• Pomenirea Sfântului Mucenic Isidor
În timpul domniei lui Decius, acest Isidor a fost luat cu sila, din Insula Chios, în armatele împăratului. Isidor se lipise încă din copilărie de credinţa creştină, şi îşi petrecuse întreaga viaţă în postiri, rugăciuni şi fapte bune.
Dar în armată aflîndu-se şi declarîndu-se el creştin, comandantul 1-a
înşfăcat, i-a cerut explicaţii şi i-a poruncit să se lepede de Hristos
şi să aducă jertfe idolilor. Sfîntul atunci a zis: „Chiar
şi dacă îmi vei ucide trupul, dar asupra sufletului meu nu ai nici o
putere. Cu mine este Adevăratul Dumnezeu Cel Viu, lisus Hristos, Carele
întru mine trăieşte acum şi după moartea mea. El este cu mine, iar eu
întru Dînsul şi cu Dînsul rămîn, şi nu voi înceta nicicînd să
mărturisesc Sfînt Numele Lui atîta vreme cît voi avea în mine suflare de
viaţă.„. Mai întîi comandantul a poruncit ca Isidor să fie biciuit cu vine de bou, iar după aceea a pus să i se taie limba. Dar chiar fără limbă, Isidor, prin Duhul lui Dumnezeu, grăia limpede şi mărturisea Numele lui Hristos.
Între timp a căzut pedeapsa lui Dumnezeu şi asupra comandantului, care
deodată a amuţit cu desăvîrşire. La sfirşit, comandantul cel mut a făcut
semn ca lui Isidor să i se taie capul. Isidor s-a bucurat auzind
osînda. Lăudînd pre Dumnezeu, el a urcat eşafodul pe care i s-a tăiat
capul la anul 251. Însoţitorul lui, Ammuna, i-a îngropat trupul cu
cinste, apoi s-a încununat şi el cu cununa muceniciei.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Serapion Sindonitul
Sindon însemnează „strai de bumbac.” Serapion acesta s-a numit „Sindonitul” deoarece nu îmbrăca peste trupul lui decît un singur strai de bumbac. El cu sine avea pururea Sfintele Scripturi. Serapion
vieţuia ca o pasăre a cerului, neavînd nici acoperiş, nici griji, şi
mergea din loc în loc. Pînă şi singurul lui strai de bumbac 1-a dăruit
unui nevoiaş care îngheţa de frig, astfel încît Serapion a rămas complet
gol. Cînd cineva 1-a întrebat: „Serapioane, cine te-a dezbrăcat?„, el a arătat către Simtă Scriptură ce o avea cu sine şi a zis: „Aceasta!”
Pînă la urmă pînă şi Sfînta sa Scriptură a dăruit-o ca preţ de
răscumpărare pentru un datornic, al cărui creditor îl ameninţa cu
închiderea în temniţă din pricina datoriei. Odată, pe cînd se afla la
Atena, el nu a gustat nimic timp de patru zile, căci nu putuse găsi
nimic de mîncare, şi atunci a început să plîngă de foame. Cînd filozofii
atenieni 1-au întrebat de ce plînge, Serapion a răspuns: „La
trei am fost dator, pe doi i-am despăgubit, dar al treilea încă mă
chinuieşte. Primul a fost pofta desfrînării, care m-a chinuit pe mine
din tinereţele mele. Al doilea a fost iubirea de argint, iar al treilea
este stomacul. Primii doi m-au lăsat în pace, dar acest al treilea încă
mă chinuie.” Filozofii i-au dat un ban de aur cu care să se ducă
şi să-şi cumpere pîine. Serapion s-a dus la un brutar, a luat de la el
doar o singură pîine, i-a lăsat banul de aur şi a plecat. La vîrstă
înaintată fiind, Serapion s-a înfăţişat cu pace înaintea Domnului
Dumnezeu, în veacul al cincilea.
