• Pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan
Sărbătorirea
principală a acestui mare Apostol şi Evanghelist este la 26 septembrie.
Astăzi însă, în 8 mai, se prăznuişte minunea ce s-a lucrat la sfintul
său mormînt. Cînd loan era în vîrstă de peste una sută ani, el
şi-a luat cu sine şapte dintre ucenicii săi, a ieşit afară din cetatea
Efesului, şi le-a poruncit celor şapte să sape o groapă în formă de
cruce. Apoi bătrînul şi sfîntul Apostol s-a întins în acea groapă în
formă de cruce şi a poruncit să fie acoperit cu pămînt. Mai tîrziu, cînd
credincioşii au deschis mormîntul Sfîntului loan, ei nu au mai găsit
acolo trupul lui. În ziua de 8 mai a fiecărui an, din acest mormînt se ridică o pulbere care vindecă pe bolnavi de feluritele lor boli.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare
Acest slăvit sfint s-a născut într-o
familie de mari patricieni din Roma cea veche. El primise cea mai aleasă
educaţie, fâcînd în continuare cele mai strălucite studii de filosofic
şi toate ştiinţele seculare din vremea lui, îmbunătăţindu-se de asemenea
şi în cunoaşterea cea duhovnicească. La urmă, lepădînd toată
deşertăciunea lumii, el s-a închinat pe sine cu desăvîrşire slujbei
Bisericii, fiind hirotonit diacon în una din bisericile mari din Roma. Celibatar, retras, liniştit şi extraordinar de evlavios,
el a gîndit să vieţuiască astfel întreaga lui viaţă. Dar Pronia
cerească a lui Dumnezeu i-a îndreptat paşii vieţii în alt fel. Împăratul
Teodosie 1-a luat pe acest mare Arsenie ca să fie tutorele şi
învăţătorul fiilor lui, Arcadie şi Honorie, şi 1-a numit de asemenea în
rangul cel înalt de senator la Constantinopole, înconjurîndu-1 de toate
bogăţiile, onorurile, şi luxul. Toate acestea însă mai mult îngreunau
inima lui Arsenie decît să i-o bucure. S-a întîmplat odată că tînărul
Arcadie a comis o faptă rea, pentru care Arsenie, în calitate de
preceptor al său, a trebuit sa-1 pedepsească după gravitatea faptei.
Tînărul cel jignit a plănuit atunci un plan diabolic de răzbunare. Cînd
Arsenie a aflat despre acest plan murdar, el s-a îmbrăcat în haine de
cerşetor şi a ieşit la marginea mării. Acolo a aflat o corabie în care
îmbarcîndu-se, a plutit către Egipt. Cînd a sosit la vestitul Skit, el s-a făcut ucenicul faimosului Avvă loan cel Pitic,
dedicîndu-se cu asprime la toată nevoinţa. El se socotea pe sine ca un
mort, şi cînd a fost încunoştiinţat că murise o rudă a lui foarte bogată
care îl lăsase pe el unic moştenitor, Arsenie a răspuns: „Dar eu am murit înaintea lui: cum voi putea deci eu să mai fiu moştenitorul său?„. Închis
într-o chilie călugărească asemenea unui mormînt, el toată ziua
împletea coşuri din ramuri de palmier, iar noaptea se ruga lui Dumnezeu.
El evita cu dinadinsul oamenii şi orice convorbiri cu ei. Doar
la sărbători îşi părăsea chilia spre a merge la slujba Sfintei Liturghii
din Biserică şi a se împărtăşi cu Preacuratele Taine. Ca să se apere de duhul lenevirii, el adesea îşi punea întrebarea: „Arsenie, de ce ai venit tu la pustie?”.
Sfintul Arsenie a rămas la pustie timp de cincizeci şi cinci de ani,
nevoindu-se în cea mai aspră pustnicie şi fiind un model pentru toţi
monahii şi în acelaşi timp slava lor. Viaţa Sfîntului Arsenie a fost de
una sută ani. El a adormit cu pace la anul 448, după multe nevoinţe
aspre şi greutăţi luate asupră-şi de bună voie. El s-a strămutat la
locaşurile cele cereşti ale Stăpînului Hristos, pe Care L-a iubit din
tot cugetul său, din toată inima sa, şi din toată virtutea sa.
