Icoana Maicii Domnului din Pisidia
Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului (12 mai), pomenește de
„Icoana Maicii Domnului din Pisidia” în scrisorile sale despre venerarea
icoanelor, care au fost citite la cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic. El
a spus că „din mâinile Născătoarei de Dumnezeu curgea mir înmiresmat”,
și a descris icoana ca fiind „din vechime”. Timp de aproape 600 de ani,
din Icoana Maicii Domnului din Pisidia a curs mir înmiresmat.
Icoana Maicii Domnului din Pisidia este prăznuită pe 3 septembrie.
Icoana Maicii Domnului din Pisidia a fost proslăvită prin minuni în orașul Sozopol, dar originea sa este necunoscută. Sfântul
Gherman, Patriarhul Constantinopolului (12 mai), pomenește de „Icoana
Maicii Domnului din Pisidia” în scrisorile sale despre venerarea
icoanelor, care au fost citite la cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic. El a
spus că „din mâinile Născătoarei de Dumnezeu curgea mir înmiresmat”, și a descris icoana ca fiind „din vechime”.
Minuni săvârșite de Icoana Maicii Domnului din Pisidia au fost înregistrate încă din secolul al VI-lea.
Una dintre multele minuni a fost consemnată de preotul Eustațiu, care a
fost contemporan cu Patriarhul Eutihie (6 aprilie). La Amasea, în
apropiere de Sozopolis, era o familie ai cărei copii se nășteau morți.
Îndurerați de nenorocire, ei au mers la Patriarhul Eutihie, pentru
povățuire. Sfântul Eutihie s-a rugat și i-a uns cu untdelemn
sfințit de la Sfânta Cruce a Mântuitorului și de la Icoana Maicii
Domnului spunând: „În numele Domnului nostru, Iisus Hristos”.
„Botează-ți copilul tău, Petru, și el va trăi” le-a spus lor.
Curând soția a dat naștere unui fiu pe care l-au numit într-adevăr
Petru. Mai apoi au avut un al doilea fiu pe care l-au numit Ioan.
Oamenii din oraș i-au dat slavă lui Dumnezeu când au auzit de această
minune.
Timp de aproape 600 de ani, din Icoana Maicii Domnului din Pisidia a curs mir înmiresmat. Eleusie, un ucenic al Sfântului Ierarh Teodor Sicheotul (22 aprilie), a dat mărturii despre aceasta.
O copie a acestei vechi icoane făcătoare de minuni a fost făcută în Rusia în anul 1608, la Mănăstirea Novospassky din Moscova
(noua Mănăstire a Schimbării la Față a Mântuitorului). Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu este înfățișată ținându-L pe Pruncul Hristos pe
brațul stâng, iar cu mâna dreaptă binecuvântând.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Anthim
El s-a născut la Nicomidia, şi a fost crescut de mic în Sfînta Credinţă Creştină. „Trupul
lui şi 1-a omorît de patimi, duhul şi 1-a smerit, invidia a smuls-o de
la el, mînia a supus-o sub puterea lui, trîndăvia a alungat-o cu totul
de la sine… A avut dragoste către toţi şi pace cu toţi; a fost cu
dreaptă socoteală în toate, cu rîvnă pentru slava lui Dumnezeu şi plin
de dreptate către toţi”. Nu este de mirare că un bărbat avînd
asemenea virtuţi a fost ridicat episcop. Sfîntul Anthim a păstorit
Biserica Nicomidiei în timpul cumplitelor prigoane ale ticăloşilor
împăraţi Diocleţian şi Maximian împotriva creştinilor. În acel timp mai
ales Nicomidia era înecată în sînge de mucenici creştini. Într-un an, de
Praznicul Naşterii Domnului, au fost arşi de vii douăzeci de mii de
mucenici, îngrămădiţi întru o singură biserică (vezi ziua de 28
decembrie). Aceasta s-a întîmplat chiar în timpul arhipăstoririi
Sfîntului Anthim. Dar chiar şi aşa, sîngeroasele şi bestialele
persecuţii nu s-au încheiat doar cu atît, ci ele au continuat, mulţi
creştini fiind aruncaţi în temniţă, de unde erau scoşi doar ca să fie
torturaţi din nou şi ucişi. Sfîntul Anthim atunci s-a retras în satul
Semăna, nu pentru că i-ar fi fost frică de moartea mucenicească, de care
s-a şi învrednicit, ci spre a întări de acolo turma lui, în mergerea ei
spre mucenicie, ca nu cumva vreunul dintre ei să cadă de la Hristos,
din puţinătatea inimii şi de frică. Una dintre epistolele lui trimise
creştinilor în închisoare a fost interceptată şi predată lui Maximian.
