• Pomenirea Sfântului, dreptului şi mult-pătimitorului Prooroc Iov
Sfîntul şi dreptul Iov era din fiii lui
Isav, a cincea generaţie după Avraam. El a trăit la marginea dintre
Arabia şi Idumeea, cu aproape două mii de ani înainte de Mîntuitorul
Hristos. Numele tatălui lui era Zaret, iar al maicii sale Vosora. Numele lui mai întreg era însă lovav. Iov a fost un bărbat cinstit, drept şi temător de Dumnezeu, şi de asemenea foarte bogat. În
anul al şaptezeci şi nouălea al vieţii sale Dumnezeu a îngăduit să cadă
asupra lui cumplite ispite aduse de Satan, aşa cum ni se spune în
amănunţime în Cartea Iov din Sfîntă Scriptură a Vechiului Testament. Intr-o
singură zi, Iov şi-a pierdut toată uriaşa sa avere, şi în aceeaşi zi
iau murit toţi fiii şi fiicele. După aceea el însuşi a căzut în nişte
boli cumplite, trupul lui prefacîndu-se tot într-o rană din cap pînă în
picioare. El, odinioară cetăţeanul cel slăvit, zăcea acum pe
grămada de gunoi din afara cetăţii, curăţinduşi cu un beţigaş puroiul ce
supura mereu din ranele lui. Dar Iov nu a
murmurat împotriva lui Dumnezeu, nu a păcătuit nici cu inima şi nici cu
buzele sale, ci a îndurat tot chinul cu răbdare pînă la sfîrşit. De
aceea i-a răsplătit lui Dumnezeu dar peste dar, căci i-a întors deplin
sănătatea, şi i-a dat bogăţii încă şi mai mari decît avusese înainte,
dăruindu-i chiar să i se nască alţi şapte fii şi trei fiice, adică tot
atîţia copii cîţi îi muriseră. Sfîntul şi dreptul Iov a trăit
încă 170 după această mare încercare, ajungînd pînă la vîrsta de 248 de
ani. In toţi anii vieţii lui pe pămînt dreptul Iov a adus neîncetată
slavă lui Dumnezeu. Sfîntul şi Dreptul
Proroc Iov este socotit de toată creştinătatea a fi ca pilda omenească
supremă de suferinţă şi răbdare în încercările de Dumnezeu trimise sau
îngăduite asupra oamenilor. Chinurile Dreptului Iov prefigurează Patima Mîntuitorului.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Varvar
Acest Varvar a fost soldat în armata
romană, în vremea lui Iulian Apostatul. Cînd Bacchus, comandantul
împăratului, a pornit cu armata romană împotriva francilor, în ea se
afla şi acest soldat Varvar, care în ascuns era creştin, în bătălie, din
armata francilor s-a ridicat un oarcare viteaz, asemenea lui Goliat cel
din vechime, care ia provocat pe romani să scoată şi ei un viteaz de al
lor cu care acesta să lupte şi, învingînd unul, să se pună astfel capăt
bătăliei. Comandantul Bacchus 1-a ales pe Varvar. Varvar a făcut rugăciune fierbinte în inimă către Domnul Dumnezeu, a ieşit, şi 1-a răpus pe uriaş.
De aceea armata francă, care nu se aştepta la înfrîngere, s-a
înspăimîntat şi s-a risipit, fugind în dezordine. Comandantul apoi a
poruncit pregătirea unei sărbători mari, şi de asemenea aducerea de
jertfe idolilor. Dar în timpul aducerii acestor necurate jertfe, Bacchus
a aflat că Varvar se ţine departe. Fiind întrebat de ce, Varvar a
declarat, pentru că este creştin. Comandantul a adus toate acestea la
cunoştinţa împăratului, iar împăratul a trimis poruncă ca Varvar să fie
dat la chinurile cele cumplite. Varvar le-a îndurat pe toate cu o vitejie nemaiîntîlnită, şi cu o linişte mai presus de înţelegere.
