ISAIA PUSTNICUL
Despre păzirea minţii
in 27 capete
Despre păzirea minţii
in 27 capete
Este în firea minţii mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de vrăjmaşul într-însul, nu va vedea nici curăţie întru sine. Când a aflat Iov lucrul acesta, a blestemat pe vrăjmaşii săi zicând: «Necinstiţilor şi defăimaţilor, lipsiţi de tot binele, nu v-am socotit vrednici nici de câinii turmelor mele!» 'Iar cel ce vrea să ajungă la^mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreşte în sine voia cea după fire a minţii.
2. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmaşilor şi o vei vedea că fuge de la tine slăbită,, să nu ţi se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Ei pregătesc un războiu şi mai rău decât cel dintâi şi adună forţe înapoia cetăţii, poruncindu-le să nu se mişte din loc. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la faţa ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înalta întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit şi vei părăsi cetatea, se vor ridica unii de la spate, alţii din faţă şi bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fără scăpare. Cetatea este rugăciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastră este mânia.
3. Să stăm deci, iubiţilor, întru frica lui Dumnezeu, păzind şi supraveghind lucrarea virtuţilor. Să nu dăm pricină de sminteală conştinţii noastre, ci să luăm aminte la noi înşine întru frica lui Dumnezeu, până când se va desrobi şi ea dinpreună cu noi, ca să se facă între noi ei ea unire deplină. Ea va fi atunci paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebue să ne ferim. Dacă însă nu o vom asculta, se va depărta de la noi şi ne va părăsi şi vom cădea în mâinile vrăjmaşilor, care nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum ne-a învăţat Stăpânul nostru, zicând:«împacă-te cu pârâşul tău, până eşti încă pe cale cu el»... 'şi cele următoare. Pârâşul este conştiinţa, fiindcă se împotriveşte omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna vrăjmaşilor săi.
4. Când vede Dumnezeu că mintea I s-a supus Lui din toată puterea şi nu are alt ajutor fără numai pe El singur, o întăreşte zicând: «Nu te teme fiul meu Iacob, prea micule la număr Israil»; şi iarăşi: «Nu te teme că te-am răscumpărat; te-am numit cu numele Meu şi al Meu eşti tu. De va fi să treci prin apă, cit ane voi fi şi puhoaiele nu te vor înghiţi. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacăra nu te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, cel ce te mântuieste».2
5. De va auzi mintea această încurajare, va îndrăzni împotriva vrăjmaşului, zicând: «Cine vrea să bată războiu cu mine? Să vie de fată! Cine este potrivnicul meu? Să se apropie de mine! Iată, Domnul este ajutorul meu, cine mă va asupri? Voi toţi ca o haină vă veţi învechi şi veţi fi mâncaţi de molii».
6. Dacă inima ta urăşte păcatul prin fire, va ieşi biruitoare şi se va depărta de la toate ce nasc păcatul. Pune muncile înaintea ta şi vei cunoaşte că ajutorul tău rămâne cu tine. Iar tu întru nimica să nu-L întristezi pe Dumnezeu, ci plângând înaintea Lui, zi aşa: «A Ta este mila, ca să mă izbăveşti pe mine. Doamne; căci fără ajutorul Tău, îmi este cu neputinţă să scap din mâinile vrăjmaşilor meii». Fii cu luare aminte şi la inima ta şi El te va păzi de tot răul.
7. Dator este monahul să închiză toate porţile sufletului său, adică toate "simţurile, ca să nu mai facă greşeli prin ele. Căci de se va vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va pregăti pentru nemurire, aducându-şi simţurile sale la un loc şi făcându-le un singur trup.
8. Când se va slobozi mintea de toată nădejdea din lumea văzută, să ştii că acesta e semn că a murit în tine păcatul.
9. Când se vă elibera mintea, se va înlătura tot ce e la mijloc între ea şi Dumnezeu.
10. Când se va izbăvi mintea de toţi vrăjmaşii ei şi se va linişti, se va afla într-un veac nou, cugetând la cele nouă şi nestricăcioase. «Deci unde este stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii».