Împăratul a trimis douăzeci de soldaţi care să îl afle pe Anthim şi să
i-1 aducă lui. Bătrînul cel încuviinţat şi
văzător cu duhul a ieşit întru întîmpinarea soldaţilor, i-a adus la casa
lui, şi le-a slujit la masă ca unor oaspeţi, şi numai după aceea le-a
arătat că el este Anthim cel pe care îl căutau. Soldaţii, uluiţi
de măreţia şi bunătatea bătrînului, 1-au sfătuit să se ascundă, zicînd
că la împărat vor merge şi vor spune că nu l-au găsit. Dar
Sfîntul le-a arătat că nu li se cuvine Creştinilor să zvonească
minciuni ca să îşi scape pielea acestei vieţi, cu atît mai puţin cînd ea
este vremelnică şi trecătoare. Pe drum toţi soldaţii au crezut
în Hristos şi au luat Sfîntul Botez din mîna Sfmtului Anthim, pe cînd se
aflau pe calea de întoarcere la Nicomidia. Necuratul împărat 1-a
torturat bestial pe Sfîntul Anthim vreme îndelungată, apoi i-a tăiat
capul cu securea. Sfîntul Sfinţit Mucenic Anthim şi-a săvîrşit alergarea
şi L-a proslăvit pe Hristos la începutul veacului al patrulea. El s-a
înălţat la ceruri, unde se veseleşte împreună Domnul Hristos şi cu ai
Cerului cetăţeni.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Vasilisa
Vasilisa a fost o tînără în vîrstă de nouă ani.
Ea a fost omorîtă prentru credinţă la Nicomidia la scurtă vreme după
uciderea Sfîntului Anthim, Arhiepiscopul cetăţii. Torţionarii au
schingiuit-o bestial, transformîndu-i tot trupul într-o rană, dar ea i-a
rămas credincioasă lui Hristos Dumnezeu.
Dumnezeu însă a păzit-o întreagă pe muceniţa Lui, şi de foc şi de
fiarele sălbatice, ceea ce 1-a făcut pe Alexandru, domnitorul Nicomidiei
şi torţionarul ei, să cadă la picioarele ei, să se pocăiască şi să
ceară de la ea îndurare. El a cerut să fie instruit în Sfînta
credinţă creştină, a primit Sfîntul Botez din mîinile lui Antonie
Episcopul, şi a murind înaintea Vasilisei, fiind îngropat de aceasta.
Vasilisa după aceea a ieşit afară din cetate într-un cîmp, a căzut în
genunchi, I-a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat Lui îndelung, şi şi-a
dat sufletul întru ale Sale mîini, la anul 309.
• Pomenirea Sfântului Ioanichie, Arhiepiscopul şi întâiul Patriarh al Sârbilor
Sfîntul Ioanichie s-a născut la Prizren,
slujind mai întîi ca secretar al Regelui Duşan. El a fost ridicat
arhiepiscop în 1339, şi apoi înălţat la rangul de Patriarh în anul 1346.
Sfîntul loanichie a fost un ahipăstor zilot şi un mare organizator al
Bisericii Sîrbe, „un mare apărător al legilor Sfintei Biserici”. El s-a odihnit întru Domnul în a treia zi a lunii septembrie din anul 1349. Sfintele lui moaște odihnesc la Patriarhia din Peci.
Sinaxar 3 Septembrie
În această lună, în ziua a treia, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei.
