Icoana Maicii Domnului „Rugul aprins”
Se cunoaşte o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai
multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în faţa
casei sale, ţinând în mână o icoană a Maicii Domnului „rugul aprins". Un
martor a văzut-o acolo și s-a minunat de credința ei. A doua zi, s-a
întors la fața locului și a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în
timp ce toate celelalte din jur au fost distruse. Acest lucru explică
faptul că Icoana Maicii Domnului „rugul aprins” este considerată
ocrotitoare de incendii.
Icoana Maicii Domnului „rugul aprins” este prăznuită pe 4 septembrie.
Icoana Maicii Domnului „rugul aprins” are la bază relatarea biblică a Vechiului Testament la care a fost prezent Moise.
În capitolul 3 din Ieșirea, Dumnezeu i se arată lui Moise pe Muntele
Horeb, din mijlocul unui rug care „ardea, dar nu se mistuia”:
„Şi depărtându-se (Moise) odată cu turma în pustie, a ajuns până la
muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului
într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia." (Ieşire 3, 1-2)
Din mijlocul rugului i-a vorbit Dumnezeu Însuşi. Moise a fost
înştiinţat că îi va conduce pe evrei la izbăvirea din robia egipteană,
iar Domul i-a spus numele Său: „Eu sunt Cel ce sunt". (Ieşire 3, 14)
Biserica a considerat dintotdeauna imaginea rugului nears ca
prefigurare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care Îl naşte pe
Mântuitorul lumii, rămânând Fecioară şi după naştere. Această
idee a pătruns în imnografia bisericească (de exemplu, Dogmatica de la
vecernia sâmbetei, pe glasul 2), şi, dar și în iconografie.
Una din cele mai vechi reprezentări ale Icoanei Maicii Domnului „rugul
aprins”, o reprezintă pe Maica Domnului ținându-L pe Fiul ei în brațe,
în mijlocul unui rug aprins. Moise este reprezentat într-o parte,
scoțându-și sandalele, pentru că locul era sfânt. (Ieșire 3, 5)
Acum majoritatea icoanelor reprezintă „rugul” într-un mod simbolic. Este
reprezentat sub formă de stea cu opt colţuri, compusă din două romburi
suprapuse: unul roșu (reprezentând focul), și unul verde (sugerând rugul
păstrat neatins de foc). În centrul stelei se află Maica Domnului cu Pruncul.
Pe fiecare colţ al stelei roşii, sunt zugrăvite simbolurile biblice ale celor patru evanghelişti:
îngerul (Sfântul Evanghelist Matei), leul (Sfântul Evanghelist Marcu),
boul (Sfântul Evanghelist Luca) şi vulturul (Sfântul Evanghelist Ioan),
după cum sunt indicate la Iezechiel 1, 10 şi în Apocalipsă 4, 7. În celălalte patru colțuri ale stelei verzi sunt reprezentați Sfinții Îngeri.
În timp, icoana a devenit din ce în ce mai complexă.
Pe margine au apărut (în afara stelei): într-o parte, Proorocul Moise,
Sfinţi Arhangheli şi rugul (Ieşire 3, 2); în alt colţ Profetul Isaia şi
serafimi cu cărbunele aprins din profeţia sa (Isaia 6, 7); în altul,
Profetul Iezechiel şi poarta prin care numai Domnul poate intra,
profeţie a acestuia (Iezechiel 44, 2) şi în ultimul colţ, patriarhul
Iacob cu scara sa (Facere 28, 12). Maica Domnului ţine, în centru, scara
lui Iacob de dimensiuni micşorate, care urcă de la pământ la cer, pe
cei credincioşi. În unele reprezentări iconografice ale acestui tip
apare şi „mlădiţa lui Iesei" (Isaia 11, 1), mai exact arborele
genealogic al Mântuitorului din care răsare „Vlăstarul" divin.
Se cunoaşte o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai
multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în faţa
casei sale, ţinând în mână o icoană a Maicii Domnului „rugul aprins". Un
martor a văzut-o acolo și s-a minunat de credința ei. A doua zi, s-a
întors la fața locului și a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în
timp ce toate celelalte din jur au fost distruse. Acest lucru explică
faptul că Icoana Maicii Domnului „rugul aprins” este considerată ocrotitoare de incendii.
