• Pomenirea Sfintei Muceniţe Pelaghia din Tars
Pelaghia s-a născut în cetatea Tarsului din părinţi păgîni, dar bogaţi şi slăviţi. Auzind
despre Hristos şi despre mîntuirea sufletului de la alţi creştini, ea a
ars de iubire penru Mîntuitorul şi s-a făcut creştină cu de-amănuntul.
Dar acelea erau şi timpurile cumplitelor prigoane contra creştinilor.
S-a întîmplat că împăratul Diocleţian însuşi a sosit la Tars. În timpul
şederii împăratului acolo, fiul împăratului şi moştenitorul tronului
imperial s-a îndrăgostit fără întoarcere de Pelaghia şi a voit să o ia
de soţie. Pelaghia i-a răspuns prinţului prin maica ei, care era o femeie rea, că ea deja este logodită cu Mirele Ceresc, Hristos Domnul.
Apoi, fugind şi de mama ei cea rea, şi de lumescul moştenitor al
tronului imperial, Pelaghia 1-a căutat şi 1-a aflat pe
Inaltpreasfinţitul Linus, bărbat recunoscut pentru sfinţenia vieţii lui.
Acesta a povăţuit-o bine pe fecioara Pelaghia în credinţa creştină şi a
botezat-o. Apoi Pelaghia a împărţit săracilor toate marile ei comori şi
toate hainele cele scumpe şi s-a întors la maica ei căreia i-a
mărturisit că de acum este botezată. Aflînd despre acestea şi pierzînd
cu desăvîrşire orice nădejde de a o vedea pe sfînta fecioară soţie a
lui, moştenitorul imperial s-a străpuns cu o sabie, sinucigîndu-se.
Maica cea rea şi-a denunţat fiica la împăratul, predîndu-i-o lui pentru
judecată, împăratul a rămas fără grai văzînd frumuseţa fecioarei şi
uitînd cu totul despre fiul lui, s-a aprins cu totul de necurata patimă
pentru ea. Dar de vreme ce Pelaghia nu putea fi clintită din credinţa
ei, împăratul a osîndit-o să fie arsă de vie în văpaia focului aprins
într-un viţel de metal. Cînd torţionarii au sfîşiat hainele de pe ea,
Pelaghia s-a însemnat cu seninul Sfintei Cruci, şi rostind rugăciuni de
laudă şi slavă lui Dumnezeu, a intrat în viţelul de metal încins pînă la
roşu de foc. Ea s-a topit acolo într-o clipeală de ochi, precum ceara.
Astfel a luat cu cinste mucenicia fecioara Pelaghia, la anul 287.
Rămăşiţele oaselor ei le-a dobîndit arhiereul Linus, şi le-a îngropat pe
un deal, sub o piatră, în timpul împăratului Constantin Copronimul
(741-775). În chiar acelaşi loc s-a ridicat o preafrumoasă biserică în
cinstea sfintei fecioare şi muceniţe Pelaghia, care s-a jertfit pentru
Hristos spre a fi veşnic alături de El în ceruri.
Pomenirea sfintei Monica, mama fericitului Augustin.
Sf. Monica a fost casatorita cu un functionar pagân numit Patritius, aprins din fire si cam imoral. La început, soacra sa nu o placea, dar Monica s-a facut placuta prin firea ei blânda. Spre deosebire de multele femei care erau batute de soti în acele vremuri, ea nu era batuta pentru ca stia sa taca, "punînd straja gurii ei" în preajma lui. (Ps. 38/39:1)
• Pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Silvan, Episcopul Gazei
Silvan a
fost mai întîi militar, dar mai tîrziu, mînat de dragostea credinţei lui
creştine, el a intrat în oştirea Împăratului cerurilor. Acuzat
de convertirea paginilor la creştinism, el a fost torturat cu
bestialitate iar mai apoi omorît prin tăierea capului împreună cu alţi
patruzeci de soldaţi, la anul 311. Astfel s-au făcut aceştia cu toţii
cetăţeni ai cerului.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Nichifor
La început Nichifor a fost romano-catolic, dar mai tîrziu el a îmbrăţişat ortodoxia. El a dus o viaţă de aspre nevoinţe ca monah la Muntele Athos, împreună cu înţeleptul Theolept. El a fost dascălul marelui Sfînt Grigorie Palamas şi a scris o lucrare despre rugăciunea minţii. El s-a înfăţişat cu pace înaintea Domnului în veacul al paisprezecelea. Sfîntul preacuvios Nichifor zicea:
„Adună-ţi mintea şi sileşte-o să intre în inimă şi să rămînă acolo. Cînd mintea ta s-a întărit în inimă, ea nu trebuie să rămînă goală, ci trebuie să rostească neîncetat rugăciunea: „Stăpîne Doamne lisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine păcătosul!” Niciodată să nu îngădui ca ea să se oprească din această lucrare. Făcînd astfel, tot lanţul virtuţilor se va sălăşlui întru tine: dragostea, bucuria, pacea şi toate celelalte. Şi aşa toate cererile tale care le vei aduce Domnului se vor împlini.”
