26 septembrie – Mutarea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, Cuvântătorul lui Dumnezeu; Sf. Cuv. Nil din Calabria ✝) Sfântul Voievod Neagoe Basarab

 

 

 

 

Icoana Maicii Domnului „Portărița” din Iviron

Maica Domnului s-a arătat în vis unui călugăr evlavios al Mănăstirii Iviron, Cuviosul Gavriil (12 iulie) zicându-i să meargă pe apă după icoana Sa. Mergând la țărm, Gavriil a pășit pe valurile mării ca pe uscat, învrednicindu-se să ia cu mâinile sale această icoană grea și de mari dimensiuni, și a așezat-o în biserica mănăstirii.

Icoana Maicii Domnului „Portărița” din Iviron este prăznuită pe 12 februarie, 31 martie, 26 septembrie (Sosirea Icoanei Maicii Domnului din Iviron în Georgia), 13 octombrie (Sosirea Icoanei Maicii Domnului din Iviron la Moscova, în anul 1648), și marți în Săptămâna Luminată (prăznuirea arătării icoanei Maicii Domnului într-un stâlp de foc la Muntele Athos, și recuperarea acesteia de către Sfântul Gabriel).

Această icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu se află în paraclisul de la poarta Mănăstirii Iviron, de aceea icoana este numită „Portărița” (Gr. Παναγία Πορταϊτισσα).

Conform tradiției, această icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca.

Icoana Maicii Domnului „Portărița” aparține tipului iconografic Hodighitria („Îndrumătoarea”). Fecioara Maria este zugrăvită ținându-L pe Hristos pe brațul stâng și aratând spre El cu mâna dreaptă ca o călăuză spre Dumnezeu (de aici denumirea de „Îndrumătoarea”). Pruncul Hristos ține în mâna stângă un sul de hârtie ce simbolizează Evanghelia, iar cu mâna dreaptă binecuvintează.

Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Iviron este ferecată, cu exceptia fețelor, cu o îmbrăcăminte de aur și argint, cu pietre prețioase, monezi de aur și o mulțime de alte podoabe dăruite de împărați, regi, egumeni, duci, ofițeri și simpli credincioși. Aceste odoare sunt dovezi ale minunilor Fecioarei Maria. Le-au oferit Maicii Domnului aceia care au primit ceea ce au cerut de la Dânsa.

Din sinaxarul icoanei aflăm că a fost păstrată cu mare cinstire în casa unei văduve evlavioase din Niceea, ce avea un singur fiu. În timpul împăratului Teofil, iconoclaștii controlau casele creștinilor pentru a distruge icoanele. Unul dintre soldați a descoperit Icoana Maicii Domnului, și a lovit-o cu o suliță. Îndată a curs sânge din locul în care icoana a fost lovită.

Văduva, văzând minunea, și temându-se de distrugerea icoanei, a dat soldaților imperiali bani, implorându-i să nu se atingă de icoană până a doua zi, dimineața. Când soldații au plecat, femeia și fiul ei (care mai târziu a devenit călugăr athonit) au luat icoana și au mers la țărm așezând-o pe apă. În chip minunat, icoana Maicii Domnului s-a îndreptat, plutind deasupra apei. Sfânta icoană stând în poziție verticală deasupra apei, a plutit până la Muntele Athos.

Timp de câteva zile, călugării athoniți au văzut un stâlp de foc pe mare, ce ajungea până la cer. Această vedenie a continuat timp de câteva nopți. Apropiindu-se cu barca, monahii au constatat că stâlpul de foc izvora din icoana Maicii Domnului, iar când doreau să se apropie, icoana se depărta. Văzând acestea, călugării s-au întors la mănăstire, rugându-se Maicii Domnului ca să dăruiască acea icoană mănăstirii lor.

Maica Domnului s-a arătat în vis unui călugăr evlavios al Mănăstirii Iviron, Cuviosul Gavriil (12 iulie) zicându-i să meargă pe apă după icoana Sa. Mergând la țărm, Gavriil a pășit pe valurile mării ca pe uscat, învrednicindu-se să ia cu mâinile sale această icoană grea și de mari dimensiuni, și a așezat-o în biserica mănăstirii.

În ziua următoare, nu au mai găsit icoana Maicii Domnului în biserică, dar căutând-o, au văzut-o pe zidul mănăstirii, deasupra porții. Atunci au luat icoana și au dus-o în biserică, dar iarăși au găsit-o pe zidul de la poartă. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori, până când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a arătat Sfântului Gavriil voința Ei, zicând că nu dorește ca icoana să fie păzită de către monahi, ci mai degrabă Ea vrea să-i protejeze pe ei, nu doar în viața de acum, ci și în cea viitoare. După aceasta, icoana a fost așezată în paraclisul de la poarta mănăstirii, ajungând să fie numită icoana Maicii Domnului „Portărița”. Acest lucru apare și în Acatistul Maicii Domnului: Bucură-te, Portăriță bună, care deschizi credincioșilor ușile raiului!

Conform tradiției, Maica Domnului a promis Cuviosului Gavriil harul și mila lui Dumnezeu față de călugări atâta vreme cât icoana va rămâne în mănăstire. Se crede, de asemenea, că dispariția Icoanei Maicii Domnului „Portărița” din Muntele Athos ar fi un semn al sfârșitului lumii.

26 septembrie

Viaţa Sfântului Voievod Neagoe Basarab

Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveştilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 - aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi. Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare si virtuţile creştine. Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească.
De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși şi catolici. Continuând viziunea şi obiectivele politice iniţiate de Ştefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliţie a statelor răsăritene împotriva expansiunii turceşti. În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ştefan al IV-lea al Moldovei (Ştefăniţă Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleşii săi fii Theodosie și Petru și urmaşii săi și Ştefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalţi principi creştini și de papă la „sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuşi, Ţara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman.
Neagoe Basarab a făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe din Ţara Românească şi din toate ţările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, unde se odihnesc şi sfintele moaşte ale voievodului. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creaţie de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Sinaxar 26 Septembrie

În aceasta luna, în ziua a douazeci si sasea, pomenirea mutarii la Domnul a Sfântului slavitului Apostol si Evanghelist Ioan Teologul.

