9 septembrie – Sfinții, Drepții și Dumnezeieștii Părinți Ioachim și Ana; Sf. Părinți de la Sinodul al III-lea Ecumenic; Sf. Mc. Severian; Sf. Teofan Mărturisitorul și Postitorul; Sf. Nichita, Plăcutul lui Dumnezeu

 

 

Viaţa Sfântului Cuvios Chiriac de la Tazlău

Cel mai cunoscut pustnic nevoitor în preajma Mănăstirii Tazlău, unul dintre marii sfinţi ai neamului nostru românesc care a rămas în conştiinţa poporului, este Sfântul Cuvios Chiriac, ostenitor în peştera din muntele Măgura. Printr-o viaţă aleasă, închinată în întregime lui Dumnezeu, petrecută în nevoinţă şi neîncetată rugăciune, Cuviosul Chiriac s-a arătat un vas ales al Duhului Sfânt, numărându-se în rândurile marilor nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova.
S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioşi din satul Mesteacăn. De mic copil, fiind luat de către părinţi la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simţit că sufletul i se „întraripează cu dumnezeiescul dor”, drept pentru care, luând binecuvântare părintească, a intrat din fragedă tinereţe în obştea Mănăstirii Tazlău. A deprins viaţa monahicească în mănăstire, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei. Aici el dă dovadă de multă dragoste şi râvnă duhovnicească, devenind un ales lucrător al smereniei întru ascultare, al rugăciunii neîncetate şi al postirii îndelungate. După puţină vreme a fost hirotonit fără voia lui, diacon şi preot, devenind apoi un iscusit povăţuitor de suflete. Dorul de o nevoinţă mai aspră îl face să se retragă în pustnicie într-o peşteră pe un munte din apro-pierea mănăstirii, numit Măgura Tazlăului, unde se osteneşte în privegheri de toată noaptea, răbdând şi biruind frigul cumplit şi ispitele diavoleşti. Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor, el devine foarte căutat de mulţimile de călugări şi credincioşi, dornici să se împărtăşească din sfinţenia vieţii sale. În acea perioadă de intensă propagandă calvină venită din Transilvania, el se constituie într-un adevărat apărător şi mărturisitor al dreptei credinţe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ţinutul Neamţului.
Prin acestea el s-a arătat următor dreptei credinţe a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi râvnitor în a urma pilda vieţii lor.
Râvnind vieţii îmbunătăţite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Chiriac a cercetat mănăstirile Moldovei, culegând cu hărnicie sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine pentru a-I urma lui Hristos şi, mai ales, învăţând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea cea plăcută a lui Dumnezeu: rugăciunea neîncetată. Fără îndoială, se ocupa şi cu citirea Scripturii şi a altor cărţi folositoare. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, aţipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului. Astfel va stărui cuviosul fără odihnă în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeieşti şi primind roua Duhului Sfânt. Făcând inima sa locaş neprihănit Mântuitorului Hristos, va fi binecuvântat întru adâncul ei cu mari bucurii şi mângâieri duhovniceşti, odihnindu-se cu lacrimile cele aducătoare de bucurie. Şi urcând în scurt timp pe treptele sfinţeniei, pe mulţi îi folosea cu vieţuirea sa aleasă, cu rugăciunea şi cu sfatul său, căci a fost binecuvântat de Dumnezeu cu darul discernerii gândurilor. Şi atât monahii, cât şi credincioşii de rând îl căutau, minunându-se de blândeţea şi înţelepciunea sa, şi pe mulţi a îndreptat pe calea cea dreaptă, risipind cursele vrăjmaşilor şi arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieţii.
Faptele cele mai alese ale vieţii Cuviosului Chiriac de la Tazlău sunt: dragostea şi râvna duhovnicească, nevoinţa pustnicească, smerenia, desăvârşita ascultare, tăcerea, postirea îndelungată şi neîncetata rugăciune.
Trece la Domnul în jurul 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii.
Încă din timpul vieţii, evlavia populară l-a consacrat drept sfânt, lucru adeverit şi de Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut şi, apoi, i-a sărutat moaştele, după cum însuşi mărturiseşte: „Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani şi pe Chiriac de la Tazlău”, iar în Patericul Sfinţilor moldo-români, din anul 1888 se scrie: „Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit sihăstreşte şi alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăul şi tare mult s-a luptat împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi şi desăvârşit i-a biruit şi se prăznuieşte (la) decembrie 31 de zile”.
Una dintre mărturiile vieţuirii sale sfinte şi minunate este şi aceea că după moarte (1660), fiindu-i dezgropat trupul, după rânduiala strămoşească, a fost găsit nestricat. Din evlavie, trupul i-a fost împărţit, iar o parte ar fi rămas în mormântul său. Cu adâncă credinţă şi nădejde vin şi astăzi să se închine la sfintele sale moaşte călugări şi credincioşi de pretutindeni.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.

