• Pomenirea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful
Iustin s-a născut din părinţi elini în
oraşul samaritean Sichem, care mai tîrziu s-a numit Nablus [numindu-se
aşa şi pînă în ziua de astăzi]. El s-a născut la una sută cinci ani după
întruparea Mîntuitorului. El a căutat cu rîvnă înţelepciunea printre
filosofi, mai întîi printre stoici, mai tîrziu printre peripatetici,
apoi printre pitagoreici, iar la urmă printre platonicieni. Chiar dacă
filosofia lui Platon nu-1 satisfăcea deloc, el totuşi a aderat la ea
timpul cel mai îndelungat, negăsind nimic mai bun care să-1 atragă. Dar
prin Pronia dumnezeiască Iustin a întîlnit un bătrîn încuviinţat şi
îmbunătăţit care a clătinat din temelii convingerile lui platoniciene şi
i-a arătat cu putere că omul nu-L va putea cunoaşte niciodată pe
Dumnezeu Cel de necuprins dacă Dumnezeu însuşi nu Se va coborî pînă la
om şi i Se va descoperi Singur. Bătrînul i-a mai arătat lui
Iustin că Dumnezeu S-a şi descoperit oamenilor, arătînd adevărul cel
despre El în Cărţile Sfintei Scripturi. Iustin începu să citească
Sfintele Scripturi şi se făcu un creştin din ce în ce mai convins. Cu
toate acestea, el nu voit să primească îndată Sfîntul Botez sau să fie
numit de alţii creştin, pînă ce nu s-a convins personal de falsitatea
acuzaţiilor pe care păgînii le aduceau creştinilor. Sosind la Roma
îmbrăcat în mantia de filosof, el şi-a atras îndată respectul celor de
acolo, cîştigînd de asemenea şi mulţi aderenţi. El a fost martor la
martiriile sfinţilor Ptolemeu şi Luchian. Văzînd cu ochii lui torturile
la care erau supuşi oameni nevinovaţi doar pentru că erau şi se numeau
creştini, el a scris o apologie a creştinilor şi învăţăturilor creştine
pe care a prezentat-o împăratului Antonin şi Senatului roman. Împăratul a
citit cu atenţie Apologia şi a poruncit oprirea presecuţiilor împotriva
creştinilor. Iustin a luat cu sine un exemplar al acestui decret semnat
de împărat şi a pornit cu el spre Asia unde, cu ajutorul lui, a salvat
mulţi creştini de la torturi şi de la moarte. După aceea el a revenit la
Roma. Cînd persecuţiile au reînceput sub împăratul Marc Aureliu, el a
scris altă apologie şi a trimis-o şi acestui împărat. Dar un filosof
şarlatan, cinicul Crescens, din invidie 1-a denunţat pe Iustin că este
creştin, invidie stîrnită de aceea că Iustin întotdeauna era mai tare
decît el în disputele filosofice. Astfel Iustin a fost aruncat în
închisoare. Dorind moartea lui Iustin şi temîndu-se ca nu cumva pînă la
urmă el să-şi poată dovedi nevinovăţia înaintea curţii, Crescens a prins
o ocazie şi 1-a otrăvit pe Iustin în închisoare. Aşa s-a sfirşit
alergarea acestui mare apărător al Credinţei Creştine, care s-a
strămutat la locaşurile cele cereşti şi veşnic binecuvîntate la anul
166.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Iustin, Hariton, Harita, Evelpist, Ierax, Peon, Valerian şi Iustus
Aceştia cu toţii au luat mucenicia la
Roma, în timpul împăratului Marc Aureliu şi al prefectului Rusticus.
Cînd Rusticus a întrebat: «Credeţi voi că dacă veţi muri pentru Hristos veţi primi vreun avantaj în ceruri?» Sfîntul Iustin i-a zis: «Noi nu credem, noi ştim cu siguranţă».