Sfântul Ioan Evanghelistul a fost feciorul lui Zevedei si al sotiei lui, Salomi, care era fiica logodnicului Iosif. Pentru ca acesta a avut patru feciori: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda si pe Iosie si trei fete: pe Estera, pe Marta si pe Salomi, care a fost femeie lui Zevedei, si maica lui Ioan. De aici se vede ca Domnul nostru Iisus Hristos era unchi lui Ioan si frate al Salomiei, fetei lui Iosif. Acesta este cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Hristos, ca cel ce era foarte iubit de Dânsul. Pentru ca si la vânzare a fost cu Dânsul, si la rastignire, când a luat si pe Nascatoarea de Dumnezeu în casa sa, slujind-o pâna la adormirea ei. Iar dupa adormire aruncând sorti Sfintii Apostoli unde era sa mearga fiecare dintr-însii si sa propovaduiasca, a cazut lui Ioan soarta ca sa mearga în Asia. Se mâhnea de aceasta ca cunostea mai înainte ca o sa aiba nevoie de calatorie pe mare, ceea ce si spuse mai înainte ucenicului sau Prohor. Umblând patruzeci de zile si patruzeci de nopti pe mare, purtat de puterea valurilor, caci se mâhnise pentru sorti; si (fiindca n-a nadajduit la puterea lui Dumnezeu cea nebiruita) pentru aceasta s-a îngaduit de la Dumnezeu ca sa cada în ispita, ca prin acea ispita sa i se ierte greseala sa cea omeneasca. Si s-a dat într-o parte de loc al Asiei, ce se cheama Marmareonda si acolo a aflat pe Prohor cazut si el în primejdie. Caci fiind dispretuit de oamenii ce erau acolo, si parându-li-se ca este vrajitor, si ca Ioan ar fi furat galbeni din corabie si a fugit. Scapând cu nevoie a sosit la locul ce s-a zis mai sus. Mergând la Efes i-a aflat pe ei o femeie anume Romana vestita în rautate pâna si la Roma. Aceasta platindu-le i-a silit sa slujeasca la baie. Apostolii nestiind mestesugul baii, ea îi necajea atât de rau ca i-a facut pe amândoi ca pe niste robi. Ioan era rânduit sa faca foc, sa încalzeasca baia, iar Prohor sa porneasca apa la baie în tot timpul. De trei ori într-un an un drac cumplit sugruma înauntru câte un tânar si câte o tânara, pentru ca atunci când se zidise baia a pus un tânar si o tânara la temelie, si din aceasta pricina începuse a face moarte.
Când a fost a treia luna, intrând Domnus, feciorul lui Dioscorid într-acea baie, a fost sugrumat de demon. Iar Romana facând plângere, s-a auzit în tot orasul Efesului si la Dioscorid, care auzind aceasta, de mare întristare si de multa mâhnire a murit si el. Atunci Romana a rugat foarte pe Artemida sa învieze pe Domnus, dar fara folos. Întrebând Ioan pe Prohor ce se întâmplase i-a vazut Romana vorbind, si a apucat pe Ioan si strâmtorându-l îi zicea ca este fermecator, si ca de nu va învia pe Domnus îi va desparti sufletul de trup. Facând apostolul rugaciune si înviind pe copil, s-a spaimântat cu duhul Romana, si zise ca este ori Dumnezeu, ori fiul lui Dumnezeu, si a crezut în Hristos, marturisindu-se catre Ioan. Iar înviind si pe Dioscorid, a crezut si el împreuna cu fiul sau Domnus, si se marturisira toti, botezându-se: Dioscorid, Domnus si Romana. Si a rupt Romana înscrisul de robie, iar Ioan a departat si duhul cel viclean din baie.
Pe când efesenii praznuiau pe Artemida, apostolul a stat într-un loc înalt, unde se afla acel idol. Iar poporul înfuriindu-se pentru aceasta, arunca cu pietre asupra lui Ioan, dar nu-l atingeau pe el, ci loveau idolul încât l-au facut farâme. Apostolul le spunea multe pentru credinta; iar ei întarâtându-se, iarasi au aruncat cu pietre asupra lui; pietrele însa se întorceau asupra celor ce le aruncau. Atunci facând apostolul rugaciune se facu o fierbere mare din pamânt, si au cazut jos la pamânt din popor ca la vreo doua sute de oameni si au murit. Iar ceilalti abia dezmeticindu-se si izbavindu-se din groaza, se rugau sfântului sa-i miluiasca, si sa învieze pe cei morti. Deci rugându-se si înviindu-i pe cei ce murisera, si iarasi facându-se fierberea aceea a pamântului, au cazut la Ioan toti si s-au botezat. Apoi când sta sfântul într-un loc ce se chema Tihi, a tamaduit pe un slabanog ce zacuse doisprezece ani, care, sculându-se, marea pe Dumnezeu. Facutu-s-au si alte multe minuni de Ioan, de s-a dus pretutindenea vestea minunilor. Vazând dar demonul ce se afla în capistea Artemidei, toate cele ce se facuse de sfântul si cunoscând ca si pe el era sa-l goneasca de acolo, a stârnit furie mare în popor împotriva Sfântului Ioan si a ucenicului sau Prohor.
Cunoscând Ioan prin Duhul Sfânt ca pornirea poporului era sa iasa spre bine, s-a dat de bunavoie poporului împreuna cu ucenicul sau Prohor. Si tragându-i poporul pâna la capistea Artemidei, se rugara ei lui Dumnezeu sa cada capistea, dar sa nu vatame pe nimeni din cei ce erau acolo. Si asa cazând capistea, apostolul zise catre demonul care se afla acolo: "Tie zic, demone spurcat, câta vreme este de când locuiesti aici? Si de ai pornit tu asupra noastra poporul, marturiseste!" Iar demonul striga tare: "De când locuiesc aici sunt doua sute patruzeci si noua de ani si eu i-am pornit pe acestia toti asupra voastra". Zise drept aceea sfântul: "Poruncescu-ti în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, sa nu mai locuiesti în acest loc". Si îndata iesi demonul din oras. Atunci pe toti i-a cuprins cutremur si frica, si cei mai multi dintr-însii au crezut în Domnul.
Facându-se si alte multe semne si minuni din mâinile apostolului, si venind multa multime la credinta, s-a dat stire de lucrurile lui si la ighemonul de atunci ca poporul, ademenit de niste învataturi fermecatoresti graite de apostol, paraseste legile împaratilor, si calca cinstea zeilor, încât si capistile cele mai bune ale lor au cazut de s-au sfarâmat. De aceea au fost izgoniti în ostrovul Patmos, de care i se aratase Domnul în vis lui Ioan spunându-i-se ca are sa patimeasca mult si sa fie izgonit la un oarecare ostrov ce se cheama Patmos, fiind celor de acolo de mare folos mergerea lui.
Mergând pe mare la locul Exoriei, a înviat pe unul din slujitorii ce se înecase în mare, si întoarse spre liniste si furtuna, care ridicase asupra lor valul cel groaznic al marii. Pentru aceea s-au botezat toti. Iar Ioan mergând bucuros la Exoria ostrovului Patmos, a scapat pe feciorul lui Miron, pe Apolonid, de dracul ce locuia într-însul. Si îndata toata casa lui Miron a crezut în Hristos si s-a botezat, împreuna cu Lavrentie ighemonul, care avea mare putere în acel ostrov, si femeia lui Hrisipia, fiica lui Miron, cu fiul sau si cu toate slugile sale.
Deci, era în partile acelea un vrajitor anume Chinops petrecând în loc pustiu, care cu multimea nalucirilor demonice minuna atâta pe cei fara de minte, încât era socotit ca un zeu. Preotii lui Apolon vazând îndraznirea ce avea Ioan în învatatura sa, au vorbit lui Chinops, pe dânsul rugându-l, sa foloseasca mestesugirile lui împotriva sfântului. Acela, nevrând sa mearga în cetate, caci petrecea în pustietati neumblate, a fagaduit ca va trimite un duh viclean la casa lui Miron, ca sa ia sufletul lui Ioan.
A doua zi a trimis pe unul din duhurile cele viclene învatându-l sa-i aduca sufletul lui Ioan. Mergând demonul la casa lui Miron, a stat în locul unde se afla Ioan, care simtind pe demon, i-a poruncit sa nu se mai mute de acolo, ci sa stea pâna va spune pricina pentru care a venit. Iar duhul a zis: "Preotii lui Apolon au venit la Chinops, si au vorbit multe lucruri rele despre tine, si-l chemau sa vina în oras sa-ti rânduiasca moarte; iar el s-a aparat zicând: "Nu vreau sa ma ostenesc sa merg în cetate pentru un om mic si ticait, ci va întoarceti înapoi, ca mâine voi trimite un duh si voi lua sufletul lui si-l va aduce la mine, si-l voi da la judecata". Iar Ioan zise: "Ai mai fost trimis vreodata si ai mai luat suflet de om sa i-l duci?" Si zise duhul: "Am fost trimis de am omorât, dar suflet n-am luat". Atunci Ioan zise: "Pentru ce-l ascultati?" Si zise duhul: "Toata puterea satanei locuieste acolo si s-a tocmit cu toti cei mai mari si noi cu dânsul, si ne asculta Chinops pe noi, si-l ascultam si noi pe el".