11. Dracii se învălue şi se acoperă pentru o vreme în vicleşugul lor, că doar îşi va lasa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet şi îl răpesc ca pe o vrabie. Şi dacă se află mai puternici decât bietul suflet, îl prăvălesc fără milă în păcate mai grele ca cele de la început, pentru care s-a rugat să fie iertat. Să stăm deci cu frica lui Dumnezeu şi să strajuim inimă, desăvârşind lucrarea noastră. Căci păzind virtuţile, împiedecăm răutatea vrăjmaşilor.
12. Iisus Hristos, învăţătorul nostru, ştiind vrăjmaşa lor neindurare şi milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu stricteţe, zicând: «Fiţi gata în tot ceasul, că nu ştiţi în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind»; si iarăşi: «Vedeţi să nu se îngreuieze inima voastră întru desfrânare, beţie şi griji lumeşti şi să vie peste-voi fără de veste ceasul acela»1. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simţurile tale. Şi dacă se va întovărăşi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaşte pe cele ce vreau să intre si să-l spurce, fiindcă acestea turbură mintea ca să se faca mândră şi trândavă. Dar cei ce cunosc răutatea lor, rămân neturburaţi, rugându-se Domnului.
13. De nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia nu va putea sluji lui Dumnezeu, Deci care este slujirea lui Dumnezeu? Numai aceasta: să nu avem nimic străin în minte în vremea când ne rugăm Lui, nici plăcere când îl binecuvântăm, nici răutate când îl cântăm, nici ură când luăm partea Lui, nici râvnă rea ca să ne împiedice să zăbovim cugetând la el şi să ne aducem aminte de EL Căci toate aceste lucruri întunecate se fac zid care închide nefericitul suflet, de nu poate sluji curat lui Dumnezeu. Fiindcă acestea îl reţin în văzduh şi nu-l lasă să meargă în întâmpinarea lui Dumnezeu şi sa-L binecuvânteze întru ascuns şi să-L primească în cămara inimii, ca să fie luminat de EL Iată de ce se întunecă mintea totdeauna şi nu se poate apropia de Dumnezeu, dacă nu are grijă sâcâie acestea de la sine întru cunoştinţă.
14. Când mintea va izbăvi simţirile sufletului de voile trupului si le va aduce la nepătimire si va desface sufletul de voile trupului, atunci, dacă va vedea Dumnezeu neruşinatele patimi năvălind asupra sufletului, ca să-i tragă simţirile în păcat, şi va striga mintea întru ascuns pe Dumnezeu neincetat, îi va trimite ajutorul Său şi le va alunga pe toate deodată.
15. Rogu-te, câtă vreme eşti în trup, să nu laşi slobodă inima ta. Căci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roadă ce se arată în ţarina sa, mai înainte de a o aduna în hambarele sale, fiindcă nu ştie ce i se poate întâmpla, tot aşa nu poate omul da drumul inimii sale «câtă vreme are suflare în nările sale».' Si precum omul nu ştie ce patimă îl va întâmpina până la cea din urmă suflare, tot aşa nu poate slobozi inima sa până are răsuflare; ci trebue să strige totdeauna către Dumnezeu, după ajutorul şi mila Lui,
16. Cel ce nu află ajutor în vremea războiului, nu poate nădăjdui nici în pace. -
17. Abia când cineva se va desface de cele de-a stânga (de cele rele) îşi va cunoaşte cu de-amănuntul toate păcatele ce le-a făcut înaintea lui Dumnezeu. Căci nu-şi vede omul păcatele sale, de nu se va desface de ele eu amărăciune. Dar cei ce au ajuns la măsura aceasta, nu au aflat plânsul ci rugăciunea si ruşinea înaintea lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de urâta lor tovărăşie cu patimile. Să ne luptăm, deci, fraţilor, după puterea noastră, şi din preună cu noi va lucra şi Dumnezeu după mulţimea milelor Sale. Chiar dacă nu ne-am păzit inima ca părinţii noştri, să ne sârguim după putere să păzim trupurile noastre fără de păcat, precum cere Dumnezeu şi să credem că, ţinând seama de vremea foametei ce am apucat-o, va face şi cu noi mila pe care a făcut-o cu Sfinţii Săi.
