Antim Ivireanul sau străinul care ne-a învăţat limba română
Una dintre cele mai importante rugăciuni ale dumnezeieştii Liturghii,
rugăciunea anaforalei, mărturiseşte despre Dumnezeu astfel: „căci Tu
eşti Dumnezeu necuprins de gând şi de cuvânt“. Şi, totuşi, noi ne
folosim de cuvinte pentru a comunica cu Dumnezeu. Aceste cuvinte, deşi
neputincioase, exprimă ceea ce trăim în interiorul nostru. Rostim, prin
ele, dorul de Dumnezeu.
Prin cuvinte ne unim, cler şi mireni, în rugăciune, formând o adevărată obşte euharistică, popor al lui Dumnezeu. Dintotdeauna, credincioşii s-au rugat împreună cu preoţii lor, în limba pe care au vorbit-o în viaţa de toate zilele, născându-se astfel limba liturgică.
Creştinismul, propovăduit în părţile noastre încă din vremea Sfântului Apostol Andrei şi de către ucenicii Sfântului Apostol Pavel, a prins aici rădăcini adânci. Cum era firesc, dumnezeiasca Liturghie s-a oficiat în limba poporului încă de la începutul organizării Bisericii în aceste părţi.
O dată cu creştinarea popoarelor slave, limba slavă a fost introdusă în administraţie şi în Biserica din Ţările Române. Apoi, a apărut influenţa limbii greceşti ca limbă liturgică, cu precădere în perioada fanariotă. Cu toate acestea, nu s-a încetat niciodată a se ruga româneşte, a se trăi româneşte. Începând cu mitropolitul Dosoftei în Moldova, diaconul Coresi - care a activat atât în Ardeal, cât şi în Ţara Românească şi mitropolitul Antim Ivireanul a dorit ca poporul să se roage în limba strămoşilor.
Aşa scria mitropolitul Antim Ivireanul, în prefaţa unei cărţi: „românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără nici un folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“.
Un georgian cu suflet de român
Pentru mulţi dintre noi, patria este acolo unde ne găsim alinarea şi liniştea. Acolo unde ne simţim acasă. Aşa a fost şi pentru un tânăr georgian, născut acolo unde Marea Caspică se întrepătrunde cu Munţii Caucaz. Viaţa i s-a schimbat tânărului Andrei, aşa cum fusese numit la Sfântul Botez, atunci când a fost prins de către un corp de oaste otomană şi vândut în piaţa de sclavi. Destinul l-a dus în marea capitală a imperiului, la Istambul. Aici, observându-se calităţile, a fost răscumpărat de către Patriarhia Ecumenică şi dat la învăţătură. Constantinopolul a fost locul în care a deprins meşteşugul tiparului, al sculpturii în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. Tot aici a murit pentru lume, devenind monahul Antim.
În jurul anului 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească. Aici a găsit un adevărat spaţiu cultural, unde activau străluciţi oameni de cultură italieni şi greci, alături de renumiţi cărturari şi ierarhi ortodocşi. Sevastos Kiminites, fost profesor şi rector la Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, medic şi filosof, contele Bartolomeo Ferrati, Giovanni Candido Romano, Antonio Maria del Chiaro, secretar adus tocmai din Florenţa, sunt doar puţine nume de care era înconjurat tânărul Antim.
În anul 1691, a ajuns conducătorul tipografiei din Bucureşti, iar în anul 1696 era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie. Râvna de care a dat dovadă a făcut ca, în scurt timp, să fie ales în scaunul istoric al Mitropoliei Ungrovlahiei. La începutul anului 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, asumându-şi o mare responsabilitate în vremuri de încercare pentru poporul român.
Mitropolitul tipograf, ctitor al limbii literare româneşti
Deşi treburile mitropoliei erau solicitante, ierarhul Antim nu şi-a uitat prima sa dragoste: tipărirea cărţilor. Până la el, cărţile de slujbă aveau în limba română doar explicaţiile liturgice, partea propriu-zisă a slujbei fiind în slavonă ori greacă.
În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit 63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una greco-slavo-română. Tipăriturile prezintă o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie, formându-se astfel o adevărată mişcare intelectuală.
Prin activitatea sa tipografică a sprijinit şi alte popoare ortodoxe, imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabii din Patriarhia Antiohiei. Pentru românii din Ardeal a tipărit primul Abecedar românesc, intitulat „Bucoavnă“. Este şi autorul unei premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab din 1701, prima carte tipărită cu litere mobile din lume, având caractere arabe. În ţara sa de origine, Georgia, a pus bazele primei tiparniţe cu caractere georgiene, unde au fost tipărite mai multe cărţi în această limbă.
