Sf. Ierarh Atanasie al III-lea (Patelarie),
Patriarhul Constantinopolului (2 Mai) |
|
VIAŢA ŞI NEVOINŢELE
|
Personalitate
proeminentă a vieţii bisericeşti ortodoxe în secolul al XVII-lea,
mitropolit al Tesalonicului şi patriarh ecumenic în două rânduri, pentru
scurte perioade de timp, într-o vreme de mari încercări pentru credinţa
creştină, cinstit ca sfânt în Creta, locul naşterii sale, şi Ucraina,
locul adormirii sale, Sfântul Atanasie al III-lea al Constantinopolului
(1580-1654) a fost mai puţin cunoscut, până de curând, în România. Vreme
de mai bine de un deceniu, el a locuit, însă, la Galaţi, la Mănăstirea
„Sfântul Nicolae“, realizând, atât în timpul vieţii, cât mai ales după
mutarea sa la cele veşnice, o adevărată punte de legătură între
popoarele şi Bisericile de sorginte greacă, slavonă şi română. Ca
recunoaştere a rolului şi a locului său în istoria şi spiritualitatea
românească, Sfântul Sinod a hotărât, la propunerea Eparhiei Dunării de
Jos, ca Sfântul Atanasie să fie înscris, din anul 2008, şi în calendarul
Bisericii Ortodoxe Române.Sfântul Atanasie s-a născut în anul 1580 în insula Creta, într-o familie creştină şi cu bun nume. Tatăl său, Gheorghe Patelarie, era secretar al episcopului locului, iar mama sa - o evlavioasă creştină. Primind din pruncie o educaţie aleasă, viitorul ierarh, ce primise la botez numele de Alexie, s-a îndreptat încă din tinereţe spre studiul dumnezeieştilor scripturi şi spre viaţa duhovnicească profundă.
File de sinaxar.
După moartea tatălui său, Alexie renunţă la lume şi intră în viaţa călugărească, mai întâi la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din Sinai, unde este călugărit cu numele Atanasie, apoi la Mănăstirea „Sfântul Atanasie“ din Tesalonic, unde este hirotonit ieromonah, iar mai apoi în Muntele Athos, la Mănăstirile Esfigmenu şi Xeropotam. Pentru o vreme se va afla ca dascăl şi în Ţara Românească, unde traduce „Psaltirea“ în greaca populară.
Aflând de alesele sale calităţi teologice şi duhovniceşti, patriarhul Chiril Lucaris îl cheamă pe Sfântul Atanasie în Constantinopol la apărarea credinţei ortodoxe mult încercate, la acea vreme, de atacurile ereticilor şi ale necredincioşilor. În anul 1631, este ales mitropolit al Tesalonicului, iar trei ani mai târziu, pentru scurtă vreme, Sfântul Atanasie va ocupa şi scaunul patriarhal al Constantinopolului.
Silit fiind să-şi părăsească păstoriţii săi şi să ia calea pribegiei, sfântul primeşte sprijin şi găzduire la domnitorul Vasile Lupu al Moldovei, care îi îngăduie să se aşeze la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din oraşul Galaţi. Vreme de 12 ani, între 1642 şi 1654, cu o scurtă pauză în anul 1652, când este ales din nou patriarh ecumenic, Sfântul Atanasie va îmbogăţi spiritual zona Dunării de Jos, dar nu îşi va uita nici scaunul său mitropolitan, pentru care va solicita neîncetat ajutor material. Tocmai pentru acest scop, va întreprinde o lungă călătorie la Moscova, unde obţine de la ţarul Rusiei sprijin pentru eparhia sa, în grea suferinţă.
Pe drumul de întoarcere spre Galaţi, obosit de greutatea drumului, Sfântul Atanasie îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu la Lubni, în Ucraina de astăzi, după o viaţă întreagă dăruită slujirii pline de râvnă a Bisericii lui Hristos. La doar câţiva ani de la adormirea sa, este trecut în rândul sfinţilor, fiind prăznuit la 2 mai, la ziua Aducerii moaştelor Sfântului Atanasie cel Mare.
Sfintele moaşte ale Sfântului Atanasie al Constantinopolului, aflate la Harkov, în Ucraina, sunt de secole izvor de binecuvântare şi vindecare pentru credincioşi.
Moaştele Sfântului Atanasie la Galaţi.
Ca urmare a unei intense corespondenţe purtate începând cu anul 2003 între Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nicodim al Harkovului şi Bogoduhovului şi Preasfinţitul Episcop Casian, ierarhul ucrainean a răspuns cu bunăvoinţă solicitării chiriarhului Dunării de Jos şi a oferit în dar o frumoasă icoană a Sfântului Atanasie, care poartă încastrată şi o părticică din moaştele sfântului ierarh.
În luna octombrie a anului 2004, după 350 de ani de la mutarea la ceruri a sfântului, o delegaţie a Eparhiei Dunării de Jos a efectuat un pelerinaj la Harkov, de unde a adus la Galaţi sfintele moaşte mult aşteptate. Sfintele relicve au fost primite cu mare entuziasm la Catedrala episcopală, în ziua de 26 octombrie 2006, de ziua pomenirii Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir, de către Preasfinţitul Casian, înconjurat de preoţi, monahi, monahii, reprezentanţi ai autorităţilor locale, armatei şi numeroşi credincioşi.
În anul 2006, răspunzând invitaţiei Mitropolitului Harkovului, chiriarhul Dunării de Jos a efectuat o vizită în Ucraina, aducând la Galaţi un veşmânt al sfântului şi o nouă părticică din sfintele sale moaşte.
Cinstirea pe plan local şi naţional a Sfântului Atanasie.
Sfântul Atanasie a intrat, astfel, în calendarul spiritual al zonei Dunării de Jos. Sfintele sale moaşte sunt venerate an de an de mii de credincioşi, atât la ziua de prăznuire a sfântului, cât şi cu prilejul altor pelerinaje, procesiuni şi manifestări creştine. Biserica Mănăstirii „Sf. Nicolae“ din Galaţi, astăzi biserică parohială, a primit ca ocrotitor spiritual şi pe Sfântul Atanasie, iar, la iniţiativa Ierarhului locului, un nou locaş de cult, construit în cartierul Micro 18 din Galaţi, a fost închinat aceluiaşi mare ierarh şi sfânt al Bisericii Ortodoxe.
Toate aceste mărturii ale cinstirii pe plan local a Sfântului Atanasie s-au constituit ca argumente duhovniceşti şi misionare pentru aşezarea sfântului şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.
Ziua de prăznuire a Sfântului Atanasie.
În urma demersurilor făcute de Eparhia Dunării de Jos, care a înaintat, spre studiu, motivaţiile înscrierii sfântului în calendarul Bisericii noastre, însoţite de slujba, acatistul şi icoana acestuia, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa de lucru din 6 martie 2008, ca Sfântul Atanasie să fie cinstit şi în patria sa adoptivă de la gurile Dunării, cu zi de prăznuire la 2 mai.
Cu prilejul prăznuirii din acest an a Sfântului Atanasie, primul moment de acest gen după înscrierea sfântului în calendarul Bisericii noastre, Episcopia Dunării de Jos a organizat un program spiritual special dedicat evenimentului. Moaştele sfântului au fost conduse în procesiune şi cinstite de credincioşi la Catedrala episcopală, la Biserica „Sf. Nicolae“ şi la noua biserica închinată Sfântului Atanasie.
Prezentând evlavioşilor creştini importanţa spirituală a momentului, Preasfinţitul Episcop Casian a subliniat, printre altele: „A chema după mai bine de trei sute cincizeci de ani un sfânt în ajutor, a zidi biserici şi aşezăminte închinate lui, a întocmi sfinte slujbe şi a trăi cu credinţă prezenţa sfântului în mijlocul nostru, prin părticele din sfintele sale moaşte, acestea toate sunt acte spirituale de excepţională importanţă pentru viaţa duhovnicească a Dunării de Jos.
De aceea, în acest an în care numele Sfântului Atanasie a fost înscris şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ne rugăm lui Dumnezeu ca viaţa şi învăţătura acestui mare sfânt să ne fie şi nouă, celor de astăzi, o pildă vie de credinţă şi de slujire. Ne rugăm Sfântului Atanasie, ca aşa cum el a mărturisit, în necazuri şi încercări, pe Mântuitorul Hristos Înviat din morţi, să ne ajute şi pe noi să-L mărturisim prin faptele vieţii noastre şi prin curăţia sufletului nostru. Ne rugăm Sfântului Atanasie, ca aşa cum a povăţuit şi sprijinit pe creştinii din Tesalonic şi Constantionopol, pe monahii din Muntele Athos, pe românii de aici, de la gurile Dunării şi pe ortodocşii din părţile Ucrainei, prin sfintele sale moaşte, să ne unească şi pe noi, pe toţi, creştinii români, greci sau slavi de pretutindeni, în dragoste şi credinţă neşovăielnică, în bucuria Domnului şi în nădejdea vieţii veşnice.“
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Hesperus, Zoi, Chiriac şi Teodul
În timpul domniei împăratului Adrian,
care a fost între anii 117 şi 138 după Hristos, un păgîn pe nume
Catullus i-a cumpărat ca sclavi pe Hesperus, pe soţia lui Zoi, şi pe
fiii lor Chiriac şi Teodul. Cum ei erau
creştini neclintiţi în credinţă, ei nu voiau niciodată să guste nimic
din cele jertfite idolilor, iar cînd li se dădea mîncare din aceasta, ei
o aruncau cîinilor şi preferau să îndure de foame. Aflînd despre acestea, Catullus s-a umplut de furie şi a început să îi tortureze cu cruzime.
Mai întîi a luat la schingiuit copiii, dar aceştia au rămas neclintiţi
în credinţa lor cea de la minunaţii lor părinţi primită, şi ce e mai
mult, îl provocau chiar pe torţionar să îi supună la şi mai mari chinuri.
La sfîrşit toţi patru au fost aruncaţi într-un cuptor în care,
mulţumind Domnului, şi-au dat sufletele în mîna Lui. Trupurile lor au
rămas întregi, nearse de flăcările focului.
• Pomenirea Sfântului Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei
În această zi se pomeneşte mutarea
sfintelor moaşte de minuni făcătoare ale Sfîntului Atanasie, precum şi
minunile care au avut loc în această zi, la mutarea lor. Viaţa şi
faptele minunate ale acestui sfînt sînt pomenite în optsprezece zile ale
lunii ianuarie.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb
Aceştia au fost fiii marelui Cneaz
Vladimir, creştinătorul poporului rus: mai înainte de botezul lui, acest
mare cneaz a avut mai multe soţii şi mulţi copii de la ele. Boris şi
Gleb erau fraţi şi după mamă. Înainte de moartea lui Vladimir şi-a
împărţit statul între toţi fiii lui. Dar Sviatopolk, fiul cel mai mare,
Cneazul Kievului, voia pentru sine şi părţile desemnate de către tatăl
său pentru Boris şi Gleb. El de aceea a trimis nişte ucigaşi plătiţi
care să-i omoare pe Boris, care se afla într-un loc, şi pe Gleb, care se
afla într-un altul. Dar ambii fraţi erau
foarte credincioşi şi plăcuţi în toate cele lui Dumnezeu. Ei şi-au
întîmpinat moarte cu rugăciune, înălţîndu-şi inimile către El. Trupurile lor după moartea au rămas nestricate şi pline de bună mireasmă. Boris
şi Gleb au fost îngropaţi la Vişgorod unde, pînă în ziua de astăzi,
iese din ele o putere minunată care vindecă oamenii de multe boli şi
suferinţe.
