miercuri, 18 septembrie 2024

19 septembrie – Sf. Mc. Trofim, Savatie și Dorimedont; Sf. Cuv. Mc. Zosim; Sf. Theodor, cneazul cetății Yaroslavl

 


 



 




• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedontsf_trofim_savatie_dorimedont
În veacul al treilea, în timpul domniei împăratului Probus, pe cînd Atticus era guvernatorul Antiohiei, au sosit în această slăvită cetate doi cetăţeni de vază, creştini cu credinţa, Trofim şi Savatie. Ei au picat tocmai în toiul unui festival păgînesc, în care se aduceau jertfe idolului lui Apollon, ce se afla lîngă Dame. Observîndu-se că aceşti cetăţeni nu participă la necuratele jertfe, cineva 1-a informat de aceasta pe Atticus. Atticus i-a adus pe cei doi la judecată, şi văzînd că ei refuză să se lepede de Hristos, i-a torturat în chip bestial, pe rînd. După ce 1-a torturat şi 1-a bătut astfel pe Trofim, Atticus 1-a trimis în Frigia la Dionisie, care era un călău şi mai bestial al creştinilor decît el. Apoi Atticus 1-a scos pe Savatie din închisoare şi a început să îl judece după felul păgînesc. Întrebat fiind care îi este patria şi rangul, Savatie a zis: „Rangul meu şi patria mea şi slava mea şi bogăţia mea sînt Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, Carele Viu este în veci, şi prin a Cărui Providenţă s-au făcut şi se ţin în viaţă toate cîte sînt”. Pentru acest răspuns el a fost bătut şi sfîşiat cu unghii de fier pînă cînd i s-au văzut oasele de sub carne. În aceste torturi bestiale Sfîntul şi-a dat duhul său. În Frigia, călăul Dionisie 1-a dat pe Trofim unor torturi încă şi mai mari, căci îl chinuia bestial, apoi îl arunca în închisoare spre a-1 scoate la torturi şi mai mari. Dar la el în temniţă venea un cetăţean de vază al acelei cetăţi, Dorimedont, care în taină era creştin, şi îi slujea lui. Cînd a aflat despre acestea torţionarul, el i-a torturat şi pe Trofim şi pe Dorimedont la fel, apoi i-a aruncat la fiarele sălbatice, dar fiarele sălbatice nu s-au atins de ei. Sfîntul Dorimedont chiar a strigat la ursoaică şi a tras-o de urechi, spre a o provoca să îl sfîşie, dar ursoaica s-a făcut chiar mai blîndă. La urmă călăul a poruncit ca Sfinţii Trofim şi Dorimedont să fie decapitaţi cu sabia. Sufletele acestor doi sfinţi mucenici sălăşluiesc acum în ceruri.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Mucenic Zosim
Sihastrul Dometian, un principe sicilian, se afla odată la vînătoare în munţi cu suita lui. El acolo a văzut un bătrîn înconjurat de fiare sălbatice, dar care stăteau blînde ca nişte miei. Întrebat cine este şi ce face acolo, bătrînul a răspuns că se numeşte Zosim, că este creştin, că de multă vreme vieţuieşte printre fiarele sălbatice, care mult mai blînde sînt şi mai înţelepte decît cei care îi chinuie şi îi ucid pe creştini prin cetăţi. Răspunsul acesta 1-a umplut de ură pe Dometian, care era el însuşi persecutor al creştinilor. El 1-a legat în lanţuri pe Bătrînul Zosim şi 1-a trimis înaintea lui la Nazareth, căci acolo voia să îl tortureze, spre a-i înspăimînta pe toţi cei care credeau în Hristos. Bătîndu-1 şi umplîndu-1 de sînge pe Bătrînul Dometian, bestialul torţionar 1-a atîrnat apoi pe mucenic de un copac, după ce mai întîi i-a spînzurat de gît o piatră grea. Apoi a început să îşi bată joc de el astfel: „Hai, porunceşte vreunei fiare sălbatice să vină la tine, ca să credem şi noi!”. Sfîntul mucenic s-a rugat lui Dumnezeu, şi într-adevăr a sosit acolo un leu uriaş care şi-a pus capul sub piatra ce spînzura de gîtul mucenicului, spre a îi uşura acestuia durerea. Îngrozit de spaimă, torţionarul 1-a eliberat îndată pe Sfîntul Bătrîn, care şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu la scurt timp după aceea.
• Pomenirea Sfântului Theodor, Cneazul cetăţii Yaroslavl
Acesta a fost un bărbat drept şi milostiv. Mai înainte de sfârşitul lui el s-a îmbrăcat în sfînta şi marea schimă monahală, săvîrşindu-se către Domnul la anul 1298.

