13 septembrie – Pomenirea sfințirii Sf. Locaș al Sf. Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru; Sf. Mc. Cornelie sutașul; Sf. Mc. Macrobius și Gordian; Sf. Mc. Ketevan; Sf. Ierotei ✝ Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop

 

 

Viaţa Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop

De tânăr, Ioan, originar din satul Silvaşul de Sus, părăsind casa părintească s-a călugărit la Mănăstirea Prislop. După un număr de ani petrecuţi aici, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, a găsit un loc, cam la 500 de metri de mânăstire, pe malul prăpăstios al râului Silvuţ (Slivuţ), unde şi-a săpat singur, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici el şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi post. Tradiţia populară spune că a fost împuşcat de doi vânători, în timp ce îşi făcea o fereastră la chilie. Nu se ştie cu precizie când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop, dar se presupune că a vieţuit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor. La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop.

Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian şi Valerian

13 septembrie

• Pomenirea înnoirilor [Sfinţirii] Sfântului Locaş al Sfintei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

După ce Sfînta Elena împărăteasa a aflat Sfînta Cruce a Domnului la Ierusalim, a mai zăbovit o vreme în Sfînta Cetate, ridicînd sfinte biserici la Ghetsimani, la Bethleem, la Muntele Măslinilor, precum şi în alte locuri sfinţite mai ales de prezenţa Mîntuitorului în ele. Ea a început zidirea unei biserici foarte mari şi slăvite pe Golgotha. Planul bisericii era făcut să cuprindă şi Locul Căpăţînii, la care a fost răstignit Mîntuitorul, precum şi locul unde a fost îngropat. Sfînta împărăteasă voia să cuprindă sub acelaşi acoperiş locul Jertfei Mîntuitorului şi locul înmormîntării Lui. Sfînta împărăteasă a voit, adică, să cuprindă sub acelaşi acoperiş locul Patimilor Lui, şi locul din care a răsărit Slava Lui sub acelaşi acoperiş. Dar Sfînta Elena s-a săvîrşit către Domnul mai înainte ca să săvîrşească lucrarea. Cînd ea s-a săvîrşit cu slavă, Sfîntul împărat Constantin a sărbătorit deja anul al treizecilea al domniei lui. Astfel, Sfinţirea Slăvitei Biserici a învierii Domnului de la Ierusalim şi jubileul domniei împăratului s-au prăznuit întru aceeaşi zi, în treisprezece zile ale lui septembrie, ale anului 335. Atunci a avut loc şi un Sinod Local al episcopilor, în cetatea Tirului. Toţi aceşti sfinţiţi episcopi, şi încă alţii în afară de ei, au venit la Ierusalim pentru Sfinţirea solemnă a Bisericii învierii Domnului. S-a hotărît atunci ca această sfîntă zi să se prăznuiască în fiecare an cu cinste şi cu slavă, întru luminata izbîndă a Bisericii lui Hristos.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Cornelie Sutaşul

Sutaşul Cornelie a fost roman de neam şi ofiţer în Cezareea Palestinei. În urma unei vederi cereşti, el a fost botezat, cu toată casa lui, de către Sfîntul Apostol Petru (Fapte 10: 1). El a fost primul dintre păgîni primit în Biserica lui Hristos. Pînă atunci, oamenii credeau că Biserica lui Hristos este rezervată doar iudeilor şi celor ne-iudei, dar care erau tăiaţi împrejur. Primind Sfîntul Botez, Cornelie a lăsat toate şi a urmat Sfîntului Apostol. După ceva vreme, Sfîntul Petru 1-a sfinţit pe Cornelie episcop şi 1-a trimis să propovăduiască în cetatea păgînească Skep, unde Sfîntul Cornelie a suferit umilinţe nenumărate şi torturi bestiale pentru dragostea lui Hristos. Chiar şi aşa, el a dărîmat, cu rugăciunea, capiştea lui Apollo din acea cetate, şi 1-a botezat pe principele Demetrius, împreună cu alţi două sute şaptezeci şi şapte de păgîni. Descoperindu-i-se de la Dumnezeu ziua morţii lui, Sfîntul Cornelie i-a chemat la sine pe toţi creştinii, i-a sfătuit din destul, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei, şi s-a săvîrşit cu pace către Domnul, la vîrstă foarte adîncă fiind. Dar peste vremuri sfîntul lui mormînt a ajuns uitat şi părăsit. De aceea Sfîntul s-a arătat lui Silvanus, episcopul Troadei, i-a indicat locul mormîntului lui, şi i-a poruncit să înalţe peste el o sfîntă biserică. Episcopul Silvanus a împlinit grabnic această poruncă, cu ajutorul lui Eugenius, un cetăţean bogat al cetăţii. Minuni multe s-au lucrat de atunci înainte în Slăvită Biserică cu hramul Sfîntului Cornelie Sutaşul.

• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Macrobius [Macrovie] şi Gordian

Ei au fost de loc din Paflagonia. La început au făcut parte din suita personală a împăratului, dar cînd s-au declarat creştini împăratul i-a surghiunit în Sciţia. Acolo ei au fost omorîţi prin aruncarea într-un foc, la locul ce se numea Noua Dunăre, iar anul a fost 320.

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Ketevan

Ea fost principesa ţinutului Kakheti [din Georgia]. Ea a luat mucenicia sub Şahul Abbas întîiul, la anul 1624. La porunca acestui necurat şah, muceniţei i s-a pus pe cap un ibric înroşit în foc. Fiul ei Teimuraz, Regele Georgiei, a luat sfintele moaşte ale mamei lui şi le-a aşezat în sfîntul altar al bisericii de la Alaverdi din Georgia.

• Pomenirea Sfântului Ierotei

El s-a născut în satul Kalamata din Peloponez, şi s-a nevoit întru călugăreştile nevoinţe la Mînăstirea Ivirul din Sfîntul Munte Athos. El a strălucit foarte mult cu ştiinţa, fiind un bărbat foarte învăţat, în toate ştiinţele seculare ale vremii, dar a strălucit şi cu sfinţenia vieţii. El a luptat în toată viaţa lui să împlinească cuvîntul Sfîntului Arsenic: „Din douăzeci şi patru de ceasuri ale zilei, unul singur îi este destul monahului pentru odihna cea trupească”. Sfîntul lerotei s-a săvîrşit cu pace către Domnul aflîndu-se în Insula Varos, la anul 1745. Sfintele lui moaşte sînt făcătoare de minuni. Sfîntul lui cap se păstrează cu cinste la Mînăstirea Ivirul. Atingîndu-se de sfintele lui moaşte care se află la Constantinopol, o femeie oarbă şi-a recăpătat vederea.

Sinaxar 13 Septembrie

În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea sfinţirii bisericii Sfintei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim.

Ca să dea slavă lui Dumnezeu pentru fericitul sfârşit al Sinodului de la Niceea (întâiul sinod ecumenic), Constantin cel Mare a vrut sa zidească o biserică pe Golgota, locul Învierii lumii. Atunci episcopul Macarie i-a arătat împăratului locul Mormântului, acolo unde l-a păstrat memoria Tradiţiei, căci locul fusese acoperit cu pământ în timpul domniei lui Adrian (135) cu scopul de a lărgi orasul. După ce au săpat şi au descoperit Mormântul şi instrumentele Patimii, au zidit peste ele o mare biserică, a cărei sfinţire s-a făcut în ziua de 13 septembrie 335 pentru a înlocui sărbătoarea păgână a lui Jupiter Capitolin. Această sfântă biserică era atât de frumoasă şi de grandioasă, încat ea a devenit un simbol al victoriei creştinismului şi chiar un model pentru multe biserici.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Cronid, Leontie, Serapion, Straton şi Seleuc.

Fericitul Cronid diaconul, strălucind cu bunele fapte ale vieţii sale, în Mitropolia Alexandriei, au crezut printr-însul Leontie şi Serapion. Iar în Galatia cea barbară şi necredincioasă, Seleuc şi Valerian, Macrovie şi Gordian, şi Straton la Nicomidia Bitiniei. Însă Cronid, Leontie şi Serapion, după ce au pătimit multe chinuri în Egipt, legându-li-se mâinile şi picioarele, au fost aruncaţi în mare. Ale căror moaşte ieşind la uscat, s-au arătat îngeri prin vedenii la oameni credincioşi, şi le-au poruncit de le-au acoperit cu pământ. Iar cei din Galatia, Seleuc şi Valerian, Macrovie şi Gordian, chinuiţi fiind cu foc şi cu sabie şi în multe alte feluri de ighemonul ce era acolo, mai apoi de toate i-a dat să-i mănânce fiarele sălbatice, şi aşa sufletele la Dumnezeu şi-au dat. Iar ighemonul Bitiniei, după ce cu multe chinuri a chinuit pe Sfântul Straton, plecând vârfurile a doi copaci, i-au legat mâinile de acelea şi poruncind îndată să slobozească copacii la locul lor, au rupt pe sfântul în două; şi aşa şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului mucenic Cornelie sutaşul.

Acest sfânt a trăit pe vremea Sfinţilor Apostoli şi este cel dintâi dintre păgâni, care a crezut. Petrecând o viaţă fără prihană, a văzut un înger care-l îndemna să cheme la sine pe Apostolul Petru, să audă de la el cele ce se cădea. şi mergând Petru către dânsul, şi spunându-i cuvântul Domnului lui şi celor ce veniseră cu dânsul, şi învăţându-l şi botezându-l i-a dat rînduială şi ocârmuirea cetăţii Schepsia. Pe care aflând-o cufundată în idoli, a botezat pe toti cu harul lui Hristos; şi chiar şi pe Dimitrie ighemonul, care a crezut cu toată casa lui. Deci sfârsindu-şi sfântul viata apostoleşte, către Domnul s-a dus.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Gordian, Macrovie, Ili, Zotic, Lucian şi Valerian.