In timpul torturilor lui s-au făcut minuni mari, şi mulţi ostaşi care
au fost martori la ele au trecut la credinţa creştină. Printre ei s-a
numărat însuşi comandantul Bacchus, cu Callimachus şi cu Dionisie. Toţi
trei aceştia au fost decapitaţi pentru Numele lui Hristos, iar după ei a
fost omorît şi Varvar, tot prin decapitare, la anul 362. Sufletele lor
s-au înălţat la ceruri şi s-au sălăşluit la curţile cele veşnice ale lui
Hristos, împăratul Nemuririi.
• Pomenirea Sfântului Varvar tâlharul
După ce a
comis nenumărate nelegiuiri şi crime Varvar acesta a venit întru
pocăinţă cu plîns mult, şi în primii trei ani ai pocăinţei sale şi-a
luat asupra sa să meargă numai pe brînci, în patru labe, şi să mănînce
cu cîinii. Apoi, în următorii doisprezece ani el şi-a luată
asupră-şi să vieţuiască singur în adîncul pădurii gol de haine, fără
acoperiş şi fără nici o hrană, afară de iarbă şi frunze. Sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu i-au vestit atunci că iertate au fost păcatele lui în ceruri.
Unii neguţători, călătorind prin acea pădure, 1-au văzut pe Varvar de
departe, şi crezînd că este animal, iar nu om, 1-au săgetat cu arcul.
Murind, Varvar i-a rugat mult să vestească primului preot al lui
Dumnezeu ce le va ieşi în cale, cele despre el. Preotul a sosit şi 1-a
îngropat pe Varvar cu cinste. Din trupul lui a început să curgă mir binemiresmat, care vindeca felurite boli şi dureri ale oamenilor.
Sinaxar 6 Mai
În această lună, în ziua a şasea, pomenirea sfântului şi dreptului şi mult-pătimitorulul prooroc Iov.
Acesta
era din ţara Avsitidei, din hotarele Idumeii şi Arabiei, fiu din fiii
lui Isav, de era el al cincilea de la Avraam. Pe tatăl său îl chema
Zaret şi pe mama sa, Vosora. Însă mai înainte se numea Iovav, şi a
proorocit patruzeci şi cinci de ani şi a apucat înainte de venirea lui
Hristos o mie nouă sute douăzeci şi cinci de ani. Pe acesta l-a ispitit diavolul, pentru că îl declarase Domnul drept şi fără prihană şi întrecând pe toţi cei de pe pământ. Şi despuindu-l diavolul de toată averea lui şi chinuindu-l cu îngrozitoare şi nemângâiate răni, a fugit diavolul de la dânsul ruşinat, pentru că dreptul s-a arătat neînduplecat şi neîntors la pornirile pe care i le însufla diavolul. Pe acesta, la sfârşitul nevoinţelor sale, l-a mărturisit de sus Dumnezeu şi i-a întors îndoit toate câte îi fuseseră luate, precum arată cu amănuntul istoria lui. Şi a trăit după această încercare o sută şaptezeci de ani, de s-a făcut toată vremea vieţii lui două sute patruzeci şi opt de ani.
Tot în această zi, pomenirea cuvioşilor Mamant, şi Ilarion, care cu pace s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Dimitrion, care, fiind săgetat, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Danax, Mesir şi Terinos, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Donat, care, fiind săgetat, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Varvar (Barbar).