Cântare de laudă la Sfântul Cuvios Mucenic Zosim Sihastrul
În sălbatica pustie, departe de oameni,
Din tinereţile lui, Sfîntul Zosim s-a sălăşluit.
În singurătate el a grăit cu Dumnezeu,
În pustie el aspru s-a nevoit,
Cu rugăciunile, postirile şi privegherea.
El acolo gîndul la Domnul şi-a ţintit.
El înger în trup a fost cu privegherea,
Uriaş cu credinţa.
A lui nevinovăţie fiarele sălbatice o au simţit.
Fiarele sălbatice pe oamenii cei cruzi i-au dispreţuit,
Ele Sfîntului s-au supus precum fiii unui părinte.
Sfîntul milostiv pe ele cu milostivirea le-a îmblînzit,
Iar fiarele au răspuns bunătăţii cu bunătate.
Fiarele bunătatea nu uită, ele cu bunătate răspund,
Recunoştinţă arătîndfaţă de cel bun cu ele.
Prigonit de oameni, dar de fiare iubit,
Printre fiare, Sfîntul Zosim şi-a aflat sălaşul.
Dar oamenii-fiare pre Sfîntul au aflat,
Şi trupul i-au ucis cu torturi bestiale.
Acum Sfîntul Zosim se veseleşte în Cer,
Şi în Rai se bucură cu Sfinţii.
El pentru noi se roagă, ca şi noi
Chinurile să ni le răbdăm cu vitejie.
El pentru noi se roagă, ca împreună cu el
În Rai să ne aflăm, cu veselie.

Cugetare
Cei morţi simt şi cunosc faptele noastre bune pe care le facem pentru ei. Creştinii nu trebuie să se îndoiască nici o clipă de acest adevăr.
În lumea cerească faptele bune circulă precum curentul electric.
Un funcţionar imperial pe nume Magistrian a fost trimis de împărat cu o însărcinare foarte importantă. Pe drum Magistrian a văzut cadavrul unui om, complet gol. Cuprins de durere, Magistrian şi-a scos cămaşa, 1-a înfăşurat pe omul mort în ea, şi 1-a îngropat cu cinste. După un timp, Magistrian a suferit o nenorocire: el a căzut de pe cal, şi-a fracturat piciorul, şi a stat bolnav la pat vreme îndelungată. La un moment dat s-au strîns la patul lui mai mulţi medici, ca să se sfătuiască împreună şi să vadă ce e de făcut cu bolnavul. Ei au căzut de acord că nu mai este nici o soluţie de salvare a piciorului, în afară de amputarea lui. în noaptea aceea Magistrian nu a putut dormi, ci a plîns şi a jelit. La miezul nopţii însă, pe neaşteptate, în odaia lui a apărut un bărbat care 1-a întrebat: „De ce plîngi?”. Magistrian i-a arătat halul în care se află piciorul lui, pe care medicii se sfătuiseră să îl amputeze. Necunoscutul atunci a masat cu mîna lui piciorul infectat, care s-a vindecat atunci cu desăvîrşire. Magistrian a întrebat: „Pentru Numele lui Dumnezeu, spune-mi – cine eşti?” Necunoscutul i-a răspuns: „Priveşte-mă bine şi spune-mi: au nu este cămaşa pe care o port cămaşa ta? Eu sînt cel pe care 1-ai aflat mort şi gol pe cale, pe care 1-ai acoperit cu cămaşa ta şi 1-ai îngropat cu cinste. Iată, pentru milostivirea ta m-a trimis Domnul ca să vindec piciorul tău. Dă slavă lui Dumnezeu!”.