18. Cel ce şi-a închinat întreaga inimă căutării lui Dumnezeu întru evlavie şi după adevăr, nu poate avea părerea ca a ajuns plăcut înaintea iui Dumnezeu. Căci câtă vreme ii mustră conştiinţa pentru unele lucrări împotriva firii, nu este cu totul liber. -Câta vreme este cineva care îl mustră este şi cineva care îl învinovăţeşte; iar câta vreme atârnă asupra lui învinuirea, nu e de faţă slobozenia. Dacă însă mai pe urmă, luând seama la tine în vremea rugăciunii, vezi că nimic nu te învinovăţeşte de păcat, să ştii că eşti slobod şi ai intrat in sfânta Lui odihnă după voia Şa Dacă vezi că roadă cea bună s-a împuternicit de n-o mai înăbuşe neghina vrăjmaşului, şi că nu din voia lor si din vicleşug s-au depărtat protivnicii, încetând a mai război simţurile tale; si dacă nourul face umbră deasupra cortului şi soarele nu te aide ziua, nici luna noaptea; dacă se află întru sine isprăvită toată pregătirea cortului, ca să stai şi să străjuieşti după voia lui Dumnezeu, să ştii ca ai biruit cu ajutorul lui Dumnezeu, Iar atunci şi El face umbră deasupra cortului, căci al Lui este. Până când însă ţine războiul* omul petrece în frică şi cutremur, cugetând că poate birui sau poate fi biruit azi, ori poate birui sau poate fi biruit mâine. Căci lupta strânge inima. Dar nepătimirea nu e tulburată de războiu. Cel-ajuns la nepătimire a primit răsplata si nu mai are grijă de desbinarea celor trei, căci s-a făcut pace între ei prin Dumnezeu. Iar cei trei sunt: sufletul, trupul şi duhul. Deci când cei trei se fac una prin lucrarea Duhului Sfânt nu se mai pot despărţi. Aşadar să nu te socoti pe ţine că ai murit păcatelor, câtă vreme eşti supărat de vrăjmaşii tăi, fie în vremea privegherii, fie în vremea somnului. Căci câtă vreme nefericitul om este pe arena de luptă, nu poate avea siguranţă.
1.9. Când se întăreşte mintea şi se pregăteşte să urmeze dragostei, care stinge toate patimile trupului şi nu mai lasă să stăpânească ceva din cele potrivnice firii asupra inimii, se împotriveste la toate cele opuse firii, până când le va despărţi de cele fireşti.
20. Cercetează-te, frate, în fiecare zi, ca să-ţi cunoşti inima şi să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu; şi leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta.
21. Fii deci cu luare aminte la inima ta, frate, si ia seama la vrăjmaşii tăi, căci sunt vicleni în răutatea lor. Incredinţează-te în inima ta de cuvântul acesta: nu poate face cele bune, omul care săvârşeşte cele rele. De aceea ne-a învăţat Mântuitorul să priveghiem, zicând: «Strâmtă este poarta si îngustă calea ce duce la vieaţă; si puţini sunt cei ce o află pe ea».
22. Fii deci cu luare aminte la tine, ca nu cumva ceva din cele ale pierzării să te desfacă de Dumnezeul dragostei. Stăpâneşte-ţi Inima ta şi nu fi nepăsător, zicând: «Cum o voi păzi, om păcătos fiind?» Căci când va părăsi omul păcatele sale si se va întoarce la Dumnezeu, pocăinţa sa îl va naşte a doua oară şi-l va face cu totul nou.
23. Dumnezeească Scriptură cea Veche şi Nouă vorbeşte pretutindeni despre păzirea inimii. întâi cântăreţul David strigă: «Fiii oamenilor, până când veţi fi grei la inimă?»; şi iarăşi: «Inima lor este deşartă». Iar despre cei ce cugetă cele deşarte spune: «Zis-a întru inima sa: nu mă voi clăti»; si iarăşi; zis-au întru inima lor: uitat-a Dumnezeu». Si câte ca acestea. Monahul este dator să înţeleagă scopul Scripturii, către cine grăieşte şi când grăieşte şi să ţina neincetat lupta nevoinţii. Să fie cu luare aminte la atacurile (momelile) vrăjmaşului, Şi ca un cârmaciu să tae valurile călăuzit de harul lui Dumnezeu. Să nu se întoarcă din cale, ci să fie cu luare aminte numai la sine si să vorbească în linişte cu Dumnezeu cu gând neclătit şi cu minte neiscoditoare.