Se crede că cele mai timpurii icoane ale Maicii Domnului „rugul
aprins” au fost pictate la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dat
fiind faptul că altarul acestei biserici este ridicat pe rădăcina
rugului străvechi, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Vavila
Acest „om mare şi slăvit, dacă poate fi numit om”
– după cum a zis despre el Sfîntul loan Gură de Aur – a fost Episcop al
Antiohiei în timpul domniei răului împărat Numerian. Acest Numerian a
semnat un tratat de pace cu o căpetenie barbară, care a dat dovadă însă
de o mai mare nobleţe şi dragoste de pace decît imperatorul roman. Ca
semn al credinţei lui faţă de acest legămînt de pace, acel rege barbar
1-a dat chiar pe fiul lui lui Numerian, spre a fi crescut şi educat de
acesta la curtea lui. Într-o zi Numerian 1-a înjnunghiat pe acest copil
cu mîinile lui, şi 1-a adus jertfă idolilor. Având încă mîinile pătate
de sîngele nevinovat al acestui copil, acest criminal în deghizament de
împărat, Numerian, s-a dus la o biserică creştinească să vadă ce se
petrece acolo. Acolo se afla Sfîntul Vavila la rugăciune cu tot poporul
creştinesc, şi a auzit că împăratul înconjurat de a lui suită vrea să
intre în biserică. Sfîntul Vavila a
întrerupt sfînta slujbă, a ieşit afară din biserică şi i-a zis
împăratului că fiind idolatru, nu are voie să intre în sfîntul templu
unde se slăveşte numele Unuia Adevăratului Dumnezeu. Într-o
omilie închinată Sfîntului Vavila, Sfîntul loan Gură de Aur a zis: „Oare
de cine sub soare s-ar fi putut teme acest bărbat sfînt, el care fără
frică şi cu atîta autoritate 1-a certat chiar pe criminalul împărat?… El
i-a învăţat cu aceasta pe toţi împăraţii să nu îndrăznească a se
întinde dincolo de autoritatea încredinţată lor de Dumnezeu, şi de
asemena a arătat clerului cum să îşi folosească propria lor autoritate”.
Făcut slab şi de ruşine, împăratul s-a întors, dar a plănuit răzbunare.
În ziua următoare, el 1-a convocat pe Episcop la palat şi 1-a acoperit
de insulte, poruncindu-i sfîntului, ca un dement, să jertfească
idolilor. Văzînd cum sfîntul stă fără frică şi tare înaintea lui, el a
poruncit mai întîi legarea şi apoi aruncarea lui în temniţă. Acest
împărat dement a mai torturat atunci trei copii: pe Urban, în vîrstă de
zece ani, pe Prilidian, în vîrstă de nouă ani, şi pe Hippolinus, în
vîrstă de şapte ani. Sfîntul Vavila era părintele duhovnicesc al acestor
copii, povăţuitorul şi învăţătorul lor, şi de aceea băieţii nu s-au
depărtat nici o clipă de el, în toate chinurile lui. Ei au fost fiii
Hristodulei, o femeie creştină nobilă care şi ea suferise pentru
credinţa ei în Hristos. Dementul împărat a poruncit ca fiecare copil să
fie biciuit de cîte un număr de ori egal cu anii vîrstei fiecăruia, iar
apoi să fie aruncaţi în temniţă. El apoi i-a decapitat pe tineri cu
sabia. Sfintul Vavila a fost de faţă la uciderea copiilor, şi i-a
întărit în mucenicia lor pînă la sfirşit. Apoi şi-a plecat şi el capul
sub sabie. El a fost după aceea îngropat de creştini în lanţurile în
care a fost legat, întru aceeaşi groapă cu cei trei tineri minunaţi,
după cum fusese voia lui încă înainte de muceniceasca moarte. Sufletele
acestor nobili mucenici s-au înălţat la ceruri, iar moaştele lor de
minuni făcătoare le-au rămas de mîngîiere credincioşilor, ca mărturie
veşnică a vitejiei lor muceniceşti. Ei au fost martirizaţi cam pe la
anul 250 după Hristos.
Sinaxar 4 Septembrie
În această lună, în ziua a patra pomenirea
Sfântului Sfinţitului Mucenic Vavila, arhiepiscopul Antiohiei celei
mari, şi a celor împreună cu dânsul Sfinţii trei prunci, care prin sabie
s-au săvârşit.
Ieromartirul Vavila şi cu el Cei Trei Tineri Urban, Prilidjan,
Epoloniu şi mama lor Cristodula au murit ca martiri sub împăratul
Decius (249-251). În timpul şederii sale în cetatea lor Antiohia,
împăratul a organizat cu mare pompă un festival în cinstea zeilor
păgâni.