Prin cele 63 tipărituri în limbi diferite şi de o mare diversitate şi prin numeroşii ucenici pe care i-a format, Antim Ivireanul este considerat cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.
Meritul mitropolitului Antim pe tărâm liturgic este introducerea limbii române în cultul Sfintei Biserici. Însă, prin această activitate, a contribuit şi la crearea unei limbi literare româneşti. Când deschidem astăzi una dintre cărţile mitropolitului Antim, suntem uimiţi de corectitudinea limbajului. Dacă astăzi nu mai pronunţăm „beserică“ ci „biserică“, „ceti“ - „citi“, „inemă“ - „inimă“ este rodul mitropolitului Antim.
Normele lingvistice folosite în tipăriturile sale au determinat prima uniformizare a limbii române. Mai mult, el este primul care a tipărit un Abecedar românesc şi o Gramatică. Tot el este primul care tipăreşte primele cărţi de literatură. În anul 1700 ieşea de sub teascurile tipografiei „Floarea darurilor“, apoi „Alexandria“, cărţi de mare popularitate în epocă.
Meritele mitropolitului Antim sunt cu atât mai mari, cu cât el n-a fost român. Deşi georgiana era limba sa nativă şi greaca era limba în care a fost educat, el a reuşit să creeze o limbă românească limpede, care a fost înţeleasă de contemporanii săi şi este folosită până astăzi.
Moarte martirică pentru neamul românesc
Deşi din ţinuturi îndepărtate, Antim a fost mai român decât mulţi dintre contemporanii săi. După moartea sfântă a domnitorului Constantin Brâncoveanu, protectorul său, au venit pentru ţară vremuri tulburi.
În anul 1714, o panică îngrozitoare a cuprins străzile Bucureştiului, la auzul veştii că vin austriecii, dimpreună cu ruşii. Atunci „înspăimântat, Nicolae vodă Mavrocordat adună la curte pe oştenii şi pe negustorii turci, pe câţiva boieri şi pe mitropolitul Antim Ivireanul, îşi fac în pripă bagajele şi chiar în faptul serii, împunge fuga spre Giurgiu“. Obosiţi, fugarii se opresc peste noapte în satul Odăile, loc în care mitropolitul Antim se hotărăşte să se întoarcă: „nu îmi las turma fără păstor, chiar dacă m-ar aştepta şi moartea“. Şi, moartea l-a aşteptat.
Întorcându-se în a doua domnie, Nicolae Mavrocordat a trimis la Mitropolie să-l aducă degrabă pe părintele Antim „Târât de barbă şi de păr, el vede însă, în loc de obrazul domnului, mucedul întuneric al unei temniţe“. La cererea domnului, patriarhul ecumenic şi sinodul său l-au caterisit sub acuzaţia că s-a făcut vinovat faţă de Imperiul Otoman. Toate acestea, pentru că a spus un nu puternic noilor biruri pe spinarea ţăranilor români.
În martie 1716 a fost condamnat la închisoare pe viaţă la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. Pe drum însă, ostaşii turci l-au omorât şi i-au aruncat trupul în apele râului Tungia, lângă Adrianopol, în Bulgaria de astăzi.
Georgian prin naştere şi grec prin cultură, Antim Ivireanul a fost un român desăvârşit. Prin activitatea pastorală, tipografică şi predicatorială, Sfântul Antim a întruchipat pe adevăratul păstor - care-şi pune sufletul pentru credincioşii săi români. Doar trecând superficial peste smeritele informaţii pe care le avem despre ce a făcut el pentru poporul nostru, s-ar impune să îl numim, aşa cum credem că şi el şi-ar fi dorit, nu Ivireanul, ci Sfântul Antim Românul.
27 septembrie
Pomenirea Sfântului Mucenic Calistrat
Acesta s-a născut în Cartagina. El a fost
creştin de la sînul maicii sale, căci şi tatăl şi bunicul său fuseseră
creştini. Unul dintre strămoşii Sfîntului Calistrat, Neohor cu numele,
fusese soldat în armata romană staţionată la Ierusalim, în vremea lui
Pilat din Pont şi a Patimilor şi Răstignirii Domnului şi Mîntuitorului
nostru lisus Hristos. Văzînd minunile dincolo de fire care se întîmplă
sub ochii lui, Neohor a crezut în Domnul, şi a fost învăţat credinţa de
către unul din Apostoli, care 1-a şi botezat. Întorcîndu-se la casa lui
din Cartagina, Neohor a adus cu sine din Palestina credinţa creştină, ca
pe un mărgăritar de mult preţ. Aşa s-a născut şi urmaşul lui,
Calistrat, născut şi crescut în Sfânta şi Dumnezeiasca credinţă
creştină. Crescînd Calistrat cu vîrsta şi intrînd în ordinul militar ca
şi strămoşii lui, a văzut că din regimentul său el era singurul creştin.
