Luna mai,ziua 10 Sf.Ioan Gura de aur Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon

Mulţumesc pururea Dumnezeului meu, pomenindu-te în rugăciunile mele, auzind despre dragostea ta şi despre credinţa pe care o ai către Domnul Iisus şi către toţi sfinţii, ca părtăşia ta la credinţă să se facă lucrătoare în deplina cunoştinţă a oricărei lupte bune, pe care o faceţi pentru Hristos Iisus. (Filimon, vers. 4-6)
Nu chiar de la început cere har pentru Onisim, ci mai întâi admirându-l pe bărbat şi lăudându-l pentru succesele lui, şi arătându-i dovada dragostei ce-i purta, prin aceea că făcea totdeauna pomenire în rugăciunile sale de dânsul şi spunând că inimile sfinţilor se odihnesc într-însul, şi că de toate ascultă, la urmă pune şi cererea lui pentru Onisim, mai ales rugându-l pentru aceasta. Dacă alţii izbutesc în cele pentru care se roagă, cu atât mai mult Pavel.
Dacă venind cu rugămintea înaintea altora, era vrednic de a fi ascultat, cu atât mai mult după alţii şi cerând un lucru ce nu atârna de el, ci de un altul. Apoi, ca să nu se pară că numai pentru aceasta a scris epistola şi să nu se spună că, dacă n-ar fi rost Onisim, n-ar fi scris-o, priveşte cum el a pus şi o altă pricină a acestei epistole, mai întâi arătând dragostea lui şi după aceea poruncindu-i acestui Filimon de a-i pregăti gazdă.
„Auzind despre dragostea ta”, zice. Admirabil este aceasta şi cu atât mai mult decât dacă ar fi rost de faţă să-l vadă. Este învederat deci că aceasta venea din măreţia dragostei lui, care s-a făcut tuturor cunoscută şi a ajuns până la dânsul, deşi nu mică este distanţa de la Roma până la Frigia, şi acolo mi se pare că era şi Arhip, căci colosenii erau în Frigia, către care scriind, zicea: „Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în Biserica laodicieenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi” (Coloseni 4, 16), aşa că Laodiceea era cetate a Frigiei.
„Mă rog, zice, ca părtăşia ta la credinţă să se facă lucră toare.” Ai văzut cum el mai întâi dă şi apoi ia, şi cum mai înainte de a cere harul, îi dă pe al său cu mult mai mare? „Ca părtăşia ta la credinţă să se facă lucrătoare în deplina cunoştinţă a oricărei fapte bune, pe care o faceţi pentru Hristos Iisus”, adică „să faci toată fapta bună şi nimic să nu-ţi lipsească”, căci numai aşa credinţa este lucrătoare, când are fapte pe lângă sine, după cum zice: „căci credinţa fără de fapte moartă este”. (Iacov 2, 26) Şi n-a zis: „credinţa ta” şi: „părtăşia ta la credinţă”, unindu-l pe dânsul cu sine şi compunând un trup, iar prin aceasta încă mai mult făcându-l de a se smeri. „Dacă eşti părtaş prin credinţă, zice, eşti dator de a fi părtaş şi în altele.”
Căci am avut multă bucurie şi mângâiere, din dragostea ta, întrucât inimile sfinţilor s-au odihnit prin tine, frate. (vers. 7) Nimic nu poate mulţumi pe cineva atât de mult, ca a i se arăta binefacerile ce le dă altora şi mai cu seamă când el este mai în semnat decât aceia. Şi n-a spus: „dacă altora faci atâtea binefaceri, cu atât mai mult mie”, ci în alt fel îşi râureşte vorba, deşi de altfel tot aceasta a lăsat să se înţeleagă, adică: „tu singur mi-ai dat curaj, din cele ce ai făcut cu alţii”.
„Şi multă mângâiere”, adică „nu numai că ne pare bine, ci ne şi mângâiem, căci aceia sunt membre de ale noastre. Deci, dacă tretuie a fi o aşa de mare conglăsuire între creştini, încâl cei ce sunt în scârbe şi necazuri să se odihnească prin alţii, şi chiar de nu s-ar bucura de altceva, cel puţin să se bucure de aceia, ca de un trup binefăcător, apoi cu atât mai mult ne-ai odihni pe noi”.
Şi n-a zis: „te îndupleci, îi asculţi în păsurile lor”, ci încă mai mult, şi cu mai multă emfază: „întrucât inimile sfinţilor s-au odihnit prin tine, frate”, ca şi cum ar spune cineva pentru un copil iubit şi dorit de părinţii săi. Astfel, dragostea şi iubirea fiască de care se bucură îl arată pe dânsul ca foarte iuţit de dânşii.