• Pomenirea Fericitului Isidor cel nebun pentru Hristos
Acest Isidor a fost de neam germanic. Venind la Rostov, el a iubit din tot sufletul credinţa ortodoxă.
El nu numai că s-a îmbrăcat cu Sfântul Botez al dreptei credinţe,
mergînd la biserică şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, dar încă a
luat asupra lui aspre nevoinţe monahiceşti, făcîndu-se nebun pentru
Hristos. El mergea îmbrăcat numai în zdrenţe. Prefăcîndu-se nebun, el îşi petrecea ziua propovăduind oamenilor, iar noaptea rugîndu-se. El nopţile şi le trecea într-o colibă făcută din nuiele, pe care şi-o durase într-un teren mlăştinos. Mari şi minunate au fost minunile pe care acest sfînt al lui Dumnezeu le-a lucrat atît în timpul vieţii lui cît şi după moarte.
Unui negustor, care fusese aruncat dintr-o corabie şi se îneca în mare,
Isidor i s-a înfăţişat mergînd pe apă ca pe uscat, apucîndu-1 de mînă
şi ducîndu-1 la uscat. Cînd slugile Cneazului de Rostov nu au voit să-i
dea lui Isidor un pahar cu apă rece, aşa cum el ceruse, ci îl alungaseră
de la uşă, atunci toate butiile de vin ale cneazului au secat pe dată.
În ceasul în care Isidor a adormit somnul de veci în coliba lui, în
paisprezece zile ale lunii mai din anul 1484, tot Rostovul s-a umplut de
miros de bună mireasmă. Negustorul pe care Isidor îl scăpase de la
moartea prin înec a ridicat în cinstea Fericitului Isidor o slăvită
biserică, chiar pe locul în care el îşi clădise coliba lui.
Cântare de laudă la Fericitul Isidor cel nebun pentru Hristos
Fericitul Isidor cu sine s-a luptat
Pînă cînd patimile i s-au făcut ca şi crengile
Unui copac uscat.
Dar chiar şi un copac uscat sălaş se face
Albinelor ce îşi aduc acolo mierea.
Şi chiar şi din stînca uscată izbucneşte cîteodată apă.
Trupul fericitului de Duhul s-a covîrşit;
Iar inima lui îndulcitu-sa de mierea harului;
Trupul unui „ nebun ” fîntînă s-a făcut
Puterii lui Dumnezeu;
Iar în zdrenţe se ascundea comoară nepreţuită.
Marele Isidor zăcea pe gunoaie.
Pe străzi el strigase, sărind şi fugind,
Neavînd nici acoperiş, nici hrană, nici prieteni,
Ci pururi deasupră-i ochiul Făcătorului său.
El o pildă vie a fost oamenilor celor deşerţi;
Iar celor precum vitele de pămînt legaţi,
Le-a fost ca o mustrare.
Cuvîntul pildei vieţii lui a fost:
„Oamenilor, grijile voastre vă duc la pieire.
Omul fericit nu e cel care pe ale lui Dumnezeu le fură,
Ci e cel care pe însuşi Dumnezeu înlăuntru Il are sălăşluit.”
Si era Sfantul Isidor crestin, de multa vreme, tare si viteaz cu trupul si avand viata placuta lui Dumnezeu, ca isi petrecea zilele in feciorie, in rugaciune si in fapte bune, ferindu-se de desertaciunile lumesti si de necuratiile paganesti, dar fara a marturisi pe fata credinta sa, de frica prigonirilor.
Din porunca imparateasca, oastea de sub ascultarea lui Numerian, a trebuit sa plece din Alexandria si sa se mute in insula Hios. Multime de corabii au umplut marea si toata oastea s-a urcat intr-insele, apoi, intinzand panzele in vint, au pornit pe valuri, spre locul randuit. Si, impreuna cu, oastea, a mers Tn insula si fericitul Isidor.
