã este vreun leac, îl voi gasi!

Isi luã toiagul, si se incinse si plecã. Dupã mai multe zile de drum, ajunsese înaintea Edenului (Raiului), de unde tatãl sãu fusese gonit. Aici un Arhanghel cu sabia de foc sta la poarta.

Set îi zise:

- Tatãl meu este pe moarte. Vin sã-ti cer un mijloc de a-l lecui.

Se insera. Primele stele incepurã sã licareascã. Una din ele cãzu, descriind o curbã luminoasã pe cer si se pierdu in zare.

- Sufletul lui Adam a zburat, rãspunde îngerul, întinzând lui Set un fel de sâmbure în forma unei migdale.

Acesta, mai zise el, e un sâmbure cazut din arborele vietii. Ia-l si întoarce-te la ai tãi, unde vei gãsi pe tatãl tãu mort, culcat in mormânt. Pune-i acest sâmbure în gurã, cãci un arbore va iesi din el si într-o zi va mântui lumea.

Set se supuse si fãcu asa cum îl invatã.

Trecurã ani si pe mormântul lui Adam crescu o plantã necunoscutã. Planta se transformã în copãcel. Acesta deveni un cedru neînchipuit de mare, tatãl arborilor uriasi rãspânditi pe coastele Libanului.

Unchesii, pe atunci, se asezau în cete în jurul arborelui si inspiratiunile întelepciunii se coborau din frunzisul sãu in fragezimea umbrei.

Dar cu timpul obiceul se pierdu.

Oamenii devenirã rãi. Dumnezeu se cãi cã-i crease.

Se gãsi, cu toate astea, un om drept, anume Noe si Dumnezeu îi zise într-o zi:

- Pentru cã oamenii s-au facut rãi, vreau sã rãspândesc pe pãmânt apele potopului si orice fiintã vietuitoare sub cer va fi prapãditã. Dar fiindcã vreau sã fac o învoialã cu tine, clãdeste-ti o corabie si nu vei pieri tu si familia.

Noe îsi adusese aminte de arborele vietii si cu ajutorul fiilor sãi îl tãie si fãcu dintr-însul o corabie sau mai bine zis o casã plutitoare.

Cedrul care iesise din gura lui Adam, servi astfel, deocamdatã, sã mântuiascã neamul omenesc, cãci potopul a fost si nu a scãpat decât Noe cu familia sa.

Izvoarele cerului încetaserã si din familia lui Noe oamenii se înmultirã si formarã triburi si popoare.

Vechia corabie ajunsese pe muntele Araratului. Acolo fu stricatã si jefuitã. Unii luarã scândurile, altii fierãriile si ce rãmase fu târât departe.

Strãnepotii lui Noe, în amintirea bunãtatii Domnului pentru strãbunul lor, începurã a lucra cu mare greutate venerabilul cedru, adicã scândurile corabiei si facurã din ele o punte peste Iordan, care s-a numit puntea sfântã.

Arborele rãmase acolo peste Iordan multi ani, trecând peste el cei din poporul ales.

Când treceau, murmurau câte o rugãciune.

Într-o zi pe malul râului Iordan a avut loc o luptã.

Ei, ca sã nu fie urmãriti, tãiarã puntea si lemnele tãiate din arborele vietii furã luate de apã si duse la poalele colinei unde era asezat Zavulon.

Un lemnar din Nazaret, anume Iosif, vãzu, mai târziu, aceste lemne si se simnti înfiorat, cunoscând din batrani istoria cedrului lui Adam. El îsi zice:

- Acest lemn este de când lumea, cunoscându-se pe el urmele smoalei cu care l-a smolit Noe.

Îl transportã acasã si fãcu din el o masã mare.

Acest lemnar era bãtrânul Iosif, logodnicul sfintei Fecioare Maria.

Când a fost amenintat de Irod, a fugit în Egipt cu Maria si pruncul Iisus, iar casa si lucrurile lui au fost jefuite.

Masa fu luatã de un mestesugar din Ierusalim, rudã cu cizmarul Isac Lachedem si rãu asemenea cu el.

Douãzeci de ani rãmasitele arborelui vietii rãmãsese sub un hambar.

Nimeni nu le putea lucra si din cauza tãriei si greutãtii semãna unei mese de marmorã.

Apoi veni ziua în care norodul cerea iertare lui Varava si moarte Mântuitorului Iisus Hristos.

Atunci Lachedem se duse la ruda sa cu un fierar, taiarã masa, îi facurã gãuri cu fierul rosu, înjghebarã Crucea Domnului Hristos.

