Sfântul Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei
23 FebruarieSfantul Policarp a fost din Efes, in Asia Mica, si s-a nascut din parinti binecredinciosi, Pangratie si Teudora, pe cand ei erau in temnita, pentru credinta. Si, osanditi la moarte fiind parintii lui si tainuindu-li-se capetele, pruncul a fost luat si crescut de o milostiva crestina, cu numele Calista, care l-a botezat, dandu-i numele Policarp, iar la vremea cuvenita l-a invatat dreapta credinta si poruncile vietii, dupa Evanghelia Domnului.
Deci, pe cand implinea varsta de 20 de ani, tanarul Policarp a aflat ca Sfantul Evanghelist Ioan propovaduieste cuvantul Domnului prin partile Asiei si, aprinzandu-se de dorinta de a-l vedea, a parasit casa Calistei si a mers dupa dansul. L-a aflat fiind cu ucenicii sai, Sfantul Ignatie, purtatorul de Dumnezeu si Sfantul Vucol. Si a ramas si Sfantul Policarp, impreuna cu acesti binecuvantati semanatori ai Evangheliei lui Hristos, infruntand osteneli si suferinte in slujba credintei.
Deci, pe vremea lui Traian imparatul (98-117), Sfantul Ioan Evanghelistul, care era surghiunit in insula Patmos, a asezat pe Sfantul Vucol episcop in Smirna, dandu-i ajutor pe Sfantul Policarp. Asemenea si Sfantul, inainte de moartea sa, l-a asezat pe Sfantul Policarp episcop in locul sau, cu legamant sa nu inceteze a se osteni pentru cuvantul Domnului. Si, pastorind vreme indelungata, Sfantul Policarp i-a adus pe multi pagani la sfanta credinta. Tot pe timpul imparatului Traian, Sfantul Policarp, acum episcop in Smirna, a scris o epistola, care se pastreaza si astazi, catre Filipeni, laudandu-i pentru frumoasa primire facuta de ei Sfantului episcop Ignatie din Antiohia, legat de lanturi si sub paza, in drumul lui pe jos, pana la Roma, unde a fost mancat de fiare.
Pe vremea imparatului Antonin cel Pios (138-161), catre anul 158, Sfantul Policarp a mers la Roma, unde, impreuna cu papa Anicet, episcopul Romei, au statornicit data sarbatorii Sfintelor Pasti, pentru crestinatate.
In sfarsit, pe vremea imparatului filosof Marc-Aureliu (161-180), Sfantul Policarp a fost prins. Si i-a spus dregatorul: "Blestema pe Hristos si cruta-ti batranetile." Iar Policarp a raspuns: "De 86 de ani il slujesc pe Hristos si nu mi-a facut niciodata nici un rau. Cum as putea blestema pe binefacatorul si Mantuitorul meu?" Si, fiind osandit la moarte, a fost ars de viu.
Un ucenic al Sfantului Policarp, Sfantul Irineu (130-211), ajuns episcop al Lugdunului, in Galia, scrie despre dansul: "Eram in tanara varsta si l-am cunoscut pe Policarp. Era de multi ani si foarte batran. Invata pe toti ceea ce, singur, invatase de la Apostoli si da
Bisericii invatatura cea adevarata. Era, cu adevarat, un marturisitor al dreptatii, vrednic de credinta."
Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre Adelfie, episcopul Arabiei.
Adelfie, episcopul Arabiei, avea o sora, egumena la o manastire de fecioare. Si a mers odata, episcopul la acea manastire, spre cercetarea surorii sale. Deci, dupa ce a intrat el pe portile manastirii a vazut pe o calugarita muncita de diavolul, ce se tavalea pe pamant si spumega. Si, episcopul, chemand pe sora sa, i-a zis ei: "Oare, placut iti este ca sora aceasta sa fie stapanita de demon si sa se chinuiasca atat de rau? Sau, oare, nu stii ca raspunderea tuturor surorilor tu o porti, de vreme ce esti egumena?"
Iar ea a raspuns: "Dar ce voi face eu demonului?" Iar episcopul i-a zis ei: "Ceea ce faci, purtand, de atatia ani, in manastire ingerescul chip. Caci razboiul calugarilor cu dracii este. Iar de nu-i vor birui pe ei aici, si nici nu-i vor goni, apoi, in veacul ce va sa fie, amar se vor munci." Si, aceasta, zicand, a facut rugaciune episcopul si a gonit pe demon, izbavind pe calugarita.
Slăvitul şi sfinţitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era
prin naştere şi creştere fiu al cetăţii Efesului. Părinţii lui erau bine
credincioşi, foarte bogaţi şi milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie,
iar mama sa Teodora. Fiind pârâţi la stăpânitorul Efesului, ce se numea
Marcion, că sunt credincioşi, a trimis îndată ostaşi şi i-a adus la el.
Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp şi a zis Marcion:
"Pentru ce nu ascultaţi voi poruncile împărăteşti, ci defăimaţi pe marii
zei şi vă închinaţi lui Hristos?" Părinţii sfântului au răspuns fără
nici o temere: "Noi, stăpânitorule, ne-am învăţat de la sfinţii apostoli
să credem Domnului nostru şi să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel
ce a făcut cerul şi pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al
Cărui nume ne-am botezat şi pe Care Îl mărturisim şi Îl propovăduim că
este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsufleţiţi şi
nesimţitori pe care îi aveţi voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem
şi-i defăimăm".
Stăpânitorul auzind acestea şi mâniindu-se, a poruncit ostaşilor de
i-au aruncat la pământ şi i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în
temniţă, unde au petrecut multă vreme lipsiţi de ajutorul omenesc,
tiranizându-i şi omorându-i cu foamea, cu setea şi cu toate celelalte
pătimiri rele. Acolo, în temniţă, a născut fericită Teodora pe sfântul.
Bunul Dumnezeu, Care cunoaşte toate mai înainte, văzând că stăpânitorul
voieşte să ia pruncul şi să-l crească, apoi să-l înveţe rătăcirea şi
păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniţă, care a tămăduit pe
părinţii pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru
mărturisirea lui Hristos şi i-a împuternicit mai înainte spunându-le că
stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru
Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii şi să
moştenească Împărăţia cerurilor. După aceea, a luat pruncul şi l-a dus
la o femeie bătrână, foarte bogată şi creştină, cu numele Calista, şi
l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze şi să-l
crească cu toată purtarea de grijă şi sârguinţă, dar să nu spună nimănui
taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.
Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul şi cercetând multe
zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru
şi fără de omenie pe părinţii sfântului, iar mai pe urmă, văzând
statornicia lor şi că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au
hotărât spre moarte. Apoi a poruncit ostaşilor să-i scoată afară din
cetate, într-un deal, şi le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i
mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară
nu s-a apropiat de cinstitele moaşte ale sfinţilor mucenici. După
acestea, s-au dus în taină creştinii şi i-au îngropat cu evlavie, precum
se cădea.
Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat şi l-a
numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat
şi firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vârstă cea primitoare de
învăţături, l-a dat la şcoală şi a învăţat în scurt timp toată
rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrâneşti, nu
se îndeletnicea cu jucării copilăreşti, ca ceilalţi copii, ci petrecea
împreună cu bărbaţii înţelepţi şi îmbunătăţiţi, făcându-se ascultător şi
următor al tuturor învăţăturilor şi pildelor celor bune şi de suflet
folositoare. Ca un fiu de mucenici se sârguia cu toată osârdia să urmeze
după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi
se nevoia a avea dragoste pentru toţi, smerenie, blândeţe, înfrânare şi
înţelepciune, precum şi tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie
iubea milostenia, încât din acea pricină s-a şi numit Policarp. Deci,
ascultaţi ca să vă minunaţi:
Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era
foarte bogată, după cum am zis, şi avea hambare pline cu grâu şi cu
toate felurile de roade ale pământului. Dar, fiind fericitul Pangratie
foarte milostiv şi mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe
ascuns de maica sufletească, până ce a deşertat de roduri toate
hambarele ei. Într-una din zile a mers maică să la hambare şi aflându-le
goale s-a minunat. Însă a înţeles că Pangratie le-a deşertat, că îi
ştia voia lui cea bună şi milostivirea lui către săraci. Cu toate
acestea s-a întors de la hambare mâhnită şi privea la dânsul cu
căutătură sălbatică. El, cu faţa veselă, a zis: "Doamnă, să mergem
împreună la hambare, ca să le vedem". Însă dânsa nu a voit să meargă,
fiindcă le văzuse puţin mai înainte deşarte.
Sfântul s-a dus singur şi a făcut rugăciune către Dumnezeu şi, o,
minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri
şi, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: "Vino, doamna mea, la
hambare ca să vezi puterea şi darul lui Dumnezeu". Venind femeia şi
văzând hambarele pline de roade şi încă şi toate chiupurile (vasele)
pline cu untdelemn şi vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele
dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis: "Fiul meu
prea iubit, de astăzi înainte dă cât voieşti săracilor. De acum nu
voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp". Astfel a luat acest nume
sfântul, adică Policarp. Fericitul Policarp având libertate, împărţea cu
îndestulare săracilor roadele şi cu dumnezeiască milă hambarele nu se
goleau, nici nu se împuţinau vreodată, căci Dumnezeu, văzând socoteala
cea bună a sfântului, le înmulţea.
În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului şi
atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire şi îndurare nu numai
la săraci, dar şi către cei bogaţi. Mulţi, deşi aveau bogăţie mare,
neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieţii, erau
ameninţaţi de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare şi, pe
scurt, toţi câţi erau la strâmtoare, ziceau: "Să mergem la milostivul
Policarp". Aşa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulţime de săraci şi
de bogaţi şi pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deşert, ci pe
toţi îi primea cu milostivire şi făcea fiecăruia după nevoia lui.
Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul
Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părţi ale
Asiei. Având mare dorinţă să-l vadă, a cerut voie şi binecuvântare de
la maică să şi s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care era împreună
şi purtătorul de Dumnezeu Ignatie şi fericitul Vucol. Împreună cu
dânşii a urmat şi dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din
ţară în ţară şi, având mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune
şi multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei
lui Hristos, ca şi un apostol.
Petrecând multă vreme în acest fel de nevoinţe, a venit poruncă de
la Domiţian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu
să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe
slujitori de la idoli, la credinţa în Hristos. Vrând el să se ducă în
surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei şi i-a
dat pe Sfântul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutându-i
apostolul, a luat cu dânsul pe Prohor şi s-a dus în Patmos.
Ducându-se în Smirna, Sfântul Vucol, împreună cu dumnezeiescul
Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip,
zicând că nu este vrednic. Dar Sfântul Vucol, văzând faptele cele bune
ale lui şi dumnezeieştile isprăvi, l-a suit încă şi la dregătoria
îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atât era de smerit cugetător, încât
niciodată n-a voit nici o întâietate, nici în adunările preoţilor nu
şedea mai sus, după rânduiala şi starea lui, ci şedea mai jos decât
toţi, ca un om simplu.
Dumnezeu, văzând smerenia lui cea mare, l-a înălţat şi l-a slăvit,
după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscându-şi
moartea sa, a adunat pe toţi episcopii eparhiei, tot clerul şi pe toţi
creştinii şi le-a arătat sfârşitul său, spunându-le că a hotărât ca
diadoh (urmaş) al său pe Policarp, pe care toţi l-au primit cu mare
bucurie, episcopii, clericii şi tot poporul. Când era să moară Sfântul
Vucol, Policarp, stând alături de dânsul, Sfântul Vucol i-a luat dreapta
şi, lipind-o de pieptul său, i-a încredinţat păstoria oilor
cuvântătoare zicând: "Slavă Ţie, Dumnezeule". Şi a adormit în pace.
Apoi, adunându-se mulţi episcopi la îngroparea Sfântului Vucol şi
la sfinţirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulţi, pentru
că, începându-se sfinţirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toţi în
biserică şi unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind
ca fulgerul şi zburând împrejurul capului Sfântului Policarp. Alţii
vedeau pe Sfântul Policarp îmbrăcat ostăşeşte şi încins cu brâu
ostăşesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră
împărătească şi cu faţa strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu
statura, îndoit decât era şi cu veşmintele lui înroşite pe umărul drept.
Când Sfântul Policarp şi-a plecat genunchii la sfinţire, a văzut
înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la
sfinţirea lui. Astfel, sfinţindu-se de Hristos şi de Sfântul Duh,
ocârmuia apostoleşte Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri şi
osteneli pentru mântuirea sufletelor omeneşti şi făcând minuni mari.
Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al
soborniceştii Biserici a Smirnei şi învăţător următor al apostolilor şi
prooroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.
Odată, s-a întâmplat că Sfântul Policarp era într-o cetate din
aceeaşi ţară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce
se numeau Levedia, şi a găzduit la episcopul cetăţii aceleia, cel cu
numele Dafnu - pe care Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl
pomeneşte în epistola sa către smirneni. Văzând Sfântul Policarp lipsa
şi neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui
Dumnezeu pentru dânsul, ca să se binecuvânteze casa lui. Din ceasul
acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelşugarea. Ţarinile şi
grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat
neobişnuit şi s-au făcut foarte bine roditoare. La acelaşi episcop,
sfârşindu-se vinul în poloboc, sfântul l-a înmulţit prin rugăciune, cu
îndestulare.
Întorcându-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se
întâmplase în cale, ca să se odihnească - pentru că era seara târziu -
şi, luând puţină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat
şi au adormit. La miezul nopţii îngerul Domnului, lovindu-l în coastă,
l-a strigat: "Policarpeţ". El a răspuns: "Ce este, Doamne?" Grăit-a
îngerul: "Scoală-te şi ieşi degrabă din casa aceasta, că va cădea
îndată". Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu şi se
săvârşeau într-însa multe fărădelegi.
Sculându-se, sfântul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se
scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale şi
se mâhnea zicând: "Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întâiul somn şi
unde să mergem? Tu, gândind neîncetat la dumnezeieştile Scripturi nu
dormi şi nici pe alţii nu-i laşi să se odihnească". Sfântul Policarp a
tăcut. Dar, arătându-se îngerul şi a doua oară, îi poruncea să iasă
afară. Sfântul, deşteptând iarăşi pe diacon, îi zise că o să cadă casa.