Luare aminte
Să luăm aminte la păcatul Regelui Aşa, şi la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui (Cartea a Il-a Paralipomena [sau a Doua a Cronicilor] 16):
  • La cum Aşa, de frica unui rege vecin, a luat tot aurul Templului şi i 1-a dăruit regelui Siriei, spre a cumpăra ajutorul acestuia, negîndindu-se că ajutorul vine de la Dumnezeu;
  • La cum regele Siriei a luat aurul lui Aşa, iar mai pe urmă 1-a trădat;
  • La cum Dumnezeu a îngăduit să vină asupra lui Aşa o boală cumplită.


Luna septembrie în 19 zile: Sfintii Mucenici Trofim, Savatie si Dorimedont (+278).



        Acestia au trait pe cand la Roma imparatea Probus imparatul (276-282), deci pe vremea cand inca erau prigoniti crestinii, iar in Antiohia stapanea dregatorul Eliodor. Deci, pe cand se savarsea praznicul zeului Apolo, din partile din afara de cetate, venira in Antiohia doi oameni nestiuti, Trofim si Savatie, crestini dreptcredinciosi si inchinatori si Dumnezeului celui adevarat. Si, vazand praznuirea cea pierzatoare de suflete a paganilor, n-au voit sa intre si sa se veseleasca cu dansii, zicand: "Suntem crestini si nu se cade noua a veni la ospete paganesti".
        Acestea auzindu-le Eliodor, indata a poruncit ostasilor sa-i prinda si in temnita sa-i desparta unul de altul. Si, aducand intai pe Trofim, l-a intrebat pe el de nume, de viata si de credinta. Deci, marturisind el cu indrazneala credinta in Hristos, dregatorul s-a umplut de manie, vazand atata tarie de credinta la un tanar ca dansul, si dezbracandu-l, a poruncit sa fie batut fara mila cu toiege, cat s-a rosit pamantul de sangele lui, apoi, cu unelte ascutite strujindu-i trupul pana la oase, l-au aruncat in temnita.
        A fost adus, apoi, fericitul Savatie, care, dupa marturisirea credintei inaintea dregatorului, a fost spanzurat si strujit cu unghii de fier atat de mult, incat, pe cand il aduceau inapoi in temnita, si-a dat duhul.
        Ramas singur, Trofim a fost trimis sa indure mucenicia in campul Sinadelor, din Frigia, la sarbatoarea pagana a dioscurilor. Deci, fiind in temnita si asteptand sarbatoarea, a cunoscut pe un tanar barbat crestin, din sfatul cetatii, care in taina cerceta pe cei raniti pentru credinta, in inchisoare, Dorimedont cu numele. Dar fapta lui nu s-a putut tainui multa vreme. Intrebat pe crudul dregator al Sinadelor, Dionisie, Dorimedont a marturisind, fara ocol, credinta lui in Hristos. Deci, nesporind nimic, l-au dat la chinuri. I-au rupt fata cu unghii de fier, i-au dezradacinat dintii, l-au ars cu foc, iar lui Trofim i-au scos ochii, cu tepuse infocate. La urma, i-au osandit pe amandoi sa-i dea spre mancare fiarelor, in priveliste, unde era mult popor. Dar o ursoaica, un pardos si un leu se purtau cu ei ca niste animale de casa, uitand naravul lor de fiare. Deci, numindu-i fermecatori, dregatorul i-a osandit sa li se taie capetele cu sabia. Si asa, Sfintii Mucenici Trofim si Dorimedont, dupa multe si amare chinuri, cu ucidere de sabie au murit, iar acum, impreuna cu Savatie, in ceruri neincetat maresc pe Preasfanta Treime. Dumnezeului nostru, slava!
 