De aceea, deşi având întru Hristos tot dreptul să-ţi poruncesc ce se cuvine, (vers. 8) Priveşte cum se asigură, ca nu cumva ceva cât de mic din cele vorbite să-l atingă pe auditor sau să-l nemulţumească. De aceea, mai înainte de a-i zice: „îţi poruncesc ţie” — ceea ce ar fi fost aspru, deşi spusă din dragoste, şi îndeajuns de a-l mângâia — pune totuşi o mare grabă de a îndrepta vorha, zicând: „multă îndrăzneală având”, ceea ce îl arată pe Filimon a fi fost un bărbat însemnat, adică „tu mi-ai dat această îndrăzneală”.
Şi nu numai aceasta, dar şi expresia: „întru Hristos” este zisă, nu ca şi cum acela ar fi fost cel mai strălucit în lume sau cel mai puternic, ci pentru credinţa cea întru Hristos. Şi numai după aceasta pune expresia: „îti poruncesc ţie”, precum si cealaltă: „ce se cuvine”, adică „lucru cu drept cuvânt, lucru ce eşti dator a-l face”. Şi priveşte prin câte ţese această idee. „Altora făcând bine, zice, faci şi mie”, apoi expresia pentru Hristos, că lucrul eşti dator a-l face şi că dragostea dă, iar nu ia.
Pentru dragoste, îţi fac mai degrabă o rugăminte (vers. 9), ca şi cum parcă ar zice: „ştiu bine că şi poruncind aduc lucrul la îndeplinire prin puterea ce o am şi prin faptele petrecute mai înainte, dar fiindcă eu pun multă râvnă pentru aceasta, mă rog”. Pe amândouă le-a arătat deodată: şi că are multă îndrăzneală într-însul — căci i-a poruncit — în acelaşi timp şi că îi pretinde acest lucru, pentru care îl roagă.
Aşa cum sunt eu, Pavel, ca un bătrân. Vai! câte vorbe umilitoare! Pavel considerat prin calitatea persoanei, prin vârsta lui, că este bătrân, iar mai presus de toate prin ceea ce-l îndreptăţea mai mult decât orice, că este şi pus în lanţuri pentru Iisus Hristos. Dar cine nu l-ar fi primit pe luptătorul pentru Hristos şi pe încununatul cu mâinile întinse? Cine, văzându-l legat pentru Hristos, nu i-ar fi făcut hatârul?
Deci, după ce îi pregăteşte sufletul printr-atâtea, nu deodată pune înainte numele lui Onisim, ci după ce face mai întâi atâtea cereri. Că voi ştiţi cum sunt supărările şi mâniile stăpânilor contra slugilor fugite, şi mai ales când împreună cu fuga lor este şi vreo tâlhărie, cum, chiar buni de ar fi acei stăpâni, totuşi li se sporeşte mânia.
Această mânie deci, prin toate cele zise, apostolul a îmblânzit-o mult. Şi după ce mai întâi îl convinge de a fi gata pentru orice slujbă şi după ce-i pregăteşte sufletul spre toată supunerea şi ascultarea, la urmă adaugă şi rugămintea lui, zicând:
Te rog pe tine şi apoi cu mari laude: pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri, Onisim. (vers. 10) Iarăşi pune înainte legăturile lui care sunt atât de umilitoare. Aici, în fine, pune şi numele lui, şi nu numai că i-a stins orice mânie, ci încă l-a făcut de a se şi veseli. „Nu l-aş fi numit eu fiu, zice, dacă nu mi-ar fi fost de mare folos.”
După cum l-a numit pe Timotei, l-a numit şi pe Onisim. Şi de multe ori, arătându-şi dragostea părintească, „l-am născut, zice, fiind în lanţuri”, el îl aţâţă pe Filimon prin durerile naşterii, aşa că şi pentru aceasta este vrednic de a se bucura de multă cinste, căci a fost născut în aceleaşi legături, în aceleaşi ispite pe care apostolul le-a suferit pentru Hristos.
„Onisim , cel ce altădată nu-ţi era de folos”. (vers. 11) Priveşte câtă înţelepciune, cum mărturiseşte păcatul lui şi cum prin aceasta i-a stins orice mânie. „Ştiu bine, zice, că nu-ţi era de folos, dar acum şi ţie, şi mie (este) de folos. N-a zis: „îţi va fi ţie de bună treabă”, ca nu cumva acela să îl contrazică, ci introducând şi persoana sa, prin aceasta a făcut ca speranţele să fie mai vrednice de credinţă. „Dar acum, zice, şi ţie, şi mie de fo los.”