A zis Ioan: "Asculta duh viclean: îti porunceste apostolul lui Dumnezeu Ioan sa nu mai mergi niciodata sa mai viclenesti om, ci sa iesi afara dintr-acest ostrov, si sa umbli ratacind, si sa nu ai loc nicaieri". Si îndata duhul cel viclean a iesit din ostrov. Vazând Chinops ca nu se mai întoarce duhul, a trimis pe altul, care patind la fel a mai trimis si alti doi: unul sa intre la Ioan si altul sa stea afara sa-i aduca raspuns. Deci intrând acela si patind ca si ceilalti, s-a dus celalalt si a spus lui Chinops ce s-a întâmplat. Atunci Chinops, umplându-se de mânie, si luând toata multimea demonilor a mers în cetate; iar cetatenii au început a striga, si toti i se închinau. Gasind el pe Ioan unde învata, s-a umplut de multa mânie si a zis catre popor: "Oameni orbi si rataciti! Ascultati calea adevarului: de este drept Ioan si sunt adevarate graiurile lui, si va face cuvântul care voi zice, voi crede si eu în cele ce zice". Si apucând Chinops pe un tânar îi zise: "Tânarule, traieste tatal tau?" Iar acela îi spuse ca a murit. Chinops zise: "Cu ce moarte?" Iar acela raspunse: "A fost corabier, si spargându-se corabia pe mare s-a înecat". Iar Chinops zise catre Ioan: "Iata, arata de graiesti adevarat, si scoate pe tatal copilului din mare si adu-l la fiul sau, sa-l vedem si noi viu". Iar Ioan zise: "Nu m-a trimis Hristos ca sa înviez mortii, ci ca sa învat oamenii rataciti". Deci zise Chinops catre tot poporul ce sta acolo: "Macar acum sa ma credeti pe mine, oamenilor, ca acest om este amagitor si va înseala cu farmece; tineti-l pâna ce voi aduce pe tatal tânarului si-l pun înaintea voastra viu". Si l-au tinut pe Ioan. Iar Chinops tinzându-si mâinile si lovind marea, si facându-se sunet în mare de a speriat pe toti, s-a facut nevazut. Atunci au înaltat toti glas, zicând: "Mare esti Chinops si nu este altul afara de tine". Si fara de veste iesi Chinops din mare tinând, precum a zis, pe tatal copilului, si s-au minunat toti. Deci zise catre copil: "Acesta este tatal tau?" Si zise copilul: "Acesta este, doamne", si se închinara toti lui Chinops.
Si vrând ei sa ucida pe Ioan, nu i-a lasat Chinops zicând: "Daca veti vedea altele mai mari decât acestea, atunci va fi certat rau". Si întreba pe unul din cei de fata: "Ai feciori?" El zise: "Am avut, dar l-a ucis oarecine cu viclesug". Chinops s-a fagaduit sa-l aduca si pe acela la tatal sau, viu. Deci strigând tare, chema anume si pe ucigas si pe cel ucis; iar ei îndata se aratara stând de fata amândoi. Si zise Chin-ops catre omul acela: "Acesta este fiul tau? Si acesta este cel ce l-a ucis?" Si zise omul: "Asa, doamne". Iar Chinops zise catre Ioan: "Te miri de acestea?" Iar Ioan zise: "Nu ma mir, ci mi-e mila de sufletele ce pier prin tine".
Si se lauda Chinops ca va face si pe sfântul sa se mire de cele ce facea el, speriindu-l, ca în cele din urma si de viata îl va lipsi. Iar Apostolul a zis: "Curând ti se vor dezlega semnele si tie". Acestea auzind poporul si pornindu-se asupra lui Ioan, pâna într-atât l-au batut si l-au zdrobit ca l-au lasat aproape mort; si parându-le tuturor, chiar si lui Chinops, cum ca ar fi murit apostolul, nu l-au socotit vrednic de îngropare, ci din porunca lui Chinops l-au lasat neîngropat, ca sa-l manânce fiarele si pasarile. Apoi s-a dus fiecare la casa lui, bucurându-se ca au scapat de Ioan, si mirându-se de spurcatul Chinops. Dupa aceea, peste putin, auzind Chinops ca Ioan învata la locul ce se cheama zvârlitura pietrii, au chemat pe demonul cu care facea fermecatoriile, si mergând în locul acela a zis catre Ioan: "Vrând sa te fac de mai mare rusine te-am lasat atunci viu; dar vino sa mergem la marginea marii, si vei vedea puterea mea si te vei rusina". Deci au mers dupa dânsul si cei trei demoni, care se aratasera a fi înviat din morti. Si batând Chinops tare din palme, sari în mare disparând fara de veste din vederea tuturor. Iar poporul striga: "Mare esti Chinops si nu este altul ca tine". Iar Ioan, poruncind demonilor care se faceau ca sunt oameni înviati din morti sa stea pe loc sa nu se miste de acolo, s-a rugat catre Dum-nezeu sa nu mai lase viu pe Chinops. Si îndata se facu mare sunet în mare, si învaluindu-se apa unde cazuse Chinops, n-a mai iesit. Iar demonilor carora se aratasera ca au înviat din morti, le-a poruncit Ioan în numele lui Iisus Hristos cel rastignit sa iasa din acel ostrov, si s-au facut nevazuti. Asteptând poporul pe Chinops trei zile si trei nopti pe marginea marii, de foame si de racnete si de zaduf cea mai mare parte dintr-însii lesinase, de zaceau fara glas, dintre care au si murit trei copii. Dar facându-i-se mila sfântului, si rugându-se pentru mântuirea lor si mult învatându-i pentru credinta, a înviat pe copiii cei morti. Atunci toti cu o unire întorcându-se catre Hristos, au primit Sfântul Botez. Deci s-au întors toti locuitorii ostrovului la propovaduirea Evangheliei si venind catre Hristos prin credinta, au facut rugaciune toti catre apostolul, sa le dea scrisa toata mântuitoarea propovaduire.
Mergând Apostolul Ioan într-un munte, împreuna cu ucenicul sau Prohor, a postit trei zile, rugându-se lui Dumnezeu pentru aceasta.
Si dupa a treia zi s-a facut fulger mare si tunet, ca s-a cutremurat muntele si Prohor a cazut la pamânt, iar Ioan ridicându-l si sezând de-a dreapta lui si cautând la cer a început a zice: "La început era Cuvântul, si Cuvântul era la Dumnezeu"... si celelalte. Si savârsind Sfânta Evanghelie, a dat-o în mâinile lor, si de acolo s-a raspândit la toate marginile pamântului. Si a petrecut acolo împreuna cu Prohor; si a aflat pe un tânar într-un oras aproape de Efes, pe care înca pâna a nu fi izgonit la Patmos, sfântul îl daduse pe mâna episcopului bisericii, dar fugind de la episcop, s-a facut capetenie de tâlhari. Pe acesta iarasi l-a întors la pocainta, si a izbavit orasul de moarte, si l-a îndreptat catre Hristos. Si asa a trait Sfântul Evanghelist în Efes, si facând nespuse minuni a atras multa multime catre Hristos. Acolo a mai trait douazeci si sase de ani, si mai înainte noua ani; iar la Patmos cincisprezece ani. Iar când a mers la Efes de la Ierusalim era de cincizeci si sase de ani si sapte luni, încât s-au facut anii lui peste tot o suta cinci ani si sapte luni. Si tragea în casa lui Domnus; de unde iesind cu ucenicii sai, sapte fiind, si mergând într-un loc le porunci sa sada acolo. Si era pe la vremea utreniei, si dându-se putin înlaturi de la dânsii îsi facu rugaciune multa. Întorcându-se la dânsii, le-a poruncit sa sape crucis dupa statul sau, si facând ei precum le poruncise, a mers si a intrat în groapa, si sarutându-i pe dânsii pentru despartire si ei foarte întristându-se, caci se lipseau de dascalul lor, si varsând lacrimi pentru dânsul, i-a învatat sa-l acopere cu pamânt pâna la genunchi; dupa aceea iarasi sarutându-i si învatându-i, l-au mai acoperit pâna la grumaji; dupa aceea, punându-si o mahrama peste obraz, si punând pamânt peste dânsul a fost acoperit de tot, si rasarind soarele, si-a dat duhul.
Ucenicii plângând mult, caci ramasera lipsiti de dascalul lor, se întoarsera si povestira celor din cetate despre petrecerea lui, si auzind aceasta fratii care erau în cetate au mers de au sapat si n-au gasit nimic. Si plângând mult si rugându-se se întoarsera în cetate. De aceasta si Policrat, episcopul poporului Efesu-lui, scriind catre Victor, episcopul Romei, zise asa: "A adormit în Asia, mare Stihie, care va sa se scoale la ziua cea de apoi a venirii Domnului, Ioan cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Hristos". Iar dumnezeiescul Ipolit povestind propovaduirea si savârsirea apostolilor, zice: "Ioan, fratele lui Iacov, propovaduind în Asia cuvântul, a fost izgonit la ostrovul Patmos. Si de acolo, iarasi fiind chemat din izgonire de la Efes, s-au savârsit acolo, în zilele lui Neron. Ale carui moaste cautate de locuitorii cetatii cei credinciosi nu s-au aflat". Iar Chesarie, fratele marelui Grigorie, întrebând la Constantinopol de aceasta pe vremea lui Sicret, i s-a raspuns asa: "Acest Ioan la sfârsitul Evangheliei sale a aratat aceasta: Si aceasta zicând Iisus, zise lui (adica lui Petru): Vino dupa mine; si întorcându-se Petru a vazut pe ucenicul pe care-l iubea Iisus urmând, si zise: Doamne, dar acesta ce? Si zise lui Iisus: de voi vrea sa ramâna el pâna voi veni Eu, ce-ti este tie? Drept aceea a iesit cuvântul acesta între frati ca ucenicul acela nu va muri. Pentru aceasta si unii din pricina cuvântului acesta zic ca Ioan nici pâna astazi n-a gustat moarte, ci ca s-a mutat. Dar nu este asa adevarul: de vreme ce aflând Hristos unde vâna peste, poruncit-a numai lui Petru sa-i urmeze. Iar el vrând ca sa mearga si Ioan împreuna cu dânsul, zise: Doamne, dar acesta ce? Iisus a poruncit lui Ioan sa ramâna la vânatoarea pestelui, zicând: De voi vrea sa stea acesta aici pâna voi veni, sa pescuiasca pâna iarasi ma voi întoarce, ce-ti este tie? Numai ca iubitul lui Hristos, Ioan, a murit, de vreme ce si mormântul lui se stie unde este. Însa o adevereaza aceasta si marele dascal si întocmai cu apostolii Ioan Gura de Aur, în tâlcuirea Epistolei catre Evrei, a Evangheliei dupa Matei si a Evangheliei dupa Ioan".