Crucea era grea ca plumbul si de trei ori Domnul Hristos a cãzut sub greutatea ei, urcând dealul Golgotei, unde a fost rãstignit si pe care si-a dat duhul.

La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît să-i facă sicriul din pomul care semnificase păcatul neascultării protopărinţilor noştri. Copacul uriaş a fost tăiat. Sicriul lui Adam a consumat o parte infimă din lemn. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului şi a promisiunii răscumpărării noastre.

Când Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul mântuirii noastre, Biserica – el a folosit marele copac din mijlocul raiului, tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă. Oamenii au văzut lemnul care era dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.

Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare şi grea, care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de lemnul special moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii păcatelor omenirii prezente atunci şi cea viitoare, până la Judecata Finală.

O minune recentă făcută de Maica Domnului în Siria

“…şi morţii se vor scula nestricaţi…” (I Cor. 15, 52)

În decembrie 2004, un arab saudit, musulman, s-a înfăţişat la mai multe agenţii de presă pentru a relata următoarea întâmplare de necrezut, care i s-a petrecut şi care i-a schimbat viaţa. Povestea aceasta a apărut la televiziune, la radio, pe internet, a circulat în ziare, reviste şi broşuri în întreaga Arabie Saudită, în Siria, Palestina şi în ţările vecine.

Acum câţiva ani, acel bărbat s-a căsătorit cu o musulmancă foarte bogată, însă stearpă. Anii au trecut, şi în pofida tuturor străduinţelor şi a cheltuielilor medicale însemnate, făcute la mulţi doctori, au rămas fără copii. Părinţii lui i-au propus să se căsătorească cu o altă femeie, păstrându-o şi pe întâia sa soţie (legea locală îngăduie până la patru căsătorii concomitente).

Obosit, neliniştit şi deznădăjduit, bărbatul nu a primit sfatul părinţilor săi, ci a ales să plece în vacanţă cu soţia sa în Siria. Ajunşi acolo, au închiriat o limuzină şi un şofer care să îi poarte ca ghid în călătoriile lor prin Siria. De-a lungul vacanţei, şoferul a observat că perechea saudită părea amărâtă, îndurerată, mâhnită. Deoarece devenise apropiat de pereche, şoferul i-a întrebat îngrijorat de ce sunt nefericiţi – poate pentru că nu sunt mulţumiţi de felul în care conduce excursia?

Perechea i-a mărturisit şoferului că pricina nefericirii lor este neputinţa de a avea copii. Şoferul, care era şi el musulman, le-a spus atunci că, în Siria, creştinii – şi anume creştinii ortodocşi – au o mănăstire numită Panaghia Saidnaya (nume compus dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă Preasfânta şi un cuvânt arab care înseamnă Doamna noastră) şi că mulţi oameni care nu pot avea prunci se îndreaptă către icoana ei făcătoare de minuni. Ei merg la mănăstire şi li se dă să mănânce din fitilul candelei care arde înaintea icoanei celei minunate. Iar apoi “Maria” creştinilor le dă cele ce doresc, după credinţa lor.

Însufleţiţi de emoţie, arabul saudit şi soţia sa i-au cerut şoferului să îi ducă la mănăstirea “Saidnaya” a “Doamnei Creştinilor”, spunând: “Dacă vom avea un copil, mă voi întoarce şi îţi voi da 20.000 de dolari SUA, iar mănăstirii 80.000 de dolari SUA”. Astfel, s-au dus la mănăstire şi au făcut precum li s-a zis. Mai apoi, s-au întors la ei acasă şi după ceva vreme, femeia a fost găsită însărcinată. După câteva luni, a născut un băieţel minunat. A fost cu adevărat o minune a Doamnei noastre, de Dumnezeu Născătoarea.

Acum, de îndată ce soţia sa a născut, bărbatul saudit a vrut să se întoarcă în Siria, ca să-şi ţină făgăduinţele pe care le făcuse. La întoarcere, l-a sunat pe acelaşi şofer şi i-a cerut să îl ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul era un om viclean şi rău, şi i-a convins pe doi prieteni ai săi să meargă împreună cu el la aeroport ca să îl ia pe bogatul arab saudit, să îi ia banii şi să îl omoare. Aşadar, l-au luat pe bogătaş de la aeroport, iar el, în timp ce conduceau, fără să îşi dea seama că plănuiseră să îl omoare, le-a spus prietenilor şoferului că le va da fiecăruia dintre ei 10.000 de dolari SUA.