Dar dacă lui Pavel îi era de bună treabă, lui, care cerea atâta exactitate, apoi cu atât mai mult lui Filimon. „Pe acesta ţi l-am trimis.” Şi prin aceste cuvinte i-a stins mânia, când spune că l-a trimis înapoi la stăpân. Stăpânii mai cu seamă atunci se mânie, când sunt rugaţi pentru cei ce nu sunt de faţă, aşa că şi prin  aceasta mai mult l-a îmblânzit.
„Pe acesta ţi l-am trimis”, iarăşi pune numele alături de o expresie care este cu mult mai fierbinte decât „fiul”. A zis: „fiul”,  a zis şi: „l-am născut”, voind prin aceasta a arăta că mai mult trebuie a-l iubi, de vreme ce l-a născut în ispite şi în necazuri. Cum că mai cu seamă pentru acei copii suntem aprinşi de dragoste, pe care îi naştem în primejdii, se vede şi de acolo când, de pildă, zice Scriptura: „Vai, Varohavil” (Icabod — „S-a dus slava lui Israel”) (I Regi 4, 19-22) , şi iarăşi când Rahil spune de Veniamin: „Fiul durerii mele”. (Facere 35, 18)
Pe acesta ţi l-am trimis, pe el însuşi, adică inima mea; primeşte-l. (vers. 12) Prin aceste cuvinte arată marea lui iubire pentru Onisim. Nu spune: „să nu te mânii pe el”, ci: „primeşte-l”, adică, el nu este vrednic nu numai de iertare, ci şi de cinste. Pentru ce, oare? Fiindcă a devenit fiul lui Pavel. Eu voiam să-l ţin la mine, ca, în locul tău, să-mi slujească mie, care sunt în lanţuri pentru Evanghelie, (vers. 13) Ai văzut câte a făurit el mai întâi, şi numai după aceea l-a adus iarăşi în cinstea stăpânului său? Priveşte apoi cu câtă înţelepciune face aceasta, cum şi pe acela îl face răspunzător, dar şi pe acesta îl cinsteşte.
„Ai găsit ocazie, zice, de a-mi da slujba ta printr-însul.” Aici arată că apostolul l-a avut în vedere mai mult pe Filimon decât pe Onisim şi că mult îl cinstea pe el. Dar n-am voit să fac nimic fără de încuviinţarea ta. (vers. 14) Aceasta mai ales îl îngâmfează pe cel cinstit, când chiar având nevoie de un lucru, totuşi nimic nu face fără ştiinţa aceluia; iar de aici izvorăsc două bunuri: şi aceştia câştigă, şi acela e mai sigur şi mai apărat de orice hulă. Şi n-a zis: „ca să nu-ţi fie silă”, ci ca (fapta ta cea bună) să nu fie ca de silă. „Ştiam eu bine, zice, că şi de n-ai fi aflat sau ai fi aflat fără de veste, totuşi nu te-ai fi supărat; cu toate acestea, fără de voia ta n-am voit să fac nimic”, „ca să nu fie ca de silă”.
Căci poate pentru aceea a fost despărţit de tine câtva timp, ca veşnic să fie al tău, dar nu ca un rob. (vers. 15-16) Bine a zis el „poate” ca să-l mişte pe stăpân, căci fuga lui s-a petrecut din obrăznicie sau dintr-un cuget stricat, iar nu din intenţie, şi de aceea apostolul zice „poate”. Şi n-a zis: „de aceea a fugit”, ci: „s-a despărţit”, întrebuinţând un cuvânt care sună mai plăcut la auz. Şi n-a zis: „s-a despărţit pe sine”, căci nu a lui a fost născocirea aceasta de a se duce acolo sau aici, ci după cum zicea şi losif, justificându-se pentru fraţii săi: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră” (Facerea 45, 5), adică vicleşugul lor l-a întrebuinţat în bine, tot aşa şi cu Onisim.
„Că poate pentru aceasta, zice, s-a despărţit pentru un timp.” Şi timpul îl mărgineşte, şi păcatul îl mărturiseşte, şi apoi de îndată trece la iconomia faptului. „Ca veşnic să fie al tău”, zice, adică nu numai în timpul de acum, ci şi în viitor; ca să-l ai întotdeauna, şi nu ca slugă, ci mai cinstit decât o slugă; slugă fiind, însă să-l ai mai mult ca pe un frate. Aşa că ai câştigat şi de la timp şi chiar prin calitate, iar după aceasta nu va mai fugi.”