Dar, un sutas, cu numele Iuliu, pagan la suflet si pizmas, l-a parat pe dreptcredinciosul Isidor la conducatorul Numerian, ca este crestin, si, ca, in taina, se roaga lui Hristos si nu da nici o cinstire zeilor Romei. Deci, indata, sfantul a fost chemat la judecata, inaintea lui Numerian. Si, neascultand de porunca acestuia, de a jertfi zeilor, fericitul Isidor a marturisit, pe fata si cu indrazneala, pe Hristos spunand capeteniei ca nimic si nimeni nu-l va desparti pe el de Hristos si de credinta lui in El.
Auzind asemenea cuvinte de neintoarcere a gandului, Numerian a poruncit sa i se taie capul. Si asa a luat cununa muceniciei.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului staret Serapion Sindonitul (+ 388).
Mergand la Alexandria, l-a intampinat un sarac gol si tremunnd de frig. Si, stand, a inceput a gandi: "Cum eu, socotindu-ma ca sunt pustnic si lucrator al poruncilor lui Hristos, port haina, iar acest sarac se topeste de frig si eu nu ma milostivesc spre el ? Cu adevarat, de nu voi acoperi goliciunea lui si de-l voi lasa pe el sa moara de frig, ma voi osandi in ziua judecatii, ca un ucigas." Si, dezbracand de pe sine, sindonul, l-a dat saracului. Si statea gol, tinand la subtioara Sfanta Evanghelie, pe care o purta. Trecand pe acolo un cunoscut al lui si vazandu-l gol, i-a zis: "Parinte Serapion, cine te-a dezbracat pe tine " iar el, aratand Sfanta Evanghelie, i-a zis: "Aceasta m-a dezbracat." Dupa aceea, a inlalnit pe un om, pe care il duceau la temnita, pentru datorie, si, fiindu-i mila de el si neavand ce sa-i dea lui, a vandut Evanghelia, pe care o purta, si a platit datoria acestui om. Astfel, s-a dus gol la coliba in care petrecea.
Vazandu-l gol, ucenicul i-a zis: "Parinte, unde este haina ta, cea mica ?" Raspuns-a staretul: "Am trimis-o pe ea inainte, fiule, fiindca, in locul aceleia, imi trebuie una mai buna". Si, iarasi, a grait ucenicul: "Dar, Evangheiia unde este ?" Raspuns-a staretul: "Cu adevarat, fiule, aceea imi zicea mie in toate zilele: Vinde averea si o da saracilor, ca sa o afli in ziua Judecatii, deci, am ascultat cele cuprinse in ea si am facut precum ma sfatuia ea, adica, am vandut-o si banii i-am dat celui ce avea trebuinta, ca sa aflu indrazneala inaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos, dupa cum am citit in sfanta Lui Evanghelie". Iar un necunoscut i-a dat lui alt sindon vechi si rupt, ca sa se acopere.
Acest staret, ravnitor cu duhul si cu adevarat sarac, dupa multe calatorii, a mers in Elada si a petrecut in Atena trei zile. Acolo, neputand sa capete de la cineva paine, a flamanzit, fiindca nimeni nu-i da nimic; iar sa cumpere, nu avea cu ce, ca, ascultand cuvantul lui Hrislos, niciodata nu purta vreun ban de arama, nici punga nu avea, nici cojoc si nici altceva, decat numai sindonul cel rupt, cu care isi acoperea goliciunea trupului. In ziua a patra, flamanzind foarte tare, a stat in cetate, la un loc foarte inalt, si a inceput a plange si a striga: "Barbati ai Atenei, ajuta-ti-ma". Si s-au adunat la el filozofii, care erau mai mari in cetate si l-au intrebat: "De unde esti batranule ? Si de ce suferi ?" Iar el a zis: "Cu neamul, sunt egiptean, si, de cand am iesit din patria mea, in trei datorii am cazut; deci, doi datornici m-au lasat, neavand ce sa ia de la mine, iar al treilea, inca nu ma paraseste, ci isi cere mereu datoria sa". Iar filozoni l-au intrebat: "Cine sunt datornicii tai si care este cel ce te tulbura ? Spune noua ca sa te ajutam".Atunci staretul le-a zis: "Din tinerete m-a tulburat pofta trupeasca, iubirea de arginti si foamea pantecului. Deci, de cele doua dintai, m-am izbavit si nu ma mai tulbura, pentru ca nu poftesc placeri trupesti, nici averi nu-mi trebuie, dar flamanzirea nu vrea sa ma lase. Ca este a patra zi, astazi, de cand n-am mancat si nu inceteaza a ma supara pantecele, cerand datoria cea obisnuita de hrana". Deci, unii din filozofi, socotind ca graieste cu inselaciune, i-au dat un galben. Si-l urmau de departe, vrand sa vada ce face cu galbenul acela. Iar el, luand acel galben, a alergat la vanzatorul de paine si, punand galbenul inaintea acelui ce vindea, a luat o paine si s-a dus si nu s-a mai aratat in cetatea aceea.