Sfântul Mucenic Varvar, un fost tâlhar din Grecia, a
comis multa vreme furturi, santaje si crime. Dar Dumnezeu, care nu
doreste moartea pacatosului, l-a intors la pocainta. Odata, in timp
ce-si admira prada stand intr-o pestera, harul divin i-a atins inima,
îndreptându-i gândurile spre moartea de care nu putem fugi si spre
infricosatoarea judecata. Gandindu-se la multimea de fapte rele pe care
le-a adunat s-a întristat si s-a hotarat sa puna început bun, spunând:
"Hristos nu a respins rugaciunea tâlharului care era pe cruce langa EL;
ma rog sa nu ma piarda nici pe mine in mila lui fara margini" Varvar si-a lasat toate bunurile in pestera si a mers spre cea mai apropiata biserica. Acolo si-a dezvaluit toate pacatele preotului si a cerut iertare de relele facute. Preotul l-a primit in casa sa iar Sf. Varvar s-a pus pe coate si genunchi, deplasandu-se ca un animal in patru labe, pentru ca nu se credea vrednic sa fie numit om. In gospodaria preotului el a trait cu vitele, mâncând cu acestea si considerandu-se cel mai rau dintre toate creaturile. Dupa ce a primit iertare de pacatele sale, Sf. Varvar a plecat in padure unde a trait timp de 12 ani, gol, fara imbracaminte, suferind de frig si caldura. Corpul lui s-a innegrit de tot de murdarie si de arderea soarelui.
In cele din urma, Sf. Varvar a primit un semn de sus ca a primit iertare si ca va muri ca mucenic. Intr-o zi au venit niste negustori acolo unde se nevoia Sf. Varvar. Acestia vazand ceva ca se misca in iarba deasa din fata lor, au slobozit mai multe sageti in acea directie gandind ca e vorba de vreun animal. Ajungand mai aproape s-au ingrozit cand au vazut ca au ranit mortal o fiinta umana. Sf. Varvar i-a rugat sa nu-l planga si dupa ce le-a povestit cine este, i-a rugat pe acestia sa mearga la casa preotului unde a locuit el si sa-i spuna ce s-a intamplat.
Apoi Sf. Varvar si-a lasat duhul in grija lui Dumnezeu. Preotul care l-a spovedit pe fostul tâlhar, i-a gasit corpul neinsufletit care stralucea cu o lumina dumnezeiasca si l-a ingropat in locul in care a fost ucis. Dupa aceea, a inceput sa curga mir din mormantul sfantului, care a vindecat multe boli grele. Moastele sale sunt la Manastirea Kellios din Thesalia, langa orasul Larissa.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Dreptul Iov, multpătimitorul rob al Domnului
Să-mi spui mie, frate, cîtă suferinţă poţi îndura,
Iar eu te voi înştiinţa în ce măsură eşti om adevărat.
Pe Dreptul Iov, bogat şi plin de slavă,
Satan l-a aruncat pe o grămadă de gunoi,
Acoperindu-l cu bube din cap pînă-n picioare.
El cumplită privelişte era şi clinilor şi oamenilor.
Toate avuţiile lui într-o singură zi au pierit,
Afară de a sa credinţă şi răbdare.
Cu aste două arme însă
El cu adevărat pe hidosul Satan l-a nimicit.
Dumnezeu din cer a privit la inegala bătălie,
Iar la urmă celui drept victoria i-a dăruit.
Cu victoria El i-a dăruit şi toate celelalte
Multe bogăţii mai întîi pierdute,
Şi din belşug i-a dăruit,
Pe invidiosul Satan crăpîndu-l astfel desăvîrşit.
Avea sapte feciori si trei fete. Acea dobitoace si slugi nenumarate. Si el era preotul casei, aducand jertfe in fiecare zi, cerand mila lui Dumnezeu si iertarea pacatelor. Numele lui era cunoscut si era cinstit in patria sa. Era cel mai mare in poporul sau si se bucura in pace de fericirea sa.
Dar diavolul, care cunostea dreptatea lui Iov, a cerut lui Dumnezeu voie, ca Iov sa fie pus la incercare. Si Dumnezeu a ingaduit lui satan sa loveasca pe Iov in averea sa si in copiii lui. Numai asupra lui sa nu-si intinda mana. Si Iov a primit fara cuvant de hula, ca Dumnezeu sa-i ia, ceea ce i s-a dat si a zis: "Gol am iesit din pantecele maicii mele si gol ma voi intoarce in pamant. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvantat." (Iov, 1, 21). Dar satan a cerut voie si suferinta lui Iov a mers mai departe; a fost lovit, in tot trupul lui, cu lepra, din talpi si pana in crestet si zacea pe gunoi, scarpinandu-si bubele cu un ciob. Iar Iov n-a cartit si se impotrivea femeii lui, care-l sfatuia sa blesteme pe Dumnezeu si sa moara si ii zicea ei: "Vorbesti cum ar vorbi una din femeile nebune. Ce? Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi, oare, si pe cele rele?" (Iov, 2, 10). Si atunci au venit trei prieteni, ca sa-l planga. Si se intrebau, ce rost are suferinta lui Iov.