„Ca veşnic să fie al tău”, în loc de „să te bucuri de el”. Dar nu ca un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit, mai ales pentru mine. „Cu puţin timp mai înainte ai pierdut o slugă pentru un timp oarecare, zice, iar acum ai găsit pe un frate nu numai al tău, ci şi al meu.” Aici este cea mai mare calitate, căci „dacă este fratele meu, zice, nici tu nu vei fi ruşinat”. Deci, prin expresia: „fiu”, el a arătat dragostea lui părintească, iar prin aceea de: „frate”, favoarea cea mare şi egalitatea.

NOI TREBUIE A LE IERTA PE SLUGI ŞI A NU LE ADUCE
ÎN DEZNĂDĂJDUIRE. DESPRE SMERENIE, DESPRE
CEI TREI TINERI ŞI DESPRE PROROCUL DANIEL

Acestea n-au fost scrise la întâmplare, ci ca să nu le deznădăjduim pe slugi şi nici ca stăpânii să-i certe prea tare, ci să ne deprindem de a le ierta greşelile slugilor; să nu fim pururea cu asprime faţă de ele, să nu ne ruşinăm de dânsele şi să le avem tovarăşi în toate, mai ales când sunt bune. Că, dacă Pavel nu s-a ruşinat cniar de a-l numi fiu pe Onisim, şi frate, şi iubit, apoi cum ne-am ruşina noi? Şi ce spun eu de Pavel? Stăpânul lui Pavel nu se ruşinează a numi pe slugile noastre până şi fraţii lui, şi noi să ne ruşinăm?
Priveşte cum ne cinsteşte pe noi; le numeşte fraţii săi pe slugile noastre şi prieteni, şi împreună-moştenitori. Iată unde s-a pogorât! Deci, chiar de am face totul, oare am putea fi desăvârşiţi? Nimic nu vom putea, chiar de am face totul, şi chiar de am ajunge la cea mai mare umilinţă, căci şi atunci ne mai lipseşte ceva. Şi de ce, oare? Spune-mi! Pentru că, orice ai face tu, faci pentru fraţii tăi, pe când stăpânul a făcut pentru slugile tale.
Ascultă şi te cutremură! Niciodată nu te vei îngâmfa, având smerenia cea adevărată. Poate că veţi râde de cele spuse, întrebând dacă smerenia îngâmfează pe cineva. Dar nu vă miraţi, căci îl îngâmfează pe om când nu este adevărată smerenie. Cum şi în ce fel? Apoi şi aceasta este ceva drăcesc.
Precum sunt mulţi care par că nu sunt stăpâniţi de slavă deşartă, şi totuşi sunt stăpâniţi de acea patimă, tot aşa şi smerindu-se cineva se îngâmfează, prin aceea că el cugetă lucruri mari de dânsul. De pildă: a venit la tine un frate sau o slugă oarecare, l-ai primit în casa ta, i-ai spălat picioarele, dar imediat ai cugetat în sine lucruri mari, zicând: „Am făcut ceea ce nimeni n-a mai făcut,  am câştigat smerenia”.
Deci, când rămâne cineva în smerenie? Când îşi aduce aminte de porunca lui Hristos, care zice: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice” (Luca 17, 10), şi iarăşi de porunca dascălului lumii, care zice: „Eu încă nu socotesc să o fi cucerit”. (Filipeni 3, 13) Cel ce este convins că n-a făcut nimic mare, oricâte ar face, numai acesta este cu adevărat cel ce se smereşte, cel ce nu crede că încă a ajuns la sfârşit.
Mulţi s-au îngâmfat din umilinţă. Dar şi noi pătimim aceasta. Ai făcut ceva din smerenie? Să nu cugeti lucruri mari, căci atunci totul ai pierdut. De felul acesta a fost fariseul; s-a trufit fiindcă dădea săracilor a zecea parte, şi a pierdut totul. Însă nu tot aşa a pătimit vameşul. Ascultă-l pe Pavel care zice: „Nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat”. (I Corinteni 4, 4) Ai văzut că el nu s-a îngâmfat pe sine, ci în tot felul se smerea şi se înjosea, deşi ajunsese în cea mai înaltă sfinţenie?