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Hira, care prin sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Ghedeon, care mai înainte a vazut Nasterea lui Hristos, prin roua lânii.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna septembrie în 26 de zile: Mutarea sfântului si întru tot lãudatul Apostol si Evanghelist Ioan Teologul.

        Acest Sfant Ioan Teologul era din Betsaida Galileii, fiu al lui Zevedei, care era pescar. Deci, pescuind el, odata, pesti la marea Tiberiadei cu fiii sai, a venit Iisus si, stand pe tarm, a chemat pe fiii lui Zevedei, zicand: "Iacob si Ioan, veniti dupa mine si va voi face pe voi pescar de oameni". Deci, lasand ei pe tatal lor in corabie, au mers dupa Iisus si mult i-a iubit pe dansii.
        Acest Ioan a fost, mai intai, ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul si invatase de la acesta sa creada in Iisus, ca el este Mielul lui Dumnezeu, Care ridica pacatele lumii, si asa, cunoscandu-L pe Iisus, impreuna cu Andrei, au vorbit amandoi, pentru prima data cu Domnul. Sfantul Ioan Evanghelistul a fost insa unul din cei doisprezece Apostoli, alesi de Iisus, si era cel mai tanar din ceata Sfintilor Apostoli, drept aceea, si traditia Bisericii arata ca el a trait pana aproape de sfarsitul veacului apostolic (adica pana aproape de anul o suta). Sfantul Ioan era, apoi, unul din Apostoli cei mai apropiati ai Domnului Iisus, incat, in Evanghelia sa, el se numeste "ucenicul pe care il iubea Iisus (Ioan, 21, 20), negresit pentru fecioria si darurile lui. Este ucenicul care la Cina s-a rezemat pe pieptul Domnului si asa s-a adapat din Tainele lui Hristos. Este ucenicul caruia Domnul, cand era rastignit pe Cruce, i-a incredintat pe Preacurata Sa Maica, iar, dupa Inaltarea Domnului la Cer, Ioan era unul din stalpii Bisericii lui Hristos, impreuna cu Sfantul Petru si Iacov, ruda Domnului.
        La randul ei, Traditia Bisericii ne da stirea ca, dupa moartea Maicii Domnului, Sfantul Apostol Ioan a mers la Efes, in Asia, propovaduind credinta lui Iisus. Aceeasi Traditie mai spune ca, din porunca lui Domitian imparatul (81-96), "Apostolul dragostei" a fost surghiunit in insula Patmos si ca acolo a vietuit el multa vreme. Tot acolo a scris el si Evanghelia sa, cele trei Epistole si cartea Apocalipsei. Deci, murind Domitian si venind imparat Nerva (96-98) Sfantul Ioan s-a intors la Efes si, asezand episcopi si preoti, i-a invatat sa pazeasca toate cate le-au auzit de la dansul si sa aduca pe oameni la Hristos.
        Sfantul Ieronim istoriseste ca sfantul Ioan, ajuns la adanci batraneti, la varsta neputintelor, cerea sa fie dus la adunarile crestinilor si, in loc de lungi cuvantari, se multumea sa repete mereu: "Fiilor, iubiti-va unii pe altii". Ascultatorii il intrebau de ce repeta el mereu aceleasi indemnuri. Iar el raspundea, zicand: "Aceasta este porunca Domnului. Impliniti-o si este de-ajuns". Sfantul Ioan a murit in pace, la Efes, in alt treilea an al imparatiei lui Traian (98-117), dupa ce a iesit nevatamat dintr-un cazan cu undelemn in ferbere, la Roma (Tertullian).
        El este singurul Apostol, care a mers cu Iisus pana la piciorul Crucii, marele martor credincios al Evangheliei a 4-a si al Apocalipsei.
 