Unul dintre camarazii lui, văzîndu-1 pe Calistrat că se trezeşte la
miezul nopţii şi se roagă lui Dumnezeu, 1-a raportat comandantului
Persentinian că este creştin. Persentinian 1-a torturat bestial după
aceea pe Calistrat. Ca să se convingă că este într-adevăr creştin, el
i-a poruncit lui Calistrat să jertfească idolilor, ceea ce Calistrat a
refuzat fără ocolişuri. Pentru aceasta el a fost bătut, torturat, apoi
legat în sac şi aruncat în mare. Dar Puterea lui Dumnezeu 1-a ocrotit şi
1-a scăpat, şi Calistrat a ieşit din mare nevătămat şi viu. Văzînd
această minune, patruzeci şi nouă dintre camarazii lui au crezut în Dumnezeul lui Calistrat, Mîntuitorul şi Domnul lisus Hristos.
Pentru aceasta au fost bătuţi cu sălbăticie şi aruncaţi împreună cu el
în temniţă. În temniţă, Sfîntul Calistrat i-a învăţat pe cei patruzeci
şi nouă despre credinţă, despre Judecată, despre suflet, mucenicie şi
viaţa de apoi. Ei au arătat astfel mare curaj în faţa chinurilor care au
urmat, iar Domnul Şi-a arătat prin ei Puterea Lui. Torţionarul mai apoi
a trimis soldaţi la temniţă noaptea, care 1-au asasinat acolo pe
Calistrat, şi pe toţi cei patruzeci şi nouă împreună cu dînsul. Ei au
luat mucenicia pentru mărturisirea Adevărului la anul 304. La urmă,
desupra sfintelor lor moaşte s-a ridicat o slăvită biserică.
• Pomenirea Sfinţilor Apostoli Marcu, Aristarh şi Zinon
Ei au fost din numărul celor șaptezeci de Apostoli mai mici. Sfântul Marcu a mai fost cunoscut şi sub numele de loan.
Sfinţii Apostoli s-au strîns pentru rugăciune la casa mamei lui, Maria,
din Ierusalim (Fapte 12: 1247). El a predicat Evanghelia împreună cu
Sfinţii Apostoli Pavel şi Barnaba (Fapte 12: 2548). După aceea, Sfîntul
Marcu acesta a fost episcop al cetăţii Byblos. Sfintul Aristarh,
însoţitor al Sfîntului Apostol Pavel (Fapte 19: 2949), a fost Episcop în
Apameea Siriei. Sfîntul Apostol Zinon (sau Zenas), descris de Sfântul
Apostol Pavel ca fiind cunoscător de lege (Tit 3: 13), a fost Episcopul
cetăţii Lydda din Palestina. Aceştia au strălucit ca nişte făclii
luminoase în întunericul păgînismului, scoţîndu-i din el pre mulţi, şi
aducîndu-i la credinţa creştină. Acum ei strălucesc ca sori luminoşi în
Împărăţia lui Hristos Cel de ei Iubit.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Acvilina
Ea a fost o tînără în vîrstă de
optsprezece ani din satul Zaklivera, din eparhia Jedrene. Tatăl ei s-a
făcut musulman şi voia ca şi fiica lui să facă la fel, dar maica ei,
creştină, o susţinea şi o întărea în credinţa lui Hristos în care îşi
crescuse fiica. După ce a fost torturată bestial, prefăcută din cap pînă
în picioare într-o rană sîngerîndă, ea şi-a dat sufletul ei sfînt pe
genunchii maicii sale, şi s-a încununat cu cununa nemuritoarei slave în
douăzeci şi şapte de zile ale lui septembrie, din anul 1764.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Savatie de la Solovki
El este pomenit împreună cu Sfântul
Cuvios Zosim, la 17 aprilie, dar astăzi se face pomenire de fericita lui
adormire, care a fost în douăzeci şi şapte de zile ale lunii
septembrie, din anul 1435.
Sinaxar 27 Septembrie
În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea,
pomenirea Sfântului Mucenic Calistrat, si a celor împreuna cu dânsul 49
de sfinti mucenici.