Sfăntul Antim era episcop al oraşului Nicomidia (în Bitinia - Asia
Mică) atunci când, din porunca împăratului Diocleţian (284-305), la
anul 288, s-a dat foc bisericii din Nicomidia, murind pentru Hristos
douăzeci de mii de creştini (mucenici prăznuiţi în 28 decembrie).
El s-a aflat în fruntea credincioşilor săi în această încercare şi i-a
încurajat a-şi pună în Dumnezeu toată încrederea şi nădejdea. Atunci,
prin harul şi providenţa lui Dumnezeu, sfântul Antim şi alţi câţiva
creştini, au scapat de moarte şi s-au ascuns în munţii din împrejurimi.Dar după câţiva ani ei au fost prinşi şi sfântul episcop a fost adus legat înaintea lui Maximian (305-311), unde se aflau de faţă toate uneltele cele pentru chinuire. Şi, de vreme ce-l întrebară, a mărturisit cu îndrăzneala şi nesilit de nimeni pe Hristos. Pentru aceea întâi i-au zdrobit coastele, apoi l-au rănit cu fier încins; l-au întins gol deasupra unor hârburi şi l-au bătut cu toiege; l-au încălţat cu încălţăminte de aramă arsă în foc, şi apoi i-au tăiat capul. Dar, minunea lui Dumnezeu, şi după moartea sfântului părul a continuat să-i crească pe capul tăiat.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Febe, diaconiţa la Cenchreae lângă Corint.
Această sfântă a fost diaconiţă a Bisericii şi următoare sfântului
apostol Pavel, care o pomeneşte în epistola către Romani 16, 1-2.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teoctist, împreună-ajunător cu marele Eftimie.
Sfântul Teoctist al Palestinei a fost un mare ascet care a trăit în
sălbăticia iudeică numită Wadi Mukellik. La început a fost
împreună-nevoitor cu Sfântului Eftimie cel Mare (praznuit la 20 ianuarie).
Dragostea unuia faţă de celălalt a crescut într-atât încât păreau că
sunt două trupuri cu un singur suflet. Cei doi se asemănau foarte mult
în virtuţi şi sfinţenie, sprijinindu-se reciproc în nevoinţe. În
fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deşert pentru a se ruga în
pustietate şi se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor. După cinci ani petrecuţi împreună, Sfinţii Eftimie şi Teoctist s-au retras în deşert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (=oază) o peşteră mare care a devenit mai târziu biserică. Ei au decis să rămână acolo, fiind convinşi că aceea era voia Domnului. Petrecând izolaţi de lume, trăiau mâncând ierburi sălbatice.
Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămână necunoscute. EL dorea ca şi ceilalţi să se bucure de înţelepciunea şi sfinţenia lor. Astfel, într-o zi nişte păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi şi au alergat de au spus şi altora din sat despre ei. Nu peste mult timp, ei au fost vizitaţi de mulţi oameni ba chiar şi de călugări care veneau din alte mănăstiri şi doreau să rămână sub ascultarea lor.
Adunându-se mulţi călugări, sfinţii au fost nevoiţi să ridice o lavră deasupra bisericii din peşteră. Teoctist a devenit egumenul lavrei iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peşteră. Înţeleptul Teoctist a primit pe toţi cei care veneau la el, spovedindu-i şi vindecându-le neputinţele sufleteşti şi trupeşti cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.
La o vârstă foarte înaintată, sfântul s-a îmbolnăvit şi Eftimie a fost cel care, deşi împlinise şi el vârsta de 90 de ani, l-a vizitat şi l-a îngrijit. Când Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, la înmormântarea sa a slujit Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.
Sf. Teoctist al Palestinei este altul decât Sf. Teoctist al Siciliei (prăznuit în 4 ianuarie).
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Zinon, care s-a săvârşit, fiind lovit cu pietre şi decapitat.