În acelaşi timp, sfîntul şi de-Dumnezeu-temătorul
Episcop al Antiohiei, Vavila, slujea Sfînta Liturghie în biserică; se
ruga pentru turma lui şi o învăţa cu curaj să treacă prin toate
suferinţele pentru credinţa în Hristos. După abominabilă să închinare
la idoli, Decius, curios să cunoască Sfintele Taine, a hotărît să intre
în biserică şi prin vizita sa să profaneze locaşul sfînt al Domnului.
Această veste a ajuns la urechile episcopului,
care a ieşit în întâmpinarea sa şi a blocat intrarea în biserică pentru
că nu dorea să îngăduie împietate în casa lui Dumnezeu. Când
împăratul a încercat să se apropie de uşile bisericii, Sfântul Vavila
l-a împins cu mâinile sale, încît împăratul a trebuit să renunţe la
intenţia sa. El voia să se răzbune pe sfânt imediat, dar văzînd
mulţimea de creştini, i-a fost teamă de o răscoală.
În ziua următoare împăratul, furios, dădu ordin
să se dea foc templului creştin şi să fie adus în faţa lui Episcopul
Vavila. Când a fost întrebat de ce insultă demnitatea imperială, nu dă
voie împăratului să intre în biserică şi nu îi respectă funcţia,
sfântul episcop a răspuns : "Oricine s-ar ridica împotriva lui Dumnezeu
şi vrea să îi pîngărească lăcaşul, nu e demn de respect şi a devenit
duşmanul lui Dumnezeu".
Împăratul a cerut ca sfântul episcop să se
închine idolilor şi astfel să ispăşească pentru jignirea adusă
împotriva lui, altfel să fie executat. După ce s-a convins singur că
sfântul episcop mucenic avea să rămână neclintit în credinţa sa, el a
ordonat comandantului militar Victorinus să îl lege în lanţuri grele şi
să îl conducă prin cetate cu ruşine. Sfântul martir i-a răspuns :
"Împărate, pentru mine aceste lanţuri sunt atât de onorabile pe cât îţi
este ţie coroana imperială, şi, suferind pentru Hristos, îmi e la fel
de uşor de acceptat pe cît îţi este ţie puterea imperială ; moartea
întru Regele Nemuritor îmi e la fel de plăcută pe cît îti este ţie
viaţa".
În încercare cu Episcopul Vavila se aflau trei
fraţi tineri, care nu îl abandonaseră nici în cele mai grele clipe.
Văzîndu-i, împăratul a întrebat : "Cine sunt aceşti copii ?"
"Aceştia sunt copiii mei duhovniceşti" răspunse
sfîntul, "şi i-am crescut în pioşenie, le-am dat o educaţie, i-am
călăuzit în ale culturii, şi aici într-un trup mărunt se află înaintea
ta aceşti bravi tineri şi creştini desăvârşiţi. Pune-i la încercare şi
vei vedea".
Împăratul a încercat în tot felul de moduri să îi
ademenească pe tineri şi pe mama lor Hristodula să renunte la Hristos,
dar în zadar. Apoi, cuprins de furie, a ordonat ca fiecare dintre ei
să fie biciuit cu atîtea lovituri cîţi ani aveau. Primul a primit
douăsprezece lovituri, al doilea, zece şi al treilea, şapte. Lăsîndu-i
pe mamă şi copii, torţionarul a conjurat din nou pe episcop, spunîndu-i
că acei copii renunţaseră la Hristos. Dar minciuna repede a ieşit la
iveală şi nu a reuşit.
Apoi el a ordonat ca toţi martirii să fie legaţi
de un copac şi arşi cu focul. Văzând curajul stoic al sfinţilor, în
cele din urmă împăratul i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu
sabia.
Tot în această zi, pomenirea
Sfântului Vavila, dascălul de la Antiohia, împreună cu cei de sub
ascultarea lui, optzeci şi patru de copii, care de sabie s-au săvârşit.