 

Viaţa Sfântului Cuvios Onufrie de la Vorona

Între numeroşii părinţi ce au sfinţit pământul ţării noastre prin înalta lor viaţă duhovnicească se numără şi Cuviosul Onufrie, cel mai mare sihastru al ţinuturilor botoşănene, vieţuitor al Schitului Sihăstria Voronei. Despre viaţa acestui cuvios părinte se cunosc foarte puţine amănunte, el voind să fie cunoscut lui Dumnezeu, iar nu oamenilor. Din unele însemnări de pe manuscrisele copiate de el şi de ieroschimonahul Nicolae, care a vieţuit împreună cu el, ştim că s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia, probabil într-o familie nobilă, căci a ajuns să fie guvernator al unui ţinut. Dorind viaţa pustnicească şi aprinzându-se cu dumnezeiasca râvnă, a lăsat familia, onoarea rangului şi patria sa în jurul anului 1749, venind în ţinuturile Moldovei. Îl atrăsese aici renumele unor mari pustnici, nevoitori în osteneli tăcute şi smerite, ascunşi de ochii lumii în adâncul codrilor. A cercetat numeroase mănăstiri, culegând cu hărnicie, asemeni unei albine, sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine şi urmarea lui Hristos, dar, mai ales, învăţând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea cea plăcută lui Dumnezeu. Fără îndoială, se ocupa şi cu citirea Scripturii şi a altor cărţi folositoare, pe care le va copia mai târziu cu multă râvnă şi răbdare, împodobindu-le cu o scriere frumoasă. A vieţuit astfel timp de 15 ani, crescând duhovniceşte în preajma unor aleşi părinţi duhovniceşti, precum Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicicovski. Acesta din urmă îl va afla pe Cuviosul Onufrie la Mănăstirea Dragomirna, în jurul anului 1763, la venirea sa din Muntele Athos. Între cei doi se va înfiripa o strânsă prietenie duhovnicească, povăţuindu-se unul pe altul pentru a deprinde desăvârşita rugăciune a inimii, Cuviosul Paisie fiindu-i şi duhovnic, iar după ce s-au despărţit, legătura lor sufletească a continuat prin scrisori, pentru că amândoi petreceau întru acelaşi duh. Auzind de alţi pustnici români şi ruşi sporiţi duhovniceşte, care vieţuiau în codrii Voronei, va intra în anul 1764 în obştea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându-se în pustie spre liniştire. Timp de 25 de ani va vieţui într-o peşteră pe malul pârâului Vorona, într-o aspră nevoinţă, petrecând în smerenie, înfrânare, tăcere şi neîncetată rugăciune. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, aţipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului după cum mărturiseşte Ieromonahul Nicolae, care vieţuia şi el în codrii Voronei. Făgăduindu-se întru totul Domnului Hristos, a îmbrăcat schima cea mare, pe care o va primi din mâna duhovnicului său, stareţul Paisie, în anul 1774, la Mănăstirea Dragomirna, revenind apoi în locul nevoinţelor sale, la peştera din preajma Sihăstriei Voronei. Astfel va stărui cuviosul fără odihnă în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeieşti şi primind roua Duhului Sfânt. Făcând inima sa locaş neprihănit Mântuitorului Hristos, se va bucura întru adâncul ei de mari bucurii şi mângâieri duhovniceşti, odihnindu-se cu lacrimile cele aducătoare de bucurie. Şi urcând în scurt timp pe treptele sfinţeniei, pe mulţi îi folosea cu vieţuirea sa aleasă, cu rugăciunea şi cu sfatul său, fiind binecuvântat de Dumnezeu cu darul deosebirii gândurilor. Şi atât monahii, cât şi credincioşii de rând îl căutau, minunându-se de blândeţea şi înţelepciunea sa. Astfel pe mulţi i-a îndreptat pe calea cea bună, risipind cursele vrăjmaşilor şi arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieţii sale. Iar când a săvârşit călătoria cea bună şi a sosit timpul să încredinţeze curatul său suflet Stăpânului Hristos, a fost vestit mai înainte de aceasta. În noaptea Sfintelor Paşti, dorind a se împărtăşi pentru ultima dată cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, un înger s-a arătat preotului Nicolae Gheorghiu din satul Tudora, aflat în apropiere, şi i-a cerut să ia cu sine Sfintele Taine şi să meargă la robul lui Dumnezeu Onufrie. Acelaşi înger îl va călăuzi până la peştera cuviosului, pe care îl va afla foarte slăbit. Şi cerând să meargă la Sihăstrie, după câteva zile a adormit întru Domnul, la 29 martie 1789, fiind înmormântat de către câţiva călugări în livadă, la rădăcina unui măr. Nu după mult timp, la mormântul cuviosului au început să se petreacă fapte minunate, care adevereau sfinţenia sa. Mulţi au văzut lumânări arzând şi au auzit glasuri cântând în acel loc, iar o dată, rătăcindu-se trei călugări prin pădurile din jur şi lăsându-se noaptea, au fost călăuziţi de o lumină puternică până la peştera unde s-a nevoit cuviosul. În iarna anului 1846 s-a arătat din nou puterea făcătoare de minuni a Cuviosului Onufrie. Pe când domnitorul Mihail Sturză se afla la vânătoare a găsit un fruct mare şi frumos la rădăcina mărului ce străjuia mormântul cuviosului, l-a luat cu sine şi l-a dat fiicei sale care era  bolnavă de epilepsie. Cu harul lui Dumnezeu, aceasta s-a vindecat de boală. Minunându-se, domnitorul se va întoarce la Vorona şi, aflând despre viaţa nevoitorului pentru Dumnezeu, va porunci să se dezgroape osemintele lui şi să fie aşezate spre cinstire într-o raclă în altarul bisericii Mănăstirii Vorona. Zece ani mai târziu, în urma unui vis în care însuşi Cuviosul Onufrie s-a arătat stareţului Mănăstirii Voronei, arhimandritul Iosif Vasiliu, cerându-i să fie dus în Sihăstrie, racla cu sfintele sale moaşte a fost aşezată într-o firidă din pronaosul bisericii "Bunavestire" din Sihăstria Voronei, unde se află şi astăzi. Aici vin să se închine mulţi credincioşi, Cuviosul Onufrie continuând să săvârşească numeroase minuni pentru cei care îi cer ajutorul cu multă credinţă şi smerenie.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin!