Aceşti sfinţi au suferit chinuri pe vremea lui Liciniu. Gordian era din Capadocia, iar Macrovie era din Paflagonia, tineri de vârsta, şi desăvârşiţi în credinţa întru Hristos. Iar Zotic, Ili şi Lucian, s-au săvârşit prin sabie la Roma, după multe chinuri, din porunca lui Maxim ighemonul; însă Valerian s-a săvârşit plângând deasupra mormântului sfinţilor.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Petru cel din Agreia, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ioan de la Prislop.

  Se spune ca un tânăr pe numele Ioan, din satul Silvasul de sus - în hotarul căruia se afla şi Sf. Locas - a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de le Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viată şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, ca la 500 metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivut (Silvut), unde şi-a săpat singur cu mari nevoinţe, o chilie de piatră, cunoscută până azi sub numele de "chilia" sau iarăşi "casa sfântului". Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îsi facea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celalat al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop.

Nu ştim cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor... El a fost este şi va fi - pentru credincioşii din părţile Hategului şi Hunedoarei - o pildă vie de sfinţenie, iar "chilia" sau "casa" lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţa aleasă şi bineplacută lui Dumnezeu.

(Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu: "Sfinţi Români", editia 1987)

Tot în această zi, pomenirea sfintei marii muceniţe Ketevan, regina Georgiei.

  Sfînta Mare muceniţă Ketevan era descendentă din familia imperială Bagration şi era strănepoata a împăratului Constantin din Kartalin (1469-1505). Devenită soţia lui David, urmaşul împăratului Alexandru al II lea din Kakheti (1577-1605), ea însăşi a condus imperiul. Pietatea profundă a împărătesei se manifesta în atenţia ei deosebită faţă de nevoile Bisericii Georgiene, în zidirea de biserici, adăposturi şi case pentru călători sau cei fără de acoperis. După moartea soţului său, Sfinta Ketevan s-a instalat în singurătate.

Constantin (numit Okayan), frate al soţului ei, a acceptat Islamul şi, urmând instrucţiunile sahului Abbas I, a trimis asasini să îl ucidă pe tatăl său care era pe moarte, împăratul Alexandru II, şi fratele său George. După ce crima a fost înfăptuită, Constantin a dat ordine să fie puse corpurile victimelor pe cămile şi să fie duse împărătesei Ketevan. îngrozită în faţa faptei de cruzime, împărăteasa i-a jelit pe nevinovaţii suferitori şi i-a îngropat la catedrală Alaverdsk. în plus, necredinciosul Constantin-Okayan a depăşit buna cuviinţă în faţa respectabilei ei văduvii şi i-a cerut mana, ameninţând cu forţa în caz de refuz.

Împărăteasa Ketevan şi-a adunat poporul din Kakheti şi a mers împotriva lui Constantin, învingând pe necuviinciosul apostat. El avu parte de o moarte lipsită de glorie împreună cu mulţi din armata persană. Sub conducerea înţeleaptă a împărătesei Ketevan, pacea şi dreptatea au fost restabilite în Kakheti. Sahul Abbas I i l-a înapoi pe fiul ei Teimuraz, care, desi trăise mai multi ani la curtea şeicului ca ostatic, îsi păstrase Credinta Ortodoxă neîntinată.

După aceea sahul Abbas, ameninţând Georgia cu distrugerea, a constrâns autorităţile feudale din Kakheti să predea o sumă de ostateci de seama. Printre ei, ca voluntar, se afla împărăteasa Ketevan. Vrând să prevină dezastrul pentru naţiunea georgiană şi Sfânta Biserică, ea a ajuns în Ispahan. Sahul Abbas a îndemnat-o pe împărăteasa să accepte credinţa mahomedană, dar a primit un refuz hotărât.

Apoi împărăteasa Ketevan a fost aruncată în închisoare, unde a petrecut zece ani, plini de suferinţele martiriului. Nici josnicia curtenilor perşi, nici propunerile viclene ale şahului de a o ridica la rangul de împărăteasă ţinutului pers, nici propunerile de mari bogăţii, nici implorările şi rugăminţile stăruitoare ale curtenilor şi nobililor perşi - nimic nu era în stare să o ademenească să pronunţe chiar şi o singură vorbă blasfemitoare împotriva lui Hristos. Nimic nu era în stare să o mişte pe cea care suferea întru Hristos.

Au atârnat-o răstignită pe un copac în formă de cruce şi au torturat-o cu cleşti încinşi. I-au pus pe cap un coif încălzit la roşu, a fost lovită cu vergi de otel şi i-au împuns trupul cu unghiile. Fumul gros din părul şi capul său arzând s-a ridicat în sus, şi binecuvintata martiră şi-a dat sufletul întru Dumnezeu în ziua de 13 septembrie 1624.