Acesti sfinti au trait în Roma, în zilele împaratului Diocletian.
Sfântul Calistrat fiind prins de Persendin Stratilatul si marturisind
ca Hristos este Dumnezeu adevarat, a fost batut foarte. Dupa aceea l-au
pus peste niste hârburi ascutite si l-au tras peste ele; apoi l-au bagat
într-un sac si l-au aruncat în mare. Dar rupându-se sacul, a iesit
sanatos. Vazând minunea, cei patruzeci si cinci de slujitori au crezut
în Hristos; pe aceia batându-i Persendin i-a bagat cu Calistrat în
temnita. Acolo el i-a învatat despre judecata si despre înviere si
despre suflet. Dupa aceea iesind din temnita cu dânsii dimpreuna si
facând rugaciune, au darâmat toti idolii; si vazând aceasta ceilalti o
suta optzeci si patru de slujitori au crezut si ei, si li s-au taiat
capetele tuturor.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Apostoli Marcu, Aristarh si Zinon.
Marcu
Apostolul, care si Ioan se cheama (de care pomeneste Evanghelistul Luca
în cartea Faptelor Apostolilor), hirotonindu-se de apostoli episcop
Bivlei, s-a dovedit istet la lucru evanghelicesc, si asa era de lipit si
iubit la Dumnezeu, încât de umbra lui se departau bolile.
Însa s-a aflat si alt Apostol Aristarh între cei 70, de care a pomenit Apostolul în Epistola catre Romani, si a fost episcop la Apamia Siriei.
Alt Ioan Acridomelitrofos (adica se hranea cu mugur si cu miere) îmbracat cu cojoc, acela a fost Zinon legiuitorul, de care pomeneste Fericitul Pavel în Epistola catre Romani, si acesta a fost episcop în Diospol, care facându-se locas al Sfântului Duh, si propovaduind Evanghelia a trecut catre Domnul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Epiharis.
Epiharis, mucenita lui Hristos, a trait în Roma, în zilele
împaratului Diocletian, si a fost prinsa de Chesarie eparhul.
Marturisind cu îndrazneala numele lui Hristos, au atârnat-o si i-au
sfâsiat trupul si au chinuit-o în multe feluri. Ea si-a primit sfârsitul
prin sabie, si asa si-a dat fericitul si cinstitul suflet lui Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea preacuviosului
Parintele nostru Ignatie, ce a fost egumen la Manastirea Mântuitorului
Hristos, ce se cheama Valea-Adânca.
Acest sfânt a fost din a doua eparhie a Capadociei pe vremea
împaratilor Nichifor si Ioan. Din pruncie el a fost daruit lui Dumnezeu
de parintii lui ca si Sfintitul Samuel. Si fiind învatat, adeverirea
petrecerii calugaresti de Vasilie, ctitorul mânastirii, si trecând prin
toate treptele bisericesti, a fost hirotonit preot si pus egumen. El a
crescut si a înmultit mânastirea spre venituri, si spre toate cele ce
trebuiau; a zidit si dumnezeiesti biserici Sfântului Arh. Mihail,
vazatorului de Dumnezeu Ilie, si a facut si alta sfânta biserica a Sf.
Apostoli la un târg din afara cetatii si altele. Iar în zilele de
prigoana s-a nevoit vitejeste împotriva celor ce biruiau atunci, pe
care-i hirotonise Andart, cel fara de lege si fara Dumnezeu, care toata
lumea a tulburat-o cumplit. Iesind acesta de acolo, s-a dus la
Constantinopol si a facut sfinte odoare si semnul Domnului nostru Iisus
Hristos si Evanghelie ferecata cu argint, pe care a si trimis-o prin
fratii ce erau cu dânsul la acea mânastire. Iar el zabovindu-se acolo a
cazut în boala, de care vazând ca se topea de tot si încet-încet îi
grabea moartea, se silea sa mearga la mânastirea sa. Sosind la Amoreea
si-a luat sfârsitul vietii, si a fost îngropat la o biserica cinstita a
acelui oras. Si daca a trecut un an, au vrut parintii mânastirii sa-i ia
moastele, si deschizându-i sicriul, i-au aflat trupul întreg si
nestricat si plin de minunat miros. Si l-au adus la mânastirea lor, si
l-au pus în tinda bisericii.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Tarii Românesti.
Vistierie
de daruri, ca un pom rasadit lânga izvoarele apelor, acest trimis al
lui Dumnezeu pamântului românesc din îndepartata Ivirie (Georgia), nu a
îngropat nici un talant din câti i-au fost daruiti de Dumnezeu si pe
toti, ca o sluga buna si credincioasa, i-a înmultit.