9 septembrie

• Pomenirea Sfinţilor şi Drepţilor Dumnezeieşti Părinţi loachim şi Ana

Sfîntul loachim a fost din casa lui Iuda, şi descendent al Regelui David. Sfînta Ana a fost fiica lui Mathan preotul, din casa lui Levi, aşa cum a fost şi Aaron, Marele Preot. Mathan a avut trei fiice: pe Maria, pe Sofia [Sovia] şi pe această Ana. Maria s-a căsătorit, a locuit la Bethleem şi a născut-o pe Salomeea. Sofia s-a căsătorit, a locuit tot la Bethleem, şi a născut-o pe Elisabeta, mama Sfîntului loan Botezătorul. Iar Ana s-a căsătorit cu loachim la Nazareth, iar la vîrstă adîncă a dat naştere Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. loachim şi Ana au fost căsătoriţi timp de cincizeci de ani, fără ca să aibă copii. Ei au vieţuit cu toată evlavia şi departe de tumultul lumii, iar din agoniseala lor cheltuiau pentru nevoile casei lor doar o treime, căci o treime din avutul lor îl aduceau jertfă Templului, iar cealaltă o împărţeau săracilor. Cu toate acestea, ei au fost întotdeauna îndestulaţi. Aducînd odată jertfa lor la Templul Domnului de la Ierusalim, marele preot Isahar 1-a certat pe Ioachim şi i-a zis: „Nu este primită înaintea lui Dumnezeu jertfă din mîinile tale, căci tu nu ai copii”. Astfel, Sfîntul loachim era dispreţuit ca un nevrednic şi împins la o parte din rînd, de către alţii care aveau copii. Faptele acestea chinuiau sufletele Drepţilor loachim şi Ana, care se întorceau la casa lor plîngînd. Atunci ei au căzut amîndoi înaintea lui Dumnezeu la rugăciune, rugîndu-L fierbinte să facă şi cu ei o minune, aşa cum făcuse cu Avraam şi cu Sara, şi să le dăruiască lor prunc şi mîngîiere la bătrîneţe. Iar Dumnezeu 1-a trimis la ei pe îngerul Lui, care le-a vestit naşterea unei „prunce binecuvîntate, între care se vor binecuvînta toate neamurile pămîntului şi prin care va veni mîntuirea întregii lumi”. Ana a zămislit curînd, iar la nouă luni a născut-o pe Sfinta Fecioară Măria. Sfîntul loachim a trăit pînă la vîrsta de optzeci de ani ai vieţii lui, iar Ana pînă la vîrsta de şaptezeci şi nouă de ani, după care s-au săvîrşit cu pace către Domnul.

• Pomenirea Sfinţilor Părinţilor noştri de la Sinodul al treilea Ecumenic

Acest Sinod a avut loc la Efes, în anul 431, în timpul împăratului Teodosie cel Mic. La el au fost de faţă două sute de Sfinţi Părinţi, reuniţi spre a da anatemei erezia lui Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, care strica învăţătura despre Maica lui Dumnezeu şi despre Naşterea Domnului. Nestorie nu voia să o numească pe Preasfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu [Theotokos], ci numai Născătoare de Hristos [Hristotokos]. Sfinţii Părinţi au dat anatemei învăţătura lui Nestorie şi au întărit că Presfînta Fecioară trebuie să se numească după cum este: Născătoare de Dumnezeu. Pe lîngă acestea, Sinodul a întărit şi hotărîrile Primului şi celui de al Doilea Sinod Ecumenic, mai cu seamă privitor la Simbolul Credinţei [Crezul] niceoconstantinopolitan, poruncind ca nimeni să nu cuteze a adăuga sau a scoate vreo cirtă din el.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Severian

Acesta a fost un nobil din cetatea Sevastiei [era unul dintre Senatorii cetăţii, cf. Sinaxarul Sfintului din Minei]. În timpul martiriului celor patruzeci de Mucenici (pomeniţi la 9 martie), el i-a cercetat în temniţă, i-a întărit şi le-a slujit. După slăvită lor săvîrşire din viaţă, a fost arestat şi el, bătut şi torturat pentru Hristos. La urmă a fost spînzurat de un copac, atîrnîndu-i-se de gît o piatră foarte grea, şi o alta la fel de grea atîrnîndu-i-se de picioare. Mulţumind lui Dumnezeu, Sfintul Mucenic Severian şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Acestea s-au întîmplat în anul 320, în timpul domniei lui Liciniu.

• Pomenirea Sfântului Theofan Mărturisitorul şi Postitorul

Ducînd viaţă plăcută lui Dumnezeu şi luînd chinuri pentru El, Sfîntul Theofan a adormit cu pace la anul 299.38

• Pomenirea Sfântului Nichita, Plăcutul lui Dumnezeu

Sfîntul acesta a vieţuit la Constantinopol în veacul al doisprezecelea. Atît de mult a plăcut el lui Dumnezeu, încît porţile sfintelor biserici se deschideau singure înaintea lui, iar candelele de la icoane se aprindeau singure: aşa de mare era puterea rugăciunii lui. La dorinţa Diaconului Sozon, şi cu rugăciunile Sfîntului Nichita, a venit un preot din cealaltă lume de care Diaconul Sozon se înstrăinase şi care murise mai înainte ca ei să se fi împăcat. Mai întîi s-au arătat un şir de preoţi îmbrăcaţi în straie albe, apoi un altul îmbrăcaţi în veşminte roşii. Diaconul Sozon 1-a recunoscut pe preotul lui printre aceştia din urmă, şi a făcut pace cu el. Acestea toate s-au întîmplat în timpul nopţii, la Biserica din Vlaherne.

Sinaxar 9 Septembrie

În această lună, în ziua a noua, pomenirea Sfinţilor drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana.