 
 
Întru aceastã zi, Cuvânt despre un tânãr, mântuit de Sfântul Evanghelist Ioan.

        Marele Mucenic al lui Hristos, Ioan Evanghelistul, venind in cetatea Asiei (Efes), a aflat pe un tanar de bun neam, mare la trup si frumos la chip si voia sufletul lui sa fie credincios. Deci, invatandu-l din destul pe el poruncile lui Dumnezeu, mai pe urma l-a dus pe el la episcopul cetatii aceleia si i-a zis lui: "Episcope, pe acest tanar ti-l dau tie, martor fiindu-ne Sfantul Duh, ca sa-l pazesti pe el de tot lucrul rau." Si, acestea zicand, Ioan Apostolul s-a dus in alte parti, ca sa-i invete pe oameni a crede in Hristos. Iar episcopul luandu-l pe acel tanar, il invata si-l povatuia cu tot dinadinsul. Si, nu dupa multe zile, l-a botezat. Deci, socotind ca l-a intarit pentru totdeauna cu botezul pe tanar, episcopul dupa aceea nu-l mai povatuia pe el, ca la inceputul invataturii. Dar, nu dupa multa vreme, tanarul a slabit in credinta si s-a lipit de niste tineri, oameni fara de minte si a inceput impreuna cu dansii a umbla la ospete scumpe, la vin mult si la desfranari de toata noaptea, iar, dupa aceea, la talharit, incat mai pe urma l-au luat acei rai prieteni pana si in munte. Si, pentru ca era mare la trup, talharii si l-au pus vataf si cu totul nemilostiv l-au facut pe el si fara de Dumnezeu, amarnic si cumplit. Si, trecand un an, a venit Ioan la Efes si inaintea tuturor a zis episcopului: "O, episcope, sa-mi aduci mie datoria, care ti-am incredintat-o". Iar episcopul s-a mirat de acel cuvant, ca si cand Ioan il intreba pe el, despre lucruri scumpe sau despre aur. Si daca Ioan l-a vazut ca nu se pricepe, i-a zis: "Sa-mi aduci mie pe tanarul pe care ti l-am incredintat". Iar episcopul, auzind, a suspinat foarte si a zis catre Ioan: "A murit tanarul". Iar Ioan i-a zis: "Cum si in ce chip? Cu moarte sufleteasca sau trupeasca?" Si a zis episcopul: "Adevarat este, cu moarte sufleteasca. Ca foarte vrajmas s-a facut si, mai ales, talhar cumplit". Si a zis Ioan episcopului: "Au nu te pusesem pazitor sufletului tanarului acestuia si bun pastor la oaia lui Hristos? Deci acum sa-mi aduci mie un cal, ca sa incalec pe el, si voi merge la locul unde este talharul".
        Si, incalecand Ioan pe cal, a alergat degraba, cautand oaia cea pierduta a lui Hristos. Si, ajungand la munte, unde facea talharii, il prinsera strajile talharesti. Si se ruga Ioan, zicand: "Sa ma duceti pe mine la capetenia voastra". Si, luandu-l pe el, l-au dus. Iar el sta intrarmat. Si cum l-a vazut pe Ioan la sine venind, rusinandu-se, a fugit. Iar Ioan, utandu-si batranetile, alerga tare dupa tanar, zicand: "Pentru ce fugi de mine, o, fiule, al batranului tau? Si pentru ce-mi faci mie osteneala, fiule? Stai, miluieste-ma pe mine strainul, neputinciosul batran. Stai, nu te teme, ai nadejde de mantuire. Pentru tine voi raspunde eu inaintea lui Dumnezeu, pentru tine eu imi voi pune sufletul meu, precum Domnul Iisus Hristos pentru noi. Nu te teme, fiul meu, nu te inspaimanta. Hristos m-a trimis pe mine, ca sa-ti dau tie slobozire pacatelor. Eu voi patimi pentru tine: asupra mea sa fie sangele pe care tu l-ai varsat, pe grumajii mei sa fie sarcina pacatelor tale, fiul meu". Si aceasta, auzindu-le, a stat tanarul si-si arunca armele, tremurand foarte si plangand. Si s-a apropiat de Ioan, sarutandu-l pe el cu lacrimi, iar dreapta lui si-o ascundea, pentru ca era inca patata de sange. Deci, luandu-l pe el de la talharit, s-au intors in Efes si l-a dus pe el la Biserica, dandu-ne noua tuturor chip de pocainta adevarata, ca nimeni din noi, cazand in multe pacate, sa nu deznadajduim de a noastra mantuire, ci, la pocainta venind, sa castigam mila lui Dumnezeu. Ca El voieste sa ne mantuiasca pe noi si la cunostinta adevarului sa ne duca.