Trei coloane strălucitoare au coborât asupra trupului Sfintei Ketevan, semnificând izbânda ei spirituală. Osemintele sfintei împărătese au fost aduse la Roma la catedrala sfântului Apostol Petru, de către călugări ai ordinului Augustinilor care fuseseră martori la martiriul ei. O parte din moaşte (cinstitul cap şi mâna dreaptă a martirei) au fost date de către călugării Augustini împăratului Teimuraz I şi puse sub masa altarului din catedrala Alaverdi a sfântului Mare mucenic Gheorghe din Kakheti. Patriarhul-katolikos Zaharia (1613-1630) a numărat pe Marea Martiră Ketevan printre sfinţi şi i-a rânduit Sărbătoarea pentru 13 septembrie.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ierotei cel nou, Iviritul, ce s-a născut la anul 1686 şi care în pace s-a săvârşit.

Sfântul Ierotei s-a născut în 1686 în Grecia. Dorind să înţeleagă înţelepciunea Divina aşa cum este ea în ştiinţe şi în viaţa monahală, tânărul pios, dovedind mare abilitate şi sârguinţă, a studiat filozofia Latină şi pe cea Greaca.

După moartea părinţilor săi, vrând să îşi continue educaţia, Sfântul Ierotei a vizitat mai întâi Muntele Athos, care era renumit pentru învătăţorii săi cei mulţi. La început a fost discipolul unui anume sihastru lângă chilia Sfântului Artemie (sărbătorit la 20 octombrie), şi apoi s-a alăturat fraţilor din mănăstirea Iviron, unde a primit tunderea monahală.

Sfîntul Ierotei în curând a ajuns la Constantinopol cu treburile mănăstirii şi de acolo în Valahia, unde Domnul l-a condus să îşi continue educaţia pe care o întrerupsese. Fiind instruit de un anume călugăr cipriot, Sfântul Ierotei, prin bunele sale maniere şi-a meritat favorurile Mitropolitului Auxentius din Sofia şi a fost ordonat diacon.

După ce şi-a desăvârşit educaţia la Venetia, Sfântul Ierotei s-a întors la Sfântul Munte. S-a instalat lângă mânăstirea Iviron în sălbăticia de la Khaga. Conform mărturiei contemporanilor săi, a dus o viaţă foarte strictă de sihastru ; cu necontenită Rugăciunea lui Iisus călugărul a descoperit adâncă dragoste faţă de aproapele şi necazurile dătătoare de bucurii. La intervenţia igumenului din mănăstirea Iviron, Sfintul Ierotei a fost hirotonit preot de către Mitropolitul Iacob din Neocezareea care trăia acolo retras.

La cererea locuitorilor din Skopelo, care nu aveau preot, ascetul tăgăduitor-de-sine şi-a părăsit singurătatea. A oficiat slujbele şi a predicat timp de opt ani, împreună cu discipolii săi atoniţi, ieromonarhul Meletie şi călugării Ioasaf şi Simeon.

Simţindu-si sfârşitul aproape, Sfântul Ierotei cu trei discipoli s-a retras în insula Yura, unde erau trimişi de obicei cei osândiţi pe viaţă. Acolo după o scurtă boală el a plecat la Domnul în anul 1745. Discipolii săi l-au îngropat în acea insulă, şi după trei ani capul sau venerabil a fost transferat la mănăstirea Iviron. Mulţi bolnavi şi cei chinuiţi cu suferinţele trupeşti erau tămăduiţi prin rugăciuni către sfânt.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Sfinţit Mucenic Cornelie Sutaşul

Minunatul Cornelie evlavios e cu duhul,

Dar cu învăţătura este cu totul păgîn.

Cornelie lui Dumnezeu a plăcut

Căci era milostiv foarte.

Dumnezeu de aceea i-a trimis un înger,

Un înger preaputernic ce l-a binecuvîntat,

Şi un Apostol trimisu-i-a ce i-a adus Botezul,

Şi astfel număratu-l-a cu cei credincioşi.

Întîiul dintre neamuri ce în Biserică a intrat,

Pre Hristos mărturisitu-L-a cu toată casa lui.

Pentru el însă, doar Sfîntul Botez nu a fost de ajuns:

El şi Apostol a fost, al Celui Preaînalt.

Cornelie asupra lui mari nevoinţe a luat,

Spre ajutorul oamenilor şi a lor mîntuire.

Poporul s-a uimit de minunile lui,

El a botezat principi şi sute de oameni.

Cunoscînd pre Hristos el casa şi-a lăsat,

Şi pentru Hristos el torturi cumplite primit-a.

Pentru chinurile pe care-n astă viaţă

Bine le-a pătimit,

El se-ncunună acum cu cununa slavei.

O, Sfinte Sfinţite Părinte Cornelie,

Roagă-te pentru noi lui Hristos

Ca milostiv să ne fie la Ziua Judecăţii!