  Prăznuim în această zi pe sfinţii Ioachim şi Ana, ca unii prin intermediul cărora noi toţi am aflat Mântuirea, pentru naşterea Preasfintei Stăpânei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea.
Sfântul Ioachim, fiul lui Barpatir, era din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmaşii lui.
Sfânta Ana era fiica lui Matan. Din partea tatălui ei, era din tribul lui Levi, iar dinspre mama sa, era din tribul lui Iuda.
Prin post şi rugăciune, dar mai ales prin rânduiala lui Dumnezeu, ei au avut un copil la bătrâneţe, pe Fecioara Maria, Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu.
Sfântul Ioachim a murit la ani după ce au avut copila, în vârsta de 80 de ani, după aducerea şi intrarea fiicei lui în Templul de la Ierusalim. Sfânta Ana a murit în vârstă de 70 de ani, la doi ani după sfântul Ioachim, ani pe care i-a petrecut în Templu cu fiica ei.
Sfinţii Ioachim şi Ana sunt adesea invocaţi în rugăciuni de cuplurile care nu reuşesc să aibă copii.
Iar la 25 iulie prăznuim Adormirea sfintei Ana, mama Maicii Domnului.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Severian, care s-a săvârşit legându-i-se de picioare bolovani de piatră şi apoi spânzurat pe zid.

Sfântul Severian (+ 320) a mucenicit pentru Hristos în cetatea Sevastia (Sebastia) din Armenia în zilele guvernatorului Licius, în anii când creştinii erau persecutaţi de împăratul Licinius.
A fost descoperit crestin, pentru că îndemnase şi pe cei patruzeci de mucenici de la Lacul Sebastiei (prăznuiţi la 9 martie) spre nevoinţa muceniciei.
Drept aceea, câteva luni mai târziu (în luna septembrie a aceluiaşi an 320) păgânii l-au adus şi pe el în faţa judecătorului pentru a vina de a fi mărturisit credinţa creştină. L-au supus la multe chinuri, iar mai apoi l-au agăţat pe zidul cetăţii Sebastiei, şi îngreunându-i picioarele şi grumazul cu bolovani mari de piatră, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Teofan mărturisitorul, care a sihăstrit mai înainte de Diocleţian.

Acest sfânt era din părinţi elini; şi apropiindu-se către Hristos, fiind încă prunc, a văzut un copil pătimind foarte rău de frig, şi l-a îmbrăcat cu hainele sale. Întrebându-l tatăl său: "Unde-ţi sunt hainele, fiul meu?" A răspuns: "Pe Hristos L-am îmbrăcat". Iar tatăl său zise: "Cine este Hristos? De vreme ce noi cinstim pe Ermes şi pe Apolon". Atunci copilul, lepădându-se de tatăl său, l-a luat îngerul Domnului, şi l-a suit în muntele ce se cheama Diavinon, şi l-a dat în seama unui părinte sihastru, care petrecea viaţa călugărească de şaptezeci şi cinci de ani. Şi luându-l acel părinte l-a învăţat Sfânta Carte şi viaţa călugărească; şi erau hrăniţi amândoi de un înger. După cinci ani, răposând stareţul, copilul a sihăstrit în acea peşteră cincizeci şi opt de ani.
După aceea, fiind povăţuit de dumnezeiescul înger, a ieşit din peşteră, şi încălecând pe un leu, a umblat şaizeci de stadii, şi a predicat pretutindeni credinţa în Hristos. Dar fiind prins, împăraţii Caros, Carin şi Numerian au pus şi i-au dat o sută de palme. După aceea, supunându-l la felurite chinuri, şi văzând că prin minunile ce facea el, venea către Hristos multa multime şi se boteza de dânsul, s-au ruşinat, şi l-au lăsat să petreacă în sihăstria sa. Şi suindu-se iarăşi la peştera în care locuise mai înainte, şi petrecând acolo şi alti şaptesprezece ani în sihăstrie, până s-au făcut toţi anii sihăstriei lui şaptezeci şi cinci, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Hariton, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Părinţilor celor ce s-au adunat în Efes la Sfântul şi a toată lumea al treilea Sinod, în zilele împăratului Teodosie cel Mic, şi au caterisit pe necredinciosul Nestorie, episcop de Constantinopol.