 



 
 
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, despre mânie.



        Indracirea cea din manie este in acest chip: cu cat mai mult, adica, s-ar certa cineva, cu atat mai multa indreptatire ii trebuie. Caci asa si focul, cand se face mult, atunci mai mult se aprinde; deci sa nu adaugi lemne de foc, cand vrei ca mai repede sa se stinga. Ca nu are putere de la sine mania, daca n-ar fi altul care sa intarate.
        Asa fac si corabierii cand se ridica furtuna pe mare; atunci nu mai socotesc marfurile pe care le arunca. Iar dupa ce se linisteste furtuna, isi aduc aminte de cele ce le-au aruncat si au multa jale din aceasta. Asemenea, se afla si cei ce se manie: ca furtuna cumplita este cand mintea lui se tulbura si raman afara de sine si nu simte ce face, chiar daca ar grai si cuvinte rele. Iar dupa ce ii trece lui mania, atunci se gandeste la cuvintele cele rele, pe care le-a grait, si isi cunoaste paguba, rusinea si pierzarea. Ca precum stomacul stricat varsa mancarea, asa si gura maniosului arunca cuvintele rele. Iar multi fac si in alt fel: la manie si la vrajba sunt grabnici, iar la smerenie sunt lenevosi. Vei zice: acela care incepatorul certei, acelui i se cade intai a se smeri. Dar tu, apucand inainte, sa te supui lui, ca sa-ti fie tie plata de la Dumnezeu. Ca, macar ca nu ai facut tu inceputul raului aceluia, fa tu, acum, inceputul binelui, caci intr-acest chip uneori fac si doctorii, care umbla pe la cei bolnavi, iar nu bolnavii pe la doctori. Asemenea si tu sa faci fratelui cuprins de boala maniei: sa-i vindeci lui rana maniei acesteia, prin supunerea ta. Asculta pe Domnul, Cel ce a zis: "Cui te loveste peste obrazul stang, intoarce-i si pe celalalt" (Matei, 5, 39).

 
Sinaxar 19 Septembrie

În această lună, în ziua a nouăsprezecea, pomenirea Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont.
Trofim, Savatie si DorimedontAceşti sfinţi au trăit pe vremea împărăţiei lui Prob (anul 277). Dintre ei, Savatie, stând înaintea guvernatorului la Antiohia, şi fiind bătut foarte rău, a fost băgat în temniţă, şi astfel şi-a dat sufletul în chinuri. Iar pe Trofim încălţându-l cu încălţăminte de fier, şi urgisindu-l l-au dus la Synad, şi suferind multe chinuri împreună cu Dorimedont, li s-au tăiat capetele.
Tot în această lună, pomenirea Sfinţilor Mucenici Ianuarie, episcop de Bénévent, şi cei împreună cu dânsul.
Tot în această lună, pomenirea Sfinţilor Teodor, prinţ de Smolensk, şi a copiilor săi David şi Constantin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
 
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre smerenie.