Toti trei socoteau, dupa invatatura veche, ca omul sufera pentru ca a pacatuit Inaintea lui Dumnezeu, ziceau ei, nici un om nu este drept, iar suferintele lui Iov este o pedeapsa pentru pacatele lui. Iar Iov se framanta, aparandu-se ca este drept, si nu intelegea de ce este nedrept.
Un al patrulea prieten, Elihu, a venit spunand ca, la Iov, suferinta este si o pedeapsa pentru trufia lui, de a se crede drept. Ca suferinta este o incercare, ingaduita de Dumnezeu, pentru binecuvantatele pricini, necunoscute noua. Iar, la randul sau, omul n-are dreptul sa ceara socoteala lui Dumnezeu cel intelept si atotputernic.
Intr-un cuvant, invatatura cartii Iov este ca omul trebuie, necontenit, sa se supuna lui Dumnezeu, chiar cand mintea lui nu ramane deplin impacata. Tainele lui Dumnezeu sunt prea mari, ca sa le putem cuprinde, cum zice Proorocul: "Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre" (Isaia, 55, 8).
Iov a inteles acest lucru si s-a smerit, cunoscandu-si indrazneala sa: "Am vorbit fara sa inteleg, zice el, de lucruri prea minunate pentru mine si nu stiam" (Iov 42, 3).
Abia Noul Testament avea sa ne dea raspunsul cel mai adanc, despre rostul suferintei in lume, si anume ca suferinta unui drept avea sa mantuiasca lumea de pacate, odata pentru totdeauna; adica suferinta mantuitoare a Domnului Hristos si a celor ce cred in El.
Si Dumnezeu l-a iertat pe Iov si i-a intors toate cate i s-au luat. Iar el a trait, dupa aceea, inca o suta patruzeci de ani, vazand pe fiii fiilor sai, pana la a patra semintie, si s-a sfarsit la adanci batraneti, incarcat de zile.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Varvar, care a fost mai inainte talhar si, prin mare pocainta, a placut lui Dumnezeu..
Aceasta zicand-o intru sine, s-a sculat si n-a spus nimic insotitorilor sai, ci, luandu-si sabia sa pe sub haina si lasand toate, s-a dus noaptea in satul cel mai apropiat, in care era o biserica. Si a intrat in acea biserica, la vremea cantarii Utreniei, iar, dupa Utrenie, a cazut la picioarele preotului cu lacrimi, zicand: "Parinte sfinte, pe mine pacatosul cel pierdut, care am venit la sfintia ta, nu ma lepada, ca voiesc sa ma pocaiesc de toate rautatile cele facute de mine." Iar preotul, ridicandu-l pe el de la pamant, l-a dus la Sfantul altar si i-a zis: "Spune, fiule, inaintea lui Dumnezeu cele facute de tine, iar eu, smeritul, martor vor fi marturisirii si pocaintei tale." Si a zis cel ce se pocaia: "Eu parinte, sunt Varvar talharul, de care si tu, precum mi se pare, ai auzit. Ca m-am umplut de multe pacate, de necuratii trupesti, de jefuiri si de ucideri, pentru ca am ucis ca la trei sute de suflete, intre acestea inca si pe doi preoti i-am pierdut cu sabia, fiindca nu voiau sa ma primeasca pe mine la pocainta. Si acum, tu, parinte, daca stii ca ma va primi Dumnezeu pe mine, cel ce ma pocaiesc, apoi leaga-mi ranile mele, cu dumnezeiestile porunci, precum voiesti. Iar de nu, luand aceasta sabie a mea, porunceste sa ma ucida cineva cu ea." Iar preotul i-a zis lui: "Fiule, nu este pacat, care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu, daca nu deznadajduiesti, ci, sa mergi la casa mea si ce-ti va porunci tie, tu sa implinesti cu fapta."
