Viaţa Sfinților Apostoli și Mucenici Acvila și soția sa, Priscila
Sfântul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de Apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel şi a fost aşezat episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos.
Când Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începându-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi Sfântul Apostol Petru venind şi el acolo, au primit sfânta credinţă în Hristos, dar mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dânşii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El, hulindu-L.
Necredincioşii iudei, precum cei din Ierusalim şi din celelalte părţi, tot astfel şi din Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgâni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorsesera la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între dânşii ceartă. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate între dânşii un alt împărat, care să-i ia stăpânirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toti iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.
Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu.
Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.
Pe vremea aceea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi aflând acolo pe Acvila cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dânşii şi fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învăţându-i pe ei a crede în Hristos, i-a botezat.
Petrecând Pavel în Corint o vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învăţat pe ei cuvântul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecând cu corabia în Siria, a luat cu dânsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfântul Apostol Pavel a sosit împreună cu dânşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Pastelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să înveţe pe efeseni sfânta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le ca iarăşi o să se întoarcă la dânşii în Efes.
După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dânsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat înţelept şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi arzând cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfânta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dânşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întâia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfârşit le grăieşte: „Închina-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adica cu slugile lor)”.
După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintâi, la averile lor, adică în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.
Când Sfântul Apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiti ucenici ai săi, zicându-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: „Sărutaţi pe Acvila şi Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor.
Sfântul Acvila, zăbovind o vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa. Pentru că a fost rânduit de învăţătorul său, Sfântul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mergând el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe care, punându-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintâi Epistolă scrisă către dânsul din Laodiceea: „Te-am rugat pe tine să rămâi în Efes, când mergeam în Macedonia...”
După aceasta, când Sfântul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicând: „Sărută pe Priscila şi pe Acvila...”.
Sfântul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea, a adus la mântuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la idoleasca nebunie la Dumnezeiasca cunoştinţă, botezându-i.
El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni Împărăţia lui Dumnezeu şi luminând pe mulţi cu sfânta credinţă. A sfărâmat mulţi idoli şi a ridicat multe biserici, punând preoţi şi suferind multe ispite.
În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Viața Sfântului Ierarh Evloghie, Patriarhul Alexandriei
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui
Iraclie, şi a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan
cel milostiv. El a făcut multe minuni, printre care şi pe aceasta:
preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola
ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o şi a
primit-o, ci şi tuturor a propovăduit-o. Dumnezeu vrând să-i mângâie pe
amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulţumind
sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă. Iar Evloghie vorbea cu
îngerul lui Dumnezeu, ca şi cu un om, socotindu-l că este diaconul
papii. Şi după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulţumind
şi mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale şi-a dat
sufletul.
Viaţa Sfântului Cuvios Simeon, izvorâtorul de mir
Ştefan Nemanja, un domnitor sfânt
La începutul secolului al XII-lea, sârbii locuiau în câteva state separate. Tatăl lui Ştefan Nemanja, anume prinţul Zavida de Zahumlje, se trăgea din dinastia conducătoare a statului Raska, cel mai de seamă stat sârb. După un conflict cu fratele său, Zavida a fost trimis în principatul Duklja, un stat sârb de mică importanţă. Se crede că Zavida era fiul lui Uros I, sau al lui Vukan.
Ştefan Nemanja s-a născut în jurul anului 1113, în localitatea Ribnica, din regiunea Zeta, actuala Podgorica, din Muntenegru. Deoarece această regiune, unde fusese exilat tatăl său, se afla sub jurisdicţia Bisericii din Apus, copilul a fost botezat de un preot romano-catolic, însă, când Zavida s-a întors în Raska, el şi-a dus copilul la episcopul Calinic de Ras, care l-a primit în Biserica Ortodoxă, după rânduială canonică; slujba a avut loc în Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Ras.
Zavida s-a întors în Raska după alungarea celorlalte rude ale sale, de către armata bizantină.
În anul 1163, marele prinţ de Raska a fost înlocuit cu Ştefan Tihomir, cel mai mare frate al lui Nemanja. Această schimbare a fost săvârşită din voinţa împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180). Ceilalţi fraţi ai lui Tihomir, printre care şi Nemanja, au devenit prinţi secundari, în regiuni mai mici ale statului.
Nemanja a fost rânduit să conducă peste regiunile Ibar, Toplica, Rasina şi Reke. Mai tărziu, împăratul bizantin îi va încredinţa lui Nemanja şi regiunea Dubocica, împreună cu un rang imperial mai de seamă. Mai înainte de aceasta însă, tânărul Nemanja s-a întâlnit de mai multe ori cu marele împărat. Se crede că Ana, soţia lui Nemanja, era de origine bizantină, drept pentru care, împăratul îi trata cu multă simpatie. Spre sfârşitul vieţii, Ana Nemanja a îmbrăţişat şi ea viaţa monahală, sub numele de Anastasia. Pentru viaţa ei curată, Dumnezeu o va rândui în ceata sfinţilor, ea fiind prăznuită de Biserica Ortodoxă în ziua de 22 iunie.