• Pomenirea Sfintei Cuvioase Emilia
Emilia a fost maica Sfîntului Vasile cel Mare. Ea în tinereţile ei a dorit să se afierosească Domnului, dar părinţii au stăruit ca ea să se mărite. Emilia
a adus pe lume nouă copii, iar ea le-a insuflat tuturor copiilor ei
într-o asemenea măsură Duhul lui Hristos, încît cinci dintre ei au
devenit sfinţi mari ai Bisericii: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa,
Petru Episcopul Sevastelor, Macrina şi Teosevia. La adînci
bătrîneţe Emilia a întemeiat o mînăstire de femei, întru care a vieţuit
pînă la sfîrşitul vieţii, alături de fiica ei, Macrina. Preacuvioasa
Emilia s-a săvîrşit în Domnul la anul 375, în opt zile ale lunii mai.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Arsenie, iubitorul de nevoinţe
Acest Arsenie a fost monah în Lavra Peşterilor din Kiev. El
nu şi-a îngăduit niciodată nici un fel de odihnă, ci pururea s-a
nevoit. Hrana lui era doar o dată pe zi, după apusul soarelui. El a dus o viaţă de aspre nevoinţe, săvîrşindu-se cu pace în veacul al paisprezecelea.
Cântare de laudă la Sfântul Arsenie
Slăvitul Arsenie, cel de lume slăvit,
De slavă fugind, îşi zise-ntru sine:
„Lumii şi oamenilor mort socoteşte-te.
Lucruri nici înţelepte, nici nebuneşti nu grăi.
Căci pentru vreun cuvînt nesocotit s-a întîmplat rău să-ţi pară, Arsenie;
Pentru tăcere însă, niciodată.
Inima de nu mi-o voi lega de Domnul,
De astă viaţă de patimi nu mă voi putea dezlega.
Gîndul doar la Domnul de mi-l voi ţintui,
Patimile lumii-atunci, părăsi-mă-vor.
Clipele timpului ţie lăsat
Cu rugă şi lucrare umple-le;
Somnul fie puţin, iar lucrarea, sporită.
O, păcătoase Arsenie, nu mai lîncezi!
La pustie-atunci, pentru ce-ai mai ieşit?!
Hotărît lucru, nu spre trîndăvie, ci spre mîntuirea
Sufletului tău;
Hotărît lucru, nu spre multa dormire, ci spre plîngerea păcatelor sufletului tău!
Pe care grabnic, o, vindecă-l, Arsenie,
Grăind către Domnul mereu:
„Doamne, Milostiv fii mie, păcătosul!”
Si in adevar, in fiecare an, la 8 mai, izvora, cu darul lui Hristos, din mormantul Sfantului Ioan, o pulbere alba, ca un praf tamaduitor, pe care crestinii din acele locuri il numeau mana. Si, ungandu-se cu el, credinciosii se tamaduiau de toate neputinlele si patimile sufletelor si trupurilor, slavind pe Dumnezeu si pe sluga Ioan, Apostolul Lui Hristos.
Si se petrecea semnul acesta, in toti anii, pana la cotropirea Efesului de catre necredinciosi si pana la nimicirea crestinilor din acele locuri. Iar Biserica, in loc de alta multumire, a randuit ca, in aceasta zi, precum si in ziua din septembrie, sa proslavim, cu laude si cu cantari, si sa fericim pe acest placut al lui Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, care, mai mult decat altii, a fost iubit de Dumnezeu; ca prin rugaciunile lui, sa castigam si noi tamaduire de bolile noastre cele sufletesti si trupesti si sa ne invrednicim a fi placuti si iubiti lui Hristos, Dumnezeul nostru, acum si in vecii vecilor. Amin.
Intru aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Arsenie cel Mare (+449).