Diaconul zise: "Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atâta timp cât tu
eşti într-însa, părinte". Grăit-a părintele: "Şi eu cred în Domnul, dar
nu cred zidirii acesteia de piatră".
Arătându-se îngerul Domnului a treia oară şi aceleaşi spunându-i,
abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Şi, când au ieşit amândoi,
îndată a căzut casa din temelie şi a ucis până la unul pe toţi care erau
într-însa. Sfântul Policarp, stând şi căutând spre cer, a zis: "Doamne
Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al
binecuvântătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor,
prin Iona, proorocul, pieirea cetăţii lor şi milostivindu-Te i-ai
cruţat, cu adevărat Te binecuvântez, că prin mâna îngerească ne-ai scos
şi ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neaşteptată, precum ai scos pe Lot
din Sodoma; pentru că Tu păzeşti pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul,
fiind bun şi milostiv în veci".
După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpânitorul
cetăţii, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din
slugile sale, făcând gâlceava mare; şi s-a tulburat toată casa
stăpânitorului, de frică şi de cutremur. Făcându-se ziuă, au mers
iudeii, vrând să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dânşii,
fiind mulţi, pe toţi i-a ucis şi nici unul nu putea să-l biruiască, nici
să se izbăvească din mâinile lui. Apoi, atât de rău îi bătea, încât
abia îi lăsa vii, fiind goi şi însângeraţi, pentru că toate hainele de
pe dânşii le rupea şi trupurile lor cu dinţii le muşca.
În casa stăpânitorului era un creştin, care a zis către stăpânitor:
"De vei porunci, stăpâne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va
tămădui pe robul tău". Şi, poruncindu-i stăpânul, a plecat omul acela şi
a chemat pe Sfântul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa
stăpânitorului, diavolul a început a striga: "Vai mie, că Policarp vine
la mine şi voi fugi, chiar nevrând, de aici". Intrând sfântul, îndată
diavolul tremurând a ieşit şi a fugit din sluga stăpânitorului. Văzând
acesta, s-a mirat mult.
După minunea aceea s-a întâmplat că, într-o noapte, pe când toţi
dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna şi ardea o bună parte a
oraşului. Atunci era gâlceava mare, plângere şi frică şi strigare şi tot
poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic,
focul luând mai multă putere. Adunându-se iudeii cei ce farmecă focul şi
aceia au rămas deşerţi. Aducându-şi aminte stăpânitorul de Sfântul
Policarp, a zis către învăţătorii curţii şi sfetnicilor săi: "Nimeni nu
va putea să stingă focul acesta decât numai învăţătorul creştinilor,
Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire". Şi,
trimiţându-i, l-a chemat şi l-a rugat să ajute cetăţii în primejdia
aceea. Sfântul, ridicându-şi înaintea lor mâinile sfinte, spre cer, a
făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu şi îndată focul s-a stins,
ca şi cum ar fi fost ape multe şi arderea a încetat. Poporul socotea că
Sfântul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe
adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al
lui Dumnezeu şi pe mulţi îi încredinţa şi îi împreuna cu Biserica lui
Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare şi foamete şi tot poporul, cu
stăpânitorul şi începătorii cetăţii au rugat pe sfânt că să-i miluiască
şi să ceară ploaie pentru pământ de la Dumnezeul său. Atunci,
rugându-se, îndată a plouat mult şi adăpându-se pământul din destul au
fost în acel an mai multe roade decât în alţi ani.
Cu nişte minuni ca acestea făcute de Sfântul Policarp, apoi prin
tămăduirile făcute de toate bolile şi prin punerea mâinilor lui, mulţi
s-au întors la Hristos Dumnezeu şi din zi în zi creştea Biserica lui
Hristos. Iar urâta închinare idolească se împuţina în cetatea Smirna -
în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfântul Policarp slujirea
cuvântului -, precum mărturiseşte despre aceasta, zicând: "Policarp, nu
numai că este ucenic al apostolilor, prieten şi împreună vorbitor al
multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar şi în Asia a fost trimis
de dânşii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia
Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp şi noi - zice Sfântul
Irineu -, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era de mulţi
ani şi foarte bătrân. Apoi învăţa cele ce singur le învăţase de la
apostoli şi dădea Bisericii învăţăturile cele adevărate. Toţi episcopii
Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu
adevărat mărturisitor al dreptăţii, mai vrednic de credinţă şi mai
statornic decât mulţi alţi învăţători ai Bisericii şi înţelepţi
propovăduitori ai cuvântului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp,
în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergând în Roma, pe mulţi i-a
întors de la eresurile marcioniţilor şi i-a adus la adevărata credinţă,
apoi a propovăduit pe faţă adevărul cel primit de la apostoli".
Sunt unii din cei ce au auzit de la dânsul că Ioan, ucenicul
Domnului, mergând în Efes, la baie, l-a văzut, spălându-se, pe ereticul
Herint. Sfântul a ieşit îndată de acolo şi-i îndemna pe alţii care erau
cu dânsul, zicându-le: "Să fugim degrab de aici, că nu cumva să cadă
baia în care se află Herint, vrăjmaşul dreptăţii lui Dumnezeu". Pe
acelaşi Policarp, întâmpinându-l Marcion, ereticul, i-a zis: "Mă cunoşti
oare?" El i-a răspuns: "Te ştiu că eşti cel întâi născut al
diavolului". Pentru că apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici,
încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele
adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase, precum învaţă
şi Sfântul Apostol Pavel: "De omul eretic, după întâia şi a doua
întrebare, să te lepezi, ştiind că s-a înrădăcinat unul ca acela şi
greşeşte; pentru care este osândit". Apoi mai este şi epistola lui
Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce
voiesc şi se îngrijesc de mântuirea lor, pot să vadă credinţa lui şi
propovăduirea adevărului.
După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăţie şi
Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împăraţi în acea
vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfântul Policarp s-a sfârşit
muceniceşte, pentru a cărui pătimire şi sfârşit se scrie în epistola
Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfântul Policarp: "Biserica
lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia şi
tuturor sfintelor soborniceştilor Biserici, care sunt în toate limbile,
mila, pacea şi dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Domnului nostru
Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraţilor, despre alţi
mucenici şi despre Sfântul Policarp, care a stins focul prigonirii cu
sângele său mucenicesc. Mulţi sfinţi mucenici au arătat atunci bărbăţie
nebiruită. Unii atât de mult au fost bătuţi, încât toate vinele şi
alcătuirile s-au rupt într-înşii şi cele dinlăuntru ale lor se vedeau.
Alţii erau târâţi pe hârburi ascuţite şi pe pietre şi toate cele mai
amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau
cu mărime de suflet. Alţii erau daţi fiarelor spre mâncare. Păgânii,
privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinţilor, se minunau".