Însemnându-l la botez cu numele Sfântului Apostol Andrei, parintii sai, Ioan si Maria, l-au crescut în evlavie si dreapta credinta. Ocrotit fiind de Bunul Dumnezeu în robia turceasca în care a cazut, tânarul Andrei îsi arata - de timpuriu - ascutimea mintii, deprinzând cu usurinta limbile greaca, turca, slava veche, araba, iar mai târziu si limba româna. Dupa marturiile vremii, se pare ca dupa ce a scapat din robia turceasca, a trait în preajma Patriarhiei de la Constantinopol unde a învatat arta sculpturii în lemn, pictura si broderia.
Catre anul 1690, evlaviosul voievod, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu îl aduce la Bucuresti unde, dupa ce învata mestesugul tiparului în tipografia domneasca, se muta la mânastirea Snagov unde întemeiaza o noua tipografie. A tiparit si a supravegheat cu neobosita râvna, în migaloasa îndeletnicire, scotând din tiparnitele pe care le-a îndrumat 63 de carti, din care 38 lucrate de el însusi, în dife-rite limbi: româna, greaca, araba, georgiana.
Pentru virtutile si viata sa curata, a fost ales mai întâi staret la mânastirea Snagov, apoi episcop la Râmnic si nu mult dupa aceea, mitropolit al Tarii Românesti. Cu ajutorul si harul lui Dumnezeu cel Atotputernic, cu blândete si necrutând nici o osteneala, si-a pastorit clerul, calugarii si credinciosii carora le-a ridicat noi sfinte lacasuri sau le-a preînnoit pe cele stricate de vreme. Marturie despre aceasta lucrare sta ctitoria sa, mânastirea Antim din Bucuresti, cu hramul Tuturor Sfintilor pe care, cu darurile pe care i le-a harazit Dumnezeu, a zidit-o, împodobind-o cu alese sculpturi si a înzestrat-o cu tipografie. O alta lucrare laudabila a Marelui Ierarh a fost înfiintarea de scoli pentru copiii celor saraci în care învatamântul era fara plata.
Smerit si convins fiind ca numai datorita Milostivului Dumnezeu a ajuns vas ales lucrarii dumnezeiesti, Sfântul Parinte Ierarh Antim priveghea cu osârdie si fara de lene, ziua si noaptea si în tot ceasul, pentru folosul si spasenia tuturor de obste, învatându-i si îndreptându-i pe toti cu frica lui Dumnezeu pe calea cea dreapta". Podoaba a carturarilor si dulce graitor al întelepciunii dumnezeiesti în graiul românesc, Sfântul Ierarh Antim a adapat poporul însetat de credinta prin cuvântul sau de învatatura, lasând Bisericii noastre marele tezaur literar si teologic cuprins în Didahiile si predicile sale.
Nesocotindu-i-se toate câte cu harul lui Dumnezeu a izbândit, Sf. Ierarh Antim, pe nedrept a fost departat de toata lucrarea si ordinea arhiereasca si dezbracat de harul divin si scos din catalogul arhieresc". Osândit a fost cu exilul si pus a fost sub paza necredinciosilor ostasi turci care, l-au chinuit foarte, pâna la moarte, prin taierea capului pe care apoi l-au aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Marita, în sudul Dunarii. Asa s-a savârsit de moarte muceniceasca Parintele si Mitropolitul Antim al Tarii Românesti, a carui pomenire ramâne înscrisa pentru vesnicie în cartea Bisericii si neamului românesc.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Filimon, episcopul Fortunianu si a Sfintei Mucenite Gaiani.
Tot în aceasta zi, pomenirea celor cincisprezece
Mucenici, care au fost bagati în corabie si aprinzând corabia cu foc,
s-au înecat în mare.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Locul de nastere al Sfantului Calistrat a fost Cartagina, din Africa, iar cu slujba ostaseasca era la Roma, in zilele imparatului Diocletian (284-305) si tinea de tabara caruntului dregator Persentin.