Cugetare

Care este soarta persecutorilor Bisericii lui Hristos? Să-1 întrebăm pe Saul, persecutorul Bisericii, ce s-a întîmplat cu el. „Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9: 5), aşa a grăit Domnul către Saul – şi atunci Saul şi-a venit în simţiri, s-a botezat şi s-a făcut Marele Pavel, Apostolul neamurilor. Dar ce s-a întîmplat cu Irod, întîiul prigonitor al creştinilor? Dar cu Iulian Apostatul? Ei au pierit cu sunet, prin morţi cumplite, şi tot războiul lor dement împotriva Bisericii a fost ca un fum neputincios împrăştiat de vînt.

Aşa s-a întîmplat de-a lungul întregii istorii: unii prigonitori şi-au venit la un moment dat în simţiri şi L-au aflat pe Hristos, pe cînd alţii nu, şi au pierit de morţi cumplite. Dar întotdeauna, toate luptele nesăbuite împotriva creştinismului s-au făcut ca un fum neputincios împrăştiat de vînt.

Cînd a atacat Ierusalimul, împăratul Hadrian voia să se răzbune pe evrei şi pe creştini, căci el nu făcea deosebirea între evreu şi creştin. El i-a împrăştiat pe evrei pretutindeni în lume, iar pe locul Templului lui Solomon a construit o capişte idolească. El a dat Ierusalimului numele de Aelia, după numele lui, Aelius, şi a interzis cu străşnicie să se mai folosească vreodată denumirea de Ierusalim. El a zidit pe Golgotha o capişte necurată închinată AfroditeiVenus, alta închinată lui Zeus la Mormîntul Domnului, şi una lui Adonis la Bethleem. Ne gîndim cît de sfîşiate trebuie să fi fost inimile creştinilor de atunci, văzîndu-şi locurile lor sfinte îngropate sub capişti necurate, idoleşti. Dar pînă la urmă, care a fost sfirşitul acestora? Împăratul Hadrian rău a pierit, iar pe locurile profanate de el, cam peste o sută şi ceva de ani, Slăvită împărăteasă Elena şi cu al ei fiu Marele Constantin au dărîmat la pămînt necuratele capişti şi au înălţat în locul lor slăvite biserici care sînt şi în ziua de azi! Căci greu le este păgânilor să izbească cu piciorul în ţepuşă. O, cît de disperată şi de îngropată în deznădejde este orice luptă împotriva lui Hristos!

Luare aminte

Să luăm aminte la deşertăciunea eforturilor omeneşti care merg împotriva voii lui Dumnezeu (III Regi 12):

• La cum zece triburi s-au desprins şi şi-au pus rege pe o slugă a lui Solomon;
• La cum Roboam a pregătit o armată care să facă pentru aceasta război cu Ieroboam, sluga tatălui lui;
• La cum Dumnezeu 1-a împiedicat să meargă la acest război, zicînd lui Roboam prin prorocul: „Aşa zice Domnul: «Să nu mergeţi, nici să nu începeţi război cu fraţii voştri, fiii lui Israel. Să vă întoarceţi fiecare la casele voastre, căci de la Mine a fost aceasta!»” (III Regi 12: 24).

Luna septembrie in 13 ziIe: Innoirea bisericii Sfintei Invieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru.     Astazi praznuim innoirea bisericii ce­lei noi, preaslavita si mare din Ierusalim, nu aceea pe care a zidit-o Solomon impa­ratul, pe muntele Moria, ci aceea pe care binecredinciosul imparat Constantin impreuna cu cea vrednica de lauda, maica sa Elena, au facut-o pe muntele Golgota preaminunata. Si au curatat si innoit si Sfantul Loc, cel spurcat eu necuratia idolilor.

   Ca, dupa Patima cea de bunavoie a lui Hristos si dupa Invierea si Inaltarea la cer, Sfantul Loc, pe care s-a savarsit mantuirea noastra, era urat si spurcat de norodul cel urator de Hristos. Iar, mai vartos Adrian paganul imparat, toate locurile cele sfinte le-a spurcat cu dracesti idoli si jertfe. Ca pe locul cetatii celei preafrumoase a Ierusalimului, cea stricata de Tit, Adrian a zi­dit o cetate cu numele sau si a numit-o Elia, ca el asa se numea, Elia Adrian. Atunci a poruncit ca sa se astupe morman­tul Domnului cu tarina si cu pietre mari. Iar pe muntele acela, unde Domnul a fost rastignit, a zidit o capiste zeitei sale Venera cea spurcata, punand intr-insa idolul ei. Iar deasupra mormantului celui dum­nezeiesc a pus un alt idol, acela al zeului Jupiter. Si in locul unde Mieluselul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine jertfa lui Dumnezeu Tatal, pentru pacatele noastre, acolo se aduceau jertfe spurcate dracilor si se savarseau necurate pacate. Asemenea si in Betleem, unde Cel preacurat din preacuratul pantece S-a nascut I-a pus pe ido­lul Adon, ca acel loc sfant sa se spurce cu Iucrurile de rusine. Iar unde a fost templul Iui Solomon, acolo a zidit o capiste ido­Ieasea. Si a poruncit sa nu indrazneasca nimeni a numi cetatea aceea lerusalim, ci Elia. lar toate aeestea s-au facut, vrand ca si pomenirea numelui lui Iisus Hristos sa o piarda de pe pamant, pentru aceea si ce­tatea intru care Hristos multe semne a fa­cut, a numit-o cu alt nume. lar la locurile unde S-a nascut si unde S-a rastignit si S-a ingropat, a facut lacasuri dracesti, ca, adica, neamul ce vine sa uite cu totul pe Hristos si locurile acelea, pe unde au um­blat picioarele lui Hristos, sa nu Ie mai po­meneasca nimeni, niciodata. Insa a pierit el insusi, ticalosul...