Între alţi răbdători de chinuri un tânăr, anume Ermanic, cu
ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăţie, cu nefricoasă inimă şi
cu nebiruită minte mergând la moarte, care fireşte pentru toţi este
înfricoşătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-şi cruţe
tinereţile şi să nu piardă cu aşa amară moarte viaţa asta dulce. El,
când a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dânsele,
zădărându-le ca să-l mănânce.
Un oarecare din Frigia, anume Ţuint, văzând fiarele şi înfricoşata
torturare, s-a temut şi a căzut din mântuirea sa. De aici este arătat că
el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte uşoară, ca şi
cum s-ar goni de un grabnic vânt, a mers la judecata păgâneasca şi a
îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă că la un
lucru atât de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală.
Policarp, auzind de acele chinuri şi ştiind că poporul elin cel
necredincios priveşte spre chinuirea altor mucenici, striga asupra
judecătorului: "Caută pe Policarp şi să pierzi pe cei fără de Dumnezeu".
Policarp, auzind de aceasta, deşi voia să rămână în cetatea Smirnei
până ce va fi prins, acum, fiind rugat de creştini, a ieşit din cetate
şi s-a ascuns într-un sat şi se ruga ziua şi noaptea pentru pacea
Bisericii, după obiceiul său.
Mai înainte cu trei zile de a fi prins de pagini, a văzut în vis că
s-ar fi aprins perna lui şi a ars. Apoi, îndată deşteptându-se din somn
a zis către ceilalţi care erau cu dânsul: "Voi fi ars în foc, pentru
Domnul nostru, Iisus Hristos". După trei zile, au venit în satul acela,
de la ighemon, trimişii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceştia,
prinzind pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este
Policarp şi l-au arătat într-o cămară în foişor, de unde el putea să
fugă, dar n-a voit, zicând: "Fie voia Domnului Dumnezeului meu". El,
auzind pe slujitori venind la dânsul, a ieşit pe trepte în întâmpinarea
lor, apoi, cu faţa luminoasă şi cu dragoste, le-a urât sănătate.
Slujitorii, fiindcă nu-l cunoşteau, priveau la cărunteţele lui, la
blândeţea şi la luminarea cinstitei lui feţe şi, mirându-se, au zis
între dânşii: "Era drept să suferim atâta osteneală şi sârguinţa pentru
căutarea bătrânului acesta?" Apoi, Policarp a poruncit să gătească
îndată de masă şi-i rugă să mănânce şi să bea, ospătându-se, iar lui
să-i dea un ceas de rugăciune.
El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulţumire pentru toate
dumnezeieştile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinereţele lui,
încredinţându-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată
lumea. După multă lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe
un asin şi l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sâmbăta cea mare. Doi
cinstiţi senatori, Irod şi Nichita, l-au întâmpinat în cale şi,
luându-l în caretă lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de
credinţă, numai cu cuvântul. Oare mare lucru este a zice: "Stăpâne,
cezarule, voi jertfi? Şi aşa te vei izbăvi de moarte". La aceasta,
Policarp tăcea şi după ce l-au supărat mult le-a răspuns: "Niciodată nu
voi face ceea ce mă sfătuiţi voi". Ei, mâniindu-se şi ocărându-l, l-au
aruncat din caretă şi, căzând, bătrânul şi-a sfărâmat fluierele
picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.
Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că
Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru
Iisus Hristos, zicând: "Îmbărbătează-te, Policarpe, şi te nevoieşte cu
mărime de suflet". Acel glas l-au auzit şi alţii din ai noştri, cum
grăieşte epistola. Apoi a întrebat judecătorul: "Tu eşti Policarp?" El a
răspuns: "Eu sunt." Grăit-a judecătorul: "Cruţă-ţi bătrâneţele tale;
leapădă-te de Hristos şi jură-te norocului împăratului". Grăind acestea,
judecătorul şi alte asemenea i-a zis: "Vino-ţi în simţire, Policarpe,
şi zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu".
Atunci Policarp cu cinstită faţă şi-a ridicat mâinile spre cer şi,
întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: "Pierde pe cei
fără de Dumnezeu". Judecătorul zise: "Leapădă-te de Hristos, vorbeşte-L
de rău şi te voi lăsa liber". Grăit-a Policarp: "De 86 de ani slujesc
lui Hristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte
necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?" Judecătorul
zise: "Voi slobozi asupra ta fiare cumplite". Policarp răspunse:
"Slobozeşte, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău".
Judecătorul zise: "Te voi da spre ardere". El răspunse: "Mă îngrozeşti
cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l ştii, în care vor arde
în veci cei fără de Dumnezeu şi necredincioşii. Nu zăbovi mai mult şi fă
degrab ceea ce ai să faci".
Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că
Policarp mărturiseşte că este creştin. Auzind acestea, elinii şi iudeii
au strigat cu glas mare: "Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta
este tatăl creştinilor, acesta este stricătorul zeilor noştri. Să-l
arzi de viu". Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars.
Fiind pregătită mulţime mare de lemne şi vreascuri, Policarp şi-a
lepădat brâul şi s-a dezbrăcat de haine. Scoase şi încălţămintea din
picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele şi piroanele ca să-l
pironească pe Policarp, că nu cumva să scape din foc. Sfântul a zis
către dânşii: "Nu se cade să mă pironiţi, pentru că Cel ce are să-mi dea
răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da şi bărbăţie ca să nu mă mişc
din loc sau să mă întorc în vreo parte".
Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat şi au pus pe bătrân pe
lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu,
spre miros cu bună mireasmă. Şi se ruga Sfântul Policarp, zicând:
"Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii şi
mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor
Hristosului tău şi să fiu părtaş al durerilor Lui, precum şi la învierea
vieţii veşnice. Primeşte-mă ca pe o jertfă aleasă şi plăcută ochilor
Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte şi ai aşezat-o aşa cum ai
săvârşit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum
şi pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veşnic, cu Care se cuvine
Ţie şi Sfântului Duh toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin".
După ce a zis "Amin", slujitorii au pus foc dedesubt şi,
aprinzându-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vâlvătaie mare şi s-a
făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfânt şi înălţându-se
peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pânză a corăbiei suflată
de vânt, aşa umflându-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului,
în înălţime. Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind
neaprins, ci curăţindu-se ca aurul în ulcea. Şi am mirosit, zic
smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieşea din focul acela şi
care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgânii, văzând
aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l
ajungă prin văpaie şi să-l ucidă. Alergând speculatorul, l-a împuns cu o
suliţă lungă şi a ieşit din rană sânge neobişnuit, căci curgând ca un
râu din izvor a stins focul cu totul şi toată mulţimea poporului se miră
de aceea, cunoscându-se câtă deosebire este între credincioşi şi cei
necredincioşi.
După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creştinilor
trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca
dumnezeu, ca şi pe Cel Răstignit. Nu ştiau ticăloşii că nu se poate să
fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a
murit pentru mântuirea noastră, şi pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu.
Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască
cinste, iar pe mucenicii şi următorii lui Hristos, care pentru
dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dânsul, după
vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credinţă
dorim să le fim următori şi părtaşi pentru veşnica slavă.