Lor atunci li s-au tăiat capetele, iar anul era 163. Ei astfel s-au
strămutat în locaşurile cereşti ale veşnicei împărăţii a lui Hristos
Domnul.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Agapit de la Peşterile Kievene
Agapit a fost un doctor fără de arginţi.
El a fost ucenicul Sfîntului Antonie de la Lavra Peşterilor. El a
vindecat oameni cu rugăciunea şi cu leacuri din ierburi, din care însuşi
pregătea un fel de pîine. In acest fel el 1-a vindecat pe cneazul
Vladimir Monotnahul, din care pricină Agapit s-a făcut vestit
pretutindeni. Din invidie faţă de el, medicul personal al cneazului, un
armean, a început să-1 jignească pe Agapit. Cînd
însuşi Agapit a căzut bolnav, armeanul a venit la el şi, examinîndu-1,
i-a zis că nu mai avea decît trei zile de trăit, şi că dacă totuşi nu va
muri, atunci el, armeanul, se va face monah. Agapit atunci i-a zis că
Domnul i-a descoperit lui că va muri nu în trei zile, ci în trei luni.
După cum s-a şi întîmplat. După moartea lui Agapit, armeanul a venit la
Lavra Peşterilor din Kiev şi 1-a rugat stăruitor pe stareţ să-1 tundă
monah, deoarece, a zis el, Agapit i s-a înfăţişat în vis şi i-a amintit
de făgăduinţa lui. Aşa s-a pocăit fostul invidios, făcîndu-se
monah smerit prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, Care doreşte ca toţi
oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Sfîntul
Agapit s-a odihnit în Domnul cam pe la anul 1095.
Cântare de laudă la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful
Cel care este al lui Hristos,
Pentru Hristos moare.
Sfîntul Iustin, apărătorul adevărului,
Puterea lui Hristos a recunoscut-o
Şi în scris a mărturisit-o.
El fără teamă tot imperiul l-a cutreierat
Apărîndu-i pe drepţi, pe păgâni înfierîndu-i.
El cu adevărul a strălucit în întreaga lume.
El din cetate păgînească era,
Chiar din cetatea celor zece leproşi
Vindecaţi de Hristos Domnul,
Leproşi pe care El, Mîntuitorul, i-a vindecat doar cu cuvîntul.
Acum a lui Iustin lepra minciunii
Vindecatu-s-a desăvîrşit
Prin puterea credinţei lui în Hristos.
El pe creştini i-a apărat ca un tată.
El nebunia păgînă puternic o a vădit.
Împăraţilor el le-a grăit adevărul,
El sfeşnic luminos a fost, pînă ce flacăra l-a mistuit,
Pînă ce vicleanul confrate
Trupul i l-a ucis.
Dar îngerii sufletul lui
Purtatu-l-au la ceruri,
În Raiul de unde ca un soare străluce, întocmai ca şi-a lui Apologie,
Proslăvind pînă azi numele lui Iustin,
Și învăţînd lumea ce înseamnă adevărul.
Sinaxar 1 Iunie
În ziua întâi, pomenirea Sfântului Mucenic Iustin Filozoful.
Sfântul
Iustin Martirul şi Filosoful s-a născut către anul 114 în Sichem, un
vechi oraş al Samariei, din părinţi greci păgâni. A trăit pe vremea
împăraţilor Antonin cel Pios (138-161) şi Marcus Aurelius (161-180), şi
s-a numit "filosof" fiindcă din copilărie s-a osârduit cu studiul
filosofiei păgâne, iar mai apoi cu cel al filosofiei Adevărului,
învăţătura lui Hristos.În jurul vârstei de 30 de ani Iustin a primit sfântul botez (între anii 133 şi 137) şi apoi a deschis o şcoală de filosofie creştină. Deci mergând la Roma în anul 155, a dat mai sus zisului împărat Antonin o apologie în scris împotriva rătăcirii idolilor, şi dezvinovăţitoare pentru credinţa în Hristos, cu care pe una, adică credinţa creştinilor, o adeverea şi o întărea, iar pe cealaltă, adică înşelăciunea idolească, o supunea cu dovediri din Scripturi.