Deci, iesind din biserica, preotul a luat aminte si a vazut pe Varvar tarandu-se pe coate si in genunchi dupa dansul si a zis catre el: "De ce faci aceasta, fiule?" Zis-a Varvar: "Parinte, m-am aruncat la pamant, inaintea Domnului Dumnezeului meu, impreuna cu pacatele mele, si nu ma voi ridica de la pamant, pana ce nu mi se vor ierta mie toate faptele cele rele." Zis-a lui preotul: "Fiule, te fagaduiesti, de buna voie, lui Dumnezeu, la aceasta? Atunci pazeste fagaduiala si se vor ierta tie toate." Iar, dupa ce au mers acasa, iarasi, a zis catre dansul preotul: "Iata, fiule, copiii mei si slugile mele si dobitoacele si cainii. Cu care voiesti sa fii asemenea, ca impreuna cu aceia sa primesti hrana?" Zis-a Varvar: "Eu, parinte, gandesc ca nici cu cainii nu sunt asemenea, insa, pentru nevoia cea trupeasca, ca unul ce are trebuinta de hrana, cu cainii sa ma randuiesti, sa gust hrana si afara sa petrec, fara de acoperamant, in toate zilele si noptile." Zis-a preotul: "Fa, dar, asa, fiule, precum graiesti inaintea lui Dumnezeu si sa nadajduiesti in milostivirea lui cea mare." Si a petrecut asa Varvar, la preotul acela, trei ani, ca animalul cel cu patru picioare, pe coate si in genunchi tarandu-se, si nici nu se scula de la pamant, nevrednic socotindu-se a fi impreuna cu oamenii, ci, impreuna cu animalele si cu cainii manca si cu ei afara salasuia, ziua si noaptea.
Iar, dupa al treilea an, a zis catre dansul preotul: "De acum, fiule, sa incetezi a te hrani cu cainii, pentru ca s-a milostivit spre tine Domnul." Si a zis Varvar: "Vreau inca sa pasc, ca animalele." Si a zis catre dansul preotul: "Fiule, Dumnezeu vede si aceasta fagaduinta a ta, pe care o faci Lui, din smerenia ta, vrand sa patimesti, asa, pentru pacatele tale." Si a iesit Varvar cu animalele afara din sat cu verdeturi crude hranindu-se. Si, ajungand la o dumbrava, a petrecut acolo doisprezece ani, gol cu trupul, nici o zdreanta avand pe dansul, si s-a facut trupul lui ca scoarta finicului, arzandu-se de zaduful soarelui, crapandu-se de ger, si innegrindu-se ca si carbunele; si s-a facut fericitul Varvar mucenic de buna voie. Iar, dupa ce s-au implinit cei doisprezece ani ai patimirii lui in pustie, i s-a facut lui instiintare, prin dumnezeiasca descoperire, de iertarea pacatelor lui, si ca isi va sfarsi, muceniceste, prin sange, nevointa pocaintei lui.
Deci, umbland el odata prin dumbrava, s-a apropiat de un drum, unde oprisera niste negutatori. Aceia, socotind ca se apropie vreo fiara, nestiind ce era in iarba inalta, au luat arcurile lor cele incordate si au tras intr-insul, lovindu-l cu trei sageti. Iar, dupa ce s-au apropiat de el, au vazut pe omul cel sagetat de dansii si s-au inspaimantat. Iar el, indemnadu-i sa nu se teama, nici sa se necajeasca, le-a spus toate despre sine si le-a poruncit sa spuna, despre sfarsitul lui, preotului din satul acela. Aceasta zicand-o, si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu.