Deci, el, nezabovind si schmbandu-si portul, s-a dus si a sosit la Alexandria si, calugarindu-se, a mers la Schit, dandu-se spre toata petrecerea cea grea si cu nevointa. Si, rugandu-se lui Dumnezeu, iarasi s-a facut glas dumnezeiesc catre dansul: "Arsenie, fugi, taci, linisteste-te, ca acestea sunt radacinile nepacatuirii".
Pe marele Arsenie l-a intrebat candva Teofil, papa Alexandriei, cand s-a suit, si cu altii, la dansul: "Spune-ne noua, o parinie, un cuvant de folos". Si el a zis: "Daca il voi spune, il veti pazi?" Iar ei i-au zis: "Da, cu adevarat". Si el a zis: "Oriunde veti auzi de Arsenie, sa nu va apropiati de acel loc".
Si, iarasi, spun, despre acesta, ca, stand la lucrul mainilor lui in toata vremea vietii sale, avea un petec de rasa in san, de-si stergea lacrimile sale; ca fericitul se plangea, pe sine, in lumea aceasta.
Si era la trup minunat si cuvios, peste tot carunt, uscat si lung, macar ca era putin garbov de batranete. Si era barba pana la pantece, chipul ingeresc, ca al lui Iacov. Drept aceea, nici nu vrea sa se arate cuiva la fata. Priveghea mult, stand in picioare si rugandu-se si neplecandu-si genunchii, nicidecum, de cu seara pana la rasaritul soarelui. Drept aceea, cu varsarea lacrimilor a stins focul cel stricator de suflet.
Si, vrand el sa se desparta de trup, ajungand la adanci batraneti, ca era aproape de o suta de ani, l-au intrebat ucenicii lui, unde si cum se cade sa-l ingroape. Iar el a zis: "Dar nu stiti sa puneti o funie la picioaieie mele si sa ma ridicati in munte ?" Si iarasi le-a zis: "Vedeti, fiii mei, in cata frica ma aflu, vrand a iesi din trup ?" Si ei au zis; "Vedem". Iar el a zis: "De cand m-am facut monah, n-a lipsit nicidecum de la mine, frica aceasta". Si indata si-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.
Intru aceasta zi, cuvant despre un pustnic, care primea painea de la Dumnezeu si despre inaltarea mintii, care smereste pe om.
Si cu neindoire nadajduita la rasplatirea sa, ca si cum pe aceea ar fi avut-o in mana; si aceasta i-a fost pricina caderii lui in ispita. Deci, a ajuns la un gand ca acesta, ca, adica, se socotea pe sine mai mare decat altii si ca, are de la Dumnezeu, mai mari daruri si ceresti bunatati gatile lui, mai mult decat ceilalti oameni, si se incredea in el, ca niciodata nu va putea sa alunece dintr-o viata ca aceea, inalta prin faptele bune. Asa, socotindu-se el intru sine, nu dupa multa vreme, s-a nascut intr-insul putina trandavie, pe care nici nu o socotea ca este trandavie, apoi, a crescut lenevirea. Si, iata, se si cunostea trandavia si lenevirea, ca si din somn a inceput a se scula mai tarziu, la cantarea de psalmi, si erau-rugaciunile lui mai scurte si nu prelungite, ca mai inainte.