24. Imprejurările cer de la noi rugăciune, precum valurile, vijeliile şi furtunile cer cârmaciu. Căci suntem supuşi la atacul (3tpoT{5oXTt) gândurilor, atât ale virtuţii, cât şi ale păcatului. Iar stăpân peste patimi se zice că este gândul cel evlavios şi iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade nouă, celor ce râvnim liniştea, să deosebim si să despărţim cu luare aminte şi cu înţelepciune virtuţile şi păcatele, şi să aflăm care virtute trebue să o cultivăm când sunt de faţă părinţii şi fraţii şi pe care s-o lucrăm când suntem singuri. Trebue să mai ştim care este virtutea primă, care a doua, a treia; şi care patimă este sufletească şi care trupească; si din care virtute ne răpeşte mândria, mintea, din care se iveşte slava deşartă prin care se apropie mânia şi din care se iveşte lăcomia pântecelui. Căci datori suntem să curăţim gândurile, precum şi orice înălţare ce ar creşte împotriva cunoştinţii de Dumnezeu.
25. Cea dintâi virtute este nepurtarea de grijă, adică moartea faţă de orice om şi de orice lucru. Din aceasta se naşte dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naşte mânia cea după fire, care se împotriveşte oricărui atac încercat de vrăjmaşul. Atunci găseşte sălaş în om frica lui Dumnezeu, iar prin frică se face arătată dragostea.
26. Trebue să alungăm din inimă momeala gândului, prin împotrivire cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primeşte Dumnezeu rugăciune turbure dispreţuitoare de la cel ce se îndeletniceşte cu liniştea Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să păzim simţurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu şi după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (inţeleg toate mişcările sufletului, dar mai ales mânia şi pofta, căci acestea sunt supuse puterii raţiunii), am săvârşit virtutea şi am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu şi voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului şi a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin urmare? Spre mediaţia cea ascunsă.
27. De se va semăna vreun gând urât în inima ta, şezând în chilia ta priveşte si împotriveşte-te păcatului, ca nu cumva să te birue. Sârgueşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu; gândind că îti poartă de grije şi că cele ce le grăeşti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoşii, cari-s ca şi tine, să nu vază păcatele tale, cu cât mai mult trebue să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea aceasta cu tine însuţi vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. Si dacă rămâi în ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: «Cei ce nadăjduesc spre Domnul, sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în veac cel ce locueşte în Ierusalim». Şi la tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeti că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată. A Lui fie slava în veci. Amin.
2. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmaşilor şi o vei vedea că fuge de la tine slăbită,, să nu ţi se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Ei pregătesc un războiu şi mai rău decât cel dintâi şi adună forţe înapoia cetăţii, poruncindu-le să nu se mişte din loc. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la faţa ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înalta întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit şi vei părăsi cetatea, se vor ridica unii de la spate, alţii din faţă şi bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fără scăpare. Cetatea este rugăciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastră este mânia.
3. Să stăm deci, iubiţilor, întru frica lui Dumnezeu, păzind şi supraveghind lucrarea virtuţilor. Să nu dăm pricină de sminteală conştinţii noastre, ci să luăm aminte la noi înşine întru frica lui Dumnezeu, până când se va desrobi şi ea dinpreună cu noi, ca să se facă între noi ei ea unire deplină. Ea va fi atunci paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebue să ne ferim. Dacă însă nu o vom asculta, se va depărta de la noi şi ne va părăsi şi vom cădea în mâinile vrăjmaşilor, care nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum ne-a învăţat Stăpânul nostru, zicând:«împacă-te cu pârâşul tău, până eşti încă pe cale cu el»... 'şi cele următoare. Pârâşul este conştiinţa, fiindcă se împotriveşte omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna vrăjmaşilor săi.
4. Când vede Dumnezeu că mintea I s-a supus Lui din toată puterea şi nu are alt ajutor fără numai pe El singur, o întăreşte zicând: «Nu te teme fiul meu Iacob, prea micule la număr Israil»; şi iarăşi: «Nu te teme că te-am răscumpărat; te-am numit cu numele Meu şi al Meu eşti tu. De va fi să treci prin apă, cit ane voi fi şi puhoaiele nu te vor înghiţi. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacăra nu te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, cel ce te mântuieste».2
5. De va auzi mintea această încurajare, va îndrăzni împotriva vrăjmaşului, zicând: «Cine vrea să bată războiu cu mine? Să vie de fată! Cine este potrivnicul meu? Să se apropie de mine! Iată, Domnul este ajutorul meu, cine mă va asupri? Voi toţi ca o haină vă veţi învechi şi veţi fi mâncaţi de molii».