Sf. Zinon a suferit împreună cu mucenicul Antim episcopul în
vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311), care îi
persecutau pe creştini. După un incendiu la curtea imperială din
Nicomidia, persecuţia creştinilor s-a înteţit, aceştia fiind acuzaţi că
au pus foc cu deadinsul. Numai în Nicomiodia de Ziua Naşterii
Domnului au fost arşi de vii într-o biserică 20.000 de creştini.
Această monstruoasă inumanitate nu i-a speriat pe creştini, care au
continuat să-şi mărturisească credinţa cu tărie, îndurând mucenicie
pentru Hristos.Câţiva ani mai târziu, soldatul Zinon l-a denunţat pe împăratul Maximian pentru persecuţiile nedrepte ale creştinilor, drept care a fost lovit cu pietre şi decapitat.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Vasilisa din Nicomidia.
Fiind domnitor în Nicomidia Alexandru, care prigonea pe crestini, a fost adusă înaintea lui şi sfânta. Domnitorul, văzând neînduplecarea ei, a poruncit să o bată peste obraz, iar ea mulţumea lui Dumnezeu; atunci a poruncit să o dezbrace de îmbrăcăminte şi să o bata cu toiege. Iar ea mai mult mulţumea lui Dumnezeu. Şi atâta au bătut-o peste tot trupul, încât era o rană peste tot. Apoi a fost supusă la nenumarate chinuri, dar ea striga: "Multumescu-Ţi Doamne, Dumnezeul meu". Văzând domnitorul că ea socoteşte chinurile ca nişte jucarii, a poruncit să fie încins un cuptor şi să fie aruncată în el. Sfânta şi-a facut semnul crucii şi a intrat în mijlocul văpăii şi stând multe ceasuri, a fost păzită nevătămată, aşa cum a rămas nevătămată şi din alte chinuri. Acestea toate văzându-le domnitorul se minuna şi, umilindu-se cu sufletul în ce chip sunt judecăţile lui Dumnezeu, a căzut la picioarele sfintei zicând: "Miluieşte-mă roaba lui Dumnezeu, cerescul împărat, şi mă iartă de câte rele am arătat faţă de tine, şi mă fă şi pe mine ostaş împăratului tău, de vreme ce, precum zici, primeşte şi pe cei păcătoşi".
Atunci sfânta, mulţumind Atotputernicului Dumnezeu, învăţă pe domnitor şi ducându-l în biserică la Antonie episcopul, l-a botezat. După ce a fost botezat, domnitorul a zis către sfânta: "Roaba lui Dumnezeu, roagă-te pentru mine să fiu iertat pentru cele ce ţi-am făcut ţie, şi să săvârşesc cu bună săvârşire vremea vieţii mele". Sfânta făcând ruga, iar Alexandru dând mărire şi mulţumită lui Dumnezeu, numaidecât şi-a dat sufletul către Domnul. Sfânta, îngropându-i trupul, a ieşit împreună cu episcopul din cetate afară ca la trei mile şi, aflând o piatră, a stat pe ea si, rugându-se, a izvorât apa şi a băut şi a mulţumit lui Dumnezeu; şi mergând încă puţin zise: "Doamne, primeşte duhul meu cu pace". Acestea zicând şi, îngenunchind la pământ, s-a dus către Domnul cu bucurie, veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Deci episcopul Antonie a a îngropat-o, făcându-i mormântul lângă piatra din care izvorâse apa la rugăciunea sfintei.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Aristion, episcopul Alexandriei din Cilicia, care prin foc s-a săvârşit.
Sf. Aristion a fost episcopul Alexandriei Inferioare, în Cilicia (Asia
Mică). Acesta s-a născut în orăşelul Aribazo, eparhia Apamea din
Siria, la începutul celui de-al doilea secol, din părinţi păgâni,
trăindu-şi primii ani de viaţă în idolatrie. Nu ştim ce educaţie primară a primit Sf. Aristion sau unde a studiat mai departe, dar ştim că nimic nu i-a satisfăcut căutarea pentru adevăr. Mucenicul Antonie, pe atunci un băieţel de zece ani, i-a arătat calea spre adevăr, învăţându-l adevărata credinţă astfel încât Aristion a crescut duhovniceşte.