Împărăţind Maximian la Nicomidia, creştinii se
ascundeau din pricina gonirii împotriva lor. Mergând cineva la
împăratul, îi zise: "Împărate, un bătrân, anume Vavila, şade într-o
cămară ascuns şi învaţă pe pruncii celor nebuni să nu cinstească pe
zei, ci să cinstească pe Cel răstignit". Şi îndată trimiţând cu dânsul
ostaşi, au adus pe Vavila cu ucenicii lui înaintea împăratului. Şi-i
zise împăratul: "De ce nu te închini la zeii la care se închină toată
lumea? De ce amăgeşti şi pe prunci să nu se închine la ei?" Iar
sfântul răspunse: "Zeii păgânilor, o, împărate, sunt demoni, iar
Dumnezeul nostru a făcut cerurile; dar tu şi cei ce sunt cu tine fiind
orbi, nu vedeţi adevărul". Aceste cuvinte aduseră pe împăratul şi pe
cei ce erau cu dânsul la mânie, şi au poruncit la patru ostaşi să-l
bată cu pietre peste obraz, peste coaste şi peste vine, să-i zdrobească
umerii şi gleznele, cu pietre, şi, după ce-i zdrobiră toate
încheieturile, îi puseră legături grele la grumaji şi la picioare şi
l-au băgat în temniţă. După aceea aduseră pruncii, optzeci şi patru
fiind la număr, parte bărbătească şi femeiască. Şi a început împăratul
a-i lua cu cuvinte amăgitoare, dar ei nu răspundeau, ci se întorceau
unii la altii. Văzând că nu răspund, a osebit pe zece dintr-înşii, cei
mai mari la vârstă, şi le zise: "Iată voi ca nişte înţelepţi
supuneţi-vă poruncii mele, şi faceţi jertfă la zei, şi veţi fi în palat
cu mine, îndulcindu-vă mai bine". Atunci Amonie şi Donat ziseră
împăratului: "Noi fiind credincioşi, nu jertfim la demoni surzi şi
muţi". Atunci a poruncit să-i bată, şi întorcându-se împăratul către
ceilalţi prunci, le-a zis: "Jertfiţi cel puţin voi, ca să nu păţiţi mai
rele decât cele ce au păţit aceştia". Dar şi ei strigă: "Creştini
suntem, şi nu vom jertfi; ci anatema să fii tu şi zeii tăi". Atunci a
poruncit să-i bată şi să-i bage în temniţă, să se chinuiască de foame.
Iar a doua zi a poruncit să spânzure pe dascălul
lor, şi pe prunci, pe fiecare îl întreba, dacă se leapadă de Hristos şi
de dascălul lor. Şi văzând că nu vor să se lepede, a poruncit să li se
taie capetele tuturor împreună şi dascălului. Mergând înainte sfântul
la locul cel rânduit cu cei optzeci şi patru de ucenici ai săi, cânta:
"Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu". Şi sosind la locul
sfârşitului, după porunca împăratului, întâi i-au tăiat capul
Sfântului Vavila, apoi au tăiat şi pe prunci. Iar unii credincioşi
mergând noaptea, şi punând într-o corăbioară moaştele, le-au dus la
Bizanţ, le-au pus către partea de miază-noapte, afară din cetate, în
trei sicrie unde este satul ce se cheamă Moni, dând laudă şi mulţumire
lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Teotim şi Teodul care, dintre slujitorii chinuitori crezând, în foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Prooroc Moise, care cu pace s-a săvârşit.
Acesta s-a născut în Egipt şi l-a luat din apă fiica lui Faraon şi l-a
făcut sieşi fiu şi l-a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor.
Înaintând el cu vârsta şi făcându-se de patruzeci de ani, a ucis un
bărbat egiptean care bătea pe un evreu. Pentru aceea temându-se a fugit
în pământul Madiam. Şi acolo luându-şi femeie pe Semfora, fata lui
Iotor, i s-a arătat Dumnezeu în para rugului. Şi plinind acolo
patruzeci de ani, din porunca lui Dumnezeu, s-a pogorât la Egipt către
Faraon, ca să-l facă să libereze pe evrei să aducă jertfă lui Dumnezeu.
Şi devreme ce acela nu voia să asculte, îndată a bătut Egiptul cu zece
plăgi şi luând poporul cu Pronia şi voia lui Dumnezeu, cu argint şi cu
aur, şi trecându-i Marea Roşie şi învăţându-i cu semne, i-a întărit
cu Legea. Dar pentru că a mâniat pe Dumnezeu cu grăirea împotrivă,
suindu-se în munte a murit, fiind de 120 de ani, înainte de venirea lui
Hristos cu 1485 de ani.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Ermiona, una din fiicele lui Filip Apostolul.
Sfântul Apostol Filip (prăznuit pe 11 octombrie),
care a botezat pe famenul Candachiei, a avut patru fiice, pe care
Evanghelistul Luca le mărturiseşte de proorociţe şi fecioare. Dintre
acestea Ermiona şi Eutihia s-au dus în Asia căutând pe Teologul Ioan,
şi neaflându-l căci se mutase, aflat-au pe Petronie, ucenicul lui Pavel
Apostolul, şi luând învăţătură de la dânsul, urma obiceiurilor lui.
Iar Ermiona se deprindea cu mestesugul doctoriei. Drept aceea venea
mulţime multă, şi lecuia pe toţi, chemând numele lui Hristos.