   Locul cel sfant, iarasi, I-a proslavit Imparatul slavei. Ca a ridicat pe imparatul Constantin si pe maica sa Elena si, lumi­nandu-i pe dinsii cu lumina sfintei cre­dinte, le-a pus lor la inima sa innoiasca sfanta cetate a lerusalimului si sa zideasca locas lui Dumnezeu, preafrumos, si toate sfintele locuri de spurcaciunile dracesti sa Ie curateasca si sa Ie sfinteasca. Deci, binecuvantatul imparat Constantin a trimis la acest lucru pe Sfanta Maica sa Elena, cu multime de aur, la lerusalim si a scris preasfintitului patriarh Macarie, ca sa adauge sarguinta la zidirea bisericii. Deci, ajungand Sfanta Elena la lerusalim, a stri­cat toate locasurile idolesti si idolii i-a sfa­ramat si sfanta cetate de toate spurcaciu­nile paganesti a curatat-o si a innoit-o. Si a mai aflat inca si cinstita Cruce a Domnu­lui si mormantul, indepartand tarina si pie­trele, cu care au fost astupate, si a inte­meiat acolo biserica foarte frumoasa si mare si a ingradit amandoua locurile, adica locul unde a fost rastignit Hristos si locul unde a fost ingropat, ca nu erau departe unul de altul, cum zice Evanghelistul loan: "Iar, in locul unde a fost rastignit, era o gradina, si in gradina un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru ca mormantul era aproape" (loan, 19, 41-42). Deci, cu o biserica a cuprins si Golgota si mormantul Domnului. Si a fost numita biserica aceea Martirion, adica marturie. Marturie insa a invierii lui Hristos; marturisind ca la acel loc Hristos a murit si a inviat.

   Inca a mai zidit Sfanta Elena si alte biserici: in Betleem, la muntele Eleonului, la Ghetsimani si la multe sfinte locuri si le-a infrumusetat cu toata podoaba. Insa biserica cea de deasupra mormantului Domnului, mai mult decat toate, era mai frumoasa si mai mare. Dar imparateasa Elena n-a apucat sa vada sfarsitul bisericii, ca se intorsese la fiul ei si se mutase la Domnul, pana a nu se savarsi biserica. Ca n-a fost cu putinta ca o atat de minunata si mare zidire sa se savarseasca in putina vreme, ci abia in zece ani s-a zidit. Deci, savarsindu-se biserica, a poruncit dreptcredinciosul imparat ca sa se adune epis­copii din toate partile in Ierusalim la sfin­tirea bisericii. Si a venit multime multa de arhierei, ce se adunasera din Bitinia si din Tracia, din Cilicia si din Capadochia, din Siria si din Mesopotamia, din Fenicia si din Arabia, din Palestina si din Egipt, din Africa si din Tibania si din Persida, un episcop. Ci, si popor mult, fara de numar, din toata lumea se adunase, cat in hotarele Ierusalimului nu incapeau noroadele. Si s-a sfintit biserica Invierii lui Hristos in­tru aceasta luna in treisprezece zile si tot Ierusalimul s-a innoit, intru al treizecilea an al imparatiei lui Constantin. Si au ase­zat Sfintii Parinti, ce se adunasera acolo, ca sa praznuiasca in tot anul ziua innoirii, dupa asemanarea cu aceea a lui Solomon. Ca, precum Solomon, in legea veche, zi­dind o biserica preaslavita, Sfanta Sfinte­lor, pusese rinduiala ca, in toti anii, intru aceasta luna a lui septembrie, intru care a fost sfintita, sa se praznuiasca ziua innoirii· ei, despre care innoire si in Evanghelie se pomeneste : ,,Si era atunci la Ierusalim sarbatoarea innoirii templului" (loan, 10, 22), asa si Sfantul si intocmai cu apostolii imparat Constantin, in Darul cel nou, zi­dind o a doua Sfanta a Sfintelor, a oran­duit, cu Sfintii Parinti, ca innoirea bisericii celei mari din Ierusalim, care este mama tuturor bisericilor, sa fie praznuita de toate bisericile din toata lumea.