Atunci filozofii au cunoscut ca, adevarat, barbatul acela este imbunatatit. Deci, au dat pentru paine pretul cel cuvenit vanzatorului, iar galbenul lor l-au luat inapoi. .
Fericitul Serapion, ducandu-se in partile Lacedemoniei, a auzit despre un om mare din cetate, ca tine credinta maniheilor, desi este imbunatatit cu viata. Deci, s-a dus la el si i s-a vandut pe sine rob si, dupa doi ani, l-a izbavit pe el de erezie, cu darul lui Hristos si l-a intors la dreapta credinta a Bisericii, impreuna cu femeia si cu toata casa lui. Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un adevarat parinte, si-l cinsteau foarte mult si, bucurandu-se slaveau pe Dumnezeu de izbavirea lor din ratacire. Deci, staretul, petrecand la el, pe cat era cu trebuinta spre mantuirea lor si inapoind pretul cel luat de la ei, pentru sine, s-a dus de acolo si, dupa obiceiul sau, umbla prin tari si prin cetati.
Se povesteste despre el si aceasta, ca, mai inainte, fiind tanar, s-a vandut pe sine unui lautar elin, pe douazeci de galbeni, pe care, pastrandu-i, i-a inapoiat celui ce-i daduse, dupa ce l-a intors pe el si toata casa lui la Hristos Dumnezeu; ca lautarul vazuse pe robul sau petrecand in toate zilele in postire, deoarece gusta, numai seara, putina paine si bea apa cu masura, iar noaptea, sculandu-se, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Pentru aceea, s-a umilit, mai intai, el, stapanul, apoi femeia lui, si, dupa aceea, toata casa lui, crezand in Hristos, adevaratul Dumnezeu si primind Sfantul Botez. Si i-au zis lui: "Vino, frate, sa te eliberam de robia ta, ca tu ne-ai eliberat din robia diavolului". Iar el le-a zis lor: "De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mantuirea sufletelor voastre, va voi spune taina mea: Eu, fiind liber, de neam din Egipt, vazandu-va pe voi in mare ratacire si pierzanie, mi s-a facut mila de voi. De aceea, m-am vandut voua, ca sa pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, a va povatui la calea mantuirii. Deci, acum, mantuindu-va Domnul, prin mine, smeritul, luati-va argintii vostri, iar eu ma voi duce, ca sa ma ingrijesc de mantuirea altora." Insa, ei l-au rugat mult, zicand: "Te vom cinsti ca pe un parinte si domn al nostru: iata, de acum, tu sa ne fii stapan, iar noi sa-ti fim robi, numai sa nu te duci de la noi". Dar ei n-au putut sa-l induplece si, nevoind sa ia argintii, ii ziceau: "Sa-i imparti, parinte, la saraci, ca noi ne indestulam cu mantuirea noastra". Omul lui Dumnezeu le-a raspuns: "Voi singuri sa impartiti cele ce sunt ale voastre, ca eu argint strain nu dau la saraci". Iar ei iarasi il rugau, ca, macar din an in an, sa-i cerceteze. Deci, s-a dus de la ei in alte parti.