Si, preotul instiintandu-se de aceasta, de acei negutatori, a mers acolo si a vazut trupul fericitului Varvar stralucind ca o lumina, si, facand tanguirea cea obisnuita deasupra mortului, l-a ingropat pe el, acolo, in acelasi loc, unde a fost ucis. Dupa aceea, au inceput a se face la mormantul lui tamaduiri de toate neputintele. Iar, dupa cativa ani, adunandu-se poporul cu preotul, au descoperit mormantul si au aflat trupul Sfantului nu numai nestricat, ci, si mir de tamaduiri izvorand. Si, minunandu-se, au preaslavit pe Dumnezeu si au adus acele cinstite moaste ale Sfantului Varvar, cu mare cinste, in satul lor si in biserica l-au pus, mirandu-se de minunata lui iubire de oameni si milostivire a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, se cuvine cinste si slava in veci. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric..
Si acestea, zicea el, imi aducea vrajmasul, ca sa nu ma arat doctorului si sa ma vindec. Iar batranul cunostea ca am ganduri, dar nu ma vadea, asteptand ca, eu insumi sa i le descopar. Ma invata despre viata cea dreapta si, apoi, ma slobozea. Iar, mai pe urma, plangand, am zis catre mine: Pana cand ticalosule suflet, nu vrei sa te tamaduiesti? Altii vin de departe la batran si iau lecuire, iar tu nu te rusinezi, ca, avand doctorul aproape, nu vii sa te tamaduiesti. Si, aprinzandu-ma cu inima, m-am sculat, si mi-am zis: Daca voi merge la batranul si nu voi afla pe nimeni la dansul, atunci voi cunoaste ca este voia lui Dumnezeu sa-mi marturisesc gandurile. Si, mergand acolo, n-am aflat pe nimeni la batran.
Deci, batranul ma invata, dupa obicei, despre mantuirea sufletului si cum ar putea cineva sa se curateasca de cugetele cele spurcate. Iar eu, iarasi rusinandu-ma si nemarturisindu-ma, voiam sa plec. Si, sculandu-ma, batranul a facut rugaciune si ma petrecea, mergand, inaintea mea, pana la usa de afara. Iar eu eram muncit de ganduri, daca sa spun batranului sau sa nu spun si incet mergeam dupa dansul. Iar batranul, intorcandu-se si vazandu-ma muncit de ganduri, m-a lovit in piept incetisor si mi-a zis: Ce ai? Om sunt si eu. Si daca mi-a zis batranul acest cuvant, am inteles ca mi-a deschis inima mea si am cazut la picioarele lui, rugandu-l pe el, cu lacrimi, si zicand: Miluieste-ma! Iar el mi-a zis: Ce ai? Si i-am zis lui: Nu stii ce am? Si mi-a zis: Tu trebuie sa spui ce ai. Iar eu, cu mare rusine, abia mi-am marturisit patima mea. Si mi-a zis: Dar, de ce atata vreme te-ai rusinat a o spune? Au nu sunt si eu om? Insa, voiesti sa-ti spun si eu ceea ce stiu? Au nu sunt acum trei ani de cand ai aceste ganduri si, venind aci, nu le marturisesti? Iar eu, marturisind si cazand si rugandu-ma, i-am grait lui: Miluieste-ma, pentru Dumnezeu, si ma invata ce sa fac. Si mi-a zis: Du-te si nu te lenevi in rugaciunea ta si nu cleveti pe nimeni. Iar eu, mergand la chilia mea si, nelenevindu-ma in rugaciune, cu darul lui Hristos si cu rugaciunile batranului, n-am mai fost suparat de patima aceea.