Ştefan Nemanja şi prinţesa Ana au primit de la Dumnezeu şase copii: fiul Vukan, mare prinţ de Duklja şi Travunija; fiica Vuka, călugărită sub numele de Eftimia; fiul Ştefan, întâiul încoronat al Serbiei; alte două fiice, necunoscute cu numele; fiul Rastko, călugărit sub numele de Sava, hirotonit ca întâi arhiepiscop al Serbiei şi canonizat.
Ştefan Nemanja era foarte iubit de poporul sârb, el fiind un conducător drept şi iubitor de Dumnezeu. În anul 1165, împreună cu soţia sa, el a construit două mănăstiri: Mănăstirea Maicii Domnului, la confluenta râurilor Kosanica-Toplica şi Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Kursumlija.
Din invidie şi din sete de putere, fratele sau, chemându-l pe Nemanja la sfătuire, l-a arestat şi l-a închis într-o peşteră din apropierea cetăţii. Cât timp a petrecut în pesteră, vrednicul Nemanja a fost hrănit, în chip minunat, de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Nu după multă vreme însă, în anul 1166, cu ajutorul poporului şi al preoţilor, Nemanja l-a detronat pe Tihomir, devenind mare prinţ al sârbilor.
Răzbunător din fire, Tihomir şi-a adunat o armată de mercenari (turci, franci şi greci) şi a pornit în omorârea lui Nemanja. În anul 1168, Nemanja l-a înfrânt pe Tihomir, în lupta de la Pantin, în apropiere de Zvecan. Văzând că este înfrânt, Tihomir s-a înecat singur în râul Sitnica. În urma luptei, Nemanja a capturat doi alţi fraţi de-ai săi, anume pe Ştefan Miroslav şi Ştefan Stratimir. Iubitor de pace şi temator de Dumnezeu, Nemanja i-a iertat pe cei doi, dându-le înapoi rangurile de conducere.
Vrând să mulţumească sfântului care l-a hrănit în peşteră, prinţul a zidit Mănăstirea Sfântul Gheorghe, în apropiere de Ras, capitala sa. Mai târziu, această mănăstire se va numi Durdevi Stupovi. El mai este numit ctitor şi al următoarelor locaşuri: Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Kazanovici; Mănăstirea Maicii Domnului, din Ras; Biserica Maicii Domnului, de pe râul Bistrica.
În anul 1172, prinţul Nemanja a încercat să dobândească independenţa statului său, faţă de bizantini, însă nu a reuşit. Fiind invins în luptă, el s-a predat pe sine împăratului bizantin. El a venit la împăratul Manuel I Comnenul cu capul descoperit şi cu picioarele goale, în semn de supunere şi i-a dăruit acestuia sabia sa. De asemenea, Nemanja i-a făgăduit împăratului că va rămâne fidel Imperiului. La rândul său, împăratul l-a luat pe prinţ cu sine, spre a-l prezenta poporului său.
Nemanja va rămâne fidel imperiului numai până la moartea împăratului Manuel, survenită în anul 1180. În următorii ani, prinţul sârb s-a luptat din răsputeri cu ereticii bogomili, întărind astfel dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe.
După moartea împăratului bizantin, Nemanja şi-a câştigat independenţa şi a cucerit mai multe principate învecinate, precum: Duklja, Korcula, Vis, Nis, Svrljig, Kozelj, Ravno, Prizren şi Skopje. Toate aceste teritorii erau locuite predominant de sârbi. În calitate de domnitor peste Skopje şi Nis, el a reconstruit Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, din Skopje şi Mănăstirea Sfântul Pantelimon, din Nis. În anul 1189, în localitatea Nis, marele prinţ sârb s-a întâlnit cu împăratul roman Frederic I Barbarosa.
În anul 1190, în semn de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care l-a ajutat să adune la un loc poporul sârb şi să iasă biruitor în lupta cu ereticii, prinţul Nemanja a terminat de zidit Mănăstirea Studenica, închinată Maicii Domnului, pe malul râului Studenica, păstrată până astăzi. Biserica mănăstirii, zidită din marmură albă, este considerată, până astăzi, „mama tuturor bisericilor sârbeşti”. Totodată, el a răspândit Ortodoxia în regiunea Duklja, tot atât de puternic precum în Raska.
De-a lungul domniei sale, Ştefan Nemanja a dăruit mari daruri către următoarele biserici: Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim; Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, din Ierusalim; Mănăstirea Sfântul Teodosie, de lângă Betleem; Biserica Sfânta Sofia, din Constantinopol; Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Roma; Mănăstirea Maicii Domnului numită „Evergethide”; Biserica Sfântul Dimitrie, din Tesalonic; Biserica Sfântul Nicolae, din Bari.
În anul 1190, noul împărat bizantin, Isaac al II-lea Anghelos, a pornit la luptă împotriva sârbilor şi i-a învins, în lupta de la Ravno. Fiind semnat un tratat de pace, prinţul Nemanja şi-a păstrat independenţa, însă imperiul bizantin a luat înapoi regiunile Nis, Ravno şi Skopje. Cel de-al doilea fiu al lui Nemanja, Ştefan, întâiul domn încoronat al Serbiei, s-a căsătorit cu nepoata împărătesei Eudoxia, fiind înălţat la rangul de „sebastocrator”, al doilea în importanţă, după împărat.