Fiind ei tot nemulţumiţi, s-au abătut de la drumul către mănăstire şi au mers într-un loc pustiu, unde l-au omorât pe bărbatul saudit, apoi i-au tăiat capul şi celelalte părţi ale trupului său (mâinile şi picioarele) în bucăţi. Orbiţi de patimă şi copleşiţi de fapta groaznică pe care tocmai o săvârşiseră, au pus rămăşiţele bărbatului în portbagajul maşinii, în loc să le părăsească acolo. După ce i-au luat banii, ceasul şi tot ce mai avea, au purces să caute un alt loc pustiu pentru a scăpa de rămăşiţe.

Apoi, pe când se aflau pe autostrada naţională, maşina a făcut o pană şi s-a oprit în mijlocul drumului. Cei trei s-au dat jos ca să vadă ce se întâmplase cu motorul. Un trecător s-a oprit să îi ajute, însă ei, temându-se ca nu cumva să se descopere fapta lor cea groaznică, au spus că nu au nevoie de ajutor. Însă în timp ce pleca, motociclistul în trecere a observat sânge picurând din spatele vehicolului, şi a chemat poliţia pentru investigaţii, căci întreaga scenă şi cei trei oameni dădeau de bănuit. Poliţiştii a sosit şi, văzând sângele de sub maşină şi de pe asfalt, au ordonat deschiderea portbagajului.

Ei bine, atunci când au deschis portbagajul, dintr-odată!, bărbatul saudit s-a sculat, în chip vădit şi minunat în viaţă şi teafăr, zicându-le: “Chiar acum această Panaghia a isprăvit să-mi coasă gâtul, chiar aici (şi le-a arătat zona mărului lui Adam), după ce mi-a cusut restul trupului”. Văzând aceasta, cei trei ucigaşi şi-au pierdut de îndată minţile – au înnebunit. Poliţia le-a pus cătuşele şi în timp ce erau purtaţi către un spital de nebuni, criminalii strigau că este cu neputinţă ca bărbatul saudit pe care îl omorâseră, decapitaseră şi măcelăriseră să mai fie în viaţă.

Sauditul a mers la un spital pentru a fi examinat de către doctori, iar aceştia au confirmat şi au întărit faptul că cusăturile erau făcute de puţină vreme, validând astfel această întâmplare minunată. Cusăturile erau, şi sunt încă, evidente. Atunci când sauditul a ieşit din portbagajul maşinii, părea a fi, literalmente, făcut din nou (pus laolaltă), mărturisind într-una că Panaghia a pus la loc trupul său şi l-a înviat cu ajutorul Fiului ei.

Imediat după aceasta, arabul saudit şi-a chemat rudele în Siria, şi au mers toţi împreună la mănăstirea Panaghiei Saidnaya, dând laudă, slavă şi rugăciuni, iar în locul darului iniţial de 80.000 dolari SUA (pe care îl făgăduise), a dat 800.000 de dolari SUA pentru Născătoarea de Dumnezeu.

Astăzi, atunci când bărbatul acesta istoriseşte amănuntele acestei minuni copleşitoare, îşi începe povestirea cu cuvintele: “Pe când eram musulman, mi s-au petrecut cele ce urmează…” – ceea ce arată că nu mai este musulman, nici el, nici familia sa.

Această minune a covârşit cu înfricoşată surprindere toată lumea arabă – musulmană şi întreg Orientul Mijlociu.

De ce unii răi sunt pedepsiţi din lumea aceasta, şi de ce nu toţi

,,Zice-va cineva: Iată acela, bogatul, care săvârşeşte asuprirea, hrăpirea, nedreptatea – care în fiecare zi doseşte din cele ale săracilor, şi nu are nimic a suferi.

Şi iată altul, care-şi petrece vremea în bunătate, în cumpătare, în dreptate, şi care-i împodobit cu toate florile virtuţii, şi cu toate acestea se zbate în sărăcie, în boli şi în alte necazuri. Aşadar, acestea vă scandalizează? Da. Atunci, dacă vedeţi mulţi din cei ce săvârşesc hărăpire, loviţi de pedepse – şi pe alţii sau chiar pe unii din cei ce trăiesc în virtute bucurându-se de îndestulările pământeşti, de ce nu întoarceţi judecata şi nu daţi dreptate Domnului?"

Pentru că tocmai aceasta este ce mă scandalizează mai mult.

De ce dintre doi oameni răi, unul e pedepsit, iar pe celălalt îl ocoleşte pedeapsa? Şi dintre doi oameni buni, de ce unul e îndestulat, iar celălalt trăieşte în încercări?