Sutaşul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars
trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc şi cel ce, fiind viu, de foc
nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic
smirnenii, oasele lui cele mai curate decât aurul şi mai scumpe decât
pietrele cele de preţ, adunându-le din cenuşă, le-am păzit la un loc
cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru
pomenirea unei nevoinţe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit
şi întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi şi
vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.
Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu şi, după ce o veţi
citi, să trimiteţi epistola aceasta şi la ceilalţi fraţi risipiţi, ca şi
aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca
acesta dintre robii Săi, Care poate ca şi pe noi toţi să ne umple de
darul Său, şi să ne ducă în veşnica Sa împărăţie, prin Fiul Său, Unul
Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi
închinăciunea şi mărirea, în veci. Amin.Sărutaţi pe toţi sfinţii, iar pe
voi vă sărută toţi cei ce sunt cu noi şi Evarest, cu toată casa sa. Vă
sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvârşit
pomenirea Sfântului Policarp, în al şaptelea calend al lui Mai - adică
în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sâmbăta cea mare, la opt ceasuri
din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian şi
împărăţind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiţi sănătoşi, cei ce
umblaţi întru vestirea cuvântului lui Iisus Hristos, cu care toată slava
lui Dumnezeu se cuvine, pentru mântuirea sfinţilor celor aleşi, precum a
săvârşit pătimirea şi Sfântul Policarp, căruia şi noi moştenitori ne
facem, întru împărăţia lui Hristos.
Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărţile cele de piele ale
Sfântului Irineu, ucenicul Sfântului Policarp. De la dânsul le-a
prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat
de la cei mai înainte numiţi şi le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a
făcut de la Sfântul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Şi,
scriindu-le, am înnoit cele ce erau şterse prin vechime ca şi pe mine să
mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleşii Săi, în cerească Să
împărăţie, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh,
în vecii vecilor. Amin.
FericitaGorgonia avea ca patrie o cetate a Cezareei, care se numea
Nazianz. Tatăl ei se numea Grigorie, iar mama sa Nona, care era creştină
de la părinţi, moşi şi strămoşi. Iar tatăl ei, fiind din părinţi
slujitori de idoli, a petrecut el însuşi multă vreme în rătăcirea
închinării de idoli. Însă fericită Nona, soţia lui, a întrebuinţat multe
mijloace până ce l-a adus la bună credinţă cea creştinească, căci era
om cu foarte bună ştiinţă şi voinţă chiar mai înainte de a cunoaşte el
adevărul şi nu era cu putinţă să lase Dumnezeu neluminat un suflet bun
ca acesta.
După ce a primit Sfântul Botez, Grigorie a strălucit atât de mult
în faptele bune, încât a fost hirotonisit şi episcop al Nazianzului,
patria sa. Vrednică de minune Nona, atâta luare-aminte avea către cele
dumnezeieşti şi atâta evlavie, încât, după cum zice Cuvântătorul de
Dumnezeu Grigorie, fiul ei şi fratele Gorgoniei, niciodată nu s-a întors
cu spatele spre partea cea de răsărit a bisericii, niciodată n-a vorbit
în biserică în vremea dumnezeieştii slujbe sau în altă vreme, fără
numai când era mare nevoie să vorbească. Şi ce zic despre acestea, căci
prin pilda faptelor ei bune şi cu rugăciunile care le făcea către
Dumnezeu ziua şi noaptea, a putut să schimbe pe bărbatul său din
păgânătate la bună credinţă, după cum am zis.
Dintr-o astfel de maică s-a născut Sfânta Gorgonia şi un tată şi un
dascăl ca acesta având, ce trebuia să se facă? Cu adevărat trebuia să
se facă asemenea cu dânşii întru fapta bună, să devină o altă Nonă, cu
evlavia cea către Dumnezeu, după cum cu adevărat s-a şi făcut. Căci,
deşi au măritat-o părinţii ei cu legiuită şi cinstită nuntă, cu toate
acestea atât de mult a întrecut pe toate femeile cele vechi, care sunt
mult lăudate pentru întreaga lor înţelepciune, încât ea a unit cu nunta
şi fapta cea bună a fecioriei şi a arătat tuturor că nici fecioria
singură nu uneşte pe om cu Dumnezeu şi nici nunta nu-l leagă cu lumea
sau îl desparte de Dumnezeu. Astfel că nunta să fie cu totul vrednică a
fugi oamenii de dânsa, iar fecioria să fie cu totul lăudată. Numai
mintea este care iconomiseşte bine şi nunta şi fecioria. Deci mintea ori
îl uneşte pe om cu Dumnezeu, ori îl leagă cu lumea şi îl desparte de
Dumnezeu.
Această de-a pururea pomenită nu s-a despărţit de Dumnezeu dacă s-a
măritat şi dacă avea cap pe bărbatul său. Dar nu putem zice nici
aceasta, că nu era unită şi cu întâiul Cap, adică cu Hristos; ci a
slujit puţină vreme lumii şi firii, după legea trupului, pe care a
rânduit-o Dumnezeu. Isprava cea bună şi cinstită a ei era că şi pe
bărbatul ei l-a adus la credinţa cea bună, încât nu-l avea pe el domn şi
stăpân fără de rânduiala, ci împreună rob bun şi în toate cele plăcute
lui Dumnezeu, dar s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu. Dar nu numai pe
bărbatul său, ci şi pe rodul pântecelui său, adică pe fiii ei şi pe fii
fiilor ei, i-a făcut roade ale Sfântului Duh cu sfătuirile sale cele de
suflet roditoare şi folositoare; iar cu pilda cea bună a făcut nunta
lăudată, căci bine a plăcut lui Dumnezeu prin faptele cele bune ale ei,
fiind măritată, şi a dorit bună aducere de roade, pe fiii săi.
Înţeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care
şade şi se linişteşte în casa ei, iubeşte pe bărbatul său şi se
sârguieşte la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei
cinstite şi înţelepte femei ca aceasta. Însă cele ce zice Solomon ca să
laude pe femeia cea înţeleaptă şi cinstită sunt mici şi neînsemnate,
spre lauda Gorgoniei celei preacinstite şi prea înţelepte. Care altă
femeie era mai vrednică pentru cinstirea şi pentru împodobirea ei,
precum era ea? Şi care alta se liniştea în casa ei şi nu se arăta afară,
ci se făcea nevăzută bărbaţilor că aceasta? Care alta avea ochii atât
de înţelepţi şi opriţi de la privirile cele fără de rânduiala, ca
această fericită? Care alta avea risul atât de cinstit şi liniştit ca al
ei? Care alta ca ea abia zâmbea câteodată, când era trebuinţă? Încă şi
auzul ei l-a păzit atât de curat, încât îl avea încuiat la toate
cuvintele deşarte şi nefolositoare, dar deschis la toate cuvintele cele
dumnezeieşti şi mântuitoare. Nici limbă să n-o avea neînfrânata, ca
multe altele, ci mintea o avea ca un stăpân, spre a grăi numai
dreptăţile lui Dumnezeu şi a avea rânduiala hotărâtă buzelor ei, spre a
nu grăi niciodată vreun cuvânt deşert şi nefolositor.