În anul 1195, socrul fiului său a fost numit împărat bizantin, sub numele de Alexie al III-lea Anghelos, funcţie pe care o va deţine până în anul 1202. Astfel, în data de 25 martie 1195, vrednicul Nemanja a întrunit un „Consiliu de Stat”, abdicând de la conducere, în favoarea fiului său, numit tot Ştefan. Tot acum, fiului său Vukan, el i-a dăruit pricipatele Duklja şi Travunija, precum şi regiunile Hvosno şi Toplica.
Sfântul Cuvios Simeon, izvorâtorul de mir
La vârsta de 82 de ani, marele domn sârb Ştefan Nemanja s-a închinat întru totul lui Dumnezeu, căruia I-a slujit toată viaţa, conducând cu dreptate, zidind biserici şi apărând Ortodoxia.
Astfel, după abdicarea de bunăvoie, renunţând la toată faima şi bunăstarea, Nemanja a depus voturile monahale în Mănăstirea Studenica, primind numele de Simeon. Soţia lui, doamna Ana, a depus şi ea voturile monahale, în Mănăstirea Maicii Domnului, din Ras, primind numele de Anastasia. Mai târziu, ea va fi canonizată, cu denumirea „Sfânta Anastasia, maica Serbiei”.
Dupa doi ani de vieţuire monahală în mănăstirea sa de metanie, Cuviosul Simeon va pleca în Sfântul Munte Athos, în Mănăstirea Vatoped, unde se nevoia fiul său cel mai mic, călugărit sub numele de Sava. În scurt timp, cei doi cuvioşi, tată şi fiu, vor trece pe la toate mănăstirile din Sfântul Munte, dând fiecăreia mari daruri. Cei doi vor ctitori şi alte şase paraclise, având următoarele hramuri: Mântuitorul Iisus Hristos; Sfinţii Doctori fără de arginţi; Sfântul Mare Mucenic Gheorghe; Sfântul Mucenic Teodor; Sfântul Ioan Botezătorul; Sfântul Ierarh Nicolae.
În anul 1198, împăratul bizantin Alexie, socrul fiului său cel mare, le-a încredinţat acestora Mănăstirea Hilandar, aflată în ruină. Mai mult, împăratul a emis şi un act imperial (hrisobul) prin care hotăra că Mănăstirea Hilandar să fie mănăstirea călugărilor din Serbia. La rândul său, Ştefan, fiul cel mare al Cuviosului Simeon, ajuns domn al Serbiei, va publica şi el un act domnesc, prin care va închina noii mănăstiri nenumărate bunuri din Serbia.
În noua mănăstire, Cuviosul Simeon va mai trăi doar opt luni. Ultimele luni din viaţă, sfântul şi le-a petrecut în chip ascetic, nevoindu-se mai mult decât toţi ceilalţi monahi din obşte. Mai târziu, Cuviosul Sava, fiul său cel mic, va fi hirotonit drept întâiul arhiepiscop al Serbiei. Potrivit acestuia, care consemnează în scris viaţa tatălui său, Cuviosul Simeon a trecut la cele veşnice în ziua de 13 februarie 1199, înaintea icoanei Maicii Domnului „Îndrumătoarea” („Hodighitria”), adusă de acesta din Serbia.
La numai un an după adormirea sa, Cuviosul Simeon a fost cinstit ca sfânt, de monahii din Sfântul Munte. Canonizarea oficială a Cuviosului Simeon, din partea Bisericii Ortodoxe a Serbiei, a avut loc tot în anul 1200. Din dragoste faţă de cei iubiţi ai Săi, Dumnezeu a dăruit cinstitelor lui moaşte un mare dar, făcându-le izvorâtoare de mir. În ultimele trei secole însă, pentru păcatele noastre, cinstitele sale moaşte nu au mai izvorât mir, ci doar o minunată mireasmă.
Între timp, în Serbia se pornise război între Ştefan şi Vukan, cei doi fii ai lui Nemanja, rămaşi la conducere. Pentru aceasta, Cuviosul Sava, fratele lor şi fiul cel mic al lui Nemanja, ajuns arhiepiscop al Serbiei, va aduce în ţară cinstitele moaşte ale Cuviosului Simeon (tatăl celor trei), pe care le va aşeza în Mănăstirea Studenica. Din mila lui Dumnezeu, vrednicul Sava va reuşi să-şi împace fraţii, chiar lângă mormântul tatălui lor.
Odată cu mutarea cinstitelor sale moaşte în Serbia, din mormântul său de la Mănăstirea Hilandar, a crescut în chip minunat, fără sămânţă, o viţă de vie care se păstrează până astăzi. Potrivit tradiţiei, strugurii rodiţi de aceasta au darul de a tămădui pântecele sterpe, spre naşterea de prunci.
Mai târziu, în Mănăstirea Studenica vor fi aduse şi trupurile celor doi fii ai Cuviosului Simeon, anume Ştefan şi Vukan. Fiul cel mic al cuviosului, anume Sfântul Sava, trece la cele vesnice în ziua de 