Si graia intru dansul gandul lui, ca trebuinta este a se odihni putin. Si se invoia el cu gandul sau, si se tulbura si se invaluia cu gandurile, iar acum, in taina, si ceva necuviincios gandea. Deci, obisnuinta lui la nevointa cea mai dinainte, facandu-l a se destepta putin din lenevire si din tulburarea gandurilor, il arata pe dansul ca pe un nevoitor, insa el iarasi cadea in aceeasi tulburare a gandurilor. Si, intr-o zi, dupa obisnuitele rugaciuni, intrand in pestera, dupa ce a inserat, a aflat dupa obicei painea cea de Dumnezeu trimisa lui, nevazut, dar, acum, nu mai era asa curata, ca la inceput. Si, intarindu-si trupul, n-a lepadat gandurile cele necurate, nici nu cunostea ca sufletul sau este vatamat cu ele, nici nu s-a intors spre cautarea tamaduirii ranii celei dintai, mic lucru socotind-o a fi, ca, adica, sa nu primeasca gandurile cele spurcate si intru ele cu indulcirea, sa nu zaboveasca. Iar, a doua zi, dupa rugaciunile si cantarile de psalmi, cele obisnuite, macar ca erau acum pline de ganduri risipite, venind seara, a intrat in pestera, ca sa se intareasca cu hrana. Deci, painea a aflat-o, dar toata era necurata, de care lucru mult se minuna si se intrista cu duhul, insa a mancat si s-a intarit.
Iar, dupa ce a sosit a treia noapte, intreita rautate si-a adaugat: ca mintea lui, iarasi, a inmultit gandurile cele spurcate si atat de tulburat era de desfranare, incat i se parea, in mintea sa, ca o femeie este culcata cu dansul si ca savarseste lucrul pacatului. Iar, dupa ce a petrecut noaptea si, iarasi, obisnuita pravila de zi, macar ca a savarsit-o cu multa impiedicare de ganduri, dupa ce a inserat, a mers la paine si a aflat-o nu numai necurata, ci, ca si cum ar fi fost mancata de soareci si de caini, numai ramasite sfaramate si tavalite pe pamant. Atunci a suspinat si a lacrimat, insa nu si-a sfaramat inima sa, atata cat ar fi fost destul, ca sa traga afara necuratele ganduri ale patimasului razboi. Deci, aducand acele necurate faramituri tavalite, a mancat putin, nu cat ar fi dorit sa manance, si s-a culcat sa doarma. Si, indata a navalit asupra lui un nor de ganduri desarte, tarandu-l pe el, din pustie, in lume. Si, cu totul cuprins fiind de pofta si neputand rabda mai mult, nici in simtire a-si veni, Dumnezeu slobozind aceasta, o vreme, asupra sa, din pricina inaltarii mintii lui - s-a sculat si s-a dus prin pustie noaptea, vrand sa ajunga la locuinte de oameni mireni. Iar, dupa ce s-a facut ziua si zaduful soarelui a inceput sa arda, a ostenit batranul, ca acum nu mai era tanar, iar calea era inca lunga, pana la locul unde avea el de gand sa ajunga. Deci, cauta incoace si incolo, doar va vedea vreo manastire, la care, aflandu-se, s-ar putea odihni. Si s-a intamplat, dupa randuiala lui Dumnezeu, o oarecare manastire in cale, in care intrand el, fratii cei de acolo, cu foarte multa dragoste si cinste, l-au primit, ca pe un parinte mare si i-au spalat lui fata si picioarele si, facand rugaciune, i-au pus inainte masa si l-au poftit pe el sa guste, din dragoste.
Iar, dupa ce s-a intarit, l-au rugat pe el fratii, ca sa le spuna lor cuvant de mantuire, cum ar putea scapa de cursele diavolului si cum ar putea birui gandurile cele spurcate. Iar el ii sfatuia pe dansii, ca un parinte pe fii, invatandu-i sa fie tari si statornici in osteneli, ca unii care, nu dupa multa vreme, vor fi odihniti de Hristos, multe despre pustnicestile nevointe graindu-le lor, i-a folosit mult pe dansii. Iar, dupa ce a incetat a-i invata, putin odihnindu-se, la un loc aparte, a inceput batranul a gandit la sine, cum ca pe altii invatandu-i, de sime nu se ingrijeste, ca altora le e folositor, iar pe sine se sminteste, pe altii ii povatuieste la calea mantuirii, iar el se pagubeste si la pierzanie merge. Asa, socotindu-se, s-a intors indata in pustie, nu incetisor ducandu-se, ci fugind si alergand la locul cel dintai, plangand pentru inselarea sa si zicand: "De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, putin de nu s-ar fi salasluit in iad sufletul meu (Ps. 93, 17): ca inca putin mai trebuia, ca sa cad in toate rautalile".