• Pomenirea Sfântului Mihail [Boris], Ţarul Bulgarilor
Boris s-a născut şi a crescut în
păgînism, dar s-a botezat sub influenţa unchiului său Boian, şi a
surorii lui. La Sfîntul Botez el a primit numele de Mihail. Patriarhul
Fotie i-a trimis preoţi care încetul cu încetul au adus la Sfîntul Botez
tot poporul bulgar. Multe căpetenii bulgare s-au opus acestei noi
credinţe, dar noua credinţă a cucerit pînă la urmă poporul iar Crucea a
strălucit desupra turlelor multor biserici ridicate de piosul Ţar
Mihail. în mijlocul poporului bulgar, ca şi al celui sîrb, sfinta
credinţă creştină a fost mai cu seamă întărită de cei cinci următori,
cum erau numiţi cinci dintre ucenicii Sfinţilor Chiril şi Metodie, cei
care au adus şi au predicat pe Hristos şi creştinismul în limbile
popoarelor slave. La bătrîneţele sale,
Mihail s-a retras într-o mînăstire, unde a fost tuns în monahism. Cînd
fiul lui Vladimir a început să distrugă munca tatălui lui şi
să-i extermine pe creştini, Mihail a îmbrăcat din nou haina lui
militară, s-a încins cu paloşul şi 1-a dat la o parte pe Vladimir de pe
tron, instalîndu-1 ca Ţar în locul lui pe fiul lui mai mic, Simeon. După
aceea, Mihail s-a întors înapoi în mînăstirea lui, la nevoinţe, post şi
rugăciune, încheindu-şi viaţa pămîntească «în dreapta credinţă, în
dreapta mărturisire a Domnului nostru lisus Hristos, cu măreţie, evlavie
şi multă cinste», strămutîndu-se la locaşurile cele cereşti în ziua a doua a lunii mai, anul 906 după Hristos.
Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare în Constantinopol
Chipul cel viu şi fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat
spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfântul Atanasie cel Mare, avea patrie
cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt şi părinţi creştini
drept-credincioşi care vieţuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu
dânsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.
Pentru că, jucându-se cu alţi copii de o vârstă cu el pe malul
mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmând cu obiceiul copilăresc
acelor sfinţiţi slujitori ai lui Dumnezeu şi
asemănându-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dânsul l-au hirotonisit
episcop, iar el pe unii dintr-înşii i-a făcut prezbiteri, iar pe alţii
diaconi, şi aduceau la dânsul şi pe alţi copii elini, care erau încă
nebotezaţi. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicând asupra lor
cuvintele de la Taina Sfântului Botez, precum auzise de la prezbiterul
din biserică; apoi adăuga şi oarecare învăţătură pentru dânşii, pe cât
putea înţelegerea copilărească.
În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinţi
părintele nostru Alexandru; acesta din întâmplare privind de la un loc
înalt spre malul mării şi văzând jucăriile copilăreşti, se miră de cele
ce se făceau de dânşii; apoi văzând botezul ce se făcea de Atanasie,
îndată a poruncit ca să prindă pe toţi copiii cu episcopul lor şi să-i
aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca
copiii, întâi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe Atanasie
l-au pus episcop şi cum acela a botezat pe copiii cei elini. Iar
patriarhul, cercetându-i cu dinadinsul, se sârguia să ştie pe care i-a
botezat, cum îi întreba el înaintea botezului şi ce răspundeau aceia; şi
a cunoscut că se săvârşiseră toate după legea credinţei noastre. Deci,
sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit că bun Botezul copiilor
şi adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfântul mir.
După aceea, chemând pe părinţii lui Atanasie, l-a încredinţat lor,
că întru bună învăţătura cărţii crescându-şi copilul lor, să-l aducă
iarăşi la dânsul, şi mai ales la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, după ce
va creşte. Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu şi aşa
s-a şi făcut.
După ce Atanasie a învăţat carte din destul şi la toată filosofia
cea din afară s-a deprins, l-au dus părinţii la Preasfinţitul Patriarh
Alexandru, ca şi Ana pe Samuil, şi în dar l-au dăruit lui Dumnezeu.
Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care rânduiala s-a luptat cu
ereticii, din tinereţe, ca un viteaz ostaş, şi a răbdat multe de la
dânşii, încât nu se pot spune toate; dar nici nu se cade a trece sub
tăcere câteva nevoinţe mai alese şi fapte ale lui.
În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său,
care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicând că: "A fost o vreme, când Fiul
n-a fost şi cum că dintru fiinţă s-a făcut". Pentru care pricină s-a
adunat soborul cel dintâi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui
Constantin; la care a venit şi Sfântul Atanasie, fiind diacon atunci al
Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Şi ca un
fierbinte apărător al sfintei şi dreptei credinţe, Atanasie s-a nevoit
mult împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinţilor părinţi, care a
blestemat pe Arie şi l-a osândit.
Însă meşteşugareţul acela de eretic, deşi a fost biruit şi a fost
abia viu, dar nici aşa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici şi
prin cei de un gând cu el îşi vărsa veninul eresurilor sale
pretutindeni; căci având mulţi mijlocitori pentru sine la împărat şi,
mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alţi episcopi de acelaşi
eres, prin aceştia îşi mijlocea milă la marele Constantin, ca adică să
fie iertat de surghiun şi să se întoarcă în Alexandria. Pentru că
Eusebiu încredinţa pe împărat, cu înşelăciune, cum că Arie nu are nici o
învăţătură potrivnică, nici nu propovăduieşte ceva neunit cu Biserica,
ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi şi cum că cearta
este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru credinţă.
Împăratul fiind bun cu inima şi fără răutate, neştiind
meşteşugirile şi vicleşugurile lor cele eretice, a crezut minciuna şi a
poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor
dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie la locul său în
Alexandria.
Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obşte Biserica din
Alexandria. Greu lucru era acela şi dureros drept-credincioşilor, iar
mai ales Sfântului Atanasie, ca unui înarmat ostaş al lui Hristos şi
apărător tare al învăţăturilor celor drepte ale bunei credinţe, căci
acesta, şi cu limba cea de Dumnezeu înţelepţită şi cu mâna cea bine
scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale şi prin
propovăduire, văzând răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfinţitul său
arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătând că slăbiciunea
împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă crede pe Arie,
cel ce s-a lepădat de dreapta credinţă şi chiar de Dumnezeu; deci,
uitând împăratul că Arie este lepădat de toţi sfinţii părinţi, îl
primeşte şi îl lasă ca să tulbure învăţăturile părinţilor cele
neclătinate.
Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către
dânşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor,
de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul şi bunul
împărat nu slujind mâniei, nici pe arieni iubind, ci având râvna, deşi
nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă
inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci
cum putea fi erezia cu dreapta credinţă la un loc?
După aceasta, preasfinţitul Alexandru a răposat, iar după dânsul
Sfântul Atanasie a luat scaunul, alegându-se de toţi cei drept-
credincioşi cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci
semănătorii de neghină cei ascunşi, adică arienii, au tăcut până la o
vreme, nefăcând război pe faţă cu Atanasie. Apoi, îndemnându-i diavolul,
şi-au descoperit vicleşugul şi otrava răutăţii, care se încuibase
înăuntrul lor, de vreme ce Preasfinţitul Atanasie nu primea la
împărtăşire bisericească pe Arie cel fără de lege, deşi avea scrisori
împărăteşti ca să fie primit.
Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra
celui nevinovat şi a face zavistii cumplite, sîrguindu-se ca să-l
gonească nu numai de pe scaun, ci şi din cetate, pe cel ce era vrednic
de cereştile locuinţe. Dar el era nemişcat, cântând ca David: De s-ar
rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Iar începător al
sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai
numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios şi
vas al necurăţeniei.
Acela, cu cei de un gând cu sine, intrând la împăratul, şi găsind
vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun.
Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui
şi pe ceilalţi credincioşi, iar învăţătura lui Arie o va întări. Drept
aceea, a adus asupra dreptului clevetiri nedrepte şi a alcătuit pricini
mincinoase, precum ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a
cumpărat cu bani pe următorul eresului lui Meletie, adică pe Ision şi pe
Evdemon cel bogat în vicleşug, cum şi pe Calinic, prea renumitul în
răutate.
Iată greşelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întâi zicea că
sileşte pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre
îmbrăcarea preoţilor, adică veşminte de in, catapetesme de altar,
perdele şi alte podoabe bisericeşti. Al doilea, că nu este voitor de
bine al împăratului şi că scrisorile împărăteşti le defaimă. Al treilea,
că este iubitor de argint şi că a trimis spre pază un sicriu plin cu
aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a patra pricină,
aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului; pentru că acel
viclean şi înşelător, meşter întru răutate, luând nume de preot fără de
obişnuita sfinţenie asupra sa şi lucrând multe lucruri de ruşine şi
cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare şi de ocară, ci şi de
nemilostivă pedeapsă.
Fericitul Atanasie, înştiinţându-se de cele spuse despre dânsul,
fiind sârguitor cercetător al acestora, şi ca o piatră de Lidia, precum
se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetând cu
dinadinsul, să ştie toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar
acesta, temându-se de cercetare şi de mustrare, a fugit de acolo şi
mergând în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie,
strigând fără ruşine asupra lui, clevetindu-l şi amar ocărându-l; pentru
că într-acest fel este răutatea vrăjmaşului şi când nu are adevărată
făţărnicie, atunci se ţine de minciună şi
pe faţă se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu şi cei cu dânsul
au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deşi era depărtat de
Dumnezeu şi călcător de sfinţitele pravile; apoi îl cinstea pe acela
foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel
asemenea cu sine, sau în răutate sau în bunătate.
Drept aceea, ei arzând de mânie asupra lui Atanasie, din multă
urâciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest
suflet plin de îndrăzneală îl înteţeau cu nădejdea bunătăţilor şi cu
treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să
alcătuiască vreo năpăstuire şi clevetire asupra dreptului, dându-i ca
plată începătoria peste multe suflete şi treapta episcopiei, pentru clevetire şi grăire de rău.
El fiind meşter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncând
minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat şi zicând că Macarie
prezbiterul, după porunca lui, năvălind tâlhăreşte asupra bisericii lui
Ishiran, l-a scos cu mare mânie din altar, apoi Sfinţita Masă a
răsturnat-o şi a prăvălit-o la pământ, iar paharul dumnezeieştilor Taine
l-a sfărâmat şi sfintele cărţi cu foc le-a ars. Această clevetire a lui
Ishiran primind-o ca un adevăr urâtorii lui Atanasie, şi alte clevetiri
aruncând, s-au apropiat de împăratul Constantin, clevetind asupra
Sfântului Atanasie, şi prin aceea mai ales întărâtau pe împăratul spre
mânie, căci ziceau: "Atanasie defaimă scrisorile stăpânirii voastre, nu
ascultă poruncile împărăteşti, neprimind pe Arie la împărtăşirea
bisericească". Împăratul la început s-a tulburat puţin, apoi, socotind
lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că ştia faptele bune ale lui
Atanasie, dar şi cuvintele celor ce cleveteau asupra lui le socotea că
sunt vrednice de credinţă.