 
 
 
Întru aceastã zi, Cuvânt despre Sfântul Ioan Teologul, care învãta pe un copil sã facã icoane.

        Este o cetatuie mica, aproape de Constantinopol, si in aceea era un oarecare copil sarac, cu numele Gusar. Deci, avea el un obicei, ca se tocmea sa pazeasca gastele. Insa la portile cetatii aceleia era chipul Sfantului Ioan Teologul, facut cu vopsele. Si el, cand trecea cu gastele pe dinaintea portii, scria totdeauna cu degetul pe nisip, cautand la chipul Teologului si zicand: "Doamne, da-mi mie ca sa invat sa zugravesc doar chipul acesta, ca mult imi doreste sufletul meu." Si, uneori, nu-i potrivea mainile, ori capul, sau ochii, ori celelalte semne nu le izbutea. Si, iarasi stergand, scria. Si aceasta a facut-o el in trei ani.
        Deci, odata, scriind el, a venit la dansul chiar adevaratul Sfantul Ioan Teologul cu chipul carunt, cum era si zugravit pe portile cetatii, si i-a zis lui: "Ce este acesta, ce faci Gusar, scriind pe nisip?" Iar Gusar a zis: "Ma uit la poarta cetatii si vad chipul lui Ioan Teologul, ca aceasta invat de trei ani, scriindu-l pe nisip". Si, iarasi, i-a zis Sfantul Ioan: "Au, doara, voiesti sa zugravesti chipul icoanei?" Zis-a lui Gusar: "Asa, stapane, foarte mult doresc aceasta".
        A luat atunci Ioan condei si cerneala si a scris o scrisoare asa: "Eu, Ioan Teologul, cel ce m-am rezemat de cinstitul piept al Domnului si am baut paharul cel de taina al Lui, am trimis la tine, Hinare, pe acest copilas, Gusar, sa-l inveti pe el sa zugraveasca icoane, mai bine decat tine". Si, pecetluind-o cu pecetea, a dat-o lui Gusar, zicandu-i: "Mergi la Constantinopol, ca este acolo un zugrav imparatesc, anume Hinar, care zugraveste in palatele imparatiei cele aurite si merge totdeauna la Utrenie, in Sfanta Sofia. Si, dupa ce va sosi el, sa-i dai lui scrisoarea aceasta si spune-i: Mi-a dat-o mie Ioan Blagoslovul; si sa mergi dupa el". Si acestea zicand el, s-a facut nevazut.
        Deci, a alergat Gusar degraba in cetate si, facandu-se dimineata, a vazut pe acel zugrav imparatesc, mergand de la Sfanta Sofia si i-a dat lui scrisoarea si a mers dupa dansul. Iar zugravul, citind scrisoarea, s-a minunat cum era scrisa. Deci, Gusar i-a spus lui toate cele ce i s-au intamplat, pe cand pastea gastele. Insa zavistia a cuprins inima zugravului, incat gandea de ar fi putut sa nu-l invete pe el.
        Iar intru acea vreme, un om imparatesc facuse o biserica de piatra si a dat zugravului sa-i zugraveasca o icoana din cele patru icoane mari, in numele Sfantului Ioan Teologul. Si, ducandu-se dupa unelte, i-a poruncit lui Gusar sa-i faca vopsele. Insa, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, acela a zabovit acolo la masa. Iar, pe cand ucenicul freca vopsele albe, a venit la dansul Ioan Teologul si i-a zis: "Ce faci, Gusar?" Iar Gusar a zis: "Frec vopsele, ca sa zugraveasca mesterul meu icoana lui Ioan Teologul". Iar Ioan i-a grait lui: "Scoala si scrie". Iar Gusar, tremurand, a zis: "Eu, Stapane, nici condei n-am luat, nici n-am invatat". Iar Ioan i-a zis: "Cauta la mine si scrie". Si luand condeiul si apucandu-l pe el la mana, scria chipul pe scandura. Si, dupa ce l-a zugravit, a iesit de la dansul si s-a luminat palatul de icoana, ca de soare. Iar Gusar a inceput a plange, gandind: "Ce-mi va fi mie de la mester?" Deci, venind zugravul, a inceput a se minuna de ceea ce s-a savarsit; ca indata Gusar s-a facut mai bun decat mesterul.
        Dupa aceea, s-a spus imparatului: "Este, la zugravul tau, un ucenic ce a venit sa invete, de trei zile, iar ieri a zugravit icoana lui Ioan Teologul, cat si palaturile s-au luminat de dansa, ca de soare si mintea omeneasca nu pricepe". Si, luand icoana, au dus-o la imparat. Si pe imparat l-a cuprins frica de stralucirea icoanei. Si s-a facut defaimare imparatescului zugrav de catre oamenii imparatesti, unii, adica, ziceau ca ucenicul este mai bun decat mesterul. Iar altii ziceau ca mesterul este mai bun. Deci, a zis imparatul: "Eu voi judeca drept, care este mai bun". Si a zis zugravilor: "Sa zugraviti doi vulturi in palatele mele si pe fiecare din vulturi sa-l puneti pe perete. Iar eu, luand corbul, il voi slobozi si pe al carul vultur va incepe corbul a-l apuca, acela va fi cel mai bun". Si toti au zis: "Drept ai grait, imparate". Deci, mergand degraba, au zugravit doi vulturi, fiecare pe al sau si toti se minunau, cautand la amandoi. Si priveau la zugraveala mesterului si ziceau: "Nu este ca acesta in lume". Iar, dupa ce veneau la al ucenicului, ca in uimire cadeau, ca-i vedeau zugraveala lui foarte vrednica de cinste. Iar imparatul, luand corbul, l-a slobozit, iar corbul a inceput a apuca pasarea dupa peretele ucenicului.
        Si, de atunci, a luat imparatul pe Gusar, la sine, sa zugraveasca palatele; si a fost pictura lui mai buna decat a lui Hilar dascalul. Iar icoana aceea, a Sfantului Ioan Teologul, a dus-o in Biserica unde o zugravise. Si au sfintit biserica cu hramul Sfantului Ioan Teologul si au praznuit cu bucurie, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia se cade slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 