Mai târziu, în anul 161, puţin după urcarea pe tron a împăratului Marcus Aurelius, el a scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman.
Deci, fiind zavistuit de Crescent filozoful, a fost omorât cu vicleşug, chinuit fiind mai înainte cu multe chinuri.
Acesta pentru viaţa lui curată şi fără prihană, ajungând la fapta bună cea desăvârşită, şi ajungând plin de toată înţelepciunea, şi dumnezeiască şi omenească, a lăsat pentru toţi credincioşii scrieri pline de toată înţelepciunea şi folosul care dau mare cunoştinţă celor ce le citesc.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Iust, Iustin, Hariton, Harita fecioara, Evelpist, Ierax, Peon şi Valerian.
Aceşti sfinţi s-au nevoit la Roma, stând înaintea lui Rustic
eparhul, şi după multe chinuri li s-au tăiat capetele. Însă se spune că
mai înainte de taiere, a zis Sfântului Iustin eparhul: "Voi credeţi,
că dacă veţi fi omorâţi va veţi sui la ceruri, şi veţi lua vreun bine?"
Iar el zise: "Nu ni se pare, ci suntem adeveriţi, cum că îndată ne vor
primi bune răsplătiri şi desfătată primire". Şi aşa li s-au tăiat
capetele.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Firm.
Acesta a fost în zilele lui Maximian şi pentru credinţa în
Hristos a fost prins şi adus către Magon ighemonul, şi neplecându-se a
aduce jertfă la idoli, a fost dezbrăcat şi bătut cu vine, după aceea a
fost spânzurat, chinuit în multe feluri, iar la sfârşit i-au tăiat
capul, şi aşa a luat cununa luptelor sale.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Tespesie.
Acesta a fost în zilele împăratului Alexandru Sever şi pentru
mărturisirea în Hristos a fost prins de Simpliciu, guvernatorul
Capadociei, pentru că era şi el din Capadocia, şi adus în capiştea
idolilor, ca să facă jertfă la idoli. Dar nevrând el să facă aceasta,
ci mai vârtos batjocorind idolii, a fost chinuit mult în multe feluri.
Apoi a fost adus iarăşi în capiştea idolilor, unde aduceau elinii
jertfe, şi apropiindu-se, a surpat jos jertfelnicul cel idolesc. Şi
îndată a fost băgat într-o tigaie înfierbântată la foc plină de
untdelemn, de smoală şi de seu, şi stând în ea două zile, a ieşit
sănătos şi pe mulţi necredincioşi i-a întors la credinţa lui Hristos,
pentru mărimea minunii. Şi mai pe urmă l-au scos din cetate şi i s-a
tăiat capul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Nimeni pe pămînt nu L-au calomniat cu mai multă neruşinare pe Stăpînul Hristos decît evreii. Talmudul lor colcăie de răutate şi otravă la adresa Domnului.
Dar toate acele calomnii sînt respinse
chiar de cel mai proeminent istoric al evreilor, losif Flaviu, un rabin
şi un învăţat care a trăit la sfîrşitul veacului întîi după Hristos.