Riscându-şi viaţa, într-o perioadă în care persecuţia era în floare, Antonie nu era doar un simplu membru al bisericii locale ci un propovăduitor al credinţei lui Hristos. Lucrarea sa pentru Aristion a fost binecuvântată pentru că şi acesta se ruga pentru tânărul său prieten, amintindu-şi de strădania şi curajul acestuia de a înfrunta pericolul pentru credinţa adevărată. Nu numai că Antonie a devenit mucenic al lui Hristos la vârsta de 20 de ani dar a mai călăuzit un suflet pe calea mântuirii, pe Sf. Aristion.
Câţiva ani mai târziu, Sf. Aristion a fost sfinţit episcop de Isso în Cilicia, fiind un bun păstor pentru turma sa.
Într-o zi, conducătorul Alexandriei l-a arestat pe Aristion pe motiv că era creştin. Fiind supus unui proces public, sfântul episcop nu s-a pierdut cu firea. Pacea sa l-a făcut pe egumenul roman să înţeleagă că nu-i va fi uşor să trateze cu acest om. La început a vrut să-l depărteze de Hristos prin vorbe măgulitoare şi promisiuni. Văzând că nu au nici un efect, acesta a trecut la ameninţări cu tortura. Dar Sf. Aristion stătea în faţa egumenului şi a consilierilor săi rugându-se cu milă şi cu dragoste pentru sufletele lor. Chiar şi întemniţat, prizonierul era mai puternic decât captivii săi, refuzând închinarea la idoli.
Înaintea unei mulţimi de idolatri, sfântul a vorbit despre Dumnezeu şi Sfânta Treime, prin care toate s-au făcut, despre întruparea ca om a Mântuitorului Hristos din dorinţa lui Dumnezeu de a ne salva sufletele, despre cum Hristos aduce salvarea omului păcătos, dându-i şansa de a se mântui.
"Ce goale sunt aceste statui fără de suflet şi ce neajutorat pare eparhul vostru în hainele lui scumpe!, spuse episcopul."
Cei care l-au auzit vorbind pe sfânt au fost impresionaţi de curajul său. Aristion i-a invitat să creadă în adevărul pe care el îl descoperea lor. Oamenii au înţeles că acela era un om deosebit, un sfânt şi au dorit să asculte cuvântul său.
Eparhul roman n-a putut să-l îngenuncheze pe Aristion decât prin violenţă, condamnându-l la moarte. El a ordonat soldaţilor săi să aprindă un cuptor mare şi să-l arunce pe sfânt în flăcări. Sfântul a rămas curajos până la sfârşit. Puţinii creştini prezenţi la execuţie s-au abţinut să nu plângă. Ei se rugau în şoaptă pentru sfânt, fiind foarte trişti că părintele lor îi părăsea. Ei ştiau totuşi că păstorul lor sufletesc nu va înceta să se roage pentru ei, mai ales acum că se duce la Hristos. Până la ultima suflare sfântul a înălţat imnuri de laudă lui Dumnezeu.
Eparhul nu ştia ce greşeală mare săvârşeşte. El n-a înţeles că moartea nu înseamnă sfârşitul nici pentru om nici pentru adevăr. Nimic nu-l putea despărţi pe Sf. Aristion de Fântâna Vieţii, Domnul pregătindu-i cununa izbăvirii.
După stingerea focului, fiii duhovniceşti ai sfântului au luat din cuptor cât de multe oase au putut şi cu evlavie au îngropat sfintele moaşte într-un loc străin, nedescoperit nici până în zilele noastre.