Acest Sfânt şi a toată lumea Sinod s-a adunat pe vremea împăratului Teodosie cel mic, la anii de la Hristos 431, împotriva lui Nestorie patriarhul Constantinopolului, care despărţea în două pe unul Hristos, căci îl zicea că Hristos nu reuneşte în El însusi în mod desarvârşit firea umană şi firea dumnezeiască, şi îl vedea deci pe Hristos a fi un simplu om divinizat, şi nu Dumnezeu întrupat. Astfel, după învăţătura acestui Nestorie, Preasfânta Maria, Mama lui Iisus, nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).
Mai ales datorită harului apostolic şi scrierilor inspirate de Duhul Sfânt ale sfântului Chiril de Alexandria (prăznuit la 9 iunie), Sfinţii Părinţi în număr de două sute, reuniţi în anul 431 la Niceea într-un Sinod a toată lumea (ecumenic) sub conducerea sfântului Chiril, au zdrobit erezia lui Nestorie şi au confirmat credinţa primelor două Sinoade Ecumenice, proclamând clar că Domnul Iisus Hristos a asumat firea omenească în intregime, ca să ne deschidă nouă posibilitatea unei adevarate uniri cu firea Sa divina (îndumnezeirea).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna septembrie in 9 zile: Sfintii si Dreptii dumnezeiesti parinti Ioachim si Ana.     Dreptii Ioachim si Ana au fost parintii Maicii Domnului si stramosii Domnului Hristos. Este drept, ca in Sfanta Scriptura nu gasim nimic despre ei, dar traditia crestina a descoperit multe stiri adevarate, in scrierile necanonice, ce infloareau la inceputul crestinatatii, in jurul Bisericii.
    Din traditiile sfinte cu privire la parintii Maicii Domnului aflam ca acestia erau drepti inaintea lui Dumnezeu si ca bogati fiind ei, la toata sarbatoarea luau doua parti din averea lor, o parte o dadeau saracilor, iar pe cealalta o dadeau lui Dumnezeu, adica Bisericii.
    Dar insotirea acestor Sfinti s-a tinut multa vreme, prin dumnezeiasca vointa, intru nerodire de prunci, ca sa se arate si puterea darului lui Dumnezeu. Ca a naste pantecele cel neroditor si sterp este puterea harului dumnezeiesc. Deci, petrecura ei intru insotire, neavand fii, cincizeci de ani si inca nu deznadajduiau, aducandu-si aminte de Sfantul patriarh Avraam si sotia lui, cinstita Sara, care, la batranete, a nascut fiu pe Isaac, dupa fagaduinta. Dar, la aceasta vrednicie nu au ajuns, pana ce nu au rugat pe Dumnezeu, in amaraciunea sufletului lor, cu mult post si rugaciune.
    Deci, s-a dus Ioachim cu daruri la Ierusalim, la un praznic mare, arhiereu fiind atunci Isahar, dar arhiereul n-a voit sa-i primeasca darurile, ocarandu-l pentru nerodire, asemenea si un evreu a ocarat pe Ioachim, zicandu-i: "De ce apuci inaintea mea, au nu stii ca nevrednic esti sa aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lasat semintie in Israel?"
    Si a plecat Ioachim foarte intristat si rusinat si defaimat de la praznicul acela, si, de mahnire, nu s-a intors la casa sa, ci s-a dus in pustie si s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile si striga catre Dumnezeu cu lacrimi, ca sa-i dea lui rod pantecelui. Asemenea si Ana, in casa si in gradina sa, se ruga lui Dumnezeu. Si i-a auzit pe dansii Domnul si a trimis pe ingerul Sau, binevestindu-le lor nasterea Maicii Domnului, care a si fost, spre mantuirea a tot neamul omenesc.
 


Intru aceasta zi, cuvant ca sa nu osandim, ci sa miluim pe cei ce gresesc.     Nimeni cu adevarat nu uraste asa pacatul, precum Sfintii. Ei insa nu urasc pe cei ce gresesc, nici ii osandesc, nici ii gonesc pe dansii, ci inca si patimesc cu dansii si ii invata si-i mangaie, precum un doctor, vrand sa vindece un madular bolnav, nu arata nebagare de seama si nesarguinta, ci ravna spre cela ce boleste si toate le face ca sa-l tamaduiasca. Asemenea si pescarul, cand arunca undita in rau si prinde un peste mare si-l simte ca se tulbura si se afunda, nu il trage pe el dintr-o data si cu sila, ca sa nu i se rupa sfoara si sa-l piarda cu totul. Ci, slobozind sfoara cu mestesug, pana umbla el unde voieste, dupa ce socoteste ca s-a obosit si a incetat cu miscarile, atunci incepe iarasi a-l trage pe el incetisor. Asa si Sfintii cu indelunga rabdare si cu dragoste invata pe fratele ce greseste si nu se intorc de la dansul, nici nu le este lor urat, nici se scarbesc de el, ci il acopera si-l sprijinesc, ca la vreme sa-l indrepteze pe acesta si nici pe altii nu-i lasa ca sa-l vadeasca pe el, ca si aceia mai mult sa sporeasca in dragostea lui Hristos.
    Deci, iata ce a facut Sfantul Amon, cand au venit la dansul fratii, zicandu-i: "Egumene, mergi de vezi in chilia cutarui frate, ca are inlauntru o femeie si spurca locul acela". Si ce fel de indurare a aratat sfantul suflet acela? Ca intelegand ca fratele acela pazeste muierea sub un butoi, venind, a sezut deasupra si le-a poruncit lor sa o caute in toata chilia, iar dupa ce nu o aflara, le-a zis lor: "Dumnezeu sa va ierte pe voi", si aceasta zicandu-le: "Sa nu credeti lesne cele despre aproapele vostru". Iar acestea le-a facut ca pe cel gresit sa-l intelepteasca, acoperindu-i lui greselile. Deci, luand de mana pe fratele, dupa iesirea tuturor, i-a zis lui: "Grijeste-te de sufletul tau, o, frate". Si umilindu-se fratele, a intrat in el frica de Dumnezeu si a facut pocainta pentru sufletul sau. Drept aceea si noi, fratilor, sa castigam indurare si dragoste spre cei ce gresesc, ca sa ne pazim de osandire. Ca si pe noi Dumnezeu sa ne pazeasca de tot raul si de cumplitul pacat.
 