Deci, trecand un an, mi-a venit un gand ca acesta: Nu cumva te-a miluit Dumnezeu pentru mila Sa, iar nu pentru batran? Si aceasta venindu-mi in minte, am mers la dansul, vrand a-l ispiti pe el si, luandu-l deoparte, i-am facut metanie, zicand: Roaga-te pentru mine, parinte, pentru gandul meu, pe care ti l-am marturisit mai inainte. Iar el m-a lasat zacand, la picioarele lui. Si, tacand putin, mi-a zis: Scoala, ai credinta in mine. Iar eu, acestea auzind, voiam sa ma inghita pamantul de rusine si, sculandu-ma, nu puteam cauta la fata batranului. Si, mirandu-ma si inspaimantandu-ma, am plecat la chilia mea." Iar staretul, spre incredintarea faptelor celor bune, si spre folosul nostru, ne-a spus noua aceasta: "Oarecand, doi frati, locuind aparte, mergeau unul catre altul. Si a zis unul dintr-insii celuilalt: Voiesc sa ma duc la ava Zinon si sa-i spun lui un gand. Si a zis celalalt: Si eu voiesc acelasi lucru. Deci, s-au dus amandoi si fiecare, si-a marturisit gandurile. Si unul, spunandu-le, a cazut inaintea batranului, rugandu-l pe el cu multe lacrimi, ca sa roage lui Dumnezeu, pentru dansul. Si batranul i-a zis lui: Mergi, nu te slavi pe tine si nu grai de rau pe cineva si nu te lenevi la rugaciunea ta. Si ducandu-se, fratele s-a vindecat. Iar celalalt, spunandu-si gandul sau catre staret, a grait, moale si cu nebagare de seama: Roaga-te pentru mine, dar n-a cerut cu deadinsul. Iar, dupa o vreme, s-a intamplat de s-au intalnit cei doi frati, unul cu altul. Si a zis unul dintr-insii: Cand ai mers catre staret, i-ai spus lui gandul, care ziceai ca vrei sa-l spui lui? Iar acela i-a zis: Da, i-am spus. A intrebat acela: Oare te-ai folosit, dupa ce i-ai spus? Raspuns-a fratele: Da, m-am folosit. Ca, pentru rugaciunile staretului, m-a vindecat Dumnezeu. Iar celalalt i-a zis: Eu, macar ca i-am spus gandurile mele, nu am simtit vreo usurare. Zis-a lui cel ce s-a folosit: Si cum te-ai rugat batranului? Raspuns-a acela: I-am zis lui: Roaga-te pentru mine, ca am acest gand. Iar el a zis: Eu, marturisindu-ma lui, i-am udat picioarele cu lacrimile mele, staruind, ca sa se roage lui Dumnezeu pentru mine. Si, prin rugaciunile lui, m-a vindecat Dumnezeu."
Iar aceasta ne-a povestit-o noua batranul staret, invatandu-ne ca se cade celui ce roaga pe vreunul din parinti, pentru ganduri, cu osteneala si din toata inima sa se roage, ca lui Dumnezeu, si, atunci, va dobandi cererea sa. Iar cel ce se marturiseste cu nebagare de seama, sau ispiteste, nu numai ca nu se foloseste, ci se si osandeste.
Cugetare
Avva Isaia zicea despre sine:
„Mă văd pe mine ca un cal ce umblă fără călăreţ. Oricine îl află, îl încalecă şi îl mînă unde pofteşte. Cînd descăleca unul şi pleacă, un altul vine şi face asemenea, şi tot aşa.”
Acest mare nevoitor, despre care toţi
spuneau cu uimire că a atins desăvîrşirea, grăia acestea despre sine ori
din marea smerenie, ori din aducerea amintea timpului din viaţa lui în
care fusese nedesăvîrşit.
Principalul este că aceste cuvinte sînt adevărate raportate la fiecare creştin care umblă, duhovniceşte vorbind, fără frîu şi la voia întîmplării. De îndată ce o patimă îl descăleca pe un astfel de om, o alta îi ia locul. De îndată ce vreuna îl plictiseşte şi îl oboseşte, lăsîndu-1 deznădăjduit, o alta îl încalecă cu speranţa deşartă că aceasta îi va aduce fericirea.
