La timpul potrivit ni s-a citit nouă, astăzi, cuvântul acela al Apostolului şi aţi auzit pe Pavel, grăind cu tărie: "Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El" (I Tes. 4, 13-14). Aceasta se cuvine, mai întâi, să luăm aminte şi să lămurim: pentru care pricină, când vorbeşte de Hristos, sfârşitul Lui îl numeşte moarte, iar când vorbeşte de sfârşitul nostru, adormire şi nu moarte îl numeşte pe el, că n-a zis, despre cei ce au murit, ci, "despre cei ce au adormit". Şi iarăşi: "tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce, împreună cu El." Şi n-a zis: pe cei morţi. Şi iarăşi: "Noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi" (I Tes. 4, 15). Şi nici aici nu a zis, pe cei morţi, ci, de trei ori pomenind, de trei ori adormire şi nu moarte a numit-o. Iar despre Hristos nu zice aşa, ci: "de credem că Iisus a murit"; şi nu a zis: a adormit, ci: "a murit". Pentru care pricină, dar, sfârşitul lui Hristos, moarte l-a numit, iar, pe al nostru, adormire? Că nu în treacăt întrebuinţează această aşezare a cuvintelor, ci, cu înţelepciune, săvârşind ceva mare şi de seamă. Că la Hristos a numit sfârşitul moarte, ca să adeverească Patima, iar la noi, l-a numit adormire, ca să mângâie durerea. Că, acolo unde s-a petrecut Învierea, zice moarte cu îndrăzneală, iar, unde lucrul este întru nădejde, adormire îl numeşte, ca, prin însăşi această numire, să ne mângâie pe noi şi să ne dea bune nădejdi, că cel ce doarme se va scula negreşit. Că nimic alta nu este moartea, fără numai un somn îndelungat. Să nu-mi spui mie aceasta, că cel ce a murit, nici nu aude, nici nu grăieşte, nici nu vede, nici nu simte, că şi cel ce doarme, asemenea face. Ci, sufletul celui ce a murit este deştept. Dar cel ce a murit putrezeşte, zici, şi se strică şi face praf şi cenuşă. Şi ce este asta, iubitule? Tocmai pentru aceasta, mai mult, trebuie să ne bucurăm. Că, şi când vrea cineva să zidească o casă, care a putrezit şi s-a învechit, întâi scoate pe cei ce locuiesc în ea, şi aşa risipeşte casa şi o zideşte mai strălucită, iar pe cei scoşi nu îi mâhneşte ceea ce se face, ci, şi mai mult, îi veseleşte. Că ei nu iau aminte la surparea casei ce se vede, ci, îşi închipuie casa ce va să se zidească şi care nu se vede. Aşa şi Dumnezeu, vrând să înnoiască, risipeşte trupul nostru, dar scoate întâi sufletul, care locuieşte în el ca într-o casă, ca, mai strălucit zidind-o pe ea, cu şi mai multă slavă să aşeze sufletul iarăşi, într-însa. Deci, să nu luăm aminte la surpare, ci la strălucirea ce va să fie. Iarăşi, de va avea cineva un vas de preţ, stricat de rugină şi de vreme şi rupt în multe părţi, şi, zdrobindu-l pe acesta, îl bagă în topitorie, topindu-l de tot, apoi, acel vas iese şi mai strălucit. Şi, dacă zdrobirea cea în topitorie nu este stingere, ci înnoirea vasului aceluia, aşa şi moartea trupurilor noastre, nu este o pierzare, ci o înnoire. Deci, când vei vedea, că în topitorie, trupul nostru topindu-se şi putrezind, nu te opri la vederea aceasta, ci aşteaptă până ce iarăşi se va turna. Şi, nici cu măsura pildei acesteia să nu te îndestulezi, ci mergi mai departe cu socotirea. Că făcătorul de vase, punând în topitorie vas de aramă, nu ţi-l dă ţie vas de aur şi nemuritor ci, tot de aramă îl face. Iar Dumnezeu nu face aşa, ci, punând trup de ţărână şi muritor, ţi-l dă, pe acesta, vas de aur şi nemuritor. Că pământul, primind trup stricăcios şi muritor, ţi-l dă pe acelaşi trup nestricăcios şi nemuritor. Deci, nu căuta la acela care închide ochii, care zace fără de glas, ci la cel ce înviază, la cel ce ia slavă negrăită, înfricoşătoare şi minunată: şi, de la vederea aceasta de faţă, mută gândurile la nădejdea ce va să vie... Când vei vedea, aşadar, pe vreuna din rudenii că se duce de aici, nu te necăji, ci umileşte-te, întoarce-te la tine însuţi, cearcă-ţi ştiinţa, socoteşte că şi pe tine, puţin mai târziu, te aşteaptă acest sfârşit. Fă-te mai