Si s-a implinit, la acel monah, cuvantul cel aratat la Pilde: "Frate pe frate ajutorandu-se, este ca o cetate tare si inalta, si se intareste ca o imparatie intemeiata". Din vremea aceea, s-a indreptat bine acel monah si, inchizandu-se in pestera sa, a cazut la pamant, presarand tarina asupra sa, plangand si tanguindu-se multe zile. Si nu s-a sculat de la pamant, pana ce s-a invrednicit a lua de la inger, adeverirea primirii pocaintei sale. Ca, primita a fost la Dumnezeu pocainta lui. Dar, de painea cea dintai, care i se trimitea de la Dumnezeu a fost lipsit: si isi afla hrana, din osteneala mainilor sale. Asa inaltarea mintii, smereste pe om.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.
Si i-a raspuns lui staretul: "Fiule, a zice tu psalmi cu glas, intai este mandrie, ca iti pui in minte ca tu canti, iar fratele tau nu canta. Al doilea, iti si impietreste inima si nu te lasa sa te umilesti. Deci, de voiesti umilinta, lasa cantarea. Si cand iti faci rugaciunile tale, sa caute mintea ta intelesul stihului si sa socotesti ca stai inaintea lui Dumnezeu, a Celui ce cere inimile si rarunchii. Iar cand te scoli din somn, mai inainte de toate, sa slaveasca gura ta pe Dumnezeu, apoi citeste Crezul si Tatal nostru si, apoi, incepe canonul tau, incet suspinand si aducandu-ti aminte de pacatele tale si de osanda intru care vei fi pedepsit."
Zis-a fratele: "Eu ava, de cand m-am calugarit, slujba canonului si ceasurile, dupa randuiala celor opt glasuri, le cant". A raspuns batranul: "Si pentru aceasta, umilinta si plansul fug de la tine. Ca pune in minte pe parintii cei mari, cum ei, nefiind slujitori bisericesti si nestiind ei de glasuri, nici tropare, in afara de cativa psalmi, in lume, ca niste luceferi, au stralucit; precum au fost ava Pavel cel simplu si ava Pamvo si ava Apolo si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti, care si mortii au inviat, si mari minuni au facut si putere asupra draciior au primit, nu cu cantari si tropare si cu glasuri, ci cu rugaciunea cea cu inima zdrobita si cu post. Ca, prin acestea si frica lui Dumnezeu nelipsita se face din inima si se intareste plansul, care curateste pe om de tot pacatul si mintea mai alba decat zapada o face. Iar cantarea cea de veselie pe multi la cele mai de jos ale pamantului i-a pogorat, nu numai mireni, ci si preoti, fiindca i-a molesit si in desfranare si in alte patimi de rusine i-a prapastuit. Deci, cantarea este a mirenilor, pentru aceasta se si aduna poporul in biserici. Pune in minte fiule, cate cete sunt in ceruri si nu este scris, pentru nici una dintre ele, ca, dupa randuiala celor opt glasuri, canta. Ci, o ceata canta neincetat Aliluia, alta, Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot; alta, Bine este cuvantata slava Domnului, din locul si din casa Sa. Tu, dar fiule, urmeaza parintilor, de voiesti sa castigi umilinta in vremea rugaciunilor, pazind mintea pe cat poti, neraspandita. Iubeste smerenia lui Hristos si, oriunde mergi, nu te arata pe tine istet si dascal, ci ca om simplu si ucenic. Si Dumnezeu iti va da tie umilinta".
Sinaxar 8 Mai
În această lună, în ziua a opta, pomenirea sfântului
măritului apostol şi evanghelist Ioan, rezemătorul pe piept şi
iubitorul de feciorie, de Dumnezeu cuvântătorul; adică adunarea sfintei
pulberi ce iese din mormântul său, numită mană.