Trecând însă Traian împăratul asupra perşilor, se
arătă sfânta că este creştina şi aducând-o înaintea lui căută să o
înşele cu amăgiri şi să o despartă de Hristos. Dar de vreme ce nu voia
să se supună, a poruncit ca să o bată peste obraz multe ceasuri. Iar
Ermiona văzând pe Domnul sezând la judecată în chipul lui Petronie,
care îi grăia şi o întărea, socotea bătăile ca o nimica.
Deci văzând împăratul întărirea şi neînduplecarea
gândului ei, ruşinându-se, a slobozit-o. Şi de atunci, deschizând în
Asia sălăşluire de oaspeţi, odihnea pe toţi şi-i lecuia şi sufleteşte
şi trupeşte. Şi Domnul se preamărea în toate zilele de către tot omul,
cât a trăit împăratul Traian.
Iar dacă a murit el, împărăţind Adrian, ginerele
său, şi înştiinţându-se de cele despre sfânta, trimise slujitori de o
aduseră înaintea lui si-i zise: "Spune-mi, bătrâno, de câti ani eşti,
şi de ce neam, şi în ce stare te afli?" Iar sfânta, răspunzând, zise:
"Domnul meu Hristos ştie de câţi ani sunt şi de ce neam". Împăratul
zise: "Dezbracaţi-o de haina ei şi o bateţi fără de milă", zicându-i
să răspundă cu smerenie la cele ce o întreabă împăratul; şi aşa au
bătut-o cumplit. După aceea a supus-o la chinuri îndelungate în căldări
cu smoală, din care a rămas nevătămată. Şi scoţând-o a grăit ea către
împăratul: "Împărate! Domnul meu m-a întors spre somn în căldare, şi
am văzut unde mă închinam marelui zeu Iraclie". Iar el bucurându-se îi
porunci să intre în capiste. Atunci sfânta făcând rugăciune întru
sinesi către Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, îndată se făcu tunet
din cer, şi căzând jos la pământ idolii care erau în capiste, se
zdrobiră şi se făcură pulbere. Şi ieşind, sfânta zise împăratului:
"Intră înăuntru de ajuta zeilor, că au cazut şi nu pot să se scoale".
Intrând împăratul şi văzând zdrobirea idolilor, a
poruncit să i se taie cinstitul ei cap afară din cetate. Şi luând-o
Teodul şi Timotei, au ieşit din cetate şi neîngăduindu-i să-şi facă
rugăciunea, s-au repezit cu obraznicie asupra ei, dar li s-au uscat
mâinile. Rugându-se atunci de sfânta, şi crezând cu tot sufletul în
Domnul nostru Iisus Hristos s-au însănătoşit, şi au rugat pe sfânta ca
să se roage pentru dânsii să-si dea sufletele lor către Domnul înaintea
ei. Şi aceasta făcându-se a răposat şi ea cu pace, aproape de acelaşi
loc. Şi venind oarecare credincioşi binecinstitori, şi luându-le
moaştele le puseră în Efes în loc ales şi însemnat, întru mărirea
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
Tot în această zi, pomenirea
Sfinţilor Mucenici Chentirion, Ochean, Teodor, Amian şi Iulian, ce se
trăgeau din satul Candaveu.
Aceşti sfinţi pentru mărturisirea cea întru
Hristos, după alte multe chinuri din porunca lui Maximian au fost
băgaţi într-o baie înfierbântată; dar scăpând de acolo prin
dumnezeiescul înger, li s-au tăiat picioarele cu tesla, şi fiind
aruncaţi în foc, şi-au primit sfârşitul.
Tot în această zi, pomenirea
Sfinţilor Mucenici: Ermiona şi surorile ei, Haritina şi Eutihia,
Petronie, Zarvil, Tatuil şi Veveea.
Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului
Adrian. Dintre ei Tatuil era preot al idolilor, dar printr-un oarecare
episcop, a venit la credinţa. Pentru aceea a fost bătut cu toiege de
Avgar domnitorul, ars pe obraz, şi chinuit în multe şi felurite
chipuri. Iar la urmă prin sabie s-a săvârşit, împreună cu sora sa
Veveea.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Dupa traditie, imparatul Filip, care era crestin si savarsise un omor, venind in Antiohia impreuna cu imparateasa lui, a fost oprit de Sfantul Vavila sa intre in biserica, acesta amintind imparatului, cu intelepciune, ca fiind crestin, este supus unui canon de pocainta pentru pacatul sau. Imparatul nu numai ca nu s-a suparat, ci a multumit batranului episcop pentru prilejul dat de a-si marturisit pe fata credinta sa si a ramas la usa bisericii.