Aceasta este tocmai o prea înaltă arătare a dumnezeieştii înţelepciuni. Dacă Dumnezeu ar pedepsi aici pe pământ, pe toţi cei răi şi ar cinsti pe toţi cei buni, zadarnică ar mai fi ziua judecăţii.

Dacă, dimpotrivă, n-ar pedepsi pe nici un păcătos şi n-ar da cinstire nici unui drept, răii ar ajunge mai răi şi încă foarte răi, şi acei cărora le place a huli pe Dumnezeu încă şi mai mult L-ar huli, şi ar zice că înţelepciunea este cu totul lipsă de la cârma acestei lumi. Aşa că, dacă acum, când răii sunt câteodată pedepsiţi, iar bunii câteodată răsplătiţi, ce s-ar zice dacă nimic din acestea nu s-ar petrece? Ce cuvinte nu s-ar rosti?

Pentru aceasta Dumnezeu pedepseşte pe unii răi şi nu pe toţi – şi cinsteşte pe unii buni, dar nu pe toţi. El nu pedepseşte pe toţi păcătoşii, ca să vă încredinţeze că este înviere.

Pedepseşte pe anumiţi, ca să sensibilizeze, prin teama pe care le-o strecoară în suflet, pe indiferenţi. Asemenea, El cinsteşte pe unii buni, ca să atragă, prin dulceaţa acestei cinstiri şi pe alţii la dragostea de virtute; dar nu-i cinsteşte pe toţi, ca să vă facă să înţelegeţi că este o altă vreme când toţi îşi vor primi răsplata. Dacă ar fi toţi răsplătiţi, aici, după virtutea lor, greu s-ar mai putea crede în înviere, şi, dacă nimeni n-ar fi răsplătit după virtutea lui, apoi mulţimea omenească încă şi mai indiferentă s-ar face.

Sf.Ioan Gura de Aur

Deznadejde, descurajare, cedare

ˇ Ceilalti strecoara in minte ganduri, sau intelesuri, sau vederi prin schimbari in starea trupului. Iar Domnul lucreaza dimpotriva: coborandu-se in mintea insasi, aseaza in ea cunostinta celor ce le vrea, si prin minte linisteste neinfranarea trupului. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Pazeste-te de cursele celor potrivnici. Caci se intampla ca, in vreme ce te rogi curat si netulburat, sa ti se infatiseze deodata inainte vreun chip strain si ciudat, ca sa te duca la parerea ca Dumnezeu este acolo si sa te induplece sa crezi ca dumnezeirea este catimea ce ti s-a descoperit tie deodata. Dar dumnezeirea nu este catime si nu are chip.(Evagrie Ponticul)9

ˇ Ia seama la ganduri cand te rogi; daca au incetat cu usurinta, de unde vine aceasta? Ca sa nu cazi in vreo cursa si sa te predai inselat. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Este o zdrobire de inima lina si folositoare, spre inmuierea ei; si este alta ascutita si vatamatoare, spre pedepsirea ei.(Marcu Ascetul)9

ˇ Definitia nadejdii: calatoria mintii spre cele nadajduite. (Diadoh al Foticeii)9

ˇ Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa; de asemenea o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce in inima indata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie. Deci avand noi experienta ambelor parasiri suntem datori sa ne apropiem de Dumnezeu dupa cum o cere fiecare. In cazul celei dintai suntem datori sa-l aducem multumire insotita de rugaciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseste neinfranarea voii noastre cu certarea acestei parasiri, ca sa ne invete, asemenea unui Tata bun, deosebirea dintre virtute si pacat. In cazul celei din urma, trebuie sa-l aducem marturisirea neincetata a pacatelor si lacrimi nelipsite si retragere si mai multa, ca doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, sa ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca sa caute ca mai inainte la inimile noastre. Dar trebuie sa stim ca atunci cand se da lupta intre suflet si Satana, ciocnindu-se ca doua fiinte, datorita parasirii povatuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca sa arate vrajmasilor sufletului, ca biruinta este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9

Cuvantul lui Dumnezeu

Un preot, vazand ca in timpul predicii credinciosii ieseau din biserica, i-a intrebat de ce nu raman sa asculte predica. Acestia i-au raspuns ca uita de indata tot ce aud, ca nu au parte de o minte stralucita.

Preotul a luat un cos murdar si i-a rugat ca in timpul predicii sa mearga sa puna apa in el. Dupa un timp, le-a cerut cosul.

“Vedeti, le-a spus preotul, cosul a lasat sa treaca apa prin el si s-a curatit. Tot asa e si cu sufletul. Chiar daca nu poti tine minte predica, cuvantul lui Dumnezeu te curateste”.