Deci, pe cand era el cu toata tabara lui la Roma, s-a facut cunoscuta crestineasca lui dreapta credinta si, fiind prins de Persentin si marturisind ca Hristos este Dumnezeu adevarat, a fost batut cumplit, de curgea sangele din ranile lui, ca paraul. A fost, apoi, tarat cu trupul gol pe un loc cu harburi ascutite, si, bagandu-l intr-un sac, slujitorii l-au aruncat in mare, dar, rupandu-se sacul, Sfantul a iesit sanatos din valurile apei. Si, vazand aceasta minune, cei patruzeci si cinci de slujitori care-l batusera au crezut in Hristos. Si Persentin dregatorul a pus de i-a batut si pe acestia si i-a bagat impreuna cu Calistrat in temnita. Si-i invata Sfantul Calistrat in temnita, pe toti, despre Judecata, despre Inviere si despre suflet si celelalte dogme ale credintei.
Iar cand i-a scos din temnita si-i ducea pe toti din nou la judecata, trecand ei pe langa un templu pagan si facand rugaciune, toti idolii din templu au cazut la pamant, sfaramandu-se ca de un cutremur. Cei de fata, 184 de slujitori, vazand aceasta, au crezut si au marturisit si ei pe Hristos. Deci, tuturor acestora, impreuna cu Sfantul Calistrat, li s-au taiat capetele, in ziua de 27 septembrie. Dumnezeului nostru, slava!
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfantului Evagrie, despre faptul de a nu judeca pe aproapele.
Vezi vreun pacat mai greu, decat a judeca pe aproapele? Ce, dar, este mai greu decat acela? Ca asa il uraste Dumnezeu si se intoarce de la unul ca acela, precum uraste cineva pe un vrajmas al sau. Deci, oare, nu suntem datori a ne cutremura si a ne teme? Ca stiti ce s-a intamplat staretului aceluia care, auzind de un frate de cazuse in desfranare, zisese: "O, rau a facut!". Oare, nu stiti cat de infricosator graieste de dansul in Pateric? Ca a adus Ingerul sufletul fretelui ce gresise si i-a zis lui: "Vezi, cel pe care l-ai osandit, a adormit. Deci, unde poruncesti ca sa-l pun? Intru imparatie sau la osanda?" Si, iarasi, a zis ingerul catre staretul acela: "De vreme ce tu esti judecator dreptilor si pacatosilor, spune, ce poruncesti pentru acest smerit suflet? Oare, il vei milui pe el sau chinurilor il vei da?" Si asa, acel staret se minuna si se inspaimanta de o hotarare ingereasca, precum aceea. Si si-a petrecut cu suspinuri si cu lacrimi cealalta vreme a vietii sale si se ruga lui Dumnezeu cu multime de osteneli, ca sa-l miluiasca pentru pacatul acela. Si a cazut el cu fata sa la picioarele Sfantului Inger si a luat iertaciune. Si, iarasi, i-a zis lui Ingerul: "Iata, ti-a aratat tie Dumnezeu ce este mai greu, adica, aceasta de a judeca pe fratele tau si niciodata, iarasi, sa nu faci lucrul acesta. Iata, de acum iertat esti."
Si dintr-aceasta vreme, niciodata nu a incetat sufletul batranului dintr-un plans ca acela, pana ce a murit. Apoi, ce vom lua noi, osandind pe aproapele? Ce, ni se cade noua, fiecaruia, fratilor, a lua aminte de la noi insine pentru ale noastre pacate. Ca, lui Dumnezeu unuia este cu putinta a indrepta sau a osandi, Celui ce stie asezarea fiecaruia si puterea, precum Acela singur stie. Ca in alt fel judeca pe episcop, intr-alt fel pe domn si pe boier, in alt fel judeca pe egumen si in alt fel pe ucenic, in alt fel pe batran si in alt fel pe tanar, in alt fel pe bolnav si in alt fel pe cel sanatos. Si cine va putea sa stie acele judecati ale Lui, fara numai El singur, Cel ce a facut toate si stie toate?
Întru aceastã zi, cuvânt de învãtãturã al lui Grigorie monahul: sã nu ne lenevim la a noastrã mântuire.