Drept aceea, el ţinea calea de mijloc, încât nici pe Atanasie nu-l
osândea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dânsul. De vreme ce
atunci erau sărbători în Ierusalim şi din toate părţile se adunau
episcopi, a poruncit acestora ca, adunându-se în Tir, să facă cercetare
despre marele Atanasie; la fel şi despre Arie, să judece dacă este cu
adevărat precum învaţă acela în hotarele sfintei credinţe şi dacă se
ţine de învăţăturile cele drepte ale adevărului; şi dacă a suferit
surghiun din zavistie, apoi iarăşi să fie primit de cler şi
de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar de
vedeau împotrivire şi că învaţă cele îndărătnice, apoi să fie judecat
după sfintele legi şi să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.
Sosind atunci al 30-lea an al împărăţiei lui Constantin, în care se
adunaseră din diferite cetăţi episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul,
fu adus de ostaşi cu mâinile legate; iar între ei era şi voievodul,
vrând să judece împreună cu episcopii, la fel şi alţii din alte
stăpâniri mireneşti; atunci au stat de faţă şi clevetitorii şi judecata a
început.
Deci, chemară pe Atanasie, pârât mai întâi pentru îmbrăcăminţile
cele bisericeşti şi pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu
nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă şi cu
încredinţare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a
venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care
defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele
nedrepte.
Apoi cu blândeţe şi cu prieteşug îl chemă la împărat, căci doi
prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis şi Macarie (nu acesta care se
adusese legat la judecată, ci altul cu acelaşi nume), venind în
Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum
învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfântului bărbat şi
au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscând adevărul şi clevetirea
care ieşise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se
aflau la judecată în
Tir; deci, când s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe
eusebieni i-a cuprins frica şi nu ştiau ce să facă; însă de multă
zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici nu s-au
socotit că au fost biruiţi şi ruşinaţi, ci întorcându-se la alte
minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată
şi de faţă se punea şi Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care
Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe nişte mincinoşi şi nevrednici
de credinţă. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredinţare de
este Ishiran preot cu adevărat şi pentru pricina aceasta singur făgăduia
să răspundă.
Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau
judecata asupra lui Macarie. Şi slăbind clevetitorii cu minciuni, era
trebuinţă ca să se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a
făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzând
Atanasie că sunt trimişi în Mariot clevetitorii care erau blestemaţi, şi
nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: "S-a stins dreptatea,
adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit de la judecători
legiuita cercetare şi privirea cu de-amănuntul a lucrurilor; căci nu
este cu cuviinţă ca acel ce voieşte să se îndrepte să fie în legături,
iar clevetitorilor şi vrăjmaşilor să se dea dreptate şi tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc".
Acestea le spunea marele Atanasie pe faţă şi la tot soborul le
mărturisea. Deci, văzând că nimic nu sporeşte, înmulţindu-se
învrăjbitorii şi zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat;
atunci soborul acela, sau mai bine aş zice acea vicleană adunare, a
judecat pe Atanasie în lipsă.
Şi făcându-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus
înainte şi făcându-se toate după voia şi pofta vrăjmaşilor, a judecat că
Atanasie să fie scos cu desăvârşire din scaun, când ei înşişi erau
vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie,
luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtăşirea bisericească, aceia
care numai cu limba se numeau dreptcredincioşi, iar la soborul care a
fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc cuvintele "de-o
fiinţă".
Dar cei ce ţineau credinţa cea dreaptă cu inima şi cu gura, aceia
luând aminte la cuvintele şi povestirile lui Arie şi cu dinadinsul pe
acelea judecându-le, au cunoscut înşelăciunea care se tăinuia sub
ascunderea cuvintelor celor multe şi vânând pe acela, ca pe o vulpe,
l-au văzut că pe un vrăjmaş al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit
de la împăratul, spunând lui Atanasie să vină la dânsul (căci Atanasie
nu ajunsese la împărat); la fel şi tuturor clevetitorilor şi
judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.
Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau
învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească
nedreptatea lor; de aceea cei mai mulţi s-au dus la locul lor. Iar
Eusebiu şi Teognis, episcopul Niceei şi ceilalţi, pentru unele pricini
găsite cu meşteşug, au voit să zăbovească în acel loc nu puţină vreme,
iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind
înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate şi curaj de
clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, şi la
împărat voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale
în Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra
lui uşoare şi nedrepte.
Deci, şezând Sfântul Atanasie pe scaunul său, fiind şi Arie în
Alexandria, multă tulburare şi gâlceava se făcea de arieni în popor. Iar
fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci şi
Egiptul tulburat de Arie, a înştiinţat despre toate prin scrisoare pe
împărat, îndemnându-l să facă izbândire luptătorului de Dumnezeu şi
tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întârziere
poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.
Arie fiind dus din Alexandria la împărat, când era în Cezareea, s-a
întâlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei şi cu
Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gând cu el, şi, sfătuindu-se
împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemându-se
de Dumnezeu, nici cruţând pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire având,
să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia:
Zămislesc osteneală şi nasc fărădelege, cei ce şi-au pus nădejdea lor în
minciună. Deci, aceia au zis:" Să ne acoperim cu minciuna". Acea
sârguinţă aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul
Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra
credincioşilor.
Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrând ca să se justifice, iar
Eusebiu şi cei cu dânsul să ajute nedreptăţii lui Arie; iar asupra lui
Atanasie şi asupra adevărului să mărturisească minciună pe faţă. Deci,
când au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebaţi de sobor ce
au făcut în Tir şi ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut
pentru Atanasie.
Iar ei au răspuns, zicând: "Pentru celelalte greşeli ale lui
Atanasie, o! împărate, nu ne mâhnim, ci numai pentru Sfântul Altar, pe
care el l-a risipit şi pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a
sfărâmat în bucăţi; apoi pentru că griul ce se trimitea după obicei din
Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se trimite şi l-a ţinut la
sine, de această mâhnire suntem cuprinşi; acestea ne întristează, ele
rănesc sufletul nostru. Martor la aceste fapte rele ale lui sunt:
Adamatie, Anuvion şi Arvestion; iar pentru toate acestea fiind vădit de
către episcopi, a fugit de judecata cea vrednică după faptele sale, însă
de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci de obşte s-a lepădat de tot
soborul, ca unul ce a îndrăznit nişte lucruri rele ca acestea".
Acestea grăindu-se, împăratul mai întâi tăcând, se tulbura în sine,
apoi neputând să îmblânzească pe clevetitori, a zis că Atanasie să fie
trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea şi nici de
mânie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă
mărturisesc cei ce ştiu rânduiala împărătească. Pentru că vedea
împăratul citi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie şi cită
gâlceava era pentru dânsul în poporul Alexandriei şi al Egiptului. Deci,
vrând să aline o furtună ca aceea şi să potolească tulburarea
pricinuită de atâţia episcopi, a zis sfântului să se îndepărteze din
cetate câtăva vreme.
După aceasta, împăratul s-a dus din viaţă, după 30 de ani de
domnie, iar de la naştere având 65 de ani. El după moarte a lăsat
moştenitori ai împărăţiei sale pe cei trei fii: Constantin, Constanţiu
şi Constans, cărora le-a împărţit împărăţia; iar celui mai mare fiu,
Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăţie. Şi pentru că nu
era nici unul din fii la sfârşitul lui, testamentul lui l-a încredinţat
unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de reaua credinţă a
lui Arie.
Şi precum ascundea eresul, aşa şi testamentul împărătesc l-a
tăinuit; apoi, fiind de mulţi întrebat, dacă împăratul la moartea lui a
făcut vreun testament, el n-a spus. Şi avea pe ascuns părtaşi la acest
lucru pe oarecare din famenii împărăteşti. Întârziind cel mai mare fiu,
Constantin, să vină la tatăl său care murise, Constanţiu din Antiohia
s-a grăbit şi a venit mai înainte de toţi. Aceluia preotul i-a dat în
ascuns testamentul împărătesc, iar pentru aceasta cerea un dar de la
dânsul, ca şi el să se apropie de arieni şi să le ajute; apoi să
mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu, nici Stăpân a toate,
ci făptură, iar nu făcător.
O! neînţelegere şi nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu şi ceilalţi cu
dânsul aşteptau ca să alcătuiască şi să întărească învăţătura credinţei
lui Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui
Atanasie, care, după ei, cu dreptate şi foarte bine s-ar fi făcut.
În acea vreme au atras la credinţa lor pe cel ce era mai mare în
palatele împărăteşti, şi de la acela şi până la ceilalţi fameni a intrat
boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioşi spre
primirea răului. Apoi şi soţia împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut
de acea vătămare eretică. După aceea, la sfârşit, chiar împăratul se
înşelă de socoteală ariană şi s-a ridicat asupra Domnului Hristos,
Stăpânul său; încât s-a împlinit cuvântul dumnezeiescului Ieremia:
Păstorii au făcut păgânătate asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca
să fie primită învăţătura lui Arie şi aşa toţi episcopii ca dânsul
înţelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.
În acea mare furtună şi tulburare, cârmacii bisericeşti
(patriarhii) erau aceştia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru
al Constantinopolului (327-337), şi acesta de care vorbim, adică
Atanasie al Alexandriei (328-373), care deşi era în surghiun, însă nu
lăsase cârma bisericii, cu cuvântul şi cu scrisul îndreptând dreapta
credinţă. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dânsul, pentru a
sa rea credinţă, cu osârdie se nevoia ridicând război asupra celor
dreptcredincioşi, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui
Arie; căci mulţi dintre stăpânitori se alipiseră de dânsul, iar
Atanasie era în surghiun.
Dar Atotînţeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea
şi viaţa lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cât scotea cuvinte asupra
dreptei credinţe, cu atât mai mult cele dinăuntru s-au vărsat şi zăcea
ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă,
limba cea neînfrânată a tăcut şi vasul cel rău, plin de gunoiul
vicleanului, după vrednicie s-a deşertat. Astfel, acel începător de eres
lepădându-şi sufletul şi trupul pierind cu ticăloşie, Eusebiu şi cei de
o răutate cu dânsul au luat singuri toată osteneală pentru apărarea şi
lăţirea eresului, având pe famenii împărăteşti ca pe nişte mâini, care
le ajutau foarte mult.
Şi multă sârguinţa aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie,
ca să nu înveţe dreapta credinţă; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al
tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat
Constantin, care avea acelaşi nume de Constantin, şi precum cu anii şi
cu întâietatea era cel mai mare dintre fraţi, aşa şi cu stăpânirea
împărătească mai întâi, având stăpânirea cea de sus a Galiei (337-340).