înţelept şi primeşte un fior de frică din moartea altuia şi toată trândăvia o taie. Socoteşte cele lucrate, îndreptează cele greşite, fă prefacere bună. Că prin aceasta ne deosebim de cei necredincioşi, că aveam, adică, alte judecăţi şi socotiri despre lucruri. Vede cel păgân lucrurile; cu aceiaşi ochi vedem şi noi cele ce se întâmplă, dar nu cu aceeaşi minte şi socotinţă. Pune în minte la cine s-a dus cel plecat şi ia mângâiere: Unde este Pavel, unde este Petru, unde este ceata tuturor sfinţilor? Pune în minte cum va învia, cu câtă slavă şi strălucire. Pune în minte că, plângând şi tânguindu-te, nu vei putea să îndreptezi ceea ce s-a făcut, ci, şi pe tine te vei vătăma cu totul. Cui urmezi şi te asemeni? Acelora care au nădejde, precum a zis Pavel. Că cela ce nu are nădejdea judecăţii celei de acolo, acela nici o mângâiere nu are, nici nu ştie că este Dumnezeu, nici că El poartă de grijă de lucrurile acestea de faţă, nici că dumnezeiasca judecată priveşte şi cuprinde toate.Că cel ce nu aşteaptă să dea seama pentru cele ce a lucrat, acela de toată fapta bună se va depărta şi de toată răutatea se va ţine. Că pentru aceasta şi Pavel a pomenit de dânşii, socotind necinstea în care cazi, să te fereşti de unirea cu ei şi să te întorci la cei buni. Aşa, scriind către tesaloniceni, zice: "Fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi în cinste, nu în patimă şi poftă, cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu". (I Tes. 4,5). Şi iarăşi: "Să nu mai umblaţi, de acum, cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor" (Efes. 4, 17). Aşa şi aici: "Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca şi ceilalţi, care nu au nădejde". Că nu firea lucrurilor, care se întâmplă, ne mâhneşte pe noi, ci aşezarea minţii noastre. Nu moartea celui ce s-a dus din viaţa aceasta, ci neputinţa celor ce plâng. Că, pe cel credincios, nimic din cele de aici nu poate să-l mâhnească, fiindcă nu mici bunătăţi dobândeşte din filosofia creştină, şi prea mare veselie şi neîncetată bucurie câştigă din aceasta. Pentru aceea şi Pavel zice: "Bucuraţi-vă întru Domnul pururea, şi iarăşi zic bucuraţi-vă." Deci, nu numai pentru înviere suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu, ci şi pentru nădejdea învierii, care, pe sufletul cel întristat, poate să-l mângâie şi să-l plece să aibă nădejde, pentru cei ce s-au dus, ca pentru unii ce vor să învieze iarăşi şi să fie împreună cu noi. Dar cum este cu putinţă, zici, om fiind, să nu te întristezi, la moarte? Şi cine n-a fost biruit de patima aceasta? Iar eu, dimpotrivă, zic: "Mulţi au fost şi în multe locuri şi în vremea noastră şi în vremea strămoşilor noştri. Că, iată, Iov, întreaga ceată a copiilor săi ducându-se din viaţa aceasta, ascultă ce zice: "Domnul a dat, Domnul a luat: fie numele Domnului binecuvântat" (Iov 1, 21). Minunate cu adevărat sunt acestea, numai auzindu-le. Iar dacă le vei cerca şi cu amănuntul pe ele, atunci şi mai mult te vei minuna Că, bag de seamă, diavolul nu i-a luat pe jumătate şi pe cealaltă jumătate i-a lăsat, nici nu i-a luat pe cei mai mulţi şi pe cei mai puţini i-a lăsat, ci a cules toată roada, dar pomul nu l-a surpat. Toată marea şi valurile le-a adus asupra lui, dar corabia n-a înecat-o. Toată puterea a deşertat-o, dar turnul nu l-a clătit, ci, stă bântuit din toate părţile, rămânând neclătinat. Ca ploaia veneau săgeţile, dar el nu era rănit, şi, mai mult, ele se aruncau asupra lui, dar nu-l vătămau. Socoteşte ce este a vedea atâţia copii morţi? Căci, cum putea să nu-l mâhnească? Oare, faptul că i-au fost răpiţi toţi? Oare, că i-au fost răpiţi toţi deodată şi într-o zi? Oare, că i-au fost răpiţi la floarea vieţii? Oare, că i-au fost răpiţi după ce au arătat multe fapte bune? Oare, de pedeapsă? Oare, că, după atâtea răni, şi-au sfârşit viaţa în chip de pedeapsă? Oare, că, după atâtea răni, aceasta vine ca fiind părinte de fii, aceştia s-au