   Sa praznuim, deci, multumind lui Dumnezeu Hristos, Celui ce cu Patima si cu Invierea Sa a innoit toata faptura si a curatit sfanta sa Biserica de spurcaciunile idolesti. Dar si noi sa ne innoim, facandu-ne biserici ale Dumnezeului celui viu, lepadand pe omul cel vechi si, imbracandu-ne in omul cel nou, sa ne intoarcem de la rau­tatile noastre, care s-au invechit in noi, si sa facem lucruri bune, incepand sa um­blam intru innoirea vietii. Ca, precum oa­menii praznuiesc innoirea bisericii celei facuta de mana, asa si ingerii sa praznuias­ca biserica noastra cea sufleteasca, nefa­cuta de mana. Ca bucurie se face in ceruri ingerilor de pacatosul care, prin pocainta, se innoieste.
 


Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Corneliu, sutasul.     Acesta a trait pe vremea Sfintilor Apostoli si este cel dintai care a venit din lumea pagana la credinta crestina. Era su­tas in armata romana, avand sub ascultarea sa o suta de ostasi, din ceata ce se chema Italica. A trait pe vremea imparatului Tibe­riu (14-37), iar slujba o avea in Cezareea Palestinei. Deci, macar ca era pagan din nastere, acest Corneliu, un om drept si te­mator de Dumnezeu, ducand o viata fara de prihana, facand multa milostenie sara­cilor, se ruga totdeauna lui Dumnezeu cel adevarat, pe Care Il cunostea, atat el cat si toata casa lui, din citirea cartilor Legii vechi. lar in ce chip s-a facut increstinarea si venirea lui la Hristos, ne spune Sfantul Evanghelist Luca, in cartea sa, numita Faptele Apostolilor, la capitolele 10 si 11. Ca randuise Dumnezeu ca prin Sfantul Corneliu sa arate ca Imparatia lui Dumne­zeu este deschisa tuturor semintiilor pa­mantului. Deci, a vazut un Inger care I-a indemnat sa cheme· in casa lui pe Sfantul Petru, acesta aflandu-se atunci aproape de Cezareea, la Iope. Si venind Petru si vor­bind tuturor celor ce-l ascultau, de Hristos si de taina puterii Lui de mantuire, fara seaman pe lume, a trimis Dumnezeu pe Duhul Sau peste ei, crezand toti in Hristos, iar Sfantul Petru pe toti i-a botezat.

   Din traditia crestina mai stim ca Sfan­tul Corneliu, dupa o vreme, a insotit pe Sfantul Petru in multe din drumurile pro­povaduirii lui si ca, pentru ravna si vredni­cia lui, Sfantul Corneliu a fost asezat epis­cop in Cezareea Palestinei. Drept aceea, umbla din loc in loc, propovaduind cre­dinta cea noua. Cu multa staruinta, Corneliu a izbutit sa increstineze pe multi din locuitorii cetatii, in frunte cu insasi cape­tenia lor, dregatorul Dimitrie, om foarte iscusit si intelept, cu bun sfat, care a cre­zut cu toata casa lui. Deci, asezand preot pe Eunomie si cu multumirea de a vedea pe credinciosii din cetate crescand in cre­dinta, in nadejde si in dragoste, Sfantul Corneliu isi incheie viata apostoleste, du­candu-se catre Domnul.
 


Intru aceasta zi, invatatura inaintea Inaltarii Sfintei Cruci     Sa aveti instiintare, fratilor, ca intru aceasta zi este inainte-praznuirea Inalta­rii Cinstitei Cruci a lui Hristos, pe care a fost pironit Domnul nostru Iisus Hristos si a pierdut blestemul stramosilor, care se pricinuise din neascultare si din sfatul dia­volului si din gustarea cea de demult, prin care eram cazuti cu tot neamul omenesc. Pentru aceea, Stapanul, Domnul nostru, omorand gustarea cea de moarte, pe Cruce Si-a pironit trupul Sau cel ce n-a gustat din gustul cel amar, ca sa-mi aduca mie nepatimire prin lemnul cel facator de viata. Aceasta dorind, sa ne sarguim, fratilor, si, curatindu-ne toti sufletele si trupurile, sa ne apropiem de Sfanta Cruce cea de viata facatoare si sa ne inchinam ei si cu buze curate sa o sarutam. Ca ea curateste paca­tele noastre si ne sfinteste sufletele si prin­tr-insa neputintele noastre se vindeca, dracii fug de ea, ca stapanirea iadului, printr-insa s-a sfaramat, iar Imparatia lui Dumnezeu s-a deschis tuturor celor ce, cu credinta, i se inchina ei.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre doi ca­lugari, care au mantuit o desfranata.     Doi calugari oarecare mergeau din pustie in cetatea Tarsului, pentru o tre­buinta, si au intrat intr-o casa de straini, ca sa se odihneasca acolo o noapte. Iar, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, au aflat acolo trei tineri, care aveau cu ei o desfranata ; si tulburandu-se au sezut, insa unul din frati, scotandu-si din traista Evanghelia a inceput a citi. Iar desfranata, daca a vazut pe batrin citind, a lasat pe tineri si, venind, a stat aproape de batran. Iar batranul, impingand-o pe ea, a zis: "Mare pacoste imi esti. O, ceea ce esti pa­timasa fara de rusine, cum nu te-ai sfiit a veni aici si a sta aproape de noi?" Iar ea a raspuns, zicind: "Nu, parinte, nu te scarbi de mine, macar ca sunt plina de tot felul de pacate. Ca si pe desfranata ceea ce a venit de demult, Stapanul; Domnul Dum­nezeul tuturor, nu a lepadat-o". Iar batra­nul a zis catre dansa: "Dar desfrinata aceea nu s-a mai intors de la Hristos, la pacate" . Iar ea a zis batranului: "Nadaj­duiesc si eu spre Fiul lui Dumnezeu celui viu, ca, din ceasul acesta, si eu nu ma voi mai intoarce la pacate, daca ma vei po­vatui pe mine, la calea pocaintei". Iar ei i-au fagaduit, zicandu-i : "Te vei mantui, de ne vei asculta pe noi". Deci ea, lasand pe tinerii aceia si toate castigurile sale, a mers dupa acei batrini.