Acela a eliberat pe Sfântul Atanasie din surghiun şi l-a trimis la
scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: "Biruitorul Constantin scrie
Bisericii Alexandriei şi poporului să se bucure; socotesc că nici unul
nu este între voi, care să nu ştie faptele marelui propovăduitor al
dreptei credinţe şi învăţătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie,
căruia nu de mult i s-a întâmplat ca să vină asupra lui război de obşte
de la vrăjmaşii adevărului şi cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu
mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului
lui, iar el n-a fost osândit cu totul la izgonire; dar i-au dat pace,
nelăsând să vină asupră-i nimic din cele fără de voie, deşi este
răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu dumnezeiască râvna
aprinzându-se, orice fel de greutate cu înlesnire putea suferi; chiar
fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă degrabă la scaun,
însă venind la sfârşitul vieţii lui şi neajungând ca să-şi
îndeplinească gândul pentru dânsul, mie, moştenitorul său, mi-a lăsat
lucrul acesta, dându-mi desăvârşita poruncă pentru bărbatul acesta;
deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea şi cu luminate întimpinări,
să-l primiţi".
Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfântul Atanasie a ajuns la
Alexandria şi l-a primit cu bucurie soborul credincioşilor. Iar citi
erau de credinţa cea arienească, adunându-se între dânşii, iarăşi au
ridicat asupra lui războaie şi tulburări, iar pricinile clevetirii
asupra sfântului le dădeau eusebienii, zicând că fără judecată soborului
s-a întors la scaun şi numai după voia sa a intrat în biserică; apoi
cleveteau pe fericitul despre o mână moartă, ca şi cum prin aceea ar
face farmece şi vrăji, fiind singuri ticăloşii cu adevărat vrăjitori şi
fermecători.
Iar mâna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca şi cum
cu un meşteşug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mâna aceea tăiată; şi
aceasta au adus-o vrăjmaşii la auzul împăratului Constanţiu, şi cu
osârdie îl rugau ca îndată să osândească pe Atanasie la veşnicul
surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întâi să se facă cercetare
pentru acesta: şi, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis,
atunci după lege să primească judecată.
A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu
Non, cârmuitorul din Fenicia, spre încredinţată cercetare a lucrului
acestuia. Aceia când au ajuns în Tir, unde aştepta Atanasie, au amânat
cercetarea puţină vreme, până ce vor veni din Alexandria clevetitorii
cei aşteptaţi, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică
tăierea mâinii lui Arsenie şi farmecele, ei înşişi cu ochii lor le-au
văzut; însă această amânare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca
rânduială, precum şi sfârşitul va arăta.
Căci Dumnezeu de sus privind pe toţi şi izbăvind pe cel năpăstuit
de cei ce îi făceau strâmbătate, a îndelungat vremea până ce Arsenie,
despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în
Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei,
citeţ cu rânduiala, care făcând o fărădelege mare, avea să aibă judecată
nemilostivă şi pedeapsă, de care temându-se, a fugit, nefiind ştiut de
nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind
isteţi întru răutate şi neaşteptând ca Arsenie să se mai arate de ruşine
pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mâna cea
moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o
fărădelege urâtă; însă străbătând vestea prin toate părţile, cum că
Atanasie pentru mâna cea tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit
şi acel Arsenie,care se ascundea în locuri neştiute; iar el,
milostivindu-se spre părintele şi făcătorul său de bine, apoi durându-l
inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se biruia de minciună, a
ieşit din locurile cele ascunse, în care se ascundea şi, pe ascuns
venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat deosebit, căzând la
sfintele lui picioare.
Deci, fericitul Atanasie bucurându-se de venirea lui, i-a poruncit
ca să nu se arate înainte de judecată. Iar uriciunea potrivnicilor prea
înrăutăţită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri
asupra lui Atanasie, adăugind mai multă răutate şi minciună; căci au
momit ticăloşii eretici pe o femeie fără ruşine, ca să zică despre
Atanasie cum că el, găzduind la dânsa, a silit-o şi a făcut fărădelege.
Deci, când judecătorii şi clevetitorii au stat de faţă, s-a adus
înăuntru femeia aceea plângând şi jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe
care niciodată nu-l văzuse, nici nu ştia ce fel este la chip; iar ea
zicea:" L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat
cinstit şi sfânt, dorind să dea casei mele binecuvântare şi iată că cele
ruşinoase am primit de la dânsul; pentru că fiind miezul nopţii, a
venit la mine pe când dormeam şi cu sila m-a batjocorit, nescoţându-mă
nimeni din mâinile lui, căci toţi cei din casa mea dormeau cu somn
greu".
Astfel, pe când ea fără ruşine bârfea şi clevetea, un prieten al
lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stând cu dânsul dinafară de
uşă şi auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul şi fără de veste
intrând înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca şi cum era
Atanasie, şi zicea către dânsa cu îndrăzneală: "Femeie, eu te-am silit
întru această noapte, precum tu grăieşti? Eu?". Iar ea fără ruşine a
strigat către judecători, zicând: "Acesta este nelegiuitul, acesta este
vrăjmaşul curăţiei mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la
mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit".
Acestea auzindu-le judecătorii, au râs, iar potrivnicii s-au
ruşinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor şi li s-a
făcut ruşine şi ocară; deci toţi mirându-se de acea nedreaptă clevetire,
n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe
cea dintâi ruşine vrând s-o acopere, cu a doua clevetire au început a
mustra pe sfântul bărbat pentru farmece, şi au adus la mijloc o mână
moartă, lucru urât şi de spaimă la vedere şi cu acea mâna fără ruşine
arătau asupra sfântului, zicând: "Aceasta o! Atanasie te vădeşte pe
tine, aceasta te prinde şi te ţine tare, ca să nu scapi de judecată; de
aceasta nici cu cuvintele, nici cu meşteşugul, nici cu alt vicleşug nu
vei putea să scapi.
Ştiu toţi pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate şi cu nemilostivire
i-ai tăiat mâna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuinţă de
aceasta? Şi pentru care pricină ai tăiat-o?". Iar el cu glas blând,
precum se cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui
judecat oarecând de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci
ca o oaie spre înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcând, iar pe de alta
cu blândeţe răspunzând, zicea: "Cine este dintre voi care ştie pe
Arsenie bine? Sau cine este ca să spună cu adeverire că această mână
este a lui?"
Deci, pe când mulţi se sculau de pe scaunele lor şi ziceau că ştiu
bine pe Arsenie şi că aceasta este mâna lui, îndată Atanasie luând
perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a
stat în mijlocul judecăţii aceleia viu şi sănătos, având amândouă
mâinile întregi. Iar fericitul căutând spre clevetitori, le-a zis:" Nu
este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie?
Nu este acesta căruia voi ziceţi că îi este mâna tăiată?". Şi a
poruncit lui Arsenie ca mai întâi mâna dreaptă, apoi mâna stânga să-şi
întindă şi Atanasie a strigat, ca şi cum chemând pe cei ce erau departe
de adevăr: "Iată, o! bărbaţilor şi Arsenie, iată şi mâinile lui care
nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătaţi voi pe Arsenie al vostru de-l
aveţi şi spuneţi a cui este acea mină tăiată, care pe voi singuri, ca pe
cei ce aţi făcut acea tăiere vă osândiţi".
Atunci toţi s-au umplut de negrăită ruşine şi acoperindu-şi feţele,
au ieşit de la judecată şi au rămas numai purtătorii de arme. Iar
poporul cel plin de amăgire arienească, văzând pe episcopi şi pe
judecători ieşind cu mâhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu
cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor şi fermecător mincinos şi multe alte
cuvinte scoţând asupra lui şi ocărându-l şi mâinile ridicându-le ca să-l
sfâşie şi să-l ucidă.
Şi cu adevărat o făceau şi aceea de nu i-ar fi îmblânzit Arhelau,
omul cel împărătesc, şi de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor.
Arhelau, bun cu obiceiul, văzând nevinovăţia lui Atanasie, cum şi
mulţimea învrăjbitorilor şi răutatea lor cea neîmblânzită, l-a sfătuit
ca, tăinuindu-se, să fugă şi să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni
să-l afle. Deci, luând pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin
ieşiri ascunse, ferindu-se de poporul care se tulbură. Drept aceea,
sfântul a fugit, iar judecătorii cei nedrepţi în altă zi adunându-se iar
fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat pe dreptul Atanasie, ca
pe un desfrânat, vrăjitor şi fermecător. Şi scriind pricinile osândirii
acestuia, le-au împrăştiat pretutindeni, închizând cetăţile şi
bisericile prin toate părţile; apoi au ridicat şi au mâniat asupra lui
şi pe împăratul Constanţiu atât de mult, încât acesta făgăduia averi şi
cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie, viu sau mort,
şi să-i aducă capul.
Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpânirii greceşti, ci ca
din toată lumea, şi tăinuindu-se într-o groapă adâncă, care altădată a
fost fântâna şi acum se pustiise, fiind fără apă şi uscată, multă vreme a
stat ascuns, neştiind nimeni despre dânsul, decât numai un iubitor de
Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începând unii a-l afla şi a doua zi
vrând să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sârguinţă, el
prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieşind noaptea din groapă s-a dus
aiurea; apoi temându-se ca să nu-l afle şi să-l prindă, s-a dus în
locuri necunoscute.
Atunci împărăţea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea
celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostaşi în Acvileea,
lângă râul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergând în Europa, la Iuliu,
papă al Romei şi de însuşi împăratul Constans apropiindu-se, toate cele
despre sine le-a spus cu deamănuntul.
În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsă-ritului,
care se adunaseră pentru sfinţirea bisericii pe care marele Constantin a
început a o zidi şi a săvârşit-o Constanţiu, fiul lui, iar atunci se
făcea sfinţirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toţi episcopii de
la Răsărit, între care erau mulţi arieni; aceia cu ajutorul
împăratului, adunând vicleanul lor sobor, iarăşi au judecat pe Sfântul
Atanasie, care atunci era în Apus, şi au trimis la papă Iuliu, în Roma,
scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie şi pornind pe papa ca să-l
judece şi el; iar la Alexandria, în locul lui Atanasie, mai întâi au
ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învăţat, dar acela n-a voit, ştiind ce
fel de râvna are poporul Alexandriei pentru păstorul său Atanasie.
Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian
răucredincios, care neajungând în Alexandria, l-a întâmpinat Atanasie;
pentru că papă Iuliu cercetând cu de-amănuntul clevetirile cele puse
asupra lui Atanasie şi cunoscând că sunt mincinoase, a lăsat pe Atanasie
la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care ameninţa foarte tare pe
cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfântul cu bucurie
mare de credincioşii Alexandriei.
Potrivnicii înştiinţându-se despre aceea, fiindcă acum murise
povăţuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte şi îndată
au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca
să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie,
ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, şi mulţime de soldaţi
înarmaţi, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea
episcopia.
Pe când în soborniceasca biserică din Alexandria se săvârşea slujba
cea de toată noaptea, fiind praznic şi tot credinciosul popor cu
păstorul său Atanasie priveghea în biserică, cântând, a venit Sirian
voievodul, cu ostaşi înarmaţi ca la război; şi înconjurând biserica, a
cruţat pe popor, vrând numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar
Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor şi a ieşit din biserică; a
scăpat ca peştele din mijlocul mrejei şi s-a întors iarăşi la Roma. Iar
răucredinciosul Grigorie, luând scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a
făcut tulburare cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a
lui Dionisie.