• Pomenirea Mutării Sfântului şi Prealăudatului Apostol şi Evanghelist loan, Cuvîntătorul de Dumnezeu

Sfintul loan Teologul şi Evanghelistul a fost fiul lui Zevedei pescarul şi al Salomeei, fiica lui losif, logodnicul Preasfintei Fecioare Maria şi Maica lui Dumnezeu. Chemat fiind de Domnul să îi urmeze Lui, el îndată şi-a lăsat la o parte mrejele pescăreşti şi, împreună cu fratele lui lacov, I-a urmat Domnului. De atunci şi pînă la sfîrşit, nedespărţit a rămas loan de Domnul. Cu Petru şi cu lacov, el a fost de faţă la Învierea fiicei lui lair şi la Schimbarea la Faţă a Domnului. La Cina cea de Taină, el a fost Ucenicul Iubit care şi-a rezemat capul de pieptul Domnului. Cînd la Răstignire toţi apostolii se împrăştiaseră care încotro de frica iudeilor, doar acest loan şi cu Maica lui Dumnezeu au rămas nedespărţiţi de piciorul Crucii, pînă la sfirşit. loan ascultare a făcut de Domnul, şi a fost fiu Maicii lui Dumnezeu, după cuvîntul pe care i 1-a zis Domnul de pe Cruce. El a luat-o la casa lui pre Maica lui Dumnezeu, Preasfînta Fecioară Maria, şi a slujit-o ca un fiu, pînă la sfînta ei Adormire. După Sfînta Adormire, loan 1-a luat pe ucenicul său Prohor şi împreună au mers să predice Evanghelia în Asia Mică. El cel mai mult a vieţuit şi s-a nevoit la Efes. Prin cuvîntul lui plin de putere multă şi prin minunile lucrate întru Numele lui Hristos, el a adus la adevărul credinţei creştine mult popor păgînesc. Prin predicarea lui, acest Sfînt Apostol a zguduit înseşi temeliile păgînismului. Plini de ură, păgânii l-au legat şi 1-au trimis la Roma, înaintea împăratului Dometian. Dometian 1-a torturat şi 1-a biciuit, dar nici cumplita otravă vrăjitorească pe care a fost nevoit să o bea, nici grăsimea clocotită în care a fost aruncat, nu i-au putut face vreun rău. Împăratul, îngrozit, a crezut că loan este un nemuritor, şi 1-a exilat în Insula Patmos. Acolo mai departe loan a adus la Domnul mulţime de popor păgînesc, botezîndu-i întru Numele Sfintei Treimi şi predicînd puternic cu cuvîntul şi cu minunile. El a întărit acolo minunat Biserica lui Dumnezeu. În Insula Patmos a scris Sfintul loan şi Evanghelia care îi poartă numele, şi Cartea Apocalipsei. În timpul împăratului Nero, care a graţiat la un moment dat toţi întemniţaţii şi exilaţii, a plecat şi Sfîntul loan din Patmos şi s-a întors la Efes. El a mai trăit aici cîtăva vreme, întărind lucrarea sfinţeniei începută mai demult. El a fost în vîrstă de peste una sută ani cînd a plecat la Domnul. Cînd ucenicii au deschis la cîtăva vreme sfintul lui mormînt, ei nu au mai aflat trupul Evanghelistului înăuntru. În ziua de opt mai a fiecărui an, un praf ieşea din locul mormîntului lui, minunat de parfumat şi vindecător de toată boala şi neputinţa. După o viaţă lungă plină de nevoinţe cumplite şi de roade duhovniceşti bogate şi îmbelşugate, Ucenicul Iubit al Domnului, Sfîntul loan de Dumnezeu Cuvîntătorul, Stîlp şi Temelie al Bisericii lui Hristos, s-a mutat la locaşurile cele cereşti ale bucuriei Domnului său.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Nil din Calabria

Sfîntul Nil a fost un mare nevoitor ce a trăit printre cei de neam grec din Calabria. El a întemeiat mai multe mînăstiri, a fost mare făcător de minuni, şi fierbinte apărător al purităţii credinţei ortodoxe. El a întreprins o călătorie foarte lungă ca  să salveze un om de la o pedeapsă foarte grea. El a iubit cu dragoste dumnezeiască pe aproaple, după poruncă, şi s-a odihnit în Domnul la anul 1005. Sfîntul Nil a lăsat în urma lui mulţi ucenici vrednici, între care s-a aflat şi vestitul Sfînt Bartolomeu, scriitor de multe canoane, care s-a săvîrşit către Domnul la anul 1044.

Cântare de laudă la Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi Evanghelistul

Sfîntul Evanghelist loan,

Fiul lui Zevedei pescarul, foarte tînăr a fost cînd a ars de dragoste către Domnul.

El cel mai credincios prieten

Al Domnului a fost, cu suflet curat, feciorelnic,

Cu sufletul plin de curăţia iubirii,

Străvăzător şi viteaz.

El minuni mari a propovăduit, rupt-a peceţile veşniciei.