dus din mai de pe urmă? Oare, că, fiind părinte viaţă fiind iubiţi? De fii, aceştia s-au dus din viaţă fiind iubiţi? Că de-i vor muri cuiva copiii săi, îşi răneşte cu adevărat inima, dar nu cu multă putere. Că faptele rele ale celor ce s-au dus din viaţă, nu lasă să se facă mare durere. Iar de vor fi şi cu fapte bune, apoi statornică se face rana, neuitată pomenirea, nemângâiat răul, îndoit acul, unul de la fire şi altul de la faptele lor bune. Şi multă purtare de grijă avea tatăl lor pentru dânşii, că aducea jertfe pentru ei, fiindcă se temea şi de păcatele lor, cele nearătate, şi nimic nu era la el mai cinstit decât aceasta. Şi aceasta arată nu numai fapta cea bună a copiilor, ci şi iubirea de fii a tatălui. Deci, când cineva este tată şi este aşa de iubitor de fii, arătând nu numai dragostea cea de la fire, ci şi cea de la evlavie, şi când cei ce s-au dus din viaţă sunt aşa de îmbunătăţiţi întreită se face flăcăra durerii şi întristării. Socotiţi, dar, cum se afla Iov care vedea toate acestea. Că dacă noi, după atâta vreme, nu putem să suferim fără de lacrimi, numai auzirea acestei jalnice întâmplări, oare, cum se afla acela, tare ca diamantul, văzând, cu ochii, acestea, nu la străini, ci la el acasă, filosofând şi răbdând? Că nu s-a necăjit, nici a zis ceva de acest fel: "Ce înseamnă aceasta? Aceasta este răsplata voirii mele de bine? Pentru aceasta am deschis eu casa străinilor, ca să o văd pe ea făcându-se mormânt copiilor mei? Pentru aceasta am arătat eu toată fapta bună înaintea lor, ca să sufere acest fel de moarte? "Nimic din acestea n-a zis, nici a pus în minte, ci a suferit toate vitejeşte, măcar că era lipsit de ei, după toată purtarea lui de grijă şi nimic de hulă n-a grăit, ci, mai mult, a şi mulţumit, cumplită rană dând diavolului. Iar de zici, Iov avea mulţi copii, iată, este şi altul, care avea un singur fiu şi l-a pierdut: şi nu este acelaşi plânsul. Bine zici şi eu îţi zic la fel, că nu este întocmai plânsul, ci, este mult mai mare al lui Iov. Că mulţimea copiilor i-a mărit durerea, ca unuia care a primit rană în mai multe trupuri. Iar de voieşti să vezi un alt sfânt, care avea un singur fiu şi care a arătat aceeaşi vitejie, ba chiar şi mai multă, adu-ţi aminte de patriarhul Avraam. Acesta nu a văzut pe Isaac murind, ci, ceea ce era mult mai amar şi cu durere, lui însuşi i s-a poruncit să-l înjunghie. Şi n-a grăit împotriva poruncii, nici s-a întristat, nici nu a rostit ceva, ca acestea: "Pentru aceasta m-ai făcut tată, ca să mă faci ucigaş de fiu? Mai bine era să nu-l fi dat mie nicidecum, decât să mi-l dai şi, în acest fel, să îl iei. Voieşti să-l iei? Pentru care pricină, chiar mie îmi porunceşti să-l înjunghii şi dreapta mea să-mi pângăresc? Au nu mi-ai făgăduit ca din copilul acesta să-mi umpli lumea de strănepoţi? Cum dai roadele, adică tai rădăcina? Cum îmi făgăduieşti strănepoţi, dacă îmi porunceşti, să-mi înjunghii fiul? Cine a auzit aceasta? M-am amăgit, m-am înşelat." Nimic din acest fel nu a zis, nu a pus în minte, nu a grăit împotrivă Celui ce poruncea, nu a cerut cuvânt. Ci auzind: "Ia pe fiul tău cel iubit, pe Isaac, pe care l-ai iubit şi să-l aduci pe el într-unul din munţi, pe care ţi-l voi arăta", cu atâta osârdie a împlinit porunca, încât, şi mai mult, decât cele ce i s-au poruncit, a făcut; că şi de femeia lui s-a ascuns şi de slugi s-a tăinuit, lăsându-le să aştepte jos: şi s-a suit, luându-l numai pe cela ce avea să fie adus jertfă. Aşa, nu fără voie, ci cu multă râvnă, făcea ceea ce i se poruncise. Socoteşte, dar, în ce fel vorbea cu fiul său, nimeni nefiind de faţă, ci numai ei doi, când cele dinlăuntru se aprind şi dragostea mai tare se face. Şi aceasta nu o zi sau două, ci în mult mai multe zile. Că a face degrabă ceea ce s-a poruncit, minunat şi mare lucru este, dar nu atât de minunat, precum aceea că a pus Dumnezeu şi câmpul nevoinţei mai lung, ca mai bine să vezi pe luptător. Că