Intru aceasta zi, o invatatura a Sfantului Stefan.     Sa nu ai insotire cu femeia, ca sa nu te arzi de focul ei. Sa nu ai tovarasie cu copiii, ca sa nu cazi in lat cu dansii. Sa nu ai tovarasie cu cel mai batran al tau, ci numai asculta-i cuvintele lui, iar dupa faptele lui sa nu faci. Sa nu iubesti a merge la targ nici sa zici, ca mie curat imi este ochiul, ca-l vei face pe el vrajmas. Sa nu bei vin, ca sa nu ti se faca tie inima spurcata, poftitoare de dulceti. Sa nu mananci de doua ori pe zi, ca sa nu ti se ingrase tie trupul si sa nu se nasca in minte ganduri necuvioase. Sa nu-ti inchizi usa catre cel strain, ca sa nu-Si imchida Domnul usile Sale catre tine, ca, zice: "Cu ce masura veti masura, se va masura voua". Sa cercetezi pe cel bolnav, ca Dumnezeu sa te cerceteze pe tine. Sa nu dormi mult, ci roaga pe Dumnezeu cu dinadinsul spre ajutorul tau, ca sa scapi ca o pasare din lat. Sa petreci pururea in Biserica lui Dumnezeu, ca zice: "Pe cel ce Ma proslaveste pe Mine, il voi proslavi", pentru ca, aceasta facand, si pe tine te vei mantui si pe cei cu tine. Inca sa petreci in supunere si in tacere si orice vei cere, sa fii ca un incepator, ca un sarac cu duhul. Sa nu aduni mai presus de trebuinta, ci mai bine sa vietuiesti cu smerenie. Osteneste-te cu mainile tale, ca sa ai sa dai si celor ce au trebuinta. Asa de vei face, vei fi viu in Domnul Dumnezeu, Caruia se cuvine slava acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
 


Intru aceasta zi, pomenirea Fericitului Nichita, cel ce se ascundea,
placutul lui Dumnezeu (sec. XII).     Placutul lui Dumnezeu cel ascuns, Fericitul Nichita, care se numea Hartularie, era nascut in Constantinopol si crescul de parinti de bun neam. Si in lume petrecand si in taina slujind Domnului, atat era de placut lui Dumnezeu, cat si usile bisericii singure i se deschideau, cand venea el, in miezul noptii, la rugaciune si sfesnic neaprins de maini omenesti ii lumina lui; si a avut putere ca, pe preotul cel mort, sa-l arate, ca pe un om viu, lui Sozont diaconul, lucru despre care povestirea este aceasta: Un preot dreptcredincios si un diacon cucernic castigasera dragoste, de la Dumnezeu, unul pentru altul, iar dupa catava vreme, prin draceasca uneltire, amandoi in vrajba s-au aflat. Si era numele diaconului Sozont, iar numele preotului nu se stie. Deci, multa vreme in vrajba petrecand ei, s-a intamplat de a murit preotul in supararea aceea. Atunci, a inceput a se tulbura diaconul cu gandul, si a se mustra ca nu si-a dezlegat vrajba cu preotul si nu-si impacase mania prin iertaciune. Deci, s-a dus sa caute un parinte duhovnicesc iscusit, caruia sa-i poarte descoperi cugetul sau, si, a strabatut locurile cele pustii, cautand doctor la rana inimii sale. Si, afland un staret imbunatatit, destoinic si sfant, aceluia i-a marturisit pacatul maniei si al vrajbei pe care a avut-o cu preotul si cerea iertaciune. Iar staretul i-a grait lui: "Tot cel ce cere cu credinta primeste si celui ce bate i se deschide; si bine faci, frate, ingrijindu-te de grabnica dezlegare a acestui mare pacat. Sa-ti ajute tie Domnul, insa nu este al meu lucrul acesta, o, fiule, ca, adica, sa te impac pe tine cu cel mort. Drept aceea, intoarce-te la Constantinopol, de unde ai venit, si, mergand la Biserica cea mare a Sfintei Sofii, noaptea sa stai langa frumoasele usi cele mari si pe care-l vei vedea mai intai la usa venind, aceluia sa te inchini si sa-i spui de noi si sa-i dai lui aceasta scrisoare pecetluita. Si-ti va fie tie de la dansul indreptare de pacatul tau." Iar diaconul, implinind aceasta porunca a parintelui sau cel duhovnicesc, a mers in cetate si noaptea, inainte de vreme, a ajuns la usile Bisericii Sfintei Sofii si sta asteptand venirea fetei celei nestiute si, iata, a  vazut pe un barbat apropiindu-se de usa; si acela era fericitul Nichita, despre care ne este noua aceasta vorbire. Aceluia, diaconul, inchinandu-se si sarutandu-l pe el, i-a dat scrisoarea staretului si i-a spus lui mahnirea sa. Iar barbatul acela, ascultand si socotind cele spuse de diacon si citind scrisoarea cea data de la staret, se uda pe sine cu lacrimile si zicea: "Cine sunt eu ca sa indraznesc un lucru ce covarseste puterea mea? Insa, nadajduindu-ma in rugaciunile celui ce te-a trimis pe tine, pe cat imi va ajuta Dumnezeu, de ma voi nevoi la lucrul acesta ce mi se porunceste". Aceasta zicand, a stat inaintea usii si mainile spre cer ridicand, se ruga soptind. Apoi genunchii plecandu-si si capul de pamant lipindu-si, facea rugaciune incet. Si dupa putin sculandu-se, a zis: "Deschide noua, Doamne, usa milostivirii Tale". Si indata, usa cea dintai, s-a deschis de la sine, iar el, luand pe diacon, a intrat in tinda si, apropiindu-se numai de usile bisericii, a zis diaconului: "Aici sa stai nemiscat". Iar el singur a facut inchinaciune in pragul Bisericii si s-a deschis usa si a intrat inlauntru. Si pe cand sta in mijlocul Bisericii, rugandu-se, de la bolta bisericii, un sfesnic luminos s-a pogorat deasupra capului barbatului aceluia si a luminat toata biserica. Apoi a mers la Jertfelnic si acolo usile singure i s-au deschis si, plecandu-si capul si rugandu-se in taina, a iesit venind la diacon si iarasi toate usile, vazand cu ochii, s-au inchis singure. Aceasta vazand, diaconul s-a mirat si nu indraznea sa se apropie de barbatul acela, ca o frica mare il cuprinsese pe el. Inca si fata lui o vedea ca pe o fata de inger, proslavita de rugaciune. Si gandea intru sine diaconul de nu cumva acest chip vazut este inger, iar nu om; si acest gand nu a ramas tainuit pentru barbatul acela, caci a zis catre diacon: "De ce te tulburi cu cugetul pentru mine, omule? Vezi ca si eu sunt om de tarana, din sangele si carne, in casa luminata nascut si crescut in aceasta cetate, iar darul lui Dumnezeu lucreaza cate voieste si intru cei neputinciosi. Ci sa mergem pe calea ce ne sta noua inainte".
    Si a mers la locul targului, iar diaconul urma dupa el. Apoi, ajungand acolo, iarasi, cu rugaciunea, a deschis usile bisericii Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si, intrand in biserica si iesind, usile singure s-au inchis. Iar diaconul, la aceasta privind, nimica alta nu zicea cu spaima, intru sine, fara numai: "Doamne miluieste". Au mers apoi la Biserica Vlahernei. Si adeverea, dupa aceea, diaconul ca, atat de grabnic i se parea a se face mergerea lor pe la biserici, incat se asemana cu zborul unei pasari. Deci, sosind ei la usile bisericii Vlahernei, cand barbatul acela a facut rugaciune cu lacrimi, indata, ca si la celelalte biserici, s-au deschis usile singure si, asezand pe diacon in usi, i-a poruncit sa priveasca cu dinadinsul inlauntru si, intrand el singur in Biserica si plecandu-si genunchii, se ruga cu osardie. Iar diaconul, stand in usi si privind, a vazut lumina inlauntrul bisericii, luminand-o toata, si un diacon stralucitor iesind din altar si cadind toata biserica. Iar, dupa putina vreme a vazut o ceata de preoti imbracati in haine albe, iesind din altar in mijlocul bisericii. Apoi a vazut alta ceata de preoti imbracati in vesminte mohorate si toti impreuna adunandu-se in mijlocul bisericii, cantau cantari alese, din care n-a putut diaconul sa invete nici una, fara numai "Aliluia". Deci, barbatul acela, sculandu-se de la rugaciunea sa, a zis catre diacon: "Frate, sa intri inlauntru bisericii fara de temere si, spre ceata cea de-a stanga privind, ia aminte la preotii cei ce stau, doar vei putea cunoaste pe preotul acela cu care ai avut vrajba." Iar diaconul cu cutremur intrand si de omul lui Dumnezeu apropiindu-se, privea spre ceata de-a stanga si n-a aflat pe preotul cel cautat. Apoi barbatul cel in chip de inger a poruncit diaconului sa ia seama la ceata preotilor din dreapta. Si cautand diaconul, a vazut pe preotul acela cu care avea vrajba si l-a aratat pe dansul cu degetul omului lui Dumnezeu. Iar acesta a zis diaconului: "Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie sta afara si te cheama pe tine sa vii la dansul". Iar diaconul, mergand dupa porunca, a luat pe preot de mana dreapta si l-a dus la omul lui Dumnezeu, care iesise afara din biserica. Iar acesta, cautand cu ochii bland, cu glas lin i-a zis: "Parinte, sa vorbesti cu fratele tau diaconul si sa dezlegati vrajba pe care a-ti avut-o intre voi". Si indata preotul si diaconul si-au plecat genunchii, unul la altul si cu deplina sarutare si-au dezlegat vrajba. Deci, preotul, dupa iertaciune, a intrat in biserica si a stat in ceata sa, iar omul lui Dumnezeu, Nichita, a facut inchinaciune pe pragul bisericii si indata usile bisericii s-au inchis. Iar el, luand pe diacon, a pornit sa se intoarca. Si trecand o parte din cale a zis catre diacon: "Frate Sozont, mantuieste-ti sufletul tau si sa-mi fii si mie de folos. Iar parintelui celui ce te-a trimis pe tine, sa-i spui: Curatia sfintelor tale rugaciuni si indrazneala cea catre Dumnezeu poate si pe morti a-i ridica"; si aceasta zicand, s-a dus de la ochii diaconului.
    Iar diaconul, inchinandu-se la locul acela unde au stat picioarele acelui minunat barbat, a mers la staret, inspaimantat si bucuros, slavind si multumind lui Dumnezeu ca s-a invrednicit a se impaca cu preotul cel mort, in acest chip minunat, cu rugaciunile robului lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, cel ascuns in mijlocul poporului si al galcevilor lumii si atat de placut lui Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in veci! Amin.
 