Vrednică de minune Gorgonia nu se împodobea cu podoabe de aur,
nu-şi înfrumuseţa capul ei cel cinstit cu peruci galbene, nu-şi îmbrăca
trupul său cu haine scumpe şi de mult preţ. Nici cu mărgăritare şi
diamante nu strălucea, nici cu spoieli şi cu dresuri nu şi-a acoperit
vreodată faţa precum fac altele, care sunt fără de ruşine şi spoiesc
faţa lor, care este creată de Dumnezeu, cu vopsele şi cu unsori
împotriva dumnezeieştii zidiri a lui Dumnezeu şi nu se mulţumesc,
nebunele, cu faţa lor cu care le-a zidit Dumnezeu; ci voiesc s-o facă
mai frumoasă, întinând astfel chipul lui Dumnezeu. Ştia şi fericită
Gorgonia de multe împodobiri din afară, dar, cu toate acestea, nici una
n-a poftit, ci dorea numai să-şi împodo-bească sufletul cu obiceiurile
cele bune şi creştineşti şi cu faptele cele bune. Numai acea rumeneală o
iubea, care înfloreşte feţele femeilor celor cucernice şi cinstite din
ruşinare şi din evlavie. O singură podoabă poftea, aceea care se face
din înfrânare şi din postire. Iar spoielile, încondeierile feţei şi
frumuseţea cea de un ceas şi făţarnică o lăsa acelora care ies şi umblă
pe uliţe fără ruşine şi nu iubesc frumuseţea sufletului, ci numai pe a
trupului.
Astfel era Sfânta Gorgonia în toate acestea. Dar înţelepciunea ei,
cunoştinţa şi credinţa pe care o avea către Dumnezeu, ce cuvânt va putea
să le arate după vrednicie? Nici nu este cu putinţă a se afla alte
pilde ale înţelepciunii ei şi ale dreptei credinţe ale ei, afară de cele
ale părinţilor ei celor trupeşti şi duhovniceşti, la care privind de-a
pururea pomenită, le urmă fapta cea bună, asemenea cu aceea. Atâta era
ascuţimea şi isteţimea minţii ei, încât toţi o aveau de obşte sfetnic la
trebuinţele lor, nu numai rudeniile şi părinţii ei, ci şi străinii.
Apoi, ca lege neîntrecută, aveau toţi înţeleptele sfătuiri ale ei.
În dreapta credinţă şi în evlavie era minunată şi neasemănată.
Căci, care alta a împodobit atât de mult sfinţitele biserici cu daruri,
că fericită Gorgonia? Sau, mai bine zis, care altul s-a făcut Biserică
sfinţită şi vie a lui Dumnezeu - după dumnezeiescul apostol - ca ea?
Cine altul a cinstit atât de mult pe preoţii lui Dumnezeu? Cine altul
primea în casa sa, cu mai multă evlavie, pe cei îmbunătăţiţi şi care
vieţuiau după Dumnezeu? Cine altul a arătat suflet mai pătimitor şi mai
îndurat către cei ce pătimeau? Care altul a ajutat mai mult pe cei
săraci, cu milosteniile sale, decât Sfânta Gorgonia?
Pentru sfânta, se potriveşte să zică cineva cuvintele acelea pe
care le zicea dreptul Iov pentru sine, fiindcă şi casa ei era deschisă
şi gata pentru primirea de străini, precum era şi casa lui Iov. Afară de
casa ei n-a rămas nici un străin cândva. Aceasta, ca şi Iov, era
vederea orbilor, picioare şchiopilor şi mama sărmanilor, căci avea
purtare de grijă de cei orbi, îngrijea de cei şchiopi şi sârguia a căuta
pe cei sărmani şi către femeile văduve arăta o mare milostivire. Casa
ei era de obşte adăpost al săracilor, averile lor erau de obşte cu cei
ce aveau trebuinţă şi le-a dat săracilor, ca să rămână dreptatea ei în
veac. Prin multele ei faceri de bine a primit pe Hristos, căci
binefacerile le-a luat de la El. Şi lucru cel mai bun decât toate era că
acestea nu le făcea la arătare, ci le făcea în ascuns, pe cât putea, ca
să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, Care vede cele ascunse. Pe
toate lucrurile acestea le-a adus în vistieria cea întemeiată a cerului,
prin milostenia pe care o dădea săracilor; iar pe pământ n-a lăsat
nimic altceva, decât trupul ei. O bogăţie a lăsat copiilor ei, adică
îndurarea şi faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu.
Mulţi oameni au un obicei: în vremea când fac un bine, cad în alt
lucru rău - adică în vremea când fac milostenie la săraci ca şi cum ar
fi destulă milostenia singură să-i mântuiască, afară de celelalte fapte
bune - se abat, se dau la desfrânări şi la îndulcirile trupului, ca şi
cum ar fi cumpărat în oarecare chip desfătările cu milostenia pe care au
dat-o. Dar vrednică de fericire Gorgonia nu a făcut astfel. Ci pe lângă
milostenia ce făcea neîncetat avea şi postirea, iar pe lângă milostenie
şi îndurarea către săraci, totdeauna se îndeletnicea cu citirea
dumnezeieştilor Scripturi. Apoi priveghea în rugăciune, uneori stând
drept în picioare, iar alteori lăsându-şi genunchii la pământ. După
aceea, cu inimă zdrobită şi smerită şi cu lacrimi fierbinţi îşi înălţa
împreună cu rugăciunea şi mintea sa către Dumnezeu şi acolo o avea
neclintită.
Ea întrecea prin toate acestea nu numai pe femei, ci şi pe bărbaţi
şi se arăta mai înaltă decât alţii. Multe alte fapte bune pe care le
aveau alţii le urmă şi ea, iar pentru toate cele bune era pildă altora.
Orice lucru bun afla de la alţii, ea îl învăţa de la dânşii. Drept
aceea, învăţa şi urma toate faptele cele bune, pe care alţii nu le
făceau.
Care alta din isprăvile sfintei nu era vrednică de minune? Oare
îmbrăcămintea ei, acoperirea ei şi trupul ei neîmpodobit, după obiceiul
femeiesc care strălucea numai cu fapta bună? Sau sufletul ei care
stăpânea pe trup aproape fără hrană, ca o nematerialnică? Ori mai bine
să zic trupul acela care s-a silit să se omoare mai înainte de
despărţire, ca sufletul să-şi ia slobozenia şi ca să nu se împiedice de
simţire? Sau nopţile cele veghetoare, cântărea de psalmi şi starea ce o
începea astăzi şi o termina în cealaltă zi? Sau culcarea pe jos, care
asprea afară din fire moliciunea mădularelor ei? Sau izvoarele
lacrimilor care ieşeau din necazuri ca să aducă cu bucurie rodurile lor?