Deci, auzind ea, de la crestini, despre Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, s-a aprins de dragostea Lui, crezand in El si primind cu ravna si bucurie, de la o slujnica a ei, crestina in ascuns, lumina cea noua si datatoare de viata a Evangheliei lui Hristos. Deci, avand ea un vis minunat, ca un episcop, ce boteza, s-a invoit, de la mama sa, sa mearga sa vada pe o doica a ei, dar s-a dus, in ascuns, la episcopul crestinilor si marturisind credinta ei, prin taina Sfantului Botez s-a crestinat. Si staruia in rugaciune si in fapte bune, cautand sa fie de folos fratilor ei in credinta, in vreme de prigoana pentru crestinii de atunci. Iar mirelui sau ii trimise veste ca nu mai voieste sa-i fie sotie si ca si-a inchinat viata intreaga Mirelui ceresc, pe Care nu-L va mai parasi nicioadata.
De aceasta instiintandu-se, fiul imparatului, fiind in multa intristare, din multa dragoste ce avea pentru ea, si-a pus singur capat zilelor, omorandu-se cu sabia. Iar Diocletian, tatal sau, trimitand ostasi, au adus pe fecioara si, neputand sa o intoarca de la credinta in Hristos, a poruncit sa aprinda un bou de arama si s-o arunce in el. Si asa Sfanta Pelaghia si-a luat sfarsitul si cununa marturisirii, in ziua de 4 mai. Dumnezeului nostru slava!
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ava Visarion, cum gonea dracii prin cuvant.
Si venind batranul dimineata, au stat ei la rugaciune si i-au zis lui: "Desteapta si pe fratele." Si i-a zis lui batranul: Scoala-te si iesi afara." Si indata a iesit demonul dintr-insul si s-a tamaduit omul din ceasul acela.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Teodor Studitul, ca prin vointa si cu sarguinta sa lucram pentru mantuirea noastra.
Fratilor si parintilor, este vreme pentru tot lucrul, dupa cuvantul cel scris, iar vreme pentru a lucra la mantuirea noastra este pururea. Ca zice Apostolul: "Totdeauna, bucurati-va, neincetat, rugati-va, intru toate multumiti". Ca prin aceste trei fapte bune se hotaraste si se cuprinde mantuirea noastra. Ca si totdeauna a ne bucura este facator de dreptate. Iar rugaciunea neincetata nu da loc diavolului impotriva noastra. Si a multumi totdeauna, este dovada luminata a dragostei celei catre Dumnezeu. Deci, punand randuiala in cele trei parti, ne facem placuti Domnului. Si, deci, sa nu ne imputinam cu sufletul nicidecum, nici sa slabim, prin trandavie, la slujbe, in cantarile de psalmi si la lucrul mainilor noastre, ci, cu toata indelunga-rabdare sa le savarsim, ca niste iconomi ai darului lui Dumnezeu, cel de multe feluri. Au nu vedem pe ostasi, cum se duc, impreuna cu imparatul, cu toata sarguinta? si catre ce? Si unde? La razboaie, la injunghieri, la moarte. Si ei se duc, adica pentru slava aceasta de acum, vremelnica, si pentru o bogatie care trece; si se duc la aceasta cu osardie. Iar noi, chemati fiind la Imparatia Cerurilor, la viata cea vesnica, la bucuria cea negraita, oare, nu cu toata sarguinta si trezvia si nu cu trandavie si slabiciune, ne vom infatisa, pe noi insine, ca niste buni ostasi ai lui Hristos, inaintea lui Dumnezeu?