6. Dacă inima ta urăşte păcatul prin fire, va ieşi biruitoare şi se va depărta de la toate ce nasc păcatul. Pune muncile înaintea ta şi vei cunoaşte că ajutorul tău rămâne cu tine. Iar tu întru nimica să nu-L întristezi pe Dumnezeu, ci plângând înaintea Lui, zi aşa: «A Ta este mila, ca să mă izbăveşti pe mine. Doamne; căci fără ajutorul Tău, îmi este cu neputinţă să scap din mâinile vrăjmaşilor meii». Fii cu luare aminte şi la inima ta şi El te va păzi de tot răul.
7. Dator este monahul să închiză toate porţile sufletului său, adică toate "simţurile, ca să nu mai facă greşeli prin ele. Căci de se va vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va pregăti pentru nemurire, aducându-şi simţurile sale la un loc şi făcându-le un singur trup.
8. Când se va slobozi mintea de toată nădejdea din lumea văzută, să ştii că acesta e semn că a murit în tine păcatul.
9. Când se vă elibera mintea, se va înlătura tot ce e la mijloc între ea şi Dumnezeu.
10. Când se va izbăvi mintea de toţi vrăjmaşii ei şi se va linişti, se va afla într-un veac nou, cugetând la cele nouă şi nestricăcioase. «Deci unde este stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii».
11. Dracii se învălue şi se acoperă pentru o vreme în vicleşugul lor, că doar îşi va lasa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet şi îl răpesc ca pe o vrabie. Şi dacă se află mai puternici decât bietul suflet, îl prăvălesc fără milă în păcate mai grele ca cele de la început, pentru care s-a rugat să fie iertat. Să stăm deci cu frica lui Dumnezeu şi să strajuim inimă, desăvârşind lucrarea noastră. Căci păzind virtuţile, împiedecăm răutatea vrăjmaşilor.
12. Iisus Hristos, învăţătorul nostru, ştiind vrăjmaşa lor neindurare şi milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu stricteţe, zicând: «Fiţi gata în tot ceasul, că nu ştiţi în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind»; si iarăşi: «Vedeţi să nu se îngreuieze inima voastră întru desfrânare, beţie şi griji lumeşti şi să vie peste-voi fără de veste ceasul acela»1. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simţurile tale. Şi dacă se va întovărăşi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaşte pe cele ce vreau să intre si să-l spurce, fiindcă acestea turbură mintea ca să se faca mândră şi trândavă. Dar cei ce cunosc răutatea lor, rămân neturburaţi, rugându-se Domnului.
13. De nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia nu va putea sluji lui Dumnezeu, Deci care este slujirea lui Dumnezeu? Numai aceasta: să nu avem nimic străin în minte în vremea când ne rugăm Lui, nici plăcere când îl binecuvântăm, nici răutate când îl cântăm, nici ură când luăm partea Lui, nici râvnă rea ca să ne împiedice să zăbovim cugetând la el şi să ne aducem aminte de EL Căci toate aceste lucruri întunecate se fac zid care închide nefericitul suflet, de nu poate sluji curat lui Dumnezeu. Fiindcă acestea îl reţin în văzduh şi nu-l lasă să meargă în întâmpinarea lui Dumnezeu şi sa-L binecuvânteze întru ascuns şi să-L primească în cămara inimii, ca să fie luminat de EL Iată de ce se întunecă mintea totdeauna şi nu se poate apropia de Dumnezeu, dacă nu are grijă sâcâie acestea de la sine întru cunoştinţă.
14. Când mintea va izbăvi simţirile sufletului de voile trupului si le va aduce la nepătimire si va desface sufletul de voile trupului, atunci, dacă va vedea Dumnezeu neruşinatele patimi năvălind asupra sufletului, ca să-i tragă simţirile în păcat, şi va striga mintea întru ascuns pe Dumnezeu neincetat, îi va trimite ajutorul Său şi le va alunga pe toate deodată.