Nu este de cuviinta, fratilor, sa ne lenevim la a noastra mantuire, nici sa trecem cu vederea vremea cea data noua spre pocainta, pe care, iarasi, a o mai dobandi, nu vom putea. Ca foarte de primejdie lucru este, celor ce nu se pocaiesc acum si aici. Sa ne pocaim, drept aceea, de pacatele noastre, pana ce nu ne ajunge pe noi moartea. Ca de acolo nu ne vom putea intoarce, de vreme ce nu este intoarcere de acolo, ci vom merge in pamantul cel intunecat al intunericului celui vesnic, unde nu este lumina, nici viata pentru pacatosi. Drept aceea, acum sa ne pocaim, o, fratilor, ca pe Dumnezeu milostiv sa-L facem catre noi insine si, sa-I placem Lui prin fapte bune, prin post si rugaciune, prin milostenie si prin smerenie, prin curatie si prin iubirea de frati si prin pocainta, neindeletnicindu-ne cu desertaciunile veacului acestuia. Sa ne lepadam de rautatile lumesti, sa nu ne imbracam, iarasi, cu patimile trupesti, cu nesatiul si cu betia si cu pofta desfranarii, stricandu-ne sufletul si trupul. Ca putina este vremea noastra aici. Pentru aceasta, sa ne grijim de sufletele noastre si sa cautam mantuirea noastra, sa ne ostenim spre Dumnezeu, pentru pacatele noastre. Si nu, adica, astazi sa ne pocaim si sa ne smerim, iar maine sa facem mai rele fapte. Ca cel ce se pocaieste de pacatele sale si, apoi, iarasi le face, ce sporeste in pocainte sa, intorcandu-se de la dreptate la pacat? Sau cum va fi auzita rugaciunea lui inaintea lui Dumnezeu? Ca Dumnezeu gateste asupra lui mania Sa. Pentru ca, precum multa este mila Lui, asa sunt multe si certarile Lui si pe fiecare, dupa faptele lui, il judeca si fiecare, dupa faptele sale, afla. Fericit este omul cel ce poate face pacatul si nu-l face. Si amar de inima care cugeta in doua parti si de pacatul care umbla in doua cai. Ca Domnul pe cei cu un gand ii salasuieste in casa Sa.
Cântare de laudă la Sfântul Mucenic Calistrat
Sfintul Calistrat lui Dumnezeu s-a rugat,
Mulţumindu-i Lui din tot cugetul său.
Pe mucenic bestial chinuindu-l,
Torţionarul îi grăieşte, batjocoritor:
„Tu, acesta, ce în Răstignit ai nădejde,
Cunoaşte că vei pieri,
Cum pieri-vor din astă slăvită cetate şi toţi ce ce cred întocmai ţie,
Pînă la unul!”.
Sfîntul Calistrat lui Dumnezeu se roagă,
Şi astfel grăieşte către călău:
„Tu păcătosul meu trup îl vei ucide,
Și al meu sînge îl vei vărsa pe pămînt,
Dar cunoaşte, călăule, că deasupra lui slăvită biserică se va înălţa.
Sabia ta fi-va aceea ce va împlini astă dorire a mea!”.
Precum a grăit Sfântul
Aşa s-a şi întîmplat,
Căci mucenicescul lui sînge a strigat ca o trîmbiţă
Ce conştiinţele oamenilor le-a trezit.
Atunci cetatea s-a botezat,
Înălţatu-s-a prorocită biserică,
Iar a Mucenicului Sfânt dorire s-a împlinit.
Sfintul Mucenic Calistrat acum în ceruri sade,
Înconjurat de ceilalţi sfinţi mucenici împreună cu dînsul.
Ei înaintea Tronului Ceresc pentru noi se roagă, împreună cu îngerii,
Ca şi noi să ne mîntuim,
Ca şi întru noi Domnul Să Se proslăvească.
Cugetare
Toate bogăţiile noastre, toată slava noastră şi cinstea ce o vom fi avînd în această lume, sînt ca o scurtă petrecere între prieteni care se încheie la ceasul morţii.
Fericit
acela care înţelege că sufletul este cu adevărat singura lui avere pe
care nimic nu o poate împuţina, nici măcar moartea. Acel om nu se
va mai gîndi decît la trei lucruri de căpetenie, singurele adevărate:
la moarte, la suflet, şi la Înfricoşata Judecată a Domnului. Avva
Evagrie ne învaţă:
„Aibi pururea înaintea ochilor ceasul tot mai apropiat al morţii şi înfricoşata Judecată, şi aşa îţi vei păzi sufletul de păcat”.
Toate grijile noastre trupeşti din
această viaţă sînt ca şi pregătirile pentru un banchet care sfîrşeşte pe
neaşteptate. Sfîntul Isaia din Singurătate zice: „Să
ai pururea înaintea ochilor ceasul morţii: să ai pururea în minte
despărţirea sufletului de trup, trecerea ta prin împărăţia duhurilor
întunericului care te vor întîmpina în văzduh, şi înfăţişarea ta
înaintea Tronului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cînd toate acestea în
clipa aceasta ţi s-ar şi întîmpla”.