Cântare de laudă la Sfinţii şi Drepţii Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana

Bucură-te, cea fără de fii!

Bucură-te, o, vîrstnică Ana!

Iată naşti pruncă la bătrîneţile tale,

Tu o naşti, pe Aleasa, între maici!

Precum odinioară şi Sara cea bătrînă,

Şi iară bătrînă maic-a lui Samson,

Şi precum a lui Samuel maică, iară bătrînă,

Şi precum bătrînă maică a lui loan!

Dar tu între ele eşti cea mai slăvită

Căci dintru al tău pîntec o naşti

Pe una Fecioară Maria preaslăvită,

Maica Domnului Celui Preaînalt!

Bucură-te şi tu, O, loachime!

Tată al unei maici cum firea n-a văzut,

Dintru care însuşi Domnul Slavei

Ca să ia trup a voit.

Legea cea Veche îşi pierde puterea,

Cînd voieşte Domnul, şi unde voieşte El.

Cine va sta întru-a Lui cale?

Cine-ndrăzni-va să se certe cu El?

Nu cu certare, ci cu iubire,

Schimbă Dumnezeu ale Sale legi.

Căci în faţa iubirii, legile toate,

Se fac ca şi cînd n-ar fi fost nicicînd.

Cînd omul flămînzeşte,

Domnul umple de roade secul pămînt;

Iar cînd duhovniceşte flămînzeşte lumea,

Pe cea stearpă o face roditoare de prunc.