Pe vremea lui Decius, urmasul lui Filip si cel dintai mare prigonitor al crestinilor, Sfantul Vavila a fost intemnitat, impreuna cu cei trei copii al caror dascal era, si, nevrand ei sa se lepede de credinta lui Hristos, ostasii le-au taiat capatele, lui si celor ce erau in lanturi cu dansul, la anul 250. Si a fost ingropat, purtand lanturile.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Prooroc Moise.
Deci, ajungand el in varsta si facandu-se de 40 de ani, a ucis pe un om egiptean care batea pe un evreu. Drept aceea, temandu-se sa nu afle Faraon, a fugit in pamantul Madian, langa muntele Sinai si acolo si-a luat femeie pe Sefora, una din cele sapte fiice ale unui pastor numit Ietro, preotul din Madian. Si asa, dupa 40 de ani de viata la curtea lui Faraon, a petrecut timp de alti 40 de ani, o viata de pastor de vite, ca si socrul sau. Dar Dumnezeu a randuit sa scoata prin Moise poporul evreu din robia Egiptului si sa-l aduca in tara fagaduintii, in Canaan. Deci, trecand cei 40 de ani ca pastor, Dumnezeu s-a aratat lui Moise in vapaia rugului de pe Sinai. Si din porunca lui Dumnezeu, Moise s-a pogorat in Egipt, la Faraon, ca sa-l faca sa slobozeasca pe evrei sa mearga sa aduca jertfa lui Dumnezeu, in pustie. Dar de vreme ce Faraon nu se supunea, Dumnezeu a batut Egiptul cu zece rani. Si, silind astfel pe Faraon, Moise a luat poporul si, cu pronia lui Dumnezeu, cu argint si cu aur, l-a trecut marea, iar pe Faraon si toata oastea lui i-a inecat, pentru impotrivire.
De-a lungul calatoriei, Moise a primit de la Dumnezeu Tablele Legii, pe care le-a dat poporului, punandu-l sa jure ca le va pazi. Si a inaltat altar lui Dumnezeu, randuind jertfe sfinte si rugaciuni catre Cel atotputernic. Si s-a mutat la Domnul, suindu-se pe muntele Nebo si vazand de departe Canaanul, fiind in varsta de 120 de ani, adica dupa alti 40 de ani, in slujba lui de Prooroc al lui Dumnezeu si de Legiuitor al credintei evreilor.
Si ne-a lasat Proorocul Moise, scrise, primele cinci carti din Biblie, noua, crestinilor, iar poporului evreu, cartea lui sfanta, Tora, pe care numai Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos o intrece si a carui venire o prooroceste (Deut. 18,18). Si a fost ingropat pe muntele Nebo, in loc necunoscut, de arhistrategul lui Dumnezeu, Mihail. (Deut.1,9).
Intru aceasta zi, povestire despre ava Sisoe.
Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre un calugar si un saracin.
• Pomenirea Sfântului şi de Dumnezeu văzătorului Moise
Prorocul Moise a fost marele conducător
al vechiului popor al lui Israel, care 1-a eliberat pe el din robia
egipteană. El a fost dătător de lege în Israel. El s-a născut în Egipt
cam pe la anul 1550 înainte de Hristos. Pînă la vîrsta de patruzeci de
ani el a trăit la curtea lui Faranon ca fiu al fiicei acestuia; timp de
alţi patruzeci de ani, el a dus viaţă de păstor de turme contemplînd cu
inima pre Dumnezeu şi a Lui zidire; iar timp de încă alţi patruzeci de
ani el a fost conducătorul şi legiuitorul lui Israel, ducîndu-1 prin
pustie pînă la Pămîntul Făgăduinţei. El a
văzut de sus de pe o culme Pămîntul Făgăduinţei, dar în el Dumnezeu nu
i-a îngăduit să intre, pentru că a păcătuit odată împotriva Lui
(Numerii 20: 12).27 Moise s-a săvîrşit din viaţă în vîrsta fiind de una
sută şi douăzeci de ani. Ca făcător de minuni, el este o mai înainte
închipuire a lui Hristos, după interpretarea Sfîntului Vasile cel Mare.