În anul 2003, în Grecia John G. Thalassinos a publicat o biografie mai amănunţită a sfântului, sub titlul: SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC ARISTION (Atena, 2003), care conţine slujba şi acatistul sfântului întocmite de Ieromonahul imnograf Atanasie de la Mănăstirea Simonos-Petras din Muntele Athos.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Hariton, care fiind aruncat în groapa de var, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sf. Mucenic Arhontiul, care cu foamea fiind chinuit, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celui întru
sfinţi împăratul Constantin cel Nou (cel Tânăr), care se săvârşeşte în
Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului
Mucenic Polidor, care a mărturisit în Efesul cel nou la anul 1794 şi
prin sugrumare s-a savârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
In vremea aceasta credinta crestina crestea pe ascuns, pretutindeni, in toata imparatia. In anul 302 s-a dat porunca impotriva ei: se daramau biserici, se ardeau cartile sfinte, episcopii crestinilor erau prinsi, crestinii insisi erau supusi la chinuri, daca nu se lepadau de Hristos. In doua randuri, dusmanii crestinilor au pus foc palatului imparatesc, dand vina pe crestini.
Furia prigoanei era fara margini. Crestinii au indurat chinuri de o cruzime nemainchipuita de mintea omeneasca. Insesi sotia si fiica imparatului, ingrozite, s-au lepadat de credinta in Hristos. A inceput o varsare de sange cum nu s-a mai vazut.
Intre episcopii intemnitati atunci a fost si episcopul Antim al Nicomidiei, caruia astazi ii facem pomenirea. La inceputul prigoanei, el a stat o vreme ascuns in satul Seman, de unde intarea pe crestini prin trimisi si scrisori. Dar, venind si ceasul lui, s-a dat prins de buna voia lui pentru marturisirea lui Hristos. Intalnindu-se cu ostasii calari, trimisi sa-l prinda, si intrebat fiind unde se alfa Antim, invatatorul crestinesc, el a raspuns: "Va voi spune voua de Antim si-l voi da pe el in mainile voastre, numai sa va odihniti putin de cale". Si le-a pus inainte mancare si le-a facut lor ospat, dupa putere, cu dragoste cinstindu-i pe ei, apoi s-a aratat lor pe sine ca este Antim.
Aceasta auzind-o, ostasii s-au mirat si se rusinau, vazand primirea cea cu dragoste si ospatarea cea facuta lor, si au zis: "Nu te vom lua cu noi, ci vom spune ca nu te-am intalnit." Iar el ii invata sa spuna adevarul, ca dorea sa moara pentru credinta, invatandu-i si pe ei sa creada in Hristos. Si ajungand la un rau s-au botezat.
Deci, a stat inaintea lui Maximian imparatul, puse fiind inainte toate uneltele de chinuri. Si-l intreba, iar el cu indrazneala marturisea pe Hristos. Deci, i-au zdrobit toate oasele trupului si cu fiare arse l-au impuns, pe harburi l-au tras gol, cu toiage l-au batut si in incaltaminte de arama arsa l-au incaltat, de ostasi a fost gonit si la roata a fost legat, iar la sfarsit ii taiara capul. Dumnezeului nostru slava.
Intru aceasta zi, cuvant despre manie, ca cel ce tine manie asupra aproapelui, se da in stapanirea diavolului.
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Vasilie.
Deci, apropiindu-se sfarsitul lui, prin slobozirea lui Dumnezeu, i s-a aratat lui diavolul la vederea ochilor si a zis catre dansul: "Ce am cu tine, ava? Ce ma ocarasti? Au te-am suparat cu ceva?" Iar el, scuipandu-l, cu aceleasi graiuri l-a ocarat: "Mergi inapoia mea satano, ca nu poti nimic fata de robii lui Hristos". Iar el a zis: "Asa, asa... Patruzeci de ani ai sa traiesti si in atatia ani, nu vei afla un ceas in care sa nu-ti pun piedici". Si acestea zicand, nevazut s-a facut.
Iar calugarul a inceput indata a bate razboi cu gandurile. Si zicea intru sine: "Am, iata, atatia ani trudindu-ma aici si inca alti patruzeci de ani, daca mai voieste Dumnezeu sa traiesc. Deci, ma voi duce in lume si voi vedea pe cei de-aproape ai mei si voi fi impreuna cu dansii cativa ani. Si iarasi ma voi intoarce si ma voi tine de nevointa mea." Si asa cum i se parea lui in minte, implinea cu fapta. Si, iesind din chilie, se tinea de cale.