Iosif scrie:
«În acel timp trăia Hristos, un bărbat înţelept, dacă ne este legiuit a-L numi fiinţă omenească; căci El lucra minuni colosale, şi era învăţător celor care iubeau să primească învăţătură. El a atras la Sine pe mulţi dintre evrei, dar şi pe mulţi dintre neamuri. El a fost Hristosul. Iar cînd Pilat, din pricina învinuirilor aduse de bătrînii poporului nostru, a fost nevoit să-L condamne la răstignire, mulţi dintre cei care L-au iubit de la început nu L-au părăsit nici pînă în ultima clipă. El S-a înfăţişat a treia zi înaintea lor înviat în carne şi oase, aşa cum au prorocit prorocii noştri din vechime, care de asemenea multe alte lucruri despre El au prorocit. Iar secta creştinilor, care se numeşte astfel după Numele Lui, există pînă în ziua de astăzi. »
Iată cum a
scris un bărbat evreu care nu a crezut în Hristos, dar a fost în schimb
un intelectual şi un învăţat neaservit prejudcăţilor şi răutăţii.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata vindecare a soacrei lui Petru:
- La cum Domnul a luat-o de mînă pe femeia cuprinsă de figuri, iar frigurile au lăsat-o, şi femeia s-a ridicat şi le-a slujit celor din casă;
- La cum Domnul poate să mă vindece chiar şi pe mine de frigurile patimilor, astfel încît să mă pot ridica şi eu imediat şi să-I slujesc Lui din tot duhul meu.
Predică
Despre care este începutul înţelepciunii – „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pildele lui Solomon 1:7).
De ar şti cineva numărul întreg al stelelor de pe cer, şi numele toate ale peştilor din mare, şi numărul fierlor de iarbă din cîmpii şi obiceiurile toate ale tuturor fiarelor pădurii, dar nu ar avea frica de Dumnezeu, atunci cunoaşterea lui ar fi asemenea apei dintr-un ciur.
Iar cunoaşterea aceasta 1-ar face pe acel om mai laş şi mai înspăimîntat în faţa morţii decît cel mai ignorant dintre oameni.
De ar putea cineva să ghicească toate gîndurile oamenilor şi să prezică soarta omenirii şi să dea pefaţă toate tainele pe care pămîntul le ascunde în măruntaiele lui, dar nu ar avea frica de Dumnezeu, atunci cunoaşterea lui ar fi precum laptele vărsat într-un vas spurcat, pe care nimeni nu-1 poate bea.
Iar în ceasul morţii lui, înţelepciunea
unui astfel de om nu ar străluci nici măcar cît un cărbune aprins fără
flacără, ci i-ar face noaptea morţii lui încă şi mai întunecoasă. Frica
de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Căci cum ar putea vreodată
sfirşi bine cel care nici nu a început vreodată bine? Căci oricine a
luat-o din capul locului pe o cărare greşită trebuie mai întîi să se
întoarcă înapoi de unde a pornit, şi să păşească din nou, dar pe cărarea
dreaptă. Cel care nu are frica de Dumnezeu nu poate avea dragoste faţă
de Dumnezeu. Dar ce spunem noi? Mai bine să zicem că cel care nu are
frică de Dumnezeu nu poate avea nici credinţă în Dumnezeu. Cei mai mari
nevoitori, cei care îşi omorau patimile şi care trăiau în înfrînare zi
şi noapte timp de cîte patruzeci şi cincizeci de ani, erau pînă la
moarte plini de frica de Dumnezeu, şi aceştia, cei mai sfinţi dintre
oamenii muritori, strigau din adîncul sufletului lor în ceasul morţii:
«Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!».
Frica de Dumnezeu este sarea oricărei evlavii.
Dacă nu avem sarea aceasta, atunci toată evlavia noastră este tară vlagă şi insipidă.
Frica de Dumnezeu încinge mijloacele noastre, înfrânează stomacurile noastre, ne face inima să fie mereu trează, ne disciplinează mintea, şi ne biciuieşte mereu voinţa.
Căci unde s-ar mai afla pocăinţa fără
frica de Dumnezeu? Unde smerenia? Unde înfrînarea? Unde curăţia? Unde
răbdarea? Unde slujirea aproapelui şi ascultarea? O, fraţilor, să
îmbrăţişăm şi noi acest cuvînt al sfîntului adevăr: „Frica de Dumnezeu
este începutul înţelepciunii”.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
sădeşte frica Ta în inimile noastre. Căci noi pre Tine Te slăvim şi Ţie
îţi mulţumim în veci, Amin!