El a venit din cealaltă lume la Muntele Thabor şi a şezut de o parte a
Domnului, la Schimbarea la Faţă, grăind cu el, de cealaltă parte
aflîndu-se Sfîntul Proroc Ilie. După mărturisirea Sfîntului loan
Scărarul [sau Sinaitul], el s-a înfăţişat şi monahilor de la mănăstirea
din Muntele Sinai.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Marchellus şi Cassian
Împăratul Maximian Hercule a decretat
odată o anumită zi în care toţi soldaţii lui urmau să aducă jertfe
idolilor. Pe atunci Marchellus era soldat în armata imperială, iar
Cassian era notar (secretar). Marchellus, care era creştin, a zis: „Dacă slujba de ostaş înseamnă obligativitatea închinării la idoli, atunci eu mă lepăd de ea”.
El şi-a scos centura militară şi armele şi le-a aruncat la picioarele
împăratului. El a fost imediat osîndit la moarte. Sarcina lui Cassian
era aceea de a trece în registrele imperiale sentinţa la moarte, dar
Cassian a refuzat să facă aceasta. Ei au fost decapitaţi împreună, iar
sufletele lor împreună au zburat la ceruri, în Împărăţia lui lisus
Hristos, Domnul Slavei.
Cântare de laudă la Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila
Înaintea porţii cei sfinte biserici
Dumnezeiescul păstor fără frică a stat.
Nelegiuitul rigă cuteza ca să intre
Dar păstorul turmei pe el nu l-a lăsat.
„Tu despre Domnul nostru nu cunoşti nimica,
Ci mîrşavilor idoli ticălos te închini.
Ce să cauţi tu, necurate păgîne,
Printre dreptmăritorii creştini?”
Ticălosul rigă sălbăticia-şi vădi,
Şi pre-arhipăstor în lanţuri îl legă.
Dar Sfîntul cu pace spre rigă privi,
Şi îl preamări pe-al cerurilor Domn.
Riga pre Sfînt batjocori, zicîndu-i:
„Lanţurile acestea, ce bine îţi şed!
Tocmai pe măsură-ţi, bătrîne smintite,
Ca şi ieşite de la croitor!”
Astfel grăi riga, iar apoi tăcu.
Iar Vavila Sfîntul îi răspunse-aşa:
„Iţi jur, împărate, că aceste lanţuri,
Mai scumpe îmi sînt decît ţie bogăţia ta.
Aceste lanţuri îmi sînt mai preţioase
Decît ţi-este ţie coroana de pe cap!
Cu-adevărat, împărate, mai scumpe-mi sînt mie,
Decît ţie-este ţie întregul tău regat!
Căci eu aste lanţuri pentru Hristos le port,
Ele libertate scumpă mie îmi aduc.
Căci aceste lanţuri îmi deschid mie
Ale Raiului Veşnic cele de aur porţi”.
Cugetare
Puterea unui sfânt de după adormirea lui este de multe ori mai mare decît cea pe care o avea în viaţă.
„De aceea a lăsat Dumnezeu omenirii sfintele moaşte ale sfinţilor”, zice Sfîntul loan Gură de Aur, în neîntrecuta lui omilie la Sfîntul Sfinţit Mucenic Vavila.
Sfîntul Vavila a fost înmormîntat în cetatea Antiohiei. În acea vreme, împăratul Gallus [Gal], fratele lui loan Apostatul, se afla la cîrma Imperiului împreună cu Constantius, fiul Marelui Constantin. Călăuzit de evlavie, Gallus a adus moaştele Sfîntului Vavila la locul numit Dafne [lîngă Antiohia], unde le-a ridicat o mică biserică într-un loc foarte frumos. Se afla acolo şi celebrul templu al lui Apollon de la Dame, ridicat pe locul unde, potrivit legendei păgîne, fecioara Dame s-a prefăcut într-un arbore de laur, scăpînd astfel de „zeul” Apollon, în fapt un desfrînat care voia să o necinstească. Se afla la acel loc frumos, semănat cu chiparoşi, şi un idol al acestui necurat Apollon, din interiorul căruia un diavol le „ghicea” idolatrilor viitorul. Dar, în urma aducerii sfintelor moaşte ale Sfîntului Mucenic Vavila în apropierea capiştei, diavolul nu a mai putut ghici nimic, ci el a amuţit, iar „prorociile” idoleşti au încetat. Peste o vreme însă, acest idol al lui Apolon a fost cercetat de împăratul Iulian Apostatul, care se afla în drum spre războiul cu perşii, care avea să îi fie fatal. El a intrat în capişte, dorind să i se ghicească ce sorţi va avea războiul la care mergea. Dar idolul, intrînd în trepidaţie, i-a zis că nu-i poate răspunde clar, din pricina „mortului” care se află îngropat în apropiere. Desigur, era vorba de Sfîntul Vavila, al cărui trup neînsufleţit avea puterea de a-1 ţine mut pe diavol. Iulian a poruncit ca sfintele moaşte să fie luate imediat de acolo şi duse înapoi la Antiohia. Dar de îndată ce racla sfîntă a fost scoasă din acea minunată grădină, a căzut peste capiştea lui Apollon foc din cer, care a ars-o cu desăvîrşire şi pentru totdeauna. Iulian a plecat în războiul catastrofal cu perşii, iar viaţa lui hulitoare şi-a găsit acolo năprasnic şi oribil sfîrşit.