Preabunul
Dumnezeu şi Iubitorul de oameni Domnul nostru, pe cei ce s-au nevoit cu
osârdie pentru Dânsul, pe sfinţii Săi ucenici şi apostoli, prooroci şi
mucenici, şi pe toţi cei ce bine au plăcut Lui, nu i-a învrednicit numai
Împărăţiei cerurilor şi veşnicelor bunătăţi, ci şi locurile în care au
strălucit şi au fost îngropaţi ei, le-au luminat cu multe minuni,
arătându-le pline de daruri. Astfel şi mormântul în care fusese îngropat
marele apostol şi evanghelist Ioan de Dumnezeu cuvântătorul, în toţi
anii izvorăşte şi izbucneşte afară fără de veste în a opta zi a lunii
lui Mai, din suflarea Sfântului Duh, praf şi pulbere sfântă pe care
locuitorii de acolo o numesc mană. Şi aceasta luând-o cei ce vin acolo, o
au pentru izbăvirea de toate bolile, spre tămăduirea sufletelor şi
sănătatea trupului slăvind pe Dumnezeu şi pe robul Său Ioan cinstindu-I.
Din cuvântul de laudă al lui Sofronie patriarhul Ierusalimului.
Se
cuvine a şti că tatăl cuvântătorului de Dumnezeu era Zevedeu, iar maica
sa era Salomi, fiica lui Iosif, logodnicul Născătoarei de Dumnezeu.
Pentru că Iosif a avut patru feciori: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda şi pe
Iosif, şi trei fiice: pe Estir, pe Marta şi pe Salomi, care a fost
femeia lui Zevedeu şi maică a lui Ioan cuvântătorul de Dumnezeu. Deci
Mântuitorul era unchi lui Ioan, pentru că era frate al Salomiei, fiica
lui Iosif. Se cuvine să ştim că în vremea când a fost vândut Domnul
nostru iudeilor şi a fost răstignit, au fugit toţi. Dar Ioan, ca un
iubit, a fost de faţă la vânzarea şi la răstignirea Lui, şi a venit şi
la mormânt cu Petru. Apoi a luat pe Născătoarea de Dumnezeu întru ale
sale. De aceea se zice că a avut trei maice pe pământ: întâi pe Salomi,
dintru care s-a născut; a doua, tunetul, că s-a numit fiul tunetului; şi
a treia pe Preasfânta de Dumnezeu Născătoarea, precum a zis Domnul: .
Şi a îngrijit-o Ioan până la adormirea ei. Apoi a venit la Efes şi a
dărâmat prin rugăciunea sa capiştea Artemidei şi a mântuit din rătăcire
patru sute de mii de bărbaţi şi femei ce slujeau Artemidei, şi i-a adus
la lumină. Iar muntele pe care se află biserica cuvântătorului de
Dumnezeu se numeşte Livaton, unde spre apus zace sfântul Timotei. Iar
Maria Magdalena şi cei şapte tineri din Efes sunt în muntele din
apropiere ce se cheamă Hileon. Iar sfânta Ermiona, fiica lui Filip, unul
din cei şapte diaconi, din cele patru proorociţe fiice ale lui, zace
aproape în acel munte. Şi Audact mucenicul şi fiica sa Calistena şi alţi
mucenici ce au fost episcopi: Ariston, Tiranos, Aristovul şi Pavel
cetăţeanul pustiului. Şi se face prăznuirea lui în cinstita sa
apostolească biserică, ce este la locul ce se numeşte Evdomon.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Arsenie cel Mare.