15. Rogu-te, câtă vreme eşti în trup, să nu laşi slobodă inima ta. Căci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roadă ce se arată în ţarina sa, mai înainte de a o aduna în hambarele sale, fiindcă nu ştie ce i se poate întâmpla, tot aşa nu poate omul da drumul inimii sale «câtă vreme are suflare în nările sale».' Si precum omul nu ştie ce patimă îl va întâmpina până la cea din urmă suflare, tot aşa nu poate slobozi inima sa până are răsuflare; ci trebue să strige totdeauna către Dumnezeu, după ajutorul şi mila Lui,
16. Cel ce nu află ajutor în vremea războiului, nu poate nădăjdui nici în pace. -
17. Abia când cineva se va desface de cele de-a stânga (de cele rele) îşi va cunoaşte cu de-amănuntul toate păcatele ce le-a făcut înaintea lui Dumnezeu. Căci nu-şi vede omul păcatele sale, de nu se va desface de ele eu amărăciune. Dar cei ce au ajuns la măsura aceasta, nu au aflat plânsul ci rugăciunea si ruşinea înaintea lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de urâta lor tovărăşie cu patimile. Să ne luptăm, deci, fraţilor, după puterea noastră, şi din preună cu noi va lucra şi Dumnezeu după mulţimea milelor Sale. Chiar dacă nu ne-am păzit inima ca părinţii noştri, să ne sârguim după putere să păzim trupurile noastre fără de păcat, precum cere Dumnezeu şi să credem că, ţinând seama de vremea foametei ce am apucat-o, va face şi cu noi mila pe care a făcut-o cu Sfinţii Săi.
18. Cel ce şi-a închinat întreaga inimă căutării lui Dumnezeu întru evlavie şi după adevăr, nu poate avea părerea ca a ajuns plăcut înaintea iui Dumnezeu. Căci câtă vreme ii mustră conştiinţa pentru unele lucrări împotriva firii, nu este cu totul liber. -Câta vreme este cineva care îl mustră este şi cineva care îl învinovăţeşte; iar câta vreme atârnă asupra lui învinuirea, nu e de faţă slobozenia. Dacă însă mai pe urmă, luând seama la tine în vremea rugăciunii, vezi că nimic nu te învinovăţeşte de păcat, să ştii că eşti slobod şi ai intrat in sfânta Lui odihnă după voia Şa Dacă vezi că roadă cea bună s-a împuternicit de n-o mai înăbuşe neghina vrăjmaşului, şi că nu din voia lor si din vicleşug s-au depărtat protivnicii, încetând a mai război simţurile tale; si dacă nourul face umbră deasupra cortului şi soarele nu te aide ziua, nici luna noaptea; dacă se află întru sine isprăvită toată pregătirea cortului, ca să stai şi să străjuieşti după voia lui Dumnezeu, să ştii ca ai biruit cu ajutorul lui Dumnezeu, Iar atunci şi El face umbră deasupra cortului, căci al Lui este. Până când însă ţine războiul* omul petrece în frică şi cutremur, cugetând că poate birui sau poate fi biruit azi, ori poate birui sau poate fi biruit mâine. Căci lupta strânge inima. Dar nepătimirea nu e tulburată de războiu. Cel-ajuns la nepătimire a primit răsplata si nu mai are grijă de desbinarea celor trei, căci s-a făcut pace între ei prin Dumnezeu. Iar cei trei sunt: sufletul, trupul şi duhul. Deci când cei trei se fac una prin lucrarea Duhului Sfânt nu se mai pot despărţi. Aşadar să nu te socoti pe ţine că ai murit păcatelor, câtă vreme eşti supărat de vrăjmaşii tăi, fie în vremea privegherii, fie în vremea somnului. Căci câtă vreme nefericitul om este pe arena de luptă, nu poate avea siguranţă.
1.9. Când se întăreşte mintea şi se pregăteşte să urmeze dragostei, care stinge toate patimile trupului şi nu mai lasă să stăpânească ceva din cele potrivnice firii asupra inimii, se împotriveste la toate cele opuse firii, până când le va despărţi de cele fireşti.
20. Cercetează-te, frate, în fiecare zi, ca să-ţi cunoşti inima şi să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu; şi leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta.