Sfântul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte
mult de împărat şi de către papa Iuliu. Şi acolo avea prieten pe Sfântul
Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe
scaun de către păgâni. Apoi, prin sfatul împăraţilor Constanţiu şi
Constans, s-a făcut sobor de către episcoii Răsăritului şi ai Apusului
în Sardica (Sofia, anul 343), despre mărturisirea credinţei, cum şi
despre Atanasie şi Pavel; şi erau acolo episcopi din Apus mai mult de
trei sute, iar din Răsărit mai mulţi de şapte zeci, între care se afla
şi cel mai înainte pomenit, adică Ishiran, care în acea vreme era
episcop al Mariotului.
Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să
se vadă cu cei din Apus, până nu vor goni din soborul lor pe Atanasie
şi pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor.
Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în ţara lor; dar ajungând la
Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunând soborul lor, sau mai bine zis
vicleana adunare, au dat anatemii pe faţă cuvântul "deofiinţă". O,
răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor
ce zic că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Apoi acea păgânătate a lor au
trimis-o pretutindeni, celor care erau sub ascultarea lor.
Despre acestea înştiinţându-se sfinţii părinţi, care erau în
Sardica, mai întâi au dat anatemei acel sobor ereticesc şi de Dumnezeu
hulitor, cum şi rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii
lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărârea sfintei credinţe
făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul,
că este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl, în putere şi în dumnezeire.
După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile
sale, a rugat pe fratele său Constanţiu, împăratul Răsăritului, ca să
poruncească lui Atanasie şi Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar
Constanţiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris
înapoi cu cuvinte mai aspre, zicând: "De nu mă vei asculta de voie,
atunci chiar şi nevrând tu, voi pune pe fiecare dintr-înşii în scaunul
lor, pentru că cu putere şi cu arme voi veni asupra ta".
Atunci împăratul Constanţiu, temându-se de îngrozirea fratelui său,
a primit pe Sfântul Pavel, care venise mai înainte, şi la scaunul său
cu cinste l-a trimis; iar pe Sfântul Atanasie cu scrisorile sale, l-a
chemat la sine de la Roma, şi vorbind cu dânsul, l-a văzut că este
bărbat foarte înţelept şi de Dumnezeu insuflat şi s-a mirat de
înţelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste, întorcându-l la
scaunul lui cu slavă, şi chiar el însuşi l-a petrecut şi a scris către
poporul Alexandriei şi către toţi episcopii şi boierii care erau în
Egipt, către Nestorie, Augustalie şi către stăpânitorii care erau în
Tebaida şi în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă cinste şi cucernicie.
Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărăteşti, s-a dus prin
Siria, prin Palestina şi apoi în Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde a
fost primit cu dragoste de Preasfinţitul Maxim Mărturisitorul, episcopul
Ierusalimului; şi şi-au spus unul altuia primejdiile şi ispitele care
le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea sfinţitul patriarh, chemând pe
episcopii Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la
alungarea lui Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie şi care i-au dat
lui vrednica cinste; iar el cu bucurie le-a iertat toate greşelile.
A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire,
întâmpinându-l tot poporul cu negrăită bucurie; şi adunându-se toţi
episcopii şi boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste.
Aceasta a fost a treia izgonire a Sfântului Atanasie, după celelalte
două şi astfel a fost întoarcerea lui la scaun.
După nenumărate osteneli şi dureri, răsuflând puţin, apoi socotind
că cealaltă viaţă a să o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui
iarăşi învăluirile primejdiilor cumplite; căci, când păgânul Magnenţiu,
voievodul oştilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gând ai săi şi au
ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpânul său (anul 350),
atunci arienii au ridicat iarăşi cornul lor şi au pornit război cumplit
asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăşi au început asupra lui
Atanasie a porni bântuielile, prigonirile şi răutatea cea veche; iarăşi
au ieşit împărăteştile porunci şi îngrozirile lui Atanasie,
înfricoşările pe uscat şi pe mare. Pentru că cel mai sus pomenit
Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la scaun
în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat Egiptul, a
mişcat Palestina şi a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au fost
alungaţi luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfântul Maxim din
Ierusalim şi Sfântul Pavel din Constantinopol.
În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfântul Atanasie le spune
astfel: "Au venit unii din Alexandria, căutând să ne ucidă şi cele de
acum au fost mai amare decât cele dintâi; pentru că oastea a înconjurat
biserica deodată şi, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete şi
tulburări"; acestea au fost în sfintele 40 de zile.
Apoi, intrând Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră
macedonienii şi arienii şi-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de
la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămână Sfintelor Paşti,
fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legaţi şi purtaţi
de ostaşi, casele sărmanilor şi ale văduvelor se jefuiau şi se făcea în
cetate război desăvârşit: creştinii ieşeau noaptea din cetate,
bisericile se pecetluiau şi clericii se primejduiau pentru fraţii lor;
toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut
altele şi mai cumplite.
Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieşit la
mormântul Sfântului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toţi fugeau de
Grigorie şi de împărtăşirea lui. Deci, înştiinţându-se prea vicleanul
acela despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care
era maniheu cu credinţa; iar el cu mulţime de ostaşi, purtând săbii,
arce şi săgeţi, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a
găsit puţini rugându-se, căci cei mai mulţi se duseseră, fiindcă se
întârziase vremea.
Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită
muncire: că aprinzând un foc mare şi punând pe fecioare lângă foc, le
silea să mărturisească că sunt de credinţa lui Arie şi după ce n-a putut
să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de
seamă de foc şi de îngroziri - şi fiind nebiruite în dreapta lor
credinţă, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără cruţare, iar
feţele lor le-au zdrobit cu rănile, încât după multă vreme, abia au
putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe nişte bărbaţi, 40 la număr, i-a
chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic, cu ghimpi
ascuţiţi, le-a jupuit spatele; aşa încât trupurile unora le tăiau cu
ghimpii cei înfipţi, iar alţii nesuferind durerile, au murit de răni.
Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au
trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale
ucişilor creştini drept-credincioşi n-au lăsat să le ia ai lor, ci
ostaşii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă
sălbăticia lor atât de mare. Aşa au făcut cei înşelaţi cu mintea şi
nebuni; iar cei drept-credincioşi bucurându-se de pătimitorii lor şi de
mărturisirea lor cea tare, dar tânguindu-se de trupurile lor cele
neştiute, s-a vădit mai mult păgânătatea şi sălbăticia chinuitorilor.
După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt şi din
Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon,
Agaton, Agamfon, Marcu şi alt Amonie şi Marcu, Dracontie, Adelfie,
Agatinodor; iar pe preoţii Ierax, Dioscor şi alţii, atât de mult îi
chinuiau cu amar, încât unii au murit pe drumuri, alţii în surghiun.
Deci, au osândit la veşnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; - căci
sârguinţa lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot pământul să
scoată şi să piardă adevărul. Scriind acestea însuşi marele Atanasie
singur, a înştiinţat despre fugirea sa; iar celelalte le va spune
povestirea care va urma.
Constanţiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul
Constans, biruind pe Magnenţiu, stăpânea Răsăritul şi Apusul; şi precum
în Răsărit aşa şi în Apus răspândea erezia arienească, silind pe
episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alţii cu
îmbunări, cu daruri şi cu alte înşelăciuni, spre a se învoi cu erezia
lui Arie şi să fie părtaşi la credinţa lor cea rea. Apoi a poruncit ca
să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui
Atanasie, pentru că aşa credeau, că se va întări erezia, când Atanasie
va fi cu totul lepădat şi pierdut dintre cei vii.
Drept aceea, mulţi au ajuns la un gând cu împăratul, unii de frică,
alţii de cinstea împărătească fiind atraşi; iar cei ce erau tari în
dreapta credinţă, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era
Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al
Tolosaei, Paulin al Treverului şi Lucifer al Calavritei; aceştia n-au
iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea
dreptei credinţe. Pentru aceasta ei au fost trimişi la Arimini, în
surghiun; iar toţi ceilalţi episcopi s-au adunat în Mediolan (355) şi au
judecat pe Atanasie ca să fie alungat.
Nu este cu necuviinţă ca să povestim aici despre neiscălirea lui
Eusebiu şi Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunându-se în Mediolan
vreo 30 de episcopi şi neaşteptând să vie alţi drept- credincioşi, au
alcătuit singuri soborul, iscălindu-şi numele lor, iar Dionisie al
Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rânduiala episcopiei, şi
tânăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel sobor pentru
că s-a ruşinat de episcopii cei vechi şi cinstiţi, de aceea a iscălit
împreună cu dânşii. După aceasta, dreptcredinciosul Eusebiu al
Vercelaei, bătrân de ani, a venit în Mediolan - după ce se săvârşise
acel sinod numai cu iscăliturile acelora - şi-l întrebă pe Dionisie: "Ce
se face în acest sinod?" Iar Dionisie spunând că acum s-a săvârşit
nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale şi
căinţă greşeala să, că fiind înşelat, a iscălit alungarea lui Atanasie;
deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe
fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întâi
pentru bătrâneţile lui şi al doilea pentru că era de mai mulţi ani
episcop al Vercelaei şi era mai presus decât al Mediolanului.
Însă văzând Eusebiu pocăinţa lui Dionisie, nu-l lăsa să se
mâhnească şi zicea: "Eu ştiu ce să fac pentru ca să se şteargă numele
tău din mijlocul lor". Atunci, înştiinţându-se episcopii arieni de
venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor şi i-au arătat judecata
cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci,
ei voiau, ca şi el să-şi pună numele acolo, iar Eusebiu făcându-se ca şi
cum s-ar învoi şi ar iscăli la soborul lor, a luat hârtia şi citea
numele episcopilor care se iscăliseră, şi ajungând la numele lui
Dionisie, a strigat că şi cum se mâhnise, zicând: "Unde voi pune eu
numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decât mine să fie!
Voi ziceţi că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu Dumnezeu
Tatăl, atunci de ce aţi cinstit pe fiul meu mai mult decât pe mine?"
Deci, nu voia să se iscălească până ce numele lui Dionisie nu se va
şterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte
mult să aibă iscălitura lui Eusebiu şi vrând ca să-l mângâie, au
poruncit ca să fie şters numele lui Dionisie. Şi chiar Dionisie şi-a
şters numele de pe hârtie, cu mâna sa, ca şi cum locul cel mai de sus
l-ar da bătrânului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se iscălească sub
dânsul.
Fiind şters numele lui Dionisie, încât nici urmă de literă nu se
mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a
soborului lor şi a mărturisit adevărul, râzând de arieni şi zicând:
"Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu
Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaş la răutatea voastră, că nu este cu
dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevi-novatului
arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu şi bisericeasca pravilă.
Deci, să vă fie tuturor în ştire că Eusebiu şi Dionisie nu vor mai
iscăli judecata voastră cea plină de răutate şi de fărădelege. Şi
mulţumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, şi
care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui care era scris rău,
în mijlocul numelor voastre, să fie şters".