Sau strigarea din noapte, care străbătea norii şi ajungea până la
ceruri? Sau fierbinţeala duhului ei, care cu totul nu băga în seamă nici
câinii cei de noapte, nici răcorile aerului, nici ploile, nici tunetele
şi nici grindinile, pentru dorinţa pe care o avea spre rugăciune? Sau
firea femeiască ce a biruit-o pe cea bărbătească, ca să se nevoiască cu
nevoinţa cea bună a mântuirii. Astfel a arătat că deosebirea pe care o
au bărbaţii şi femeile este numai după trup, iar nu şi după suflet. Sau
înfrânarea sfintei, care a biruit gustarea cea amară a strămoaşei Eva şi
pe păcat, precum şi pe şarpele amăgitor, pe diavolul şi pe moarte? Sau
chinuirea ei cea de viaţă făcătoare, care a cinstit smerenia lui
Hristos, până la chip de rob, precum şi patimile Lui? Şi cum este cu
putinţă a număra cineva toate isprăvile fericitei Gorgonia?
Bine este să adăugăm la povestirea faptelor ei celor bune şi
răsplătirile pe care le-a luat de la Dumnezeu, Dreptul dătător de plată.
Când încă era sfânta în viaţa aceasta, odată a şezut într-o căruţă pe
care o trăgeau nişte catâri. Mergând pe drum, din lucrarea diavolului,
urîtorul de bine al omului şi din pizmă care o avea asupra ei, pentru
sârguinţa ei cea bună, deodată s-au speriat catârii şi, alergând cu
sălbăticie, s-a răsturnat căruţa şi a căzut sfânta. Însă nu a rămas în
locul acela unde a căzut, ci s-a încurcat în căruţă şi o târau catârii,
încât s-au sfărâmat mădularele şi s-au zdrobit oasele ei. Această
întâmplare a pricinuit mare sminteală celor necredincioşi, cum a lăsat
Dumnezeu pe o femeie sfânta să pătimească un rău ca acesta.
Ea, cu toate că avea atâta nevoie de tămăduire, nu a voit să cheme
doctor pentru căutare şi vindecare şi aceasta numai ca să nu vadă bărbat
străin trupul ei. De aceea şi-a pus toată nădejdea tămăduirii ei în
Dumnezeu, Care, cu judecăţile ce ştie, a lăsat-o să pătimească această
ispită şi după aceea iarăşi să o tămăduiască. De aceea şi după nădejdea
ei cea bună pe care o pusese în Dumnezeu, Mântuitorul său, a urmat şi
lucrul, căci s-a tămăduit desăvârşit, fără doctor. Astfel s-a arătat că
Dumnezeu voieşte să pătimească acea sfântă ispită că un om şi să se
tămăduiască cu preaslăvire mai presus de om, ca să se preamărească prin
minunea aceasta, care pe toţi i-a făcut să se minuneze şi mai ales pe
cei ce s-au smintit mai înainte. Căci la toţi a sosit şi s-a auzit
minunea aceasta. Iar diavolul cel ce a adus ispita asupra ei a fost
ruşinat.
Altădată, iarăşi s-a îmbolnăvit sfânta, iar boala ei era
neobişnuită şi străină, că avea o fierbinţeală năpraznică în tot trupul
ei şi era ca o aprindere a sângelui. Apoi a urmat răceală, sângerare,
roşeaţă şi moleşire a minţii şi slăbire a mădularelor trupului ei.
Patima aceasta a urmat adeseori, iar meşteşugurile doctorilor erau
neputincioase spre tămăduirea bolii ei, cu toate că şi-au pus toată
sârguinţa lor. Nici lacrimile cele multe ale părinţilor ei, nici
rugăciunile cele de obşte către Dumnezeu şi nici cererile a toată
mulţimea n-au folosit, căci toţi aveau folos de la sănătatea sfintei şi
dimpotrivă, de obşte, socoteau pagubă şi vătămare boala ei.
Ce a făcut după aceasta Sfântă Gorgonia? După ce s-a deznădăjduit
de alt ajutor, a alergat către Dumnezeu, Doctorul cel de obşte. Şi,
aşteptând vremea nopţii, în care nu era nimeni să o împiedice, fiindcă o
slăbise puţin boala, s-a dus şi a căzut cu credinţă la Sfântul
Jertfelnic, chemând cu mare glas, spre ajutor, pe Dumnezeu. Mai pe urmă,
ea urmează celei ce îi curgea sânge, care atingându-se de poala hainei
lui Hristos, i-a încetat izvorul sângelui ei. Deci ce a făcut? Şi-a
apropiat capul ei de Sfânta Masă şi cu lacrimi, precum a udat desfrânata
picioarele lui Hristos, a udat şi ea Sfânta Masă, zicând că nu se va
duce de acolo, până nu-şi va lua înapoi sănătatea sa. După aceea,
umplându-şi cu lacrimile sale tot trupul, o minune! îndată s-a făcut
sănătoasă desăvârşit şi s-a întors acasă uşurată de boală, cu trupul şi
cu sufletul, fiindcă şi-a luat plata credinţei şi nădejdii sale. Iar
prin întărirea sufletului ei şi-a dobândit şi sănătatea trupului. În
acest fel a fost viaţa fericitei Gorgonia. Acum, să-i vedem şi
sfârşitul.
Fericită dorea moartea pentru multă îndrăzneală pe care o avea
către Hristos şi, mai mult decât toate cele pământeşti, alegea mai bine
să fie lângă El. De aceea, nu s-a lipsit de această dumnezeiască şi
înaltă nădejde a ei. Dar ce a urmat? Un somn dulce i-a venit, apoi după
multă priveghere ce a făcut-o, rugându-se pentru aceasta Domnului, a
avut o vedenie, care îi arăta în ce zi are să moară şi să se ducă la
Domnul. Aceasta a iconomisit-o Dumnezeu, ca să se pregătească şi să nu
se tulbure când va veni moartea fără de veste. Cu toate acestea, sfânta
n-avea trebuinţă de vreo pregătire, pentru că avusese cu puţin înainte
săvârşirea Sfântului Botez sau, mai bine să zic, că toată viaţa ei era
desăvârşire. Naşterea de a doua oară o avea de la Duhul Sfânt, prin
Sfântul Botez, iar încredinţarea mântuirii o avea prin faptele cele bune
şi plăcute lui Dumnezeu, pe care le lucrase până atunci şi peste care
mai pe urmă de toate a pus Sfântul Botez, ca o pecete. Una era numai
care o mihnea şi aceasta avea trebuinţă s-o adauge lângă celelalte
lucruri bune ale ei. Care era această? Să-şi boteze şi pe bărbatul său,
ca să nu rămână nedesăvârşit lucrul ei, ci să se ducă desăvârşita la
Hristos cu toate ale ei. De acest lucru se ruga şi îl căuta şi nu s-a
lipsit de cererea sa, căci l-a primit de la Dumnezeu, Care face voia
celor ce se tem de El.
După ce le avea pe toate după scopul ei şi nimic nu mai lipsea
dintre cele câte poftise, s-a apropiat şi ziua cea hotărâtă a morţii ei;
atunci s-a pregătit de moarte şi pentru ducerea spre Hristos a căzut
bolnavă după legile firii. Apoi, după ce a poruncit bărbatului său,
fiilor şi iubiţilor ei, câte sunt trebuincioase să le zică o femeie
iubitoare de bărbat, de fii şi de fraţi, a vorbit cu înţelepciune şi a
învăţat despre petrecerea cerească. Deci s-a făcut ca o zi de
sărbătoare, prin învăţătura ei către toţi, în ziua cea mai de pe urmă a
vieţii ei. Atunci a adormit şi s-a dus la cele cereşti fericitul ei
suflet, nu aşa bătrâna după anii vieţii, căci nici nu voia să trăiască
şi să se afle mulţi ani în lume. Dar după bunătăţi şi după faptele bune,
era îmbogăţită mai mult decât mulţi alţii, care au ajuns la adânci
bătrâneţi.