Pentru a lumii mîntuire Domnul

Potriveşte toate, ca un înţelept.

De aceea toată a Lui de sfinţi oştire

Cîntă-ntreit „Slavă!” în cer şi pe pămînt.

Cugetare

Milostenia nu trebuie să o facem cu aroganţă şi din mîndrie, ci mai curînd cu smerenie, socotind că cel căruia îi dăm este cineva mult mai sus decît noi.

Oare nu Domnul însuşi a zis: „Întrucît aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut?” (Matei 25: 40).

Sfîntul Theofan Mărturisitorul a avut încă de copil o minte luminată de Hristos. Odată el a văzut pe drum un copil ca şi el care murea îngheţat de frig. El şi-a scos repede hainele lui, 1-a înfăşurat în ele pe copil şi 1-a readus la viaţă, şi a ajuns gol la casa lui. Părinţii lui uimiţi 1-au întrebat unde îi sînt hainele, iar fiul le-a răspuns: „L-am îmbrăcat pe Hristos”. De aceea a şi primit el har de la Hristos, şi a ajuns să fie pustnic mare, făcător de minuni, şi purtător de chinuri pentru Hristos.

Deseori noi oamenii, cînd facem milostenie, fie în numele nostru, fie în numele altuia, cădem pradă unui sentiment de superioritate care, de îndată ce se iveşte în inimă, distruge tot binele pe care 1-am făcut.

Cînd unui cerşetor îi vom da ca unui cerşetor, iar nu ca lui Hristos însuşi, atunci vom cădea neapărat în dispreţ faţă de acel cerşetor [cumplită hulă!] şi în mîndrie.

Şi atunci, ce folos vom avea din milostenia faţă de cerşetor, dacă ne vom preaînălţa pe noi înşine şi vom dispreţui omul? Căci virtutea nu mai este virtute atunci cînd se amestecă cu viciul, tot aşa cum laptele nu mai poate fi lapte dacă s-a amestecat gaz cu oţet.

Luare aminte

Să luăm aminte la înţelepciunea lui Solomon (III Regi 3):

• La cum două femei [desfrînate] se certau pentru un prunc, fiecare zicînd că pruncul este al ei;
• La cum Solomon a poruncit [cu înţelepciune] ca pruncul să fie tăiat în două, şi fiecăreia dintre ele să i se dea jumătate;
• La cum mama adevărată a pruncului s-a aruncat la picioarele regelui plîngînd şi strigînd să i se lase pruncul viu celeilalte; pe cînd aceea zicea că să se taie, ca să nu fie al niciuneia; şi aşa a arătat Solomon cine este mama adevărată a pruncului şi i 1-a dat ei.

Predică

Despre mărturia lui Dumnezeu despre Sine însuşi – „Dacă mărturisesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5: 31).

Aşa a grăit Domnul către un popor făţarnic şi mincinos. El a grăit aceste cuvinte către bătrînii lui Israel, nu spre învăţătură, ci spre mustrare. Căci ei nu credeau mărturiei celui care grăia despre sine, ci căutau şi doi martori care să grăiască la fel. Fraţilor, nici măcar să nu ne treacă prin cap că ceea ce spune Domnul despre Sine nu este adevărat, ci să vedem că aşa socoteau Iudeii.

De aici, potrivit interpretării Sfinţilor Părinţi, cuvintele „Mărturia Mea nu este adevărată”, trebuie să înţelegem că ea nu era adevărată în ochii iudeilor.

Domnul a arătat în altă parte că fiecare cuvînt rostit de el este adevărat cînd a zis: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea este adevărată” (loan 8: 14). Aici Domnul grăieşte spre învăţătură, pe cînd dincolo, spre mustrare. Aici el întăreşte adevărul unui fapt, pe cînd dincolo arată cum îl văd iudeii. Iudeii nu L-au crezut cînd El a dat mărturie despre Sine însuşi, ci căutau şi alţi martori care să zică la fel.

De aceea, el a adus de faţă trei mari mărturii: mărturia propriilor Lui lucrări: „Lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine” (loan 5: 36); mărturia Tatălui Ceresc, Care L-a mărturist Fiu al Lui iubit la apele Iordanului şi la Muntele Thabor: „Şi Tatăl Care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine” (loan 5: 39); şi în sfîrşit mărturia Sfintelor Scripturi: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sînt care mărturisesc despre Mine” (loan 5: 39).

Ce fel de altă mărturie ar mai putea cere acela care ar avea cît de puţină înţelegere? Dar înţelegerea bătrînilor înţelepţi ai lui Israel era atît de întunecată, încît ei nu erau în stare să vadă sau să înţeleagă nimic. După ce Dumnezeu Iubitorul de oameni a făcut toate cele necesare, nelăsînd la o parte nimic din cele trebuincioase pentru mîntuirea cărturarilor şi fariseilor, şi după ce ei au respins toate mărturiile despre El, respingînd astfel propria lor mîntuire, atunci El le-a zis: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea este adevărată” (loan 8: 14). O, fraţilor, să ne lepădăm de inimile noastre împietrite şi oarbe ca ale fariseilor şi cărturarilor, şi să nu aruncăm de la noi propria noastră mîntuire. Noi nu căutăm şi nouă nu ne trebuie nici o altă mărturie, ci noi credem tare ceea ce Domnul însuşi ne arată despre El. El a zis: „Eu sînt Adevărul” (loan 14: 6), şi acest Adevăr este Cel Care ne hrăneşte şi ne mîntuieşte pre noi.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela ce eşti Adevărul Cel Viu şi Veşnic, nu pleca de la noi păcătoşii, ci vino şi ne luminează pre noi şi ne mîntuieşte. Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!