21. Fii deci cu luare aminte la inima ta, frate, si ia seama la vrăjmaşii tăi, căci sunt vicleni în răutatea lor. Incredinţează-te în inima ta de cuvântul acesta: nu poate face cele bune, omul care săvârşeşte cele rele. De aceea ne-a învăţat Mântuitorul să priveghiem, zicând: «Strâmtă este poarta si îngustă calea ce duce la vieaţă; si puţini sunt cei ce o află pe ea».
22. Fii deci cu luare aminte la tine, ca nu cumva ceva din cele ale pierzării să te desfacă de Dumnezeul dragostei. Stăpâneşte-ţi Inima ta şi nu fi nepăsător, zicând: «Cum o voi păzi, om păcătos fiind?» Căci când va părăsi omul păcatele sale si se va întoarce la Dumnezeu, pocăinţa sa îl va naşte a doua oară şi-l va face cu totul nou.
23. Dumnezeească Scriptură cea Veche şi Nouă vorbeşte pretutindeni despre păzirea inimii. întâi cântăreţul David strigă: «Fiii oamenilor, până când veţi fi grei la inimă?»; şi iarăşi: «Inima lor este deşartă». Iar despre cei ce cugetă cele deşarte spune: «Zis-a întru inima sa: nu mă voi clăti»; si iarăşi; zis-au întru inima lor: uitat-a Dumnezeu». Si câte ca acestea. Monahul este dator să înţeleagă scopul Scripturii, către cine grăieşte şi când grăieşte şi să ţina neincetat lupta nevoinţii. Să fie cu luare aminte la atacurile (momelile) vrăjmaşului, Şi ca un cârmaciu să tae valurile călăuzit de harul lui Dumnezeu. Să nu se întoarcă din cale, ci să fie cu luare aminte numai la sine si să vorbească în linişte cu Dumnezeu cu gând neclătit şi cu minte neiscoditoare.
24. Imprejurările cer de la noi rugăciune, precum valurile, vijeliile şi furtunile cer cârmaciu. Căci suntem supuşi la atacul (3tpoT{5oXTt) gândurilor, atât ale virtuţii, cât şi ale păcatului. Iar stăpân peste patimi se zice că este gândul cel evlavios şi iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade nouă, celor ce râvnim liniştea, să deosebim si să despărţim cu luare aminte şi cu înţelepciune virtuţile şi păcatele, şi să aflăm care virtute trebue să o cultivăm când sunt de faţă părinţii şi fraţii şi pe care s-o lucrăm când suntem singuri. Trebue să mai ştim care este virtutea primă, care a doua, a treia; şi care patimă este sufletească şi care trupească; si din care virtute ne răpeşte mândria, mintea, din care se iveşte slava deşartă prin care se apropie mânia şi din care se iveşte lăcomia pântecelui. Căci datori suntem să curăţim gândurile, precum şi orice înălţare ce ar creşte împotriva cunoştinţii de Dumnezeu.
25. Cea dintâi virtute este nepurtarea de grijă, adică moartea faţă de orice om şi de orice lucru. Din aceasta se naşte dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naşte mânia cea după fire, care se împotriveşte oricărui atac încercat de vrăjmaşul. Atunci găseşte sălaş în om frica lui Dumnezeu, iar prin frică se face arătată dragostea.
26. Trebue să alungăm din inimă momeala gândului, prin împotrivire cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primeşte Dumnezeu rugăciune turbure dispreţuitoare de la cel ce se îndeletniceşte cu liniştea Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să păzim simţurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu şi după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (inţeleg toate mişcările sufletului, dar mai ales mânia şi pofta, căci acestea sunt supuse puterii raţiunii), am săvârşit virtutea şi am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu şi voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului şi a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin urmare? Spre mediaţia cea ascunsă.
27. De se va semăna vreun gând urât în inima ta, şezând în chilia ta priveşte si împotriveşte-te păcatului, ca nu cumva să te birue. Sârgueşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu; gândind că îti poartă de grije şi că cele ce le grăeşti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoşii, cari-s ca şi tine, să nu vază păcatele tale, cu cât mai mult trebue să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea aceasta cu tine însuţi vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. Si dacă rămâi în ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: «Cei ce nadăjduesc spre Domnul, sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în veac cel ce locueşte în Ierusalim». Şi la tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeti că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată. A Lui fie slava în veci. Amin.