A venit într-o zi la Sfmtul Savatie de la Solovki un anume loan, negustor bogat, care i-a adus multe milostenii. Sfîntul Savatie însă nu a primit nimic din nici unele, ci 1-a povăţuit pe negustor să împartă totul săracilor. loan s-a întristat foarte mult auzind aceasta, iar sfîntul, ca să îl mîngîie şi să îl facă să înţeleagă mai bine ce i se cere, i-a zis: „Ioane, fiul meu, rămîi aici şi te odihneşte pînă mîine, şi nădăjduiesc că vei cunoaşte harul lui Dumnezeu”. loan s-a supus. A doua zi loan a mers la chilia lui Avva Savatie şi 1-a aflat pe acesta trecut la cele veşnice, iar din chilie ieşea miros de bună-mireasmă. A înţeles astfel loan că cel care îşi vede sfîrşitul nu se mai poate gîndi la bunurile cele pămînteşti.
Luare aminte
Să luăm aminte la dreptatea Regelui Ozia şi la răsplata lui Dumnezeu pentru aceasta (II Paralipomena 26):
- La cum regele a făcut cele ce sînt drepte înaintea lui Dumnezeu;
- La cum, cît a alergat el la Domnul, şi Dumnezeu l-a ajutat de i-a mers bine (II Paralipomena 26: 5).
Predică
Despre ultima rugăciune a lui Hristos pentru credincioşi – „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (loan 17: 21).
Fraţilor, mare este milostivirea lui Dumnezeu. De o va simţi dreptul, atunci el va plînge; iar cînd o va simţi păcătosul, el se va ruşina.
Mila lui Dumnezeu ne curăţeşte pre noi, ne luminează, ne mîntuieşte, ne înfiază şi ne uneşte cu însuşi Domnul.
Cu toate acestea, nimeni să nu creadă de aici că, unindu-ne cu
Dumnezeu, noi ne facem de o Fire cu El sau egali Lui. Căci noi niciodată
nu vom fi de o Fire cu Dumnezeu, nici întocmai Lui, aşa cum sînt între
Ei Tatăl, Fiul şi Duhul Sfint. „Ca toţi să fie una”, zice Mîntuitorul
către Tatăl Său, „după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine” — prin aceste cuvinte Domnul grăieşte despre unimea iubirii, iar nu despre identitatea de natură cu Dumnezeu.
Din iubire izvorăşte supunearea unuia faţă de celălalt, ajutorul întreolaltă, milostivirea, blîndeţea, smerenia, bunătatea, bunăvoirea şi jertfa.
Iar cînd Domnul zice „Fiţi, dar, voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este” (Matei 5:
48), El nu cere oamenilor ca să fie asemenea lui Dumnezeu după fire, ci
le arată care trebuie să fie modelul lor de veiţuire desăvîrşită în
toate.
Căci mulţi învăţători ai oamenilor oferă acestora modele de urmat luate din natură, sub formă de lucruri sau fiinţe muritoare, mai curînd decît modelul lui Dumnezeu. Adesea ei îi învaţă pe oameni cele rele, zicînd că răul este model demn de urmat. De aceea îi învaţă Domnul Hristos pe oameni că Singur Dumnezeu este demn de urmat şi de luat ca model desăvîrşit al vieţii, că numai pentru asemănarea cu El merită făcut orice sacrificiu şi orice jertfă, şi nimeni şi nimic altceva.
„Prin harul lui Dumnezeu, noi toţi sîntem
fii ai înfierii, şi ne facem una în Hristos lisus” (Galateni 3: 28).
Dar noi nu ne facem dumnezei după fire, nu ne facem una cu Persoanele
Sfintei Treimi, de o fire cu Ele. Să nu uităm cuvîntul Scripturii:
„Cerurile nu sînt curate înainea Lui” [Dumnezeu] (Iov 15: 15). Dacă
înseşi slăvitele puteri cereşti nu sînt egale Lui, ce vom mai zice de
om? Dar, prin harul lui Dumnezeu, şi din
pricina Jertfei Domnului Hristos lisus, credincioşii sînt ridicaţi pînâ
la cinstea unirii cu Dumnezeu, în dragoste şi în duhul. Prin
urmare, să ne nevoim să facem pururea voia lui Dumnezeu, ca întru adevăr
să fim şi noi ridicaţi pînă la această nemăsurată cinste.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase
Dumnezeul nostru, Carele eşti Domnul Milelor şi a Toată Bunătatea,
ţine-ne pre noi întru milostivirea Ta pînă la sfîrşit, şi nu Te mînia
pre noi păcătoşii, ci ne curăţeşte şi ne miluieşte. Căci Ţie se cuvine
toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