Un astfel de om duce lipsă de călăreţul
care să îl ducă pe calea cea dreaptă a adevăratei destinaţii, fără nici o
abatere la dreapta sau la stînga. Iar
călăreţul care trebuieşte unui astfel de „cal,” singurul prietenos şi
binevoitor ce trebuie întîmpinat cu bucurie nu este altul decît duhul
creştinesc cel sfînt şi puternic.
Luare aminte
Să luăm aminte la înălţarea la ceruri a Domnului nostru lisus Hristos:
- La cum mai întîi El a înviat cu trupul, iar apoi S-a şi înălţat cu trupul;
- La cum după moartea oamenilor drepţi mai întîi sufletele lor se înalţă la ceruri, cîtă vreme trupurile lor rămîn în pămînt şi aşteaptă învierea cea de obşte, prefacerea lor întru duhovniceşti cea de obşte, şi înălţarea cea de obşte.
Predică
Despre puterea pe care Dumnezeu a dat-o cuvintelor prorocilor
– „De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeul puterilor: ,«Pentru că voi
grăiţi asemenea vorbe, iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta, iar
pe poporul acesta îl voi face lemne şi-l va mistui focul acesta»”
(Ieremia 5: 14).
Vedeţi, fraţilor, că efectul cuvintelor lui Dumnezeu este diferit, în funcţie de cît de diferiţi sînt şi oamenii care îl ascultă. Cuvîntul lui Dumnezeu este ca focul de care se bucură omul cel ce a obosit de îngheţul şi frigul acestei lumi; dar cuvîntul lui Dumnezeu este şi ca focul cel care îl arde pre păcătosul care s-a prea încălzit de această lume stricăcioasă şi deşartă.
Sfinţii noştri Părinţi cei încercaţi
ne-au lăsat dovezi tari că numai Numele lui Hristos, Cel Care aduce
bucuria, puterea şi răcorirea credicioşilor, poate să ardă duhurile
necurate ca şi un foc viu.
Aşa stau lucrurile şi cu orice cuvînt rostit de Dumnezeu. Pentru unii el aduce alinare, pentru alţii, nervozitate; unora le potoleşte mînia, pe cînd altora le-o sporeşte; pe unii îi face să se umple de uimire plină de reverenţă, iar pe alţii de obrăznicie şi dispreţ.Celor sănătoşi cuvîntul lui Dumnezeu le este ca mierea; iar celor cu duh nesănătos, le este ca pelinul.
Dar de ce să fie făcuţi oamenii ca nişte
lemne pe care să le mistuie focul? Oare sînt oamenii vinovaţi dacă
bătrînii cei fără de Dumnezeu şi proorocii mincinoşi îi înşeală şi îi
duc la pierzare? Răspuns: cu adevărat, oamenii nu sînt la fel de
vinovaţi precum sînt bătrînii poporului şi proorocii, cu toate acestea
şi ei sînt vinovaţi într-o măsură nu mică. Căci poporul cel simplu nu
este niciodată lipsit de către Dumnezeu de lumina conştiinţei, de
putinţa de a distinge limpede între bine şi rău; această lumină vine la
popor prin intermediul propriei lor conştiinţe, şi prin predicarea
Cuvîntului lui Dumnezeu. Astfel, poporul are putinţa să vadă, şi să nu
urmeze cu orbire povăţuitorilor celor orbi, care îi duc pe cărări
străine, înstrăinîndu-i de Dumnezeu şi de Legea Lui.
Fraţilor, Dumnezeu drept este, El cunoaşte măsura greşelilor fiecăruia, El nu îngăduie ca cel ignorant şi foarte mic să ia aceeaşi pedeapsă ca cel foarte mare şi foarte învăţat.
O, Atotvăzătorule Sfinte Doamne, Cela
Ce cunoşti inimile şi rărunchii, ajută-ne nouă şi nu ne lăsa pe noi să
fim povăţuitori orbi altora, sau următori orbi orbilor, ci ne întăreşte
inimile ca, de sîntem povăţuitori sau povăţuiţi, doar Ţie şi numai Ţie
să-Ţi urmăm ca robi credincioşi pururea. Căci a Ta este slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