Văzând arienii cum au râs de ei Eusebiu şi Dionisie, şi ca să le
facă rău, au pus mâna pe ei şi, ocărându-i, i-au trimis în surghiun pe
amândoi; şi atâta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încât a
murit muceniceşte. Auzind Sfântul Atanasie de toate acestea şi cum că
ostaşii eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el,
înştiinţându-se printr-o arătare dumnezeiască, a ieşit din episcopie în
miezul nopţii şi s-a ascuns la o oarecare fecioară îmbunătăţită, care
era sfinţită lui Dumnezeu şi adevărată roabă a lui Hristos.
Deci, s-a tăinuit până la sfârşitul împăratului Constanţiu şi nu
ştia nimeni de dânsul decât numai Dumnezeu şi acea sfântă fecioară, iar
cărţile ce-i trebuiau lui împrumutându-le de la alţii i le aducea ea,
despre care unii spun că ar fi fost Sfânta Sinclitichia. Acolo petrecând
sfântul, a scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul
Alexandriei căuta pe Sfântul Atanasie, păstorul lor, bătând pretutindeni
locurile, pentru că se mâhneau de dânsul şi cu atâta nevoinţă îl
căutau, încât fiecare şi-ar fi pus sufletul pentru a-l afla.
Sfânta Biserică era cuprinsă de multă tânguire, pentru că eresul
lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci şi la Apus. Deci, cu
împărăteasca poruncă în Italia şi în tot Apusul episcopii erau izgoniţi
de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să iscălească cum că
Fiul nu este deofiinţă cu Tatăl. În acea vreme a fost izgonit şi cel
între sfinţi Liberiu, care luase scaunul Romei, după fericitul Iuliu,
moştenitorul Sfântului Silvestru, pentru dreaptă credinţă; iar în locul
lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare Felix.
Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se şi chinuindu-se
pretutindeni Sfânta Biserică de către eretici, a sosit sfârşitul
împăratului Constanţiu, care fiind între Capadocia şi Cilicia, în locul
ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viaţă şi de
împărăţie. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu şi pe Grigore, acel
mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, şi a pierit ticălosul
cu mare vâlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcându-se tulburare
pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, şi pe care el a
vrut să-l ia.
Venind la împărăţie Iulian, după Constanţiu, şi toate rânduielile
şi legile lui Constanţiu sîrguindu-se să le răstoarne şi scăpând de
izgonire pe toţi, s-a înştiinţat despre aceasta Atanasie, care se temea
că nu şi pe Iulian să-l înşele arienii cu păgânătatea lor; pentru că
încă nu se arătase depărtarea lui Iulian şi cea desăvârşită lepădare a
lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieşit Sfântul Atanasie din casa
fecioarei, în care se ascunsese, şi s-a dus în mijlocul Bisericii
Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioşi,
căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii şi cetăţenii,
iar tot poporul privea la dânsul cu mulţumire şi cu dragoste îl
cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplându-se de îndrăzneală, îndată
pe toţi arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredinţat
lui Atanasie, păstorul şi învăţătorul lor.
După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină
s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe faţă, pentru că întărindu-se
la împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi înaintea tuturor a hulit sfântul
Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, şi deschizând pretutindeni
templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau
pretutindeni temple şi fum, ardere de animale şi sânge.
Pentru care lucru fiind mustrat de stâlpii cei mari şi învăţătorii
bisericeşti, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la
început asupra Sfântului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei
de un gând cu sine şi întrebând pe înţelepţii vrăjitori, fermecătorii şi
descântătorii lui, cum le-ar fi cu putinţă ca să piardă lumea
creştinătatea, s-a hotărât de toţi că Atanasie să fie ridicat şi pierdut
de pe pământ. Pentru că ei ziceau: "De se va dărâma temelia, apoi cu
înlesnire şi cealaltă parte a credinţei creştineşti se va risipi".
De aceea, s-a făcut iarăşi judecată nedreaptă asupra lui Atanasie,
iarăşi s-a trimis oaste în Alexandria, iarăşi s-a tulburat cetatea şi
era înconjurată Biserica de mâna celor înarmaţi, iar pe Atanasie îl
căutau spre ucidere. Atunci sfântul iarăşi acoperindu-se de Dumnezeu şi
trecând prin mijlocul lor, a scăpat din mâinile celor ce-l căutau; apoi
noaptea s-a dus la râul Nil şi urcându-se într-o corabie ce mergea în
Tebaida, l-au ajuns tovarăşii lui şi cu lacrimi îi ziceau: "Unde te duci
iarăşi de la noi, părinte? Cui ne laşi pe noi, ca pe nişte oi ce n-au
păstor?". Iar sfântul a răspuns către dânşii: "Nu plângeţi, fiilor, căci
această tulburare pe care o vedem degrabă va înceta". Acestea
zicându-le, s-a dus în calea sa.
Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise
de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei
ce erau cu Atanasie văzând de departe pe voievodul acela în urma lor,
plutind cu corabia, şi cunoscându-l bine, îndemna pe vâslaşii săi să
vâslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfântul
Atanasie aşteptând puţin şi cunoscând ceea ce era să fie, a poruncit
vâslaşilor să întoarcă corabia iarăşi spre Alexandria. Dar ei
îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească; deci, întorcând
cârmă şi corabia drept spre Alexandria, plu-tea în preajma
prigonitorilor. Şi când voievodul era aproape, barbarii având ochii
întunecaţi ca o ceaţă, nu vedeau şi pluteau alături. Iar Atanasie
întrebă: "Pe cine căutaţi?" Ei răspunseră: "Pe Atanasie căutăm; nu l-aţi
văzut pe el undeva?". Iar el le-a zis: "Puţin mai înainte de voi a
apucat plutind cu o corabie, şi părea că fuge de un prigonitor al lui;
goniţi şi-l veţi ajunge". Şi aşa sfântul a scăpat din mâinile ucigaşilor
şi intrând în Alexandria, pe toţi credincioşii i-a umplut de bucurie,
însă s-a ascuns până la moartea lui Iulian.
Pierind degrabă acel împărat urât de Dumnezeu, a venit după dânsul
Iovian (363-364), creştin dreptcredincios; şi atunci Sfântul Atanasie
fără temere a şezut pe scaunul său, cârmuind Biserica. Dar şi Iovian la
împărăţie n-a zăbovit, pentru că numai şapte luni împărăţind, a murit în
Galatia şi s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu
păgânătatea, deci au început iarăşi primejdiile asupra Bisericii. Pentru
că acel răucredincios împărat, luând stăpânirea, nu se îngrijea pentru
pacea cea de obşte, nici de rânduiala oştilor, nici de biruirea
vrăjmaşilor, ci îndată a început a se sârgui cum ar înmulţi şi ar întări
eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei credincioşi de pe scaunele
lor, cei care nu se învoiau cu păgânătatea lui.
Atunci a izgonit mai întâi pe Sfântul Meletie, arhiepiscopul
Antiohiei, apoi şi pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie,
căuta să-l prindă. Deci, când acel război, care prigonea şi surpă
Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria şi cu porunca
eparhului voiau să prindă pe Sfântul Atanasie, fericitul acesta a ieşit
în taină din cetate şi ascunzându-se într-un mormânt, 4 luni a şezut
acolo, neştiind nimeni despre dânsul; atunci toată Alexandria
mîhnindu-se şi tânguindu-se după Sfântul Atanasie, s-a umplut de multă
tulburare de aceasta; căci cu atât de multe şi atât de mari necazuri
creştinii erau necăjiţi de împăraţii lor, încât ei voiau să ridice
armele ca să pornească război.
Înştiinţându-se de aceasta împăratul şi temându-se de a lor
îndrăzneală şi de războiul cel dintre dânşii, a poruncit, chiar şi
nevrând, că Atanasie să-şi aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrânul
Atanasie, bătrânul ostaş al lui Hristos, după ostenelile cele lungi şi
după nevoinţele cele multe pentru dreapta credinţă şi după atâtea
izgoniri, acum vieţuind puţină vreme în linişte şi pace pe scaunul său,
s-a odihnit întru Domnul şi s-a dus către părinţii săi, către patriarhi,
către prooroci, către apostoli, către mucenici şi către mărturisitori;
căci s-a nevoit ca ei pe pământ.
El a fost episcop 46 de ani şi a lăsat după sine moştenitor al
scaunului pe fericitul Petru, prietenul său şi părtaşul tuturor
primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi şi
negrăitele răsplătiri ale bunătăţilor de la Hristos, Domnul său, Căruia
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slavă şi stăpânire şi
cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sinaxar 2 Mai
În această lună, în ziua a doua, pomenirea aducerii
moaştelor celui dintre sfinţi părintele nostru Atanasie cel Mare,
patriarhul Alexandriei.
Acest
sfânt a petrecut pe pământ viaţă îngerească, iar nevoinţele cu care s-a
nevoit pentru dreapta credinţă, şi împotrivirile ce a avut din partea
învăţătorilor eretici, şi desele izgoniri şi mincinoasele năpaste ce a
suferit sunt scrise pe larg şi la alte istorii, şi le înfăţişează şi de
Dumnezeu grăitorul Grigorie. Drept aceea nu putem să povestim cele ce se
spun în multe feluri de mulţi. Iar obişnuita rânduială a slujbei lui se
face în 18 ianuarie.
Tot în această zi, pomenirea chinuirii sfinţilor mucenici Esper şi Zoe, soţia lui, şi a fiilor lor Chiriac şi Teodul.
Aceşti sfinţi, Esper şi Zoe, au trăit pe vremea împăratului Adrian
(124), şi deşi erau robi cu trupul unui oarecare Catal şi al Tetradiei
soţia aceluia, colonişti romani, care îi cumpăraseră ca robi din
Pamfilia, ei însă cu sufletele erau slobozi. De aceea ei nici cu
trupurile n-au suferit a sluji la stăpâni păgâni, care cinsteau şi se
închinau idolilor în locul Făcătorului şi Ziditorului a toate. Căci
Chiriac şi Teodul, fiii lor, au zis către maica lor să nu locuiască mai
mult împreună cu păgânii ci să se despartă de ei ca să nu fie împreună
cu ei daţi pierzării; însă ea le-a răspuns că aceia sunt stăpânii lor.