El soarta lumii o a văzut, din capăt pînă în capăt.

El iubirea o a propovăduit,

Întru iubire umblat-a.

El pînă la Tronul Celui Preaînalt înălţatu-sa cu iubirea.

El proslăvitu-sa întru iubire,

Precum fruntea muntelui albă de nea:

El Fiul Tunetului se cheamă, proroc înfricoşat,

Dar cu inima plină de blîndeţe.

O, Sfinte Părinte Ioane, Văzătorule al Tainelor Dumnezeieşti,

O, preaputernice sfinte, du rugăciunile noastre

Prietenului tău şi Mîntuitorului nostru!

Apropie-ne pre noi de Domnul,

De Domnul Cel Blînd şi Puternic,

Pre noi cei nevrednici să ridicăm privirea la El,

Apropie-ne măcar de Picioarele Lui!

Cugetare

Sfîntul Apostol Iacov ne învaţă:

„Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mîntui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (lacov 5: 19-20).

Sfinţii Apostoli ai lui Hristos nu au dat această învăţătură numai cu cuvîntul, ci ei au întărit-o mai ales cu faptele lor.

Sfîntul Clement din Alexandria ne spune că undeva în Asia Mică Sfîntul loan Teologul botezase un tînăr păgîn şi îl dăduse după aceea în grija episcopului locului, spre a se povăţui spre toată fapta bună şi dreapta vieţuire, el însuşi trebuind să plece mai departe la predicarea Evangheliei. În absenţa Sfîntului loan, tînărul s-a stricat la suflet, a început să bea şi să fure, iar la urmă s-a unit cu o ceată de tîlhari din pădure, care ataca trecătorii şi îi jefuia. După o vreme Sfîntul loan s-a întors în acea cetate şi a auzit de la episcop de viaţa rea a tînărului. Fără să mai lase să treacă nici un ceas, Sfîntul loan a aflat un cal şi o călăuză şi a pornit în căutarea fiului lui duhovnicesc, acum pierdut. El a aflat ceata tîlharilor în codru, şi s-a confruntat cu căpetenia lor. Tînărul 1-a recunoscut pe Sfînt, şi a luat-o la fugă. Deşi vîrstnic, Sfîntul loan a fugit după el, şi în pofida vîrstei lui înaintate, 1-a prins pe cel ce fugea. Tînărul a căzut la picioarele Sfîntului, şi a plîns, nevoind să-şi ridice nici capul, nici privirea, omorît de ruşine. Sfîntul loan s-a aplecat şi 1-a îmbrăţişat, ca păstorul pe oaia lui scumpă, scoasă vie din gheara lupului. Sfîntul 1-a adus pe băiat înapoi în cetate, curăţindu-1 şi întorcîndu-1 înapoi la credinţă şi la viaţa cea curată. Plăcîndu-i după aceea lui Dumnezeu, tînărul acesta s-a săvîrşit în curînd către El.

Luare aminte

Să luăm aminte la inima şovăielnică a lui Amasia, Regele Iudei, către Dumnezeu, şi la pedeapsa lui Dumnezeu pentru aceasta (II Paralipomena 25):

• La cum Amasia mai întîi a fost drept înaintea Domnului, iar Domnul i-a dăruit lui biruinţă asupra edomiţilor;
• La cum Amasia a adus cu el idolii edomiţilor la Ierusalim, după ce i-a biruit pe aceia, şi a început să se închine lor:
• La cum Dumnezeu a îngăduit lui Israel să bată pe Iuda, iar împotriva lui Amasia, Regele Iudei, să se ridice răscoala în care a fost şi ucis.

Predică

Despre rugăciunea insuflată de iubire – „Sfinţeşte-i pre ei întru adevărul Tău: cuvântul Tău este adevărul” (loan 17: 17).

Cînd maica se află pe patul de moarte, pe ea o doare mai mult de viaţa copiilor ei care rămîn în urmă, decît a ei proprie care se stinge. Aceasta este legătura iubirii.

Nemăsurat mai mare a fost dragostea Mîntuitorului lisus Hristos pentru ucenicii Lui decît a unei mame pentru copiii ei. Mergînd la moartea Lui, Domnul S-a rugat Tatălui Ceresc pentru ucenicii Lui. El S-a rugat, nu pentru că I-ar fi lipsit puterea să îi ajute pe ucenici El însuşi, ci S-a rugat Tatălui spre a arăta unimea de Fiinţă dintre Sine şi Tatăl, şi dragostea ce o avea către Tatăl. Dar de ce I-a mai cerut Tatălui să îi sfinţească pe ucenici întru adevărul Său, cînd El le zisese ucenicilor că Duhul Adevărului (loan 14: 17) îi va povăţui la adevăr: „Duhul Adevărului vă va călăuzi la tot adevărul” (loan 16: 13)? El a făcut aceasta spre a arăta Deofiinţimea dintre Duhul Sfînt şi Tatăl. Căci nu a zis mai întîi şi despre Sine însuşi „Eu sînt Adevărul”? Iar acum arată că şi al Tatălui este adevărul: „Sfinţeşte-i pre ei întru adevărul Tău”! Cel care vrea să vadă o contrazicere între aceste cuvinte de fapt nu vrea să creadă întru Unul Dumnezeu întreit în Persoane, Unime de Fiinţă şi Treime de Persoane. Din aceea că Domnul arată adevărul ca fiind esenţa fiecăreia dintre Cele Trei Persoane Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, Domnul arată egalitatea dintre Tată, Fiu, şi Duhul Sfînt. Căci dacă ar fi ca Una din Persoane să aibă mai puţin adevăr, atunci ar reieşi că Ea este mai mică decît celelalte două. Mai puţin fiind adevărul, mai puţină ar fi şi puterea, şi iubirea, şi înţelepciunea. Prin urmare, Domnul Hristos S-a descoperit pe Sine, pre Tatăl şi pre Duhul Sfînt ca fiind Adevăr, aşa ca oamenii să cunoască şi să creadă întru a Lor desăvîrşită şi fundamentală unitate. Prin urmare nimeni dintre credincioşi să nu se înşele cu minciuna răstălmăcirii Adevărului Sfintei Treimi, din care ar reieşi că nu este egalitate între Persoanele Ei! Ci fiecare pururea să se nevoiască a-şi curăţi inima şi viaţa de păcat, ca şi pe o oglindă: doar atunci vom putea vedea curat adevărul cel mare al egalităţii dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt.

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Adevăr Dumnezeiesc în Treime, luminează-ne pre noi cu lumina dumnezeirii Tale şi ne mîntuieşte! Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!