Şi cei trei tineri deşi se găseau în mijlocul cuptorului şi în foc, iată ce ziceau: “Că am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de Tine”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 5) În acest fel are cineva inimă înfrântă, şi de aceea puteau să zică: „Ci cu suflet zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de Tine”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 15) Astfel că şi după ce au căzut în cuptor erau foarte smeriţi, ba încă mai smeriţi ca înainte de a cădea. Fiindcă vedeau minunea făcută cu dânşii, şi crezându-se pe dânşii nevrednici de mântuire, au fost cuprinşi de o mare smerenie, căci, când ne convingem că ni s-a făcut bine fără să fim vrednici, atunci mai cu seamă ne umilim.
Deşi, de altfel, dânşii ce binefacere oare au primit fără să o merite? S-au dat pe sine focului, în timp ce alţii păcătuiau; erau încă tineri, şi totuşi nu au cârtit, nici nu s-au mâniat şi nici n-au zis: „Ei! şi ce bine este de noi, că-I slujim lui Dumnezeu? Acest împărat este necucernic, şi totuşi a devenit stăpânul nostru. Dar nu numai atâta; cu ce ne-am folosit noi închinându-se lui Dumnezeu? Împreună cu idolatrii suntem pedepsiţi de idolatru, în robie am fost aduşi, din patrie am fost scoşi, din libertate şi din toate cele părinteşti; robi şi slugi am ajuns, slujim unui împărat barbar”. Nimic din toate acestea n-au zis; însă, ce? „Păcătuit-am, făcut-am fărădelege.” Dar şi rugăciunea n-o făceau pentru dânşii, ci pentru alţii. „Tu ne-ai dat unui rege nedrept, cel mai rău care este pe pământ”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 8)
Şi iarăşi Daniel fiind azvârlit în groapa leilor a doua oară, zicea: „Adusu-Ţi-ai aminte de mine Dumnezeule”. Şi de ce nu şi-ar fi adus aminte, Daniele, când tu L-ai slăvit pe dânsul înaintea împăratului, zicând: „Şi mie, nu prin înţelepciunea care ar fi în mine” (Daniel 2, 30), şi când ai fost aruncat în groapa leilor pentru că n-ai ascultat de porunca acelui împărat viclean? Pentru ce, dar, nu şi-ar fi adus aminte tocmai pentru aceasta? Nu oare pentru dânsul ai fost aruncat acum în groapa leilor? „Da! răspunde el; însă sunt dator pentru multe.”
Dar atunci ce am putea spune noi? Ascultă-L şi pe David ce spune: „Iar dacă El îmi va zice: «Nu mai este bunăvoinţa Mea cu tine», atunci iată-mă, facă cu mine ce va binevoi” (II Regi 15, 26), deşi avea cu sine mii de isprăvi. Şi Eli zice: „El este Domnul; facă, dar, ce va binevoi”. (I Regi 3, 18) Aceasta este datoria slugilor recunoscătoare, nu numai când primesc binefaceri, ci şi nenorociri, ca şi în strâmtorări, totul să-I atribuie Lui. Şi cum să nu fie absurd, când noi îl lăsăm pe stăpân ca să-şi bată slugile, ştiind că îi cruţă ca fiind ai lor, şi Dumnezeu nu va cruţa?
Aceasta şi Pavel, lăsând a se înţelege, zicea: „Că de trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem”. (Romani 14, 8) Nimeni dintre noi nu ne cruţă mai mult ca Dânsul, Care ne-a adus la viaţă din ceea ce eram, Care răsare soarele, Care plouă, Care entuziasmează sufletul, Care L-a dat pe Fiul Său pentru noi. Dar precum am zis, şi pentru care toate acestea sunt spuse, să ne smerim precum trebuie, să fim cu cumpătare precum trebuie, şi această smerenie sau cumpătare să nu fie pentru noi pricină de îngâmfare.
Eşti smerit? Şi poate mai smerit decât toţi oamenii? Nu cugeta pentru aceasta lucruri mari despre tine, nici pe alţii să-i iei în derâdere, ca nu cumva să pierzi lauda ce ai avea-o. De aceea eşti smerit, pentru ca să scapi de prostie, iar dacă prin smerenie cazi în prostie, mai bine nu te-ai mai smeri. Căci ascultă ce spune Pavel: „Ci păcatul, ca să se arate păcat, zice, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos”. (Romani 7, 13)
Când îţi vine în minte de a te admira pe tine singur pentru smerenie, gândeşte-te la Stăpânul tău, unde S-a pogorât cu smerenia, şi nu te vei mai admira, nici nu te vei mai lăuda pe tine însuţi, ci încă vei râde singur de tine, ca unul care n-ai făcut nimic. Consideră-te pe tine datornic pentru toate cele ce ai face. Adu-ţi aminte acea parabolă: „Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din ţarină: Vino îndată şi şezi la masă? Oare, nu-i va zice: Pregăteşte-mi ca să cinez şi, încingân-du-te, slujeşte-mi până ce voi mânca”? (Luca 17, 7-8) Oare nu le avem pe slugi ca să ne slujească nouă?