Atunci ei i-au arătat că pot să se facă slobozi prin sângele vărsat
pentru Hristos. Acum şi maica lor, unindu-se cu ei, îi întărea pe ei şi
ducându-se la Catal, i-a spus că Domnul nostru Iisus Hristos este Stăpân
sufletelor lor; iar dacă printr-o oarecare întâmplare ei au stăpânire
asupra trupurilor lor, ei socotesc de mai mare cinste stăpânirea lui
Hristos asupra lor. Căci ziceau ei: mai mult trebuie să ne supunem lui
Dumnezeu decât oamenilor. Deci spăimântându-se pentru aceasta Catal, i-a
trimis pe ei împreună cu maica lor la Tritoniu, la tatăl lor Esper. Iar mai în urmă, prăznuind Catal naşterea fiului său, a socotit să le trimită lor din cele pregătite, vin şi carne, vrând să vadă de se vor împărtăşi ei din cele jertfite idolilor. Iar ei în loc să se împărtăşească de acelea, la sfatul maicii lor, le-au aruncat câinilor. De aceasta fiind înştiinţat Catal şi aprinzându-se de mânie, mai întâi a poruncit să fie spânzuraţi copiii de picioare şi să fie strujiţi cu unghii de fier; iar părinţii lor le dădeau curaj să nu se supună, ci să sufere până în sfârşit, privind către cununa muceniciei. Apoi a poruncit să fie pogorâţi şi împreună cu maica lor să fie cumplit bătuţi. După aceea a poruncit să fie băgaţi sfinţii toţi patru în cuptor ars cu foc, în care şi intrând şi-au dat sufletele lor lui Dumnezeu. Iar dimineaţa răsunau în cuptor glasuri ca de cântare şi deschizându-se cuptorul, n-au aflat pe nimeni, în afară de sfinţii, în chipul celor ce dorm, cu feţele spre răsărit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Iordan, făcătorul de minuni, care cu pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Iarasi, de va avea cineva un vas de pret, stricat de rugina si de vreme si rupt in multe parti, si, zdrobindu-l pe acesta, il baga in topitorie, topindu-l de tot, apoi, acel vas iese si mai stralucit. Si, daca zdrobirea cea in topitorie nu este stingere, ci innoirea vasului aceluia, asa si moartea trupurilor noastre, nu este o pierzare, ci o innoire. Deci, cand vei vedea, ca in topitorie, trupul nostru topindu-se si putrezind, nu te opri la vederea aceasta, ci asteapta pana ce iarasi se va turna. Si, nci nu masura pildei acesteia, sa nu te indestulezi, ci mergi mai departe cu socotirea. Ca facatorul de vase, punand in topitorie vas de arama, nu ti-l da tie vas de aur si nemuritor ei, tot de arama il face. Iar Dumnezeu nu face asa, ci, punand trup de tarana si muritor, ti-l da, pe acesta, vas de aur si nemuritor. Ca pamantul, primind trup stricacios si muritor, ti-l da pe acelasi trup nestricacios si nemuritor.
Deci, nu cauta la acela care inchide ochii, care zace fara de glas, ci la cel ce inviaza, la cel ce ia slava negraita, infricosatoare si minunata: si, de la vederea aceasta de fata, muta gandurile la nadejdea ce va sa vie...
Cand vei vedea, asadar, pe vreunul din rudenii ca se duce de aici, nu te necaji, ci umileste-te, intoarce-te la tine insuti, cearca-ti stiinta, socoteste ca si pe tine, putin mai tarziu, te asteapta acest sfarsit. Fa-te mai intelept si primeste un fior de frica din moartea altuia si toata trandavia o taie. Socoteste cele lucrate, indreapteaza cele gresite, fa prefacere buna. Ca aceasta ne deosebim de cei necredinciosi, ca aveam, adica, alte judecati si socotiri despre lucruri. Vede cel pagan lucrurile; cu aceiasi ochi vedem si noi cele ce se intampla, dar nu cu aceeasi minte si socotinta. Pune in minte la cine s-a dus cel plecat si ia mangaiere: Unde este Pavel, unde este Petru, unde este ceata tuturor sfintilor? Pune in minte cum va invia, cu cata slava si stralucire. Pune in minte ca, plangand si tanguindu-te, nu vei putea sa indreptezi ceea ce s-a facut, ci, si pe tine te vei vatama cu totul. Cui urmezi si te asemeni? Acelora care au nadejde, precum a zis Pavel. Ca cela ce nu are nadejdea judecatii celei de acolo, acela nici o mangaiere nu are, nici nu stie ca este Dumnezeu, nici ca El poarta de grija de lucrurile acestea de fata, nici ca dumnezeiasca judecata priveste si cuprinde toate. Ca cel ce nu asteapta sa dea seama pentru cele ce a lucrat, acela de toata fapta buna buna se va departa si de toata rautatea se va tine. Ca pentru aceasta si Pavel a pomenit de dansii, socotind necinstea in care cazi, sa te feresti de unirea cu ei si sa te intorci la cei buni. Asa, scriind catre tesaloniceni, zice: "Fiecare dintre voi sa-si stapaneasca vasul sau in sfintenie si in cinste, nu in patima si pofta, cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu". (I Tes. 4,5). Si iarasi: "Sa nu mai umblati, de acum, cum umbla neamurile, in desertaciunea mintii lor" (Efes. 4, 17). Asa si aici: "Despre cei ce au adormit, nu voim sa fiti in nestiinta, ca sa nu va intristati, ca si ceilalti, care nu au nadejde". Ca nu firea lucrurilor, care se intampla, ne mahneste pe noi, ci asezarea mintii noastre. Nu moartea celui ce s-a dus din viata aceasta, ci neputinta celor ce plang. Ca, pe cel credincios, nimic din cele de aici nu poate sa-l mahneasca, fiindca nu mici bunatati dobandeste din filosofia crestina, si prea mare veselie si neincetata bucurie castiga din aceasta. Pentru aceea si Pavel zice: Bucurati-va intru Domnul pururea, si iarasi zic bucurati-va." Deci, nu numai pentru inviere suntem datori sa multumim lui Dumnezeu, ci si pentru nadejdea invierii, care, pe sufletul cel intristat, poate sa-l mangaie si sa-l plece sa aiba nadejde, pentru cei ce s-au dus, ca pentru unii ce vor sa invieze iarasi si sa fie impreuna cu noi.
Dar cum este cu putinta, zici, om fiind, sa nu te intristezi, la moarte? Si cine n-a fost biruit de patima aceasta? Iar eu, dimpotriva, zic: Multi au fost si in multe locuri si in vremea noastra si in vremea stramosilor nostri. Ca, iata, Iov, intreaga ceata copiilor sai ducandu-se din viata aceasta, asculta ce zice: "Domnul a dat, Domnul a luat: fie numele Domnului binecuvantat" (Iov 1, 21). Minunate cu adevarat sunt acestea, numai auzindu-le. Iar daca le vei cerca si cu amanuntul pe ele, atunci si mai mult te vei minuna Ca, bag de seama, diavolul nu i-a luat pe jumatate si pe cealalta jumatate i-a lasat, nici nu i-a luat pe cei mai multi si pe cei mai putini i-a lasat, ci a cules toata ruda, dar pomul nu l-a surpat. Toata marea si valurile le-a adus asupra lui, dar corabia n-a inecat-o. Toata puterea a desertat-o, dar turnul nu l-a clatit, ci, sta bantuit din toate partile, ramanand neclatinat. Ca ploaia veneau sagetile, dar el nu era ranit, si, mai mult, ele se aruncau asupra lui, dar nu-l vatamau. Socoteste ce este a vedea atatia copii morti? Caci, cum putea sa nu-l mahneasca? Oare, faptul ca i-au fost rapiti toti? Oare, ca i-au fost rapiti toti deodata si intr-o zi? Oare, ca i-au data si intr-o zi? Oare, ca i-au fost rapiti la floarea vietii? Oare, ca i-au fost rapiti fost rapiti dupa ce au aratat multe fapte bune? Oare: ca si-au sfarsit viata in chip dupa ce au aratat multe fapte bune? Oare, de pedeapsa? Oare, ca, dupa atatea rani, ca si-au sfarsit viata in chip de pedeapsa? aceasta vine cea mai de pe urma? Oare, ca, dupa atatea rani, aceasta vine cea fiind parinte de fii, acestia s-au dus din mai de pe urma? Oare, ca, fiind parinte viata fiind iubiti? de fii, acestia s-au dus din viata fiind iubiti?
Ca de-i vor muri cuiva copiii sai, isi raneste cu adevarat inima, dar nu cu multa putere. Ca faptele rele ale celor ce s-au dus din viata, nu lasa sa se faca mare durere. Iar de vor fi si cu fapte bune, apoi statornica se face rana, neuitata pomenirea, nemangaiat raul, indoit acul, unul de la fire si altul de la faptele lor bune. Si multa purtare de grija avea tatal lor pentru dansii, ca aducea jertfe pentru ei, fiindca se temea si de pacatele lor, cele nearatate, si nimic nu era la el mai cinstit decat aceasta. Si aceasta arata nu numai fapta cea buna a copiilor, ci si iubirea de fii a tatalui. Deci, cand cineva este tata si este asa de iubitor de fii, aratand nu numai dragostea cea de la fire, ci si cea de la evlavie, si cand cei ce s-au dus din viata sunt asa de imbunatatiti. intreita se face flacara durerii si intristarii.
Socotiti, dar, cum se afla Iov: care vedea toate acestea. Ca daca noi, dupa atata vreme, nu putem sa suferim fara de lacrimi, numai auzirea acestei jalnice intamplari, oare, cum se afla acela, tare ca diamantul, vazand, cu ochii, acestea, nu la straini, ci la el acasa, filosofand si rabdand? Ca nu s-a necajit, nici a zis ceva de acest fel: "Ce inseamna aceasta? Aceasta este rasplata voirii mele de bine? Pentru aceasta am deschis eu casa strainilor, ca sa o vad pe ea facandu-se mormant copiilor mei? Pentru aceasta am aratat eu toata fapta buna inaintea lor, ca sa sufere acest fel de moarte? "Nimic din acestea n-a zis, nici a pus in minte, ci a suferit toate vitejeste, macar ca era lipsit de ei, dupa toata purtarea lui de grija si nimic de hula n-a grait, ei, mai mult, a si multumit, cumplita rana dand diavolului.
Iar de zici, Iov avea multi copii, iata, este si altul, care avea un singur fiu si l-a pierdut: si nu este acelasi plansul. Bine zici si eu iti zic la fel, ca nu este intocmai plansul, ci, este mult mai mare al lui Iov. Ca multimea copiilor i-a marit durerea, ca unuia care a primit rana in mai multe trupuri. Iar de voiesti sa vezi un alt sfant, care avea un singur fiu si care a aratat aceeasi vitejie, ba chiar si mai multa, adu-ti aminte de patriarhul Avraam. Acesta nu a vazut pe Isaac murind, ci, ceea ce era mult mai amar si cu durere, lui insusi i s-a poruncit sa-l injunghie. Si n-a grait impotriva poruncii, nici s-a intristat, nici nu a rostit ceva, ca acestea: "Pentru aceasta m-ai facut tata, ca sa ma faci ucigas de fiu? Mai bine era sa nu-l fi dat mie nicidecum, decat sa mi-l dai si, in acest fel, sa il iei. Voiesti sa-l iei? Pentru care pricina, chiar mie imi poruncesti sa-l injunghii si dreapta mea sa-mi pangaresc? Au nu mi-ai fagaduit ca din copilul acesta sa-mi umpli lumea de stranepoti? Cum dai roadele, adica tai radacina? Cum imi fagaduiesti stranepoti, daca imi poruncesti, sa-mi injunghii fiul? Cine a auzit aceasta? M-am amagit, m-am inselat."