Acesta era din marea cetate a Romei, fiind născut, crescut şi păzit
din pruncie ca vas curat lui Dumnezeu, şi plin de toată bunătatea şi
înţelepciunea dumnezeiască şi omenească. Pentru aceasta a fost hirotonit
şi diacon. Şi ocârmuind atunci împărăţia romanilor Teodosie cel Mare şi
punând multă nevoinţă, şi căutând om duhovnicesc şi învăţat care să fie
în stare să înveţe pe fiii săi carte, mai ales cum trebuie cinstit
Dumnezeu, a aflat de acesta, şi a scris la împăratul Graţian, şi la papa
Inocenţiu, şi abia a putut dobândi ceea ce dorea. Deci purcezând
Arsenie de la Roma şi sosind la Constantinopol, a stat înaintea lui
Teodosie, care a văzut că la faţă şi la fire este om cinstit şi
căutătura cu bună rânduială, gândul smerit, şi împodobit cu toată
bunătatea. Şi umplându-se de multă bucurie şi dulceaţă, de atunci îl
cinstea ca pe părintele său, şi i se smerea ca unui dascăl. Şi senatorii
văzându-l ca pe un odor mare, se mirau. Iar el urând mărirea şi iubind
pe Dumnezeu, socotea mărirea ca o pleavă, şi dorind de viaţă
monahicească, în toate zilele se ruga lui Dumnezeu să-i împlinească
dorinţa. Şi îndată a auzit un glas dumnezeiesc, care zicea: "Arsenie,
fugi de la oameni şi te mântuieşte". Deci el nezăbovind, ci
schimbându-şi portul, s-a dus şi a sosit la Alexandria. Şi
călugărindu-se a mers la Schit, supunându-se la toată petrecerea cea
grea şi anevoioasă. Şi rugându-se lui Dumnezeu, iarăşi a auzit glas
dumnezeiesc către dânsul: "Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te şi te
mântuieşte".Pe acest mare Arsenie l-a întrebat oarecând papa Teofil al Alexandriei, suindu-se şi cu alţii către dânsul: "Spune-ne, o părinte, cuvânt de folos". Şi el zise: "Dacă îl voi spune, îl veţi ţine?" Iar ei ziseră: "Aşa, adevărat." Şi zise el: "Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi acolo".
Şi iarăşi se spune despre el că, lucrând în toată vremea vieţii sale, purta un petec de rasă în sân de-şi ştergea lacrimile. Şi era la trup minunat şi cuvios, peste tot cărunt, uscat şi lung, măcar că si era puţin gârbov de bătrâneţe, avea barba până la pântece şi chip îngeresc ca al lui Iacov. Drept aceea nici nu vrea să-şi arate faţa cuiva. Priveghea mult, stând în picioare se ruga neplecându-şi genunchii nicidecum de cu seară până la răsăritul soarelui. În acest fel cu vărsarea lacrimilor a stins focul cel stricător de suflet. Şi când era să se despartă de trup, căci ajunsese la adânci bătrâneţi, fiind aproape de o sută de ani, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: "Oare nu ştiţi să puneţi o funie de picioarele mele şi să mă trageţi în munte?" Şi iarăşi le zise: "Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu având a ieşi din trup?" Şi ei ziseră: "Vedem". Iar el zise: "De când m-am făcut monah n-a lipsit nicidecum de la mine frica aceasta". Şi îndată şi-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.
Toate aceste cuvinte ale cuviosului se gasesc in Patericul egiptean, .
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Mil făcătorul de cântări, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea cohortei ostaşilor, care de sabie s-au săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Un monah odată a mers la Sfîntul Arsenie şi i-a mărturisit că el la citirea Sfintelor Scripturi niciodată nu simte puterea cuvintelor citite, şi nici o dulceaţă în inimă. Marele sfînt i-a zis: „Fiul meu, nu te tulbura de acestea, ci doar citeşte înainte! Am auzit grăindu-se că atunci cînd descîntătorii de şerpi îşi rostesc vrăjile lor, ei înşişi nu înţeleg nimic din cuvintele pe care le rostesc, dar şerpii, auzind acele rostiri, le simt puterea şi se îmblînzesc. Aşa este şi cu noi, oamenii, atunci cînd neîncetat avem pe buze cuvintele Sfintei Scripturi: deşi nu simţim cu inima puterea cuvintelor, duhurile necurate tremură şi fug, căci nu pot suferi cuvintele Duhului Sfînt.”