    Si au dus-o in manastirea de fecioare si au tuns-o in cinul calugaresc si, dand-o egumenei, s-au dus. Iar ea, in pocainta pe­trecand pana la batranete, multa intelep­ciune a castigat si, minuni facand, s-a odih­nit cu pace. Si era numele ei Maria.

Predică

Despre cum lumea îi urăşte pe martorii păcatului ei – „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrările ei sînt rele”. (loan 7: 7).

De ce îl urăşte lumea pe Domnul Hristos? Însuşi Domnul o spune: pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrările ei sînt rele.

Pe nimeni nu urăsc oamenii mai mult decît pe martorii păcatelor lor.

De aceea, fărădelegile cele mai mari ale oamenilor se comit întru întunericul nopţii, cînd [chipurile] nu vede nimeni. Dar oare vederea lui Dumnezeu este împiedicată de întunericul nopţii?

Cu adevărat, Dumnezeu vede toate, răufăcătorii sînt cei care nu îl văd pe El.

Şi chiar şi cei care poate cred oarecum în Dumnezeu îşi zic îndeobşte, din pricina insuficienţei credinţei lor, că noaptea poate fi un văl care să le acopere fărădelegile de ochii lui Dumnezeu. Dar Stăpînul Hristos a arătat El însuşi limpede că Dumnezeu este Atoatevăzător, şi că nici un întuneric nu poate ascunde nimic de ochii Lui. Domnul însuşi a văzut fapte care se petreceau la depărtare, precum pe Natanail care şedea sub smochin. El a văzut asina şi cu mânzul ei dintr-un sat depărtat. Vederea Lui nu era împiedicată de distanţă. El a văzut mai înainte lepădarea lui Petru şi vînzarea lui Iuda. Propria Lui Patimă şi Înviere, distrugerea Ierusalimului, veşnicia Bisericii Lui, suferinţele cu care se vor chinui pe pămînt cei care îi vor urma Lui, şi toate cele care vor fi la sfîrşitul lumii. Vederea Lui nu a fost împiedicată de îndepărtarea timpului. Ce a mai rămas de adăugat la acestea?

Ce este mai ascuns decît inima omului? Oare nu este inima ascunsă de perdeaua groasă a trupului? Oare nu sînt gîndurile inimii mai ascunse decît inima însăşi? Şi cu toate acestea El a pătruns întunericul inimilor oamenilor şi le-a citit gîndurile lor: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Matei 9: 4).

Fraţilor, nu este nici o mirare că toţi cei care au cugetat sau au comis rele s-au temut de astfel de martori. Oare să ne mai mirăm că răii L-au urît pe Domnul?

Pe voi lumea nu poate să vă urască. Adică pe cine? Adică pe voi pe toţi, cei care sînteţi părtaşi la răul lumii şi care, din pricina acestei cîrdăşii, nu îndrăzniţi să vădiţi răul lumii, şi să daţi mărturie împotriva lui!

Cum vor putea vreodată cei care se tem de oameni să depună mărturie împotriva lor? Cum pot cei care vor lauda oamenilor să atragă asupra loruşi a oamenilor ură?

O, fraţilor, mai bine ne este nouă de mii ori să ne urască oamenii şi lumea, şi să ne iubească Dumnezeu, decît să avem iubirea întregii lumi, iar Hristos să îşi întoarcă faţa de la noi şi să ne zică: „Nu vă cunosc pe voi”.

Dacă lumea ne urăşte, atunci să aflăm mîngîiere în cuvintele Mîntuitorului: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decît pe voi M-a urît” (loan 15: 18).

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Izvorul binecuvîntărilor, întăreşte inimile noastre că să nu ne temem cînd ne urăşte pe noi lumea. Ci Tu Doamne binecuvîntează-ne şi ne iubeşte pre noi şi ne va fi nouă de ajuns, o, Multmilosîrde Mîntuitorule Doamne! Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!