Iar nu departe ducandu-se iubitorul de oameni Dumnezeu l-a miluit pe dansul, si nevoind a se pierde ostenelile lui, a trimis un inger spre ajutor. Si, intampinandu-l, ingerul i-a zis lui: "Unde mergi, ava?" Iar el a zis: "In cetate". Zis-a lui ingerul: "Intoarce-te in chilia ta. Si sa nu fie nimic intre tine si satana. Ca iata te-a batjocorit satana.". Iar el, venindu-si intru sine, s-a intors la chilia sa si, trecand trei zile, s-a savarsit. Dumnezeului nostru slava!
• Pomenirea Sfântului Cuviosului Părintelui nostru Teoctist [împreună-ajunător cu marele Eftimie]
Sfîntul preacuvios Teoctist a fost un mare postitor şi împreună-nevoitor cu Sfîntul Eftimie cel Mare.
Sfîntul Teoctist a fost egumen al Lavrei Marelui Eftimie, care se afla
cam la şase mile distanţă de Ierusalim, pe drumul lerihonului. El a fost
întru toate un următor fidel al Sfîntului Eftimie cel Mare, sub a cărui
lumină a călăuzit duhovniceşte sufletele şi a condus lavra, pînă la
nouăzeci de ani ai vieţii sale. El a plăcut lui Dumnezeu cu viaţa pe
care a dus-o, şi s-a strămutat la locaşurile Sale cereşti în mijlocul
veacului al cincilea, în timpul arhipăstoririi lui Anastasie, Patriarhul
Ierusalimului.
Cântare de laudă la Sfântul Sfinţit Mucenic Anthim
Sfinţitul Anthim turma-şi îndeamnă:
„Copiii mei iubiţi, ai jugului lui Hristos purtători,
Acesta timpul lepădării de toate este.
O, ostaşilor iubiţi ai lui Hristos Răstignit,
Cela Ce cu slavă din morţi a înviat!
Acesta timpul cruntelor prigoane este,
Al crudului război întru răbdarea inimii purtat.
Iată secerişul Domnului, bogat întru sfinţi eroi:
Pe care, să cunoaşteţi neîndoit, i-aşteaptă slava,
Cununi strălucitoare pogorîtoare din cer!
De călăi infernali nu vă temeţi,
A lor putere nu este pe veci.
Ci doar a lui Dumnezeu puterea pe veci este,
Fericit acela care se teme de El!
Căci El va şterge lacrima de pe a voastră faţă,
Cu mîini de înger, trimişi din cer.
Şi ale voastre răni, Lui închinate,
Vindeca-le-vor îngeri, cu balsam din cer.
Atunci hâda moarte se va face-ntru viaţă,
Iar cei dispreţuiţi împăraţi vor fi!
Scurt este chinul, veşnică binecuvîntarea,
Copiii mei iubiţi, nu vă temeţi nicicînd”.
Cugetare
Cine vrea să se mîntuiască trebuie obligatoriu să se supună autorităţii duhovniceşti. Fără această ascultare, va pieri chiar şi cel care îşi doreşte cel mai arzător mîntuirea.
Cei mai mari
sfinţi, care au afirmat pururi sus şi tare că nimeni dintre
neascultători nu se va mîntui, au fost ei înşişi cei mai desăvîrşiţi
supuşi ai autorităţii duhovniceşti. Cînd Sfîntul Simeon a ales să
se nevoiască pe Stîlp, el i-a uimit pe ceilalţi nevoitori cu această
nouă formă de asceză. Cum ei erau nedumeriţi de aceasta, neştiind dacă
această nouă formă de nevoinţă este după Duhul lui Dumnezeu sau după
duhul mîndriei, părinţii din pustie au trimis la Simeon bărbaţi
duhovniceşti care să poată afla adevărul. Monahii aveau să-i poruncească
lui Simeon ca întru numele lor să se dea jos de pe stîlp.