Odata, a aflat o corabie plecand de la Alexandria spre Roma si, dorind sa se duca acolo, a intrat in ea. Iar corabierii, pornind, n-au intrebat pe batran de a adus ceva pe corabie, ca socoteau ca unul dintr-insii a luat lucrurile batranului in corabie, desi il vedeau in sindonul acela vechi si rupt, si credeau ca are platit pretul calatoriei. Dupa ce s-a departat de mal, ca la cinci sute de stadii, au inceput calatorii a manca la apusul soarelui, iar pe staret, vazandu-l ca nu mananca nimic, socoteau ca posteste in ziua aceea. Vazandu-l, insa, a treia zi, ca nu manca nimic, socoteau ca boleste de raul marii si nu poate sa manance. Dupa aceea, in ziua a patra si a cincea, vazandu-l petrecand nemancat, l-au intrebat: "Omule, pentru ce nu mananci ?" Iar el a raspuns: "De vreme ce nu am ce manca, de aceea nu mananc". Si se intrebau unul pe altul, cine a luat in corabie lucrurile acestui om ? Deci, instiintandu-se ca n-a adus nimic cu el, au inceput a carti impotriva lui, zicand cu manie: "Pentru ce ai intrat aici, neavand nimic ? Ce vei manca ? Si cu ce ne vei plati noua pretul, care se cade ?" Iar staretul le-a raspuns: "Eu, precum ma vedeti, n-am mai mult decat aceasta haina veche si rupta, care este pe mine. Iar, de nu voiti sa ma duceti cu voi, atunci sa ma intoarceti si sa ma lasati acolo de unde m-ati luat". Iar el au zis: "Macar de ne-ai da si o suta de galbeni, ca sa intoarcem pentru tine, n-am vrea sa facem aceasta, de vreme ce avem vant bun in ajutor, in calea in care ne aflam". Deci, au ingaduit pe staret, in corabie, hranindu-l pentru Dumnezeu.
Iar Cuviosul, mergand la Roma, cerceta pe toti de care auzea ca vietuiesc cu bunatati si, vorbind cu ei, primea folos, ca pentru aceea umbla ca un calator, ca sa-si adune duhovniceasca bogatie si sa-si cumpere cerestile bunatati, pentru odihna vesnica, pe care le-a si castigat, cu darul Domnului nostru Iisus Hrislos a Caruia este slava in veci. Amin.
Cugetare
Păcatul prin care smintim pe alţii este dublu păcat.
Omul înţelept se străduieşte ca nici să nu scandalizeze pe cei din jur,
nici să-i ducă la păcat prin exemplul lui păcătos. Sfîntul Ambrozie a
lăudat această înţelepciune pe care a văzut-o la împăratul Valentian,
cel care a murit la o vîrstă tînără, dînd următoarele exemple din viaţa
lui:
„Auzind că se vorbeşte despre el în cetatea Romei că e vînător pasionat şi iubitor de animale sălbatice – cum în realitate nu era – şi auzind cum că această (aşa-zisă) patimă a lui îl distrăgea de la problemele statului, împăratul a poruncit îndată ca toate animalele de pe domeniile lui imperiale să fie ucise. Apoi, auzind cum anumiţi oameni răutăcioşi împrăştiaseră zvonul cum că împăratul prînzeşte foarte devreme -vrînd prin aceasta să-1 facă în ochii poporului un lacom la mîncare – împăratul luă cu stricteţe asupra lui regimul celei mai aspre postiri, atît în particular cît şi la mesele oficiale. La mesele oficiale, rareori îl vedea cineva gustînd ceva. Şi iară, cînd surorile lui s-au aflat nevoite să-şi apere pricina unei anumite proprietăţi faţă de un oarecare cetăţean, împăratul, deşi avea el însuşi prerogativa de a judeca acea cauză, a preferat să o trimită înaintea unui tribunal public, astfel încît să nu poată fi acuzat de părtinire faţă de surorile lui.”