Însă este bine şi folositor lucru să adăugăm şi ceea ce a urmat la
sfârşitul ei. Fericită zăcea pe pat, după cum am zis, având răsuflările
cele din urmă, iar împrejurul ei erau multe rudenii şi străini,
mâhnindu-se toţi de despărţirea ei. Unii dintr-înşii doreau să audă de
la dânsa ceva de folos pentru suflet, ca să povestească celor de pe
urmă. Alţii voiau să le spună ceva potrivit ceasului aceluia, însă
nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, căci întristarea şi durerea inimii lor
era nevindecată şi lacrimile le curgeau, neauzindu-se de la dânşii nici
un glas. Căci nu se părea cu cale să cinstească cu plângeri pe ceea ce
se despărţea de lume cu semnele sfinţeniei; ci toţi stăteau cu adâncă
tăcere, ca şi cum s-ar fi săvârşit vreo taină dumnezeiască, iar sfânta
zăcea nemişcată, fără glas şi fără suflare.
Atunci păstorul cel de obşte, adică tatăl ei, care stătea aproape
de dânsa, văzând-o că îşi mişca încetişor buzele, a apropiat urechile
sale cu nădejde, crezând că va auzi ceva. Şi a auzit-o zicând un stih
din psalmul lui David, potrivit ceasului: "Mă voi culca şi voi dormi cu
pace". Aceasta nu era altceva decât o arătată mărturie şi dovadă a
îndrăznelii şi a sfinţeniei cu care fericită Gorgonia a ieşit şi s-a dus
către Hristos. Cu a Cărui nemărginită milă, prin rugăciunile sfintei,
să ne învrednicim şi noi păcătoşii şi osândiţii de sfârşitul cel bun şi
mântuitor în pocăinţă şi mărturisire, ca împreună cu cei mântuiţi să
slăvim şi noi bunătatea Lui cea desăvârşită, în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Damian Esfigmenitul - 23 februarie
Se spune despre Sfântul Damian că, mergând odată la Sfântul Cosma de la
Zografu, a întârziat atât de mult încât asfințise soarele. Atunci
Sfântul Cosma l-a rugat să rămână la el peste noapte, dar cuviosul
Damian l-a refuzat, nevoind să rămână în altă parte, căci avea acest
obicei de a petrece noaptea la chilia sa.
Pe când era la jumătatea drumului, s-a pornit o furtună atât de mare,
că nu mai vedea nimic și se afla în primejdie. Atunci, ridicându-și
ochii minții către Maica Domnului, s-a rugat să-l izbăvească din acea
primejdie îngrozitoare. Pe când se ruga, deodată s-a văzut răpit și adus
la ușa chiliei sale.
Sfântul Damian a adormit cu pace în ziua de 23 februarie a anului 1280.
După mutarea lui la cele veșnice, timp de 40 de zile s-a simțit o
mireasmă nespus de plăcută pe toată valea din preajma mănăstirii.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre smerenie, plangere si bucurie.
Zis-a un batran: "Sa stiti ca alt drum catre mantuire nu este, fara numai smerenia, precum scrie Evanghelia despre vames. Deci, de va fi cineva neatins de pacate mari, sa nu cumva sa se inalte cu gandul sau, socotindu-se pe sine fara de pacate. Ci, unul ca acela, mai vartos sa se smereasca si sa se pazeasca, ca nu cumva sa se descopere pe sine mai pacatos decat toti oamenii. Ca, daca cineva pentru ca n-a cazut in nici un mare pacat trupesc si lumesc, se va inalta cu gandul sau, socotindu-se pe sine ca este cu totul curat si pururea gata si vrednic de impartasirea cu Sfintele Taine, iar pe altul, pe care il stie el ca a cazut, candva, in vreun pacat, il socoteste nevrednic, unul ca acela, cu acel gand inalt si fara de smerenie, este nevrednic si necurat si urat lui Dumnezeu si la pieire merge si nu-i va folosi curatenia lui, neavand smerenie. Ca mult mai placut si mai iubit lui Dumnezeu este pacatosul smerit, decat dreptul mandru".
Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand: "Cum se intelege aceasta parinte, ca Domnul Hristos zice in Evanghelie: Fericiti sunt cei ce plang ca aceia se vor mangaia, iar Apostolul Pavel porunceste la cartea sa: Bucurati-va pururea si iarasi zic, bucurati-va. Deci, cum, si in ce chip, va face omul ca sa planga si sa se bucure si cum pot sa se impace acestea si sa fie amandoua impreuna, si plangerea si bucuria"?
Raspuns-a lui batranul, zicand: "Plangerea este grija pentru Dumnezeu si pentru poruncile Luisi ea naste o pocainta, iar pocainta naste cunostinta, postul, rugaciunea si invatatura. Iar bucuria este linistea intru Dumnezeu si blandetea. Si daca cineva arata cuvant bun si cinstit, dragoste si fata vesela catre cei ce vin la dansul si are in inima sa si pocainta, se vadeste ca, asa pot fi si pot incapea amandoua impreuna, plangerea si bucuria".
Neincetat se cuvine a ne ruga Domnului, ca sa ne aratam mai presus de bantuirea dracilor. Ca ne necajesc nu numai cand suntem in liniste in Casa lui Dumnezeu, mult se ridica asupra-ne si ne sfatuiesc sa privim cu obraznicie si fara sfiala fetele fratilor, ba si nalucirea faptei celei urate o zugravesc intru noi, turnand in mintile noastre, ca o amestecare a gandurilor, si in acest chip ne opresc de la tainele lui Hristos. Dar, prin pazirea ochilor si prin luarea aminte, a gandului, cel infranat le va birui pe acestea, harul ajutandu-l.
Cu cata paza se cuvine inima si simturile noastre a le pazi, ca razboiul nostru este mare si indracirea dusmanului asupra noastra este multa. Dar, nu se cuvine, pentru aceasta, sa ne lepadam de lupta noastra, ci gandurile vrajmasului se cade a nu le face lucratoare; si, asa, il vom face pe el sa crape. Ca stie Domnul pe cel ce ne necajeste pe noi si cate sageti arzatoare arunca in inimile noastre. Insa, a celor ce bine se lupta este vrednicia, ca, bine luand aminte, sa nu se lepede de lupta. Ca cel ce are pace cu patimile, de ce ar voi sa aiba razboi cu ele? Caci, numai unde este vrajba, acolo este si razboi si, unde este razboi, acolo este si lupta si, unde este lupta, acolo sunt si cununi. Drept aceea, daca cineva voieste sa se izbaveasca din robia cea amara a patimilor, acela sa porneasca razboi impotriva vrajmasului. Dumnezeului nostru, slava!