Ceaiul vindeca si tuberculoza

Intr-o manastire, un tanar monah s-a imbolnavit de tuberculoza. Egumenul i-a dat binecuvantare sa bea lapte si in Postul Sfintelor Pasti.

Tanarul monah, pentru ca avea multa credinta in Dumnezeu, i-a spus egumenului:

- Daca-mi dati binecuvantare, voi bea ceai, iar Hristos, Care il poate face lapte, poate sa ma vindece si in acest fel.

Egumenul a fost foarte bucuros de marturisirea tanarului monah si i-a dat binecuvantare sa bea ceai in loc de lapte.

Batranul Dorotei, cel care ingrijea de bolnavi, a marturisit ca ceaiul acela l-a facut Hristos nu numai lapte, ci medicament tamaduitor, caci tanarul monah s-a vindecat de tuberculoza.

Timpul schimbarii

La un batran calugar, a venit intr-o zi un tanar pentru a-i cere sfat:

-Parinte, sunt un om destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa?

-Nu, i-a raspuns batranul. Vino cu mine!

L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:

-Vezi acest vlastar?

-Da, parinte!

-Smulge-l!

Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt.

-Acum scoate-l pe acesta.

S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata. Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a spus:

-Smulge-l acum pe acela.

-Dar e destul de mare, nu pot singur.

- Du-te si mai cheama pe cineva.

Intorcandu-se cu inca 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.

-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse calugarul.

-Parinte, dar acela e un copac mare si batran, cu radacini adanc infipte in pamant. Nu am putea nicioadata sa-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.

-Acum vezi, fiule? Si apucaturile rele din suflet sunt la fel! Orice pacat pare la inceput inofensiv si fara mare importanta, dar, cu timpul, prinde radacini in fiinta omului, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mic, il poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in viata mai tarziu va fi mult mai greu.

"Degeaba taiem crengile pacatului in afara noastra daca in noi raman radacinile. Acestea vor creste din nou."(Sfantul Grigorie Dialogul)

Cand va fi sfarsitul lumii?

Un monah din Muntii Neamtului, fiind multi ani pastor la oi, umbla cu oile manastirii prin toate poienile din Sihla si Sihastria. Mergand cu oile pe munte, a intalnit un sihastru pe care-l cunostea si l-a intrebat: " Spune-mi, parinte, cand va fi sfarsitul lumii?" Cuviosul, oftand din inima, i-a raspuns: "Parinte Galaction, stii cand va fi sfarsitul lumii? Cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin! Adica atunci cand nu va mai fi dragoste si intelegere crestineasca intre frati, intre rude, intre crestini, intre popoare. Atunci cand nu se vor mai iubi oameinii deloc, cu adevarat va fi sfarsitul lumii. Caci fara iubire si fara Dumnezeu, nu pot sa mai traiasca oamenii pe pamant!".

Cum sa mori fericit

Un om s-a dus odata la Sfantul Macarie, in pustie, si i-a cerut sa-i arate un mijloc de a muri fericit.

- Mergi in curtea bisericii si defaima mortii, a fost raspunsul.

Tanarul a facut dupa cum a fost sfatuit, si cand s-a intors la Macarie a fost intrebat de raspunsul mortilor.

- Nimic, a raspuns tanarul.

- Mergi atunci maine si lauda-i, i-a zis Macarie.

Tanarul, dupa ce a facut intocmai, s-a intors si a zis:

- Nici acum nu mi-au raspuns nimic.

Atunci sfantul i-a zis:

- Asculta, fiul meu, daca vrei sa traiesti bine si sa mori fericit, atunci fii asemenea celor morti, adica nu cauta lauda sau defaimarea oamenilor, ci lasa-te in grija bunatatii si indurarii lui Dumnezeu.

Raiul se deschide prin semeni

Un tanar urcase o scara lunga de la pamant la cer si cand a ajuns acolo, a batut la usa Raiului. “Cine este acolo?”, a intrebat o voce de dincolo. “Eu”, raspunse tanarul cu voce tare, increzator in sine. “Cu cine esti?”, l-a intrebat din nou vocea dinlauntru. “Cu nimeni. Sunt singur. Deschideti-mi, va rog”.

“Imi pare foarte rau, nu-ti pot deschide pentru ca avem porunca sa nu deschidem celor ce vin aici singuri, fara sa aduca pe cineva cu ei, carora le-au salvat sufletele”. Si tanarul a trebuit sa coboare pe pamant, spre a implini cuvintele ingerului.