Iată puterea sfinţilor creştini, chiar şi după moartea lor: simpla
prezenţă a trupurilor lor neînsufleţite îi amuţesc pe demoni, pogoară
foc din cer, distrug capişti idoleşti, şi pedepsesc cu morţi cumplite pe
diriguitorii cei care nu vor să ştie de Dumnezeu.
Luare aminte
Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu asupra împăratului David, din pricina păcatelor lui:
- La cum Abesalom, fiul lui David, a pornit o revoltă împotriva tatălui lui;
- La cum David a fugit din Ierusalim din pricina fiului lui, a mers desculţ, şi a plîns.
Predică
Despre prefacerea apei în vin – „Acest început al minunilor l-a făcut lisus în Cana Galileii” (loan 2: 11).
Domnul Dumnezeul nostru este
Atotputernic, iar puterea Lui cea negrăită nu are hotar. El a făcut
toate cele cîte le-a făcut prin Cuvîntul Lui: „Cu Cuvîntul Domnului
cerurile s-au întărit, şi cu duhul Lui toată puterea lor” (Psalmul 32:
6). Cu Cuvîntul Lui, Dumnezeu a zidit trupul omenesc. Cu Cuvîntul lui
Dumnezeu ţarina neînsufleţită se preface în trup omenesc, ea se preface
în animale şi în plante. Cu Cuvîntul lui Dumnezeu, apa curgătoare se
preface în vapori, iar vaporii în gheaţă şi în zăpadă. Tot cu Cuvîntul
lui Dumnezeu, apa care urcă în mlădiţele viţei se preface în vin, iar
„vinul veseleşte inima omului” (Psalmul 103: 16). Prin urmare, să-I fost
greu Fiului lui Dumnezeu să prefacă apa în vin la Nunta din Cana
Galileii?
Nouă, oamenilor celor trupeşti şi îmbolnăviţi de păcat, această minune ni se pare mare; căci firii noastre omeneşti, slăbite de păcat, aceasta îi pare o minune care îi depăşeşte puterea. Cu toate acestea, ceea ce noi numim minuni este modul obişnuit de lucrare al Făcătorului.
Cînd slujitorul a umplut cele şase vase cu apă, Domnul Hristos i-a zis: „Scoateţi acum şi aduceţi nunului” (loan 2: 8). El nici măcar nu a zis: „Să se prefacă acum apa în vin”, ci doar a gîndit.
Căci la Dumnezeu, gîndul Lui are aceeaşi putere ca şi cuvîntul.
Dar de ce
este această minune începutul minunilor, cînd se pare că, cu mult
înainte de minunea aceasta, Domnul a mai lucrat alte minuni?
Pentru că, fraţilor, schimbarea apei în vin este taina fundamentală a lui Hristos, ea este esenţa tuturor minunilor Lui. Firea umană a fost diluată de lacrimile plîngerii ei, şi a fost necesar ca ea să se prefacă în vin.
Scînteia dumnezeiască din om se stinsese, şi a fost necesar ca ea să se aprindă din nou. Infirmitatea
este ca şi apa, iar sănătatea se aseamănă cu vinul; necurăţia duhurilor
rele este ca o apă chioară, pe cînd curăţia este ca vinul; moartea este
ca o apă moartă, pe cînd viaţa este precum vinul; ignoranţa este ca o
apă plată, pe cînd adevărul este ca vinul. Prin
urmare, ori de cîte ori Domnul a însănătoşit bolnavii, a curăţit
leproşii, a înviat morţii, i-a luminat pe fiii risipitori, El în esenţă a
prefăcut apa în vin.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela Ce în chip minunat apa în vin mereu o prefaci, aprinde întru
căminul stins al inimilor noastre focul Tău cel dumnezeiesc, ca să putem
începe să ne asemănăm Ţie, şi ca lupta cea bună luptînd, să cîştigăm
mîntuirea întru a Ta nemuritoare împărăţie, împreună cu sfinţii îngeri,
în veci. Căci numai Ţie se cuvine toată cinstea şi slava acum şi
pururea, Amin!