Da, fiule, nu te tulbura, ci doar citeşte
înainte! Duhul Cel Sfînt, Care a scris aceste dumnezeieşti cuvinte prin
bărbaţi de El insuflaţi, va auzi acele cuvinte, le va înţelege şi va
grăbi în ajutorul tău. Adică: Cel pe Care
tu Il chemi în ajutor va înţelege, iar cei pe care voieşti să-i alungi
de la tine vor înţelege şi ei. Şi amîndouă ţintele ţi le vei atinge.
Luare aminte
Să luăm aminte la pogorîrea Sfîntului Duh Dumnezeu asupra apostolilor:
- La cum s-au pogorît limbi de foc asupra Apostolilor, cîte una asupra fiecăruia;
- La cum sfinţii Apostoli s-au umplut de Duhul Sfînt şi au început să grăiască în felurite limbi, după cum le dădea Duhul Sfînt să grăiască.
Predică
Despre rău ca rod al cugetelor oamenilor
– „Ascultă, pămîntule: Iată voi aduce asupra acestui popor o
nenorocire, rodul cugetelor lor, că n-au ascultat cuvintele Mele şi
legea Mea au lepădat-o.” (Ieremia6: 19)
Fraţilor, vedem noi oare de unde creşte şi se coace răul? Iată, nu din sînul lui Dumnezeu, ci din cugetele oamenilor.
Răul se seamnă în cugetele oamenilor de
către puterile cele diavoleşti sau de către patimile trupeşti. Răul
creşte în cugetele oamenilor, se întinde şi se înmulţeşte, înfloreşte şi
înfrunzeşte, iar la urmă îşi arată roadele cele otrăvicioase. Dumnezeu
îi avertizează întotdeauna prompt pe oameni să se lepede de cugetele lor
cele rele aşa încît ele să nu apuce să se coacă în sufletele lor şi
să-şi dea pe faţă roadele lor amare şi aducătoare de moarte. Dumnezeu
îndată 1-a cercetat şi pe Cain, dar Cain nu a voit să asculte cercetarea
Domnului şi a îngăduit cugetelor celor rele să se ridice împotriva
fratelui lui şi să rodească rodul morţii: uciderea de frate.
Dar care sînt cugetele cele rele?Ele sînt toate acele cugete care sînt împotriva Legii lui Dumnezeu şi a cuvîntului lui Dumnezeu. Cugetele cele rele sînt legile pe care şi le face omul sieşi, pe care şi le prescrie omul sieşi în pofida şi în răspărul Legii lui Dumnezeu.
Prin urmare, de îndată ce omul hotărăşte
să se lipească cu tot sufletul şi cu toată inima şi voinţa lui de Legea
lui Dumnezeu, cugetele cele rele devin neputincioase ca nişte umbre,
întocmai ca ele repede apărînd şi dispărînd din inima acelui om. Atunci
omul se face cu adevărat stăpîn pe gîndurile şi cugetele lui, căci simte
că Domnul însuşi este Stăpîn peste sufletul lui. Atunci legea lui este
chiar Legea lui Dumnezeu, iar cugetele cele rele ale oamenilor nu mai
sînt nimic.
Iată, voi aduce asupra acestui popor o nenorocire, zice Domnul. Dar ce fel de nenorocire?Rodul cugetelor lor. Adică: Voi îngădui ca ei să secere ceea ce au semănat şi au udat, căci răul nu este sămînţa Mea, nici secerişul Meu.
Răul care voi îngădui să se abată asupra
oamenilor celor fără de lege este rodul propriilor lor cugete. După
însuşi felul cugetelor lor ar fi trebuit ei să vadă ce fel de rău se va
abate asupra lor, tot aşa cum semănătorul vede, după cele pe care le
seamănă, ce fel de roade va secera.
O, Doamne Sfinte şi fără de pată,
mîntuieşte-ne pre noi de relele pe care singuri le aducem asupra
noastră, pe care singuri le lăsăm să se înmulţească în noi. Ţie ne
rugăm: scoate afară rodul cel rău al semănăturii celei rele, şi ajută-ne
nouă să smulgem afară răul din sufletele noastre. Căci Ţie se cuvine
toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