Nimic din acest fel nu a zis, nu a pus in minte, nu a grait impotriva Celui ce poruncea, nu a cerut cuvant. Ci auzind: "Ia pe fiul tau cel iubit, pe Isaac, pe care l-ai iubit si sa-l aduci pe el intr-unul din munti, pe care ti-l voi arata" : cu atata osardie a implinit porunca, incat, si mai mult, decat cele ce i s-au poruncit, a facut; ca si de femeia lui s-a ascuns si de slugi s-a tainuit, lasandu-le sa astepte jos: si s-a suit, luandu-l numai pe cela ce avea sa fie adus jertfa. Asa, nu fara voie, ci cu multa ravna, facea ceea ce i se poruncise. Socoteste, dar, in ce fel vorbea cu fiul sau, nimeni ne fiind de fata, ci numai ei doi, cand cele dinlauntru se aprind si dragostea mai tare se face. Si aceasta nu o zi sau doua, ci in mult mai multe zile. Ca a face degraba cea ce s-a poruncit, minunat si mare lucru este, dar nu atat de minunat, precum aceea ca a pus Dumnezeu si campul nevointei mai lung, ca mai bine sa vezi pe luptator. Ca era luptator cu adevarat, nu cu om luptandu-se, ci cu insasi puterea firii. Deci, care cuvant poate sa arate vitejia lui?
A suit pe copil, l-a legat, l-a pus pe lemne, a luat cutitul si voia sa aduca rana. Cum sa spun? Nu pot. Numai cel ce a lucrat aceasta, stie ca nici un cuvant nu va putea sa le arate. Cum nu a amortit mana? Cum nu a slabit puterea vinelor? Cum nu l-a tulburat pe el vederea cea iubita a copilului? Vrednic lucru este a se minuna cineva de Isaac. Ca precum Avraam se pleca lui Dumnezeu, asa si Isaac se pleca tatalui sau. Si precum acela, poruncind Dumnezeu sa-l jertfeasca, nu i-a cerut cuvant, asa si acesta, fiind legat de tatal si suindu-l pe jertfelnic, nu a zis: "Pentru care pricina faci aceasta?" Ci se pleca mainilor parintesti. Si era acelasi om: si tata si preot; si jertfa fara de sange aducandu-se, ardere de tot fara de foc, chip al mortii si al invierii facandu-se pe jertfelnic. Ca a injunghiat pe fiul si nu l-a injunghiat, ca nu l-a injunghiat cu mana, ci cu ravna. Ca si Dumnezeu, pentru aceasta i-a poruncit, nu vrand sa vada varsare de sange, ci voind sa-ti arate tie vointa Lui si pe viteazul acesta sa-l faca cunoscut in mijlocul a toata lumea, si sa invete pe cei ce vor veni, pe toti, ca trebuie a cinsti pe Dumnezeu si poruncile Lui, mai mult decat pe copii, mai mult decat firea, mai mult decat averile, mai mult decat insusi sufletul sau. Deci, s-a intors, avand mucenic viu pe Isaac.
Ce indreptare vom avea noi, spune-mi? Ce cuvant de iertare, cand vedem pe viteazul acesta supunandu-se pe atata osardie lui Dumnezeu, iar noi ne razvratim? Socoteste ca mai mult decat jalea, care este atat de grea, toate le lasase la voia lui Dumnezeu. Si era de ajuns ca ceea ce i se porunceste ca mai mult decat jalea, care este atat de grea, toate le lasase la voia lui Dumnezeu. Si era de ajuns ca ceea ce i se poruncise sa-i tulbure si mintea lui, sa-l arunce in nedumerire si sa-i clatine credinta. Caci, cine din cei multi si de rand, n-ar fi socotit ca este inselare cele ce s-au grait despre multimea nepotilor, care i se fagaduise lui? Dar cu Avraam n-a fost asa. Si inca si de Iov se cade a ne minuna, pentru filosofia si rabdarea lui in ispite.
Dar pentru aceste amandoua vitejii nu numai a ne minuna se cuvine, ci, si a le urma fapta lor cea buna. Si sa nu zica cineva, ca aceia au fost niste oameni fara seaman. Minunati si mari au fost cu adevarat, dar noua, acum, ni se cere mai multa filosofie si credinta decat acelora: "Ca de nu va prisosi, zice, dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in Imparatia Cerurilor" (Matei 5,20). Toate acestea neincetat sa le cugetam in sufletele noastre, nu numai in vremea plansului, ci si cand suntem cu inima buna. Ca, pentru aceasta, si eu, acum, macar ca nimeni nu-i in intristare, am pornit cuvintele acestea, ca, in vremea cand vom cadea in vreo intristare, sa ne aducem aminte de cele ce s-au grait si sa dobandim mangaiere. Ca si ostasii se deprind la cele ale razboiului in vreme de pace, ca, daca va veni nenorocirea si vremea va cere ale iscusintei, sa-si arate in buna vreme mestesugul, pe care l-au deprins in timp de pace. Ca, bine fiind inarmati si intariti in toate partile, sa respingem inapoi bantuielile vicleanului, in tot chipul ingradindu-ne pe noi. Si asa vom putea si viata aceasta, de acum, cu bucurie sa o petrecem si Imparatia Cerurilor sa o dobandim, prin Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava si stapanirea, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Mihail, ţarul bulgarilor
Mihail Bulgarul cu Sfînta Cruce
Pre poporul său în Botezul lui Hristos
A botezat.
Pre păgâni, oi ale sfintei turme a lui Hristos
Le-a făcut.
Iar prin a vieţii sale pildă
Inimile oamenilor cu bună rănire
A rănit,
Aducîndu-le pe ele la dragostea credinţei
Celei mîntuitoare.
El a zidit biserici, păgînismul l-a nimicit,
Si întru el Sfîntul Duh al Domnului S-a proslăvit.
El deşartă slava lumii-a lepădat,
Pre oameni învăţînd adevărul şi dreptatea.
El faţă de sine nici o milă a avut,
Pentru dragostea Numelui Domnului
Si a mîntuirii poporului bulgar.
Pe pămînt coroana de ţar a purtat,
Iar în Ceruri acum poartă cununa
Veşnicei bucurii.
Cugetare
Fericitul Maxim Cel Nebun pentru Hristos
umbla gol, iarna, pe străzile Moscovei. Ca răspuns la îndemnurile
oamenilor de a se îmbrăca ca să se apere de frig, Maxim zicea:
„Da, crudă e iarna, dar dulce este Raiul!”
Şi mai zicea:
„În schimbul răbdării Domnul dă mântuirea!”
Cînd Domnul
nostru lisus Hristos nu a ezitat nici o clipă să Se dea pe Sine celor
mai cumplite chinuri şi celei mai cumplite morţi pentru noi, cum să ne
mai pară nouă rău de noi înşine? Mîntuitorul Hristos ne-a
prescris nouă o reţetă: o dietă pentru însănătoşirea noastră
duhovnicească, pe care El a numit-o „sarcina cea uşoară ” şi „jugul cel
blînd.” Căci mult mai grele sînt jugurile pe care noi înşine ni le punem
pe grumajii noştri, juguri care pururea ne apleacă în jos,
înfundîndu-ne din ce în ce mai adînc în boala sufletului.
Căci cele pămînteşti pretind de la noi mult mai multe sacrificii, nefăgăduindu-ne în schimb nici un bine după moarte, care este veşnică.
Cele pămînteşti ne pretind să-L
sacrificăm pentru ele chiar pe Dumnezeu şi sufletul noastru, conştiinţa
şi mintea noastră, şi toată demnitatea noastră umană şi dumnezeiască. Iar
la sfîrşit nu ne arată, decît groapa cea întunecoasă şi plină de
gunoaie, drept răsplată suferinţelor îndurate de noi toată viaţa de
dragul celor lumeşti şi pămînteşti.
Hristos însă nu ne cere să sacrificăm altceva decît cele pămînteşti, adică gunoiul: ticăloşia noastră de fiară şi păcatele noastre, viciile şi răutatea.
Iar în schimb ne făgăduieşte învierea şi fericirea cea nemuritoare în Rai. Cu adevărat, «Crudă e iarna, dar dulce este Raiul!»
Luare aminte
Să luăm aminte la înălţarea Stăpînului nostru lisus Hristos:
- La cum I se închină Lui ucenicii;
- La cum se întorc ei la Ierusalim după aceea cu bucurie mare.
Predică
Despre izvorul apei celei vii şi fântânile cele sparte
– „Miraţi-vă de acestea, ceruri; cutremuraţi-vă, îngroziţi-vă, zice
Domnul! Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei
vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fîntîni sparte, care nu pot ţine apă
(Ieremia 2 : 12-13).
Oare grăitu-s-au aceste cuvinte doar pentru vremurile acelea, sau şi pentru ale noastre, ale celor de azi ?
Cu siguranţă ele s-au grăit şi pentru vremurile noastre, ale celor de azi!
Oare s-au rostit aceste cuvinte doar
pentru poporul iudeu, sau şi pentru poporul nostru ? Cu siguranţă, ele
s-au rostit şi pentru poporul noastru, şi pentru toate popoarele care
trăiesc în ziua de azi!
Cînd s-a zis : să nu ucizi, să nu furi, să nu dai mărturie mincinoasă, acestea nu au fost porunci date doar oamenilor acelor timpuri, ci şi oamenilor tuturor timpurilor, şi nu doar poporului evreu, şi tuturor popoarelor.
Aceste cuvinte valabile sînt şi astăzi,
şi în toate timpurile, pentru toate popoarele, şi pentru fiecare om care
se întoarce cu spatele la Izvorul apei celei vii care curge chiar în
ograda lui şi începe să-şi sape fîntîni sparte, care nu pot ţine apa.
Izvorul apei celei vii este Stăpînul Hristos însuşi, nesecată, îmbelşugată, şi dulce. Iar fintîna cea spartă este făcută din lucrările omului pe care le lucrează el în pofida lui Dumnezeu şi a Legii Lui, lucrări de la care el aşteaptă progresul, fericirea şi satisfacerea foamei şi setei lui. Aceasta este fintîna celor fără de Dumnezeu, a celor stăpîniţi de toată avariţia, zgîrcenia, lăcomia, imoralitatea, pofta de stăpînire şi de putere, vanitatea, idolatria, vrăjitoria, şi toate celelalte lucrări drăceşti ce au pe diavolul ca inspirator al lor, păcatul ca lucrător al lor, şi nădejdea cea mincinoasă ca sacagiu al lor.
Miraţi-vă de acestea, ceruri; şi
cutremuraţi-vă, îngroziţi-vă, zice Domnul. Miraţi-vă de cumplita
nesimţire a omului care părăsind apa cea vie, a început să-şi sape
fintînă în cărbuni aprinşi spre însetoşarea şi mai cumplită a gîtlejului
lui!
O fraţilor, poporul nostru aceste două rele le-a făcut: ei au lepădat pre Stăpînul, Izvorul oricărei fapte bune, şi s-au dus să-şi caute cele bune ale lor în cele rele şi prin cele rele. Oare găsi-se-va apă în foc ?! Sau grîu bun crescînd în nisipuri?!
Nu, fraţilor, acestea niciodată nu vor putea fi. Cu
atît mai puţin se va putea vreodată afla pace, fericire, bucurie, viaţă
sau oricare alt bine în fântînile cele pustii ale păcatului şi
fărădelegii.
O, Stăpîne Doamne Fără de moarte,
Izvorul a tot binele pe care şi-1 doreşte mintea şi sufletul omenesc,
milostiv fii nouă păcătoşilor şi netrebnicilor. Cu puterea Dreptei Tale
întoarce-ne pre noi de la calea fărădelegilor şi deşertăciunii, şi
potoleşte setea noastră la izvoarele apei Tale celei vii. Căci Ţie se
cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