Dacă Simeon nu ar fi voit să se supună Părinţilor, atunci însemna că nevoinţă lui se face din duh de mîndrie. Dar dacă el s-ar fi supus poruncii Părinţilor şi ar fi început să coboare de pe stîlp, atunci Părinţii cunoşteau că de la Dumnezeu este nevoinţă, iar nu din mîndrie, şi 1-ar fi îndemnat să urce la loc.
Cînd trimişii au ajuns la Sfîntul Simeon,
căruia i-au spus că sînt trimişi de Părinţii Pustiei care îi poruncesc
ca să coboare de pe stîlp, Sfîntul Simeon s-a închinat şi îndată a
început să coboare scara. Văzînd ascultarea, Părinţii au zis toţi cu
glas de bucurie: „Nu coborî, Sfinte Părinte, ci rămîi acolo unde eşti! Noi vedem acum că a ta nevoinţă de la Dumnezeu este!”.
Luare aminte
Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui David, pentru păcatele lui (II Regi 13):
- La cum Amnon, fiul lui David, a necinstit-o pe fiica lui David, Tamar;
- La cum Abesalom, fiul lui David, 1-a ucis pe fratele lui, Amnon, pentru aceasta;
- La cum David a plîns cu amar.
Predică
Despre Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a arătat în trup – „Şi Cuvîntul trup s-a făcut” (loan l: 14).
Iată, fraţilor, noul nostru început, nou, binecuvîntat şi mîntuitor – începutul mîntuirii noastre, a oamenilor.
Adam om în trup a fost atunci cînd a căzut sub stăpînirea păcatului şi a
morţii. Acum Făcătorul lui Adam a venit în trup, spre a-1 scoate pe
Adam şi seminţia lui Adam pînă în veac de sub puterea păcatului şi a
morţii. Fiul lui Dumnezeu – Cuvîntul, Înţelepciunea, Lumina şi Viaţa –
S-a pogorît între oameni trup de om luînd şi suflet omenesc. El S-a
întrupat, dar de a Lui Dumnezeire nu S-a despărţit. El S-a pogorît, dar
de Tatăl Lui din ceruri nu S-a despărţit.
El a rămas aşa cum a fost, este şi va fi întru toată veşnicia, dar a luat şi ceva nou: firea omenească. Însuşirile Lui dumnezeieşti şi veşnice nu s-au micşorat din pricina întrupării, nici s-a schimbat legătura Lui dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt.
Căci iată, Tatăl însuşi mărturiseşte
despre El, şi la Iordan şi pe Tabor: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit!”.
Dumnezeu Tatăl nu a zis: „Acesta a fost Fiul Meu”, ci El a zis: „Acesta
este Fiul Meu”. Duhul Sfînt a fost asupra Lui la zămislirea Lui
trupească şi de-a lungul întregii Lui lucrări pe pămînt. Firile lui
dumnezeiască şi omenească unite au fost întru El, fără amestecare. Cum? Să
nu întrebi cum, omule, tu care nu te poţi explica nici măcar pe tine
faţă de tine însuţi! Şi care nu poţi să spui nicicum cum stau trupul şi
cu sufletul tău unite întru tine! Ci doar atîta să ştii, să
cunoşti şi să crezi: că Dumnezeu a venit pe pămînt ca să îl cerceteze,
aducînd pămîntenilor daruri bogate şi negrăite, cu adevărat împărăteşti
şi dumnezeieşti, nestricăcioase, veşnice, fără de preţ şi de neînlocuit.
Să cunoşti aceasta iar inima să-ţi salte de bucurie! Mîinile să ţi le
curăţeşti, simţurile să ţi le purifici, sufletul să ţi-1 speli, inima să
ţi-o albeşti, mintea să ţi-o îndreptezi, ca să poţi primi întru tine,
cu toată fiinţa ta, aceste daruri împărăteşti. Căci ele celor necuraţi
nu li se dau.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
ajută-ne nouă să ne spălăm şi să ne curăţim pre noi cu sufletul şi cu
trupul, primind împărtăşirea Sfintelor şi Preacuratelor Tale Taine, ca
să ne învrednicim pururea darurilor Tale celor dumnezeieşti. Căci noi
Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!