Cu adevărat a păzit acest împărat cu mare frică cuvîntul Domnului: „Vai celui care va sminti pe vreunul dintre aceştia mici care cred în Mine” (Matei 16: 6).
Luare aminte
Să luăm aminte la lucrarea Duhului Sfînt Dumnezeu asupra Sfinţilor Apostoli:
- La cum Duhul Sfint i-a călăuzit pe Apostoli prin toate necazurile şi cumpenele vieţii lor, umplînd inimile lor de bucurie şi de mîngîiere;
- La cum Duhul Sfînt a făcut ca acea sămînţă a Evangheliei pe care Apostolii au semănat-o în treaga lume să crească şi să rodească, chiar şi acolo unde ea părea că s-a risipit în zadar.
Predică
Despre Hristos, Odrasla lui David
– „În zilele acelea şi în vremea aceea voi ridica lui David Odraslă
dreaptă şi aceea va face judecată şi dreptate pe pămînt” (Ieremia 33:
15).
Cu aceste cuvinte, Sfîntul Proroc Ieremia
a proorocit venirea în lume a Sfîntului Mîntuitor, din spiţa lui David.
Odrasla Dreaptă este Mîntuitorul Hristos însuşi. Aceste cuvinte nu se
pot referi la nimeni altcineva, deoarece, la vremea venirii
Mîntuitorului Hristos, pe tronul lui Iuda nu se mai afla demult nici un
descendent al lui David ci, dimpotrivă, pe tronul de la Ierusalim se
afla un rege de neam străin, Irod Idumeul. Nici de atunci şi pînă zilele
noastre nu s-a mai aflat vreun conducător din sămînţă lui David, nici
la nivel politic, nici la nivel spiritual. La vremea Naşterii
Mîntuitorului, nu se mai aflau decît puţini oameni din sămînţă lui
David, iar ei trăiau sărăciţi şi necunoscuţi, între aceştia se număra
Preasfînta Fecioară şi dreptul bătrîn losif teslarul. Este deci limpede
că, timp de o mie de ani după ce s-a rostit această proorocie, nici o
altă ramură demnă de pomenit nu s-a ivit din rădăcina lui David, afară
de Mîntuitorul Hristos. Acest lucru se vede şi mai limpede din
următoarele cuvinte: „Precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat
nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu, şi al
leviţilor celor ce-Mi slujesc Mie” (Ieremia 33: 22). Căci
aceste cuvinte nu se pot aplica decît într-un sens duhovnicesc, adică
urmaşilor duhovniceşti ai lui David prin şi întru Hristos Domnul, adică
creştinilor.
Căci numai numărul creştinilor (iar nu al descendenţilor după trup ai lui David, din care am văzut că nu mai rămăseseră pînă atunci decît prea puţini), număraţi de-a lungul acestor douăzeci de veacuri de creştinism, poate fi socotit a fi cît nisipul mării şi cît stelele cerului.
O,
fraţilor, să ne bucurăm că noi creştinii sîntem în acest popor nenumărat
al lui Dumnezeu, printre popoarele cele mai slăvite din istoria lumii,
atît ca număr, cît şi ca tărie sufletească. Să ne bucurăm încă şi
mai mult că aparţinem acelei Odrasle Drepte a lui David, Carele prin
Sîngele Său ne-a răscumpărat şi ne-a smuls din ghearele celui străin,
ne-a înfiat şi ne-a făcut pe noi împreună-moştenitori ai împărăţiei
celei Veşnice.
O, Atotbune Doamne, Tu ne-ai
răscumpărat pe noi fiii cei risipitori şi desfrînaţi din adîncul
decăderii, umilinţelor şi foametei, şi ne-ai făcut pre noi fii
moştenitori ai împărăţiei Tale. Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumirea
în veci, Amin!