era luptător cu adevărat, nu cu om luptându-se, ci cu însăşi puterea firii. Deci, care cuvânt poate să arate vitejia lui? A suit pe copil, l-a legat, l-a pus pe lemne, a luat cuţitul şi voia să aducă rană. Cum să spun? Nu pot. Numai cel ce a lucrat aceasta, ştie că nici un cuvânt nu va putea să le arate. Cum nu a amorţit mâna? Cum nu a slăbit puterea vinelor? Cum nu l-a tulburat pe el vederea cea iubită a copilului? Vrednic lucru este a se minuna cineva de Isaac. Că precum Avraam se pleca lui Dumnezeu, aşa şi Isaac se pleca tatălui său. Şi precum acela, poruncind Dumnezeu să-l jertfească, nu i-a cerut cuvânt, aşa şi acesta, fiind legat de tatăl şi suindu-l pe jertfelnic, nu a zis: "Pentru care pricină faci aceasta?" Ci se pleca mâinilor părinteşti. Şi era acelaşi om: şi tată şi preot; şi jertfă fără de sânge aducându-se, ardere de tot fără de foc, chip al morţii şi al învierii făcându-se pe jertfelnic. Că a înjunghiat pe fiul şi nu l-a înjunghiat, că nu l-a înjunghiat cu mână, ci cu râvnă. Că şi Dumnezeu, pentru aceasta i-a poruncit, nu vrând să vadă vărsare de sânge, ci voind să-ţi arate ţie voinţa Lui şi pe viteazul acesta să-l facă cunoscut în mijlocul a toată lumea, şi să înveţe pe cei ce vor veni, pe toţi, că trebuie a cinsti pe Dumnezeu şi poruncile Lui, mai mult decât pe copii, mai mult decât firea, mai mult decât averile, mai mult decât însuşi sufletul său. Deci, s-a întors, având mucenic viu pe Isaac. Ce îndreptare vom avea noi, spune-mi? Ce cuvânt de iertare, când vedem pe viteazul acesta supunându-se cu atâta osârdie lui Dumnezeu, iar noi ne răzvrătim? Socoteşte că mai mult decât jalea, care este atât de grea, toate le lăsase la voia lui Dumnezeu. Şi era de ajuns ca ceea ce i se porunceşte ca mai mult decât jalea, care este atât de grea, toate le lăsase la voia lui Dumnezeu. Şi era de ajuns ca ceea ce i se poruncise să-i tulbure şi mintea lui, să-l arunce în nedumerire şi să-i clatine credinţa. Căci, cine din cei mulţi şi de rând, n-ar fi socotit că este înşelare cele ce s-au grăit despre mulţimea nepoţilor, care i se făgăduise lui? Dar cu Avraam n-a fost aşa. Şi încă şi de Iov se cade a ne minuna, pentru filosofia şi răbdarea lui în ispite. Dar pentru aceste amândouă vitejii nu numai a ne minuna se cuvine, ci, şi a le urma fapta lor cea bună. Şi să nu zică cineva, că aceia au fost nişte oameni fără seamăn. Minunaţi şi mari au fost cu adevărat, dar nouă, acum, ni se cere mai multă filosofie şi credinţă decât acelora: "Că de nu va prisosi, zice, dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor" (Matei 5,20). Toate acestea neîncetat să le cugetăm în sufletele noastre, nu numai în vremea plânsului, ci şi când suntem cu inimă bună. Că, pentru aceasta, şi eu, acum, măcar că nimeni nu-i în întristare, am pornit cuvintele acestea, ca, în vremea când vom cădea în vreo întristare, să ne aducem aminte de cele ce s-au grăit şi să dobândim mângâiere. Că şi ostaşii se deprind la cele ale războiului în vreme de pace, că, dacă va veni nenorocirea şi vremea va cere ale iscusinţei, să-şi arate în bună vreme meşteşugul, pe care l-au deprins în timp de pace. Că, bine fiind înarmaţi şi întăriţi în toate părţile, să respingem înapoi bântuielile vicleanului, în tot chipul îngrădindu-ne pe noi. Şi aşa vom putea şi viaţa aceasta, de acum, cu bucurie să o petrecem şi Împărăţia Cerurilor să o dobândim, prin Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin.
“O, Preasfântă, de viaţă făcătoare nedespărţită şi a toate făcătoare Treime: Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, Unule, Adevăratul Dumnezeu şi Făcătorul nostru, primeşte această de acum mulţumire a noastră; trimite-ne nouă darul şi puterea din înălţimea Sfântului Tău locaş, ca, toate poftele trupeşti călcându-le, să vieţuim întru toată buna cinstire şi curăţie până la sfârşitul vieţii noastre, pururea lăudând preasfânt numele Tău, şi cântând: Aliluia! ”