      Erau doi frati calugari, care, de multa vreme, vietuiau cu dragoste impreuna, amandoi la un loc. Iar vrajmasul diavol, pizmuind traiul lor cel bun, a vrut sa-i desparta pe ei, unul de altul. Deci, a facut intrei ei o pricina ca aceasta: fratele cel mic a aprins lumanarea si a pus-o pe ea la locul ei, iar diavolul, facand pacoste, a pravalit lumanarea jos si s-a stins. Ci fratele cel mai mare, maniindu-se foarte din aceasta, a lovit cu patima pe fratele sau cu palma peste obraz, iar aceasta, cu smerenie, s-a inchinat lui pana la pamant, zicand: Iarta-ma frate, ca te-am suparat, ci asteapta putintel si iar o voi aprinde". Dar puterea lui Dumnezeu a pedepsit pe acel diavol pana ce s-a facut ziua. Iar daca s-a facut ziua, a mers acel diavol in capistea idoleasca si se jeluia mai marelui sau, spunandu-i lui toata intamplarea ce a vrut sa faca si ce a facut acelor calugari si cum s-a smerit calugarul cel mai mic, celui mai mare si cum, pentru smerenia aceluia, puterea lui Dumnezeu l-a pedepsit pe el, pana la ziua. Acestea spunandu-le, diavolul se jeluia stapanului sau in capistea idoleasca, iar slujitorul cel idolesc, intamplandu-se atunci acolo in capiste, a auzit cele ce se jeluia acel drac si se mira de neputinta lor. Deci, smerindu-se in inima lui, s-a dus la o manastire si s-a facut calugar iscusit si smerit si spunea fratilor, zicand: "Smerenia risipeste puterea vrajmasului, ca eu nu am auzit dracii graind si vorbind intre dansii si zicand: De vom face tulburare si vrajba intre calugari si de se va intoarce unul dintr-insii si, smerindu-se, se va inchina fretelui sau, atunci acela toata puterea noastra risipeste".
        Acestea auzind noi, fratilor, ca ne silim sa castigam smerenia, care risipeste puterea diavolului, si asa, Dumnezeul pacii va fi cu noi si ne va feri pe noi de tot latul vrajmasului. Dumnezeului nostru, slava in veci!  Amin.
 

Predică
Despre întristarea lui Hristos – „Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? «Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta?». Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (Ioan 12: 27).
Nimic mai adevărat nu s-a întîmplat vreodată în această lume pămîntească afară de venirea în ea a Domnului Hristos, nimic mai adevărat decît venirea în ea a Adevăratului Dumnezeu, nimic mai adevărat decît venirea în ea a Adevăratului Om.
Cu adevărat, miraj şi iluzie este lumea aceasta fără Domnul Hristos.
Nici pămîntul, nici apa, nici aerul, nici lumina, nu se pot compara în adevăr şi realitate cu El. Căci iată, toate acestea vor trece, dar El rămîne în veac. Cu adevărat, Piatra Cea din capul unghiului este El, a lumii celei veşnice şi nepieritoare. Şi numai El, şi cei care se ţin de El, sînt părtaşi ai lumii aceleia veşnice şi nepieritoare. Vijeliile zgomotoase dar neputincioase ale vremurilor au izbit, şi continuă să izbească, realitatea dumnezeirii lui Hristos şi chiar şi omenitatea Lui. A fost nevoie de tot atîta luptă din partea creştinilor de demult ca să deschidă ochii păgânilor asupra dumnezeirii lui Hristos, pe cît a fost şi ca să deschidă ochii ereticilor asupra omenităţii Lui. Duhul Sfînt Atotvăzătorul a cunoscut mai dinainte aceasta, şi, prin Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti a gătit armele războinicilor creştini. „Acum sufletul Meu e tulburat”.
Oare ar putea Domnul simţi tulburare dacă nu ar fi El cu adevărat om, suferind toate cele omeneşti afară de păcat? Cu adevărat, El a simţit nu doar tulburarea şi întristarea, ci şi frica: „Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta!”.
Acestea sînt cuvintele unui om îngreunat de frica morţii (căci despre moartea Lui grăieşte Domnul aici). Dar omenitatea Domnului nu a fost pătimaşă, ca a noastră, ci ea a fost fără de păcat, căci Domnul adaugă îndată: „Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta”. Vedem noi oare cît de importantă este moartea lui Hristos? Căci prin moartea Lui sîntem răscumpăraţi noi, prin moartea Lui ne mîntuim noi. Prin urmare, nimeni să nu se oprească doar la învăţătura Domnului, ci fiecare să Îi urmeze pre El şi la Golgotha, şi să vadă cu îngrozire sîngele Jertfei Lui de pe Cruce, adus curăţire pentru păcatele noastre, pentru mîntuirea noastră din fălcile pestilenţiale ale şarpelui din iad.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela ce pentru a noastră mîntuire moartea pe Cruce ai luat, iară şi iară miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi. Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!