Cititi cartea pe care o am si o tin in maini si vedeti si cunoasteti vitejiile Sfintilor Parinti, cele scrise in ea. Cata sarguinta era la dansii, cat de mare infierbantarea duhului, cat de mari le erau nevointele! Si acum, pentru aceasta, i-a proslavit pe dansii bunul Dumnezeu, lucrand prin ei semne si minuni. Acolo au stralucit, nu numai cei ce au fost dintru inceput buni si neinvatati la rautate, ci, si cei ce s-au abatut de la bine si intru cumplite pacate au cazut, dar, au folosit pocainta cea preabuna. Ca zice Apostolul: "Desteapta-te, cela ce dormi si te scoala din morti si iti va straluci tie Hristos."
Nu stii ca bunatatea lui Dumnezeu te aduce pe tine la pocainta, si ca, dupa impietrirea ta si dupa inima ta cea nepocaita, iti aduni tie urgie, pentru ziua urgiei si a descoperirii si a dreptei Judecati a lui Dumnezeu, Care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui? Vezi, defaimatorule, si infricoseaza-te de ingrozire si scoala-te din somnul defaimarii si al neluarii in seama. Ca si moartea soseste fara de veste. Iata, a trecut dincolo si fratele Candid, cu evlavie, si, mai inainte de el, altul, si, dupa aceasta, altul va urma, ca nimeni nu ramane aici, ci, toti, vom trece dincolo. Insa, fericit este acela ce bine a vietuit, ca a castigat viata vesnica, prin sarguinta si prin osardie, a agonisit pe cele mai bune si mai inalte.
Ci, de vreme ce viata este ca un targ, inca deschis si adunat, iar locul cel de schimburi si de cumparaturi, pentru Imparatia Cerurilor, ne sta inainte, veniti va rog, fratilor si parintilor, toti sa priveghem, toti sa ne trezim, toti sa castigam cele dumnezeiesti si nestricacioase. Ca, impreuna cu toti fratii nostri, mostenitori sa ne facem ai Imparatiei Cerurilor, in Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia se cuvine slava si stapanirea, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfânta Muceniţă Pelaghia
Pelaghia înaintea necuratului împărat
Stă la judecată ca un înger de lumină.
Împăratul cel cu chip de fiară către ea cată
Şi-i grăieşte:
„Diademă-mpărătească pe fruntea ta voi pune,
Dacă tu între femei îmi vei fi soţie.”
Pelaghia vitează răspunde:
„Ingreţoşător lucru îmi este a mă-nsoţi cu un păgîn.
Nicicînd, împărate, nu voi fi a ta.
Ce-mi oferi? Coroană de ţărînă?
Eu trei cununi de la Domnul meu am,
De la Hristos, veşnicul meu Mire.
Prima cunună-i a credinţei ce-am păzit;
A doua, a fecioriei ce-am păzit;
Şi-a treia a muceniciei mele este.
Nu mai zăbovi, hulitor împărat;
Zdrobeşte mai degrab’ ăst trup de ţărînă;
Zdrobeşte-l, taie-l, arde-l şi îl macină,
Ca sufletul meu mai curînd la nunta-mi s-ajungă.
Ca sufletul meu mai curînd faţa Mirelui meu să o vadă,
Faţa nemuritoare a Mirelui meu,
Mîntuitorului meu, Domnul.”
Cugetare
Tînărul lipsit de experienţă în războiul duhovnicesc lasă pe fundul fiecărei lui fapte bune să se strecoare slava deşartă şi părerea de sine. Dar soldatul încercat în acest cumplit război, în mijlocul vîltorii luptei contra patimilor aflîndu-se, nici o nădejde în sine nu-şi pune, ori în faptele lui bune, ci mai vîrtos sporeşte rugăciunea cu lacrimi, strigînd întru ajutorul lui Dumnezeu.
Avva Matoes zicea:
„Cu cît stă omul mai aproape de Dumnezeu, cu atît se vede mai păcătos.”
El mai zicea:
„Cînd eram tînăr, gîndeam cîteodată că am făcut vreun bine; acum că sînt bătrîn, văd că nici măcar un bine nu am lucrat cu adevărat vreodată.”
Dar oare nu zis-a însuşi Domnul nostru: „Nimeni nu este bun decît numai Unul Dumnezeu” (Matei 19: 17).
Deci dacă bun nu este nimeni decît numai Unul Dumnezeu, izvorul a tot binele, atunci cum ar putea fi bună vreo faptă care nu vine chiar de la Dumnezeu? Şi cum ar putea cineva care lucrează vreo faptă bună să şi-o atribuie sieşi, iar nu lui Dumnezeu?
Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci în ce se va putea lăuda vreodată omul cel muritor?
În nimic, decît numai în Domnul şi în bunătatea Lui!
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Care S-a înălţat la ceruri:
- La cum, prin sfîntă înălţarea Lui, El Şi-a arătat Firea Sa Dumnezeiască şi Puterea;
- La cum, prin sfîntă înălţarea Lui la ceruri, El îi descoperă omului că mai exită şi o altă lume, şi o altă viaţă: o lume a celor cereşti şi o viaţă a celor cereşti.
Sinaxar 4 Mai
În această lună, în ziua a patra, pomenirea sfintei mucenice Pelaghia cea din Tars.
Sfânta Pelaghia din Tars în
Cilicia (sud-estul Asiei Mici) a trăit în timpul lui Diocleţian
(284-305), sec. al III-lea, fiind fiica unor păgâni de vază. După ce a
auzit de Iisus Hristos de la nişte prieteni creştini, a crezut în El şi
a hotărât să se păstreze fecioară, închinîndu-şi toată viaţa Domnului.
Moştenitorul împăratului Diocleţian, un băiat
adoptat de acesta, a văzut-o pe fecioara Pelaghia şi rănindu-se de
frumuseţea ei a cerut-o de soţie. Sfânta fecioară i-a răspuns tânărului
că ea s-a afierosit lui Hristos Mirele cel Veşnic şi că nu va avea
parte de căsătorie pe pământ.
Răspunsul l-a mâniat foarte pe tânăr dar a
lăsat-o o vreme să se mai gândească. În acelaşi timp, Pelaghia a
convins-o pe mama sa să o lase să meargă în vizită la asistenta care a
crescut-o în copilărie, vroind, de fapt să-l caute pe Episcopul Linus
din Tars care s-a retras în munţi în timpul persecuţiilor împotriva
creştinilor şi ea îl căuta ca să o boteze acesta. Pelaghia îl văzuse pe
episcop în vis şi a impresionat-o foarte mult. Sfântul a fost cel
care a sfătuit-o să se boteze. Sfânta a pornit la drum să o viziteze pe
asistentă, îmbrăcată frumos, într-o trăsură şi însoţită de un alai de
servitori, după cum a fost dorinţa mamei sale.
Pe drum, prin graţie divină, fecioara l-a
întâlnit pe Episcopul Licinius, pe care l-a recunoscut imediat din vis,
a căzut la picioarele lui şi i-a cerut botezul. La rugăciunile
episcopului, un izvor de apă a ţâşnit din pământ.
Episcopul a făcut semnul crucii peste Sf.
Pelaghia şi în timpul Sfintei Taine a Botezului îngerii au acoperit-o
pe cea aleasă cu o mantie strălucitoare. După ce a împărtăşit-o pe
fecioară au înălţat rugăciuni de mulţumire împreună lui Dumnezeu şi a
lăsat-o să pornească mai departe la drum. Atunci ea şi-a scos hainele
cele preţioase şi şi-a lăsat doar o rochie albă, simplă, dîndu-şi toate
ale ei săracilor. Vorbindu-le apoi servitorilor săi despre Iisus
Hristos, mulţi dintre ei s-au convertit crezînd în Dumnezeu.
Pelaghia a încercat să o convingă pe propria ei
mamă să se creştineze dar aceasta, întunecată la minte, a trimis un
mesaj fiului împăratului spunîndu-i că Pelaghia era creştină şi că nu
mai vrea să se mărite. Tânărul, disperat că a pierdut-o pe marea sa
iubire, s-a aruncat în sabie. Auzind acestea, mama Pelaghiei temîndu-se
de răzbunarea împăratului, a legat-o pe fată şi a dus-o la împărat ca
şi pe o creştină răspunzătoare de moartea moştenitorului tronului.
Împăratul a fost captivat de frumnuseţea fecioarei şi a încercat să o
convingă să renunţe la religia ei, promiţîndu-i toate bunurile de pe
pământ dacă îi va fi soţie.
Sfânta fecioară a refuzat oferta împăratului cu
dispreţ, spunîndu-i: "Eşti nebun, împărate, să-mi spui mie acestea.
Nu-ţi fac voia şi urăsc căsătoria murdară pe care mi-o propui pentru că
eu îl am pe Hristos al meu Mire, Împăratul Cerurilor. Nu vreau coroana
ta pământească cea degrabă pieritoare pentru că Domnul mi-a pregătit
în cer trei coroane care nu vor pieri niciodată. Prima este pentru
credinţa în Dumnezeul adevărat în care am crezut cu toată inima, a doua
este pentru curăţie, pentru că mi-am păstrat fecioria în numele
Domnului şi a treia este pentru mucenicie pentru că vreau să îndur
orice chin pentru El şi să-mi dau sufletul din iubire pentru Hristos."
Diocleţian a condamnat-o pe Pelaghia să fie arsă
într-o baie de bronz clocotită. Nelăsînd pe călăi să îi atingă trupul,
sfânta s-a însemnat cu semnul sfintei cruci şi a intrat în baia
clocotită în care toată carnea i s-a topit împrăştiind un miros
puternic de mir în tot oraşul. Oasele Sfintei Pelaghia au rămas
neatinse şi păgânii le-au luat şi le-au dus undeva în afara oraşului.
În jurul moaştelor s-au pus patru lei care n-au îngăduit nici unei
vieţuitoare să se apropie de ele. Aceştia au păzit moaştele până la
venirea episcopului Linus care le-a îngropat cu multă slavă. Mai târziu
s-a construit şi o biserică pe locul unde s-au aflat cinstitele
moaşte.
În slujba de pomenire a Sfintei Muceniţe Pelaghia
din Tars se spune că a a fost învrednicită de "minunate vedenii." Ea
mai este prăznuită şi în ziua de 7 octombrie. În timpul Împăratului
Constantin, (306-337), când persecuţiile împotriva creştinilor au
încetat, s-a construit o biserică pe locul de înmormântare a Sfintei
Pelaghia.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ilarion, făcătorul de minuni.
Acesta din tinereţe Crucea pe umeri ridicând, a urmat
Stăpânului celui răstignit, şi patimile trupeşti supunându-le duhului a
primit de la Dumnezeu bogat dar de minuni: de a vindeca felurite boli şi
să izgonească demonii. Închizându-se el într-o căsuţă mică, şi
aflându-se afară de toată tulburarea şi strălucit fiind cu toată
nepătimirea, a primit dumnezeiescul har al preoţiei; şi răbdând mulţi
ani aspra petrecere, a fost de toţi lăudat pentru nenumăratele lui
minuni. Căci certa vietăţile ce stricau seminţele odrăslite, oprea
grindina, pământul cel însetat l-a adăpat cu ploaie, şi repejunea
râului, ca Elisei, a despărţit-o şi a trecut-o. A vindecat mâna cea
uscată a unui oarecare creştin, a dăruit orbilor vedere, şi a îndreptat
picioarele şchiopilor, şi alte multe minuni a făcut spre slava
adevăratului nostru Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului
părintelui nostru Nichifor, egumenul Mănăstirii Midichiei, care cu pace
s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului
Nichifor Isihastul (din singuratate), cel ce s-a liniştit în cele mai
pustii locuri ale Muntelui Atos.
Sfântul Nichifor a fost învăţătorul Sf Grigore Palama (prăznuit în 14 noiembrie).
Acesta a cresut ca şi romano-catolic dar după o călătorie în Imperiul
Bizantin a devenit ortodox. Sf. Nichifor a trăit ca isihast în Muntele
Athos şi s-a sfârşit din viaţă înainte de anul 1300. Lucrarea sa
"Despre trezvie şi păzirea inimii " se găseşte în Filocalie: Preaînţeleptul meşteşug pentru rugăciunea minţii (rugaciunea lui Iisus, rugaciunea inimii) ce se află la Filocalie.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Atanasie, episcopul Corintului.
Acest Parinte a adormit pe vremea împărăţiei lui Vasile şi a
lui Constantin, la anul 977, şi a lăsat posterităţii comentarii ale
sfintelor scripturi şi un Tratat asupra motivelor morţii lui Iisus
Hristos pe Cruce.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor părinţi
Afrodisie, Leontie, Antonie, Mel, Valerian şi Macrovie şi a mulţimii
celor ce împreună cu ei au mărturisit în Schitopoli, în Palestina.
Tot în această zi, pomenirea aducerii
moaştelor sfântului şi dreptului Lazăr, prietenul Mântuitorului Hristos,
şi a purtătoarei de mir Mariei Magdalenei, care aducere a fost pe
vremea lui Leon Filosoful şi iubitorul de Hristos, la anul opt sute
nouăzeci (890 d. Hr.).
Tot în această zi, pomenirea sfintei Monica, mama fericitului Augustin.
Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin din Hiponia (prăznuit în 15 iunie),
s-a născut în 322 în Tagaste, Africa de Nord. Părinţii ei erau
creştini dar nu avem prea multe date despre copilăria ei. Mai multe
aflăm din Cartea a IX-a a Confesiunilor scrise de fiul ei.
Sf. Monica a fost căsătorită cu un funcţionar
păgân numit Patritius, aprins din fire şi cam imoral. La început,
soacra sa nu o plăcea, dar Monica s-a făcut plăcută prin firea ei
blândă. Spre deosebire de multele femei care erau bătute de soţi în
acele vremuri, ea nu era bătută pentru că ştia să tacă, "punînd strajă
gurii ei" în preajma lui. (Ps. 38/39:1).
Sf. Monica şi Patritius au avut trei copii: Sf.
Augustin, Navigius şi Perpetua. Dar faptul că soţul ei nu a lăsat-o
să-i boteze i-a cauzat multă durere. Ea şi-a făcut probleme pentru
Augustin, care trăia cu o tânără în Cartagina şi avea un fiu nelegitim
cu aceasta. Rugăciunile sale stăruitoare şi lacrimile nesfârşite pentru
fiul ei l-au înduplecat în cele din urmă pe soţul ei să se
convertească la creştinism înainte de a se stinge din viaţă. Însă
Augustin continua prin viaţa pe care o ducea, să se îndepărteze de
Hristos.
Aflîndu-se în Cartagina, Augustin s-a lăsat prins în secta
maniheiană. Mama sa era îngrozită şi a făcut tot posibilul să-l
întoarcă pe drumul bun. În vis i s-a arătat că trebuie să fie blândă şi
să aibă răbdare cu fiul ei. Dar Augustin nu a ascultat-o şi a rămas în
rătăcirea sa timp de 9 ani. Sf. Monica a fost foarte dezamăgită dar nu
a renunţat să spere că-l poate ajuta pe fiul ei. Chiar a încercat să
ceară ajutorul unui episcop care a fost el însuşi maniheian, dar
acesta a refuzat să se contrazică cu Augustin spunînd că nu îl poate
ilumina pe tânăr deoarece acesta este încă atras de noutatea ideologiei
sale. Dar a liniştit-o pe mamă spunîndu-i: "Du-te pe drumul tău că nu
se poate ca fiul unor astfel de lacrimi să rămână pierdut."
Sf. Monica s-a dus la Roma cu Augustin când
acesta a ţinut cursuri acolo în 383. Mai târziu, a avut o întâlnire la
Milano unde l-a întâlnit pe Sf. Ambrozie (prăznuit în 7 decembrie)
rămânînd foarte impresionat de predica acestuia. Episcopul Ambrozie a
ajuns să o preţuiască foarte mult pe Sf. Monica şi de multe ori l-a
felicitat pe Augustin pentru că avea aşa o mamă virtuoasă.
Într-o zi, Augustin citea Noul Testament într-o
grădină şi a ajuns la Romani 13:12-14. Atunci s-a hotărât să lase în
urmă "lucrurile celui rău" şi "să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos".
A fost botezat în ajunul Paştilor în anul 387.
După ce a fost botezat Augustin şi mama lui au
plănuit să meargă în Africa. S-au oprit să se odihnească în Ostia unde
Sf. Monica s-a dus la Domnul la vârsta de 56 de ani. Ea a fost
îngropată în Ostia şi sfintele ei moaşte au fost transferate în cripta
unei biserici în sec. al VI-lea. Nouă secole mai târziu, moaştele Sf.
Monica au fost duse la Roma.
În Occident, Sf. Monica este considerată patroana soţiilor şi mamelor ale căror bărbaţi sau copii sunt rătăciţi.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Predică
Despre idolatrie şi adulter
– „Şi deşi am lăsat pe fiica lui Israel cea necredincioasă pentru
atîtea fapte de desfrînare şi i-am dat carte de despărţire, am văzut că
necredincioasa ei soră, Iuda, nu s-a temut, ci, s-a dus şi ea să se
desfrîneze. Şi prin neruşinarea desfrânărilor ei a pîngărit ţara şi s-a
desfrînat cu pietrele şi cu lemnele.” (Ieremia 3: 8-9)
Dar ce fel de adulter au comis poporul lui Israel şi al lui Iuda cu lemnele şi cu pietrele? Ei au comis adulterul închinării la idoli făcuţi din lemn şi din piatră.
Dar mai înainte de acest păcat, ei au
comis altul: ei s-au întors cu spatele la închinarea Adevăratului
Dumnezeu, a Dumnezeului Celui Viu, a Dumnezeului Unul.
Dar de ce se numeşte această idolatrie desfrînare, adică adulter?Pentru că mai întîi ei fuseseră legaţi cu dragoste de Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat, de Dumnezeul Cel Unul, dar mai după aceea ei au trădat această legătură a iubirii şi şi-au dat inimile după dumnezei străini făcuţi din piatră şi din lemn. De aceea numeşte Dumnezeu desfrînarea lor adulter.
Dar oare această învinuire a Domnului este valabilă doar pentru timpurile acelea, sau şi pentru ale noastre? Şi oare numai pentru poporul lui Israel şi al lui Iuda şi nu şi pentru poporul nostru, al creştinilor?
Din nefericire, chiar şi în ziua de astăzi mulţi creştini merită deplin această învinuire a lui Dumnezeu. Căci oricine şi-a lăsat inima rece la Adevăratul Dumnezeu, la Domnul Cel Viu şi Cel Unul, şi şi-a aprins dragostea pentru cele mai de jos, pentru lucruri făcute din lemn şi din piatră şi făpturi muritoare şi putrezitoare, oricine a decăzut astfel comite adulter şi îşi atrage asupra sa meritata învinuire a lui Dumnezeu.
Astfel, această învinuire a Domnului este
la fel de valabilă astăzi precum a fost atunci, şi cu mult mai grea,
căci atunci oamenii păcătuiau fără să îl fi cunoscut pe Hristos, pe cînd
oamenii cei de acum după ce L-au cunoscut pe El. O, fraţilor, pînă cînd
vom mai lăsa această necurată desfrînare să se tîrîie pe pămînt? Pînă
cînd va mai puţi pămîntul de la această desfrînare a omenirii care se
desfrînează cu idoli de lemn şi de piatră, de argint şi de aur, de carne
şi de sînge?
Oare nu prefăcut-a Atotputernicul Hristos toţi aceşti idoli în praf şi în cenuşă? De ce se mai pleacă unii dintre creştini astăzi să-şi facă iar idoli din acest praf şi cenuşă?
Aceasta din pricina minciunii diavoleşti şi a propriei lor înşelări de sine.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Carele Te-ai înălţat la ceruri, apără-ne pre noi de împresurarea
minciunii diavoleşti şi a înşelării cu care ne înşelăm noi singuri.
Păzeşte-ne pre noi cu Sfîntă Crucea Ta de necuratele şi cele de ruşine
desfrînări cu idolii cei căzuţi. Ajută-ne, ajută-ne nouă, Doamne lisuse
Hristoase să ne închinăm numai Unuia Ţie, Domnului Celui Viu, Unul şi
Adevărat. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