Dumnezeu însă ne-a acordat acest dar, nu ca să-I slujească Lui, ci ca să facă interesul nostru. Dar noi nu trebuie a sta faţă de Dânsul ca şi cum i-am face hatârul, ci ca îndeplinindu-ne datoria, fiindcă datorie este cu adevărat tot ceea ce facem. Dacă voim ca robii cumpăraţi cu bani să vieţuiască tot timpul pe lângă noi şi să avem tot ceea ce au dânşii, cu cât mai mult Cel ce ne-a adus la viaţă din ceea ce nu eram are acest drept, El care ne-a răscumpărat cu scumpul Său sânge. A plătit preţul răscumpărării pentru noi, atât cât cineva n-ar fi plătit nici pentru fiul său: Şi-a vărsat sângele Său.
Deci, dacă am avea mii de suflete şi le-am depune pe toate, oare i-am răsplăti deopotrivă? Deloc! Şi de ce? Pentru că El a făcut aceasta nu ca şi cum ar fi fost dator, ci totul a făcut din har, iar noi facem pentru că suntem datori. El fiind Dumnezeu, S-a făcut rob pentru noi, şi nefiind sub stăpânirea morţii, a devenit sub stăpânirea morţii găsindu-se în trup, iar noi chiar de n-am pune sufletele noastre pentru Dânsul, totuşi le vom da după legea naturii, şi fără de voie ne vom despărţi de dânsele după puţin timp. Tot aşa şi cu banii, pe care, dacă nu-i vom da pentru dânsul, la ducerea noastră de aici îi vom da de nevoie. Tot aşa si cu umilinţa, chiar de nu ne-am smeri pentru Dânsul, totuşi prin supărări, prin nenorociri, prin stăpânirile lumii ne vom smeri.
Ai văzut cât de mare este harul? N-a zis: „Ce lucru mare fac mucenicii? Că şi de n-ar muri pentru mine, totuşi vor muri negreşit”, ci recunoaşte marea lor jertfă, că de bunăvoie dau ceea ce cu puţin mai în urmă vor da fără voie, după legea naturii. N-a zis: „Ce lucru mare fac cei ce împart averile la săraci? Că numaidecât le vor da şi fără voia lor”, ci recunoaşte şi acestora marele merit, şi nu se ruşinează, ci mărturiseşte în auzul tuturor, că el, stăpânul, a fost hrănit de slugi. De altfel, şi aceasta este slava stăpânului: de a avea slugi recunoscătoare; şi aceasta este slava stăpânului: de a-l iubi atât de mult slugile; şi aceasta este slava stăpânului: de a-şi însuşi cele ale slugilor; şi aceasta este slava stăpânului: de a nu se ruşina de a fi mărturisit de toţi.
Deci, iubiţilor, să ne ruşinăm de o atât de mare dragoste a lui Hristos către noi şi să ne înfierbântăm şi noi de dragostea Lui. Chiar de ar fi cineva smerit sau om de rând, să audă că El ne iubeşte pe noi, şi atunci mai mult decât toţi ne vom înfierbânta către Dânsul şi-L vom avea în cinste mare, şi-L vom iubi. Stăpânul nostru ne iubeşte atât de mult, şi noi nu ne mişcăm? Nu, vă rog, să nu devenim atât de trândavi pentru mântuirea sufletelor noastre, ci să o iubim şi să ne interesăm după putere pentru câştigarea ei.
Toate să le punem pentru iubirea Lui: şi suflet, şi bani, şi slavă, şi orice, să le punem, zic, pentru mântuirea noastră, cu bucurie, cu bunăvoinţă, cu veselie, nu ca şi cum i-am da Lui ceva, ci ca şi cum ne-am da nouă înşine. Aceasta este legea celor ce iubesc: îşi închipuie că întâmpină binele, când ei întâmpină numai rele pentru cei iubiţi. Astfel deci să ne găsim şi noi faţă de Stăpânul nostru, ca să ne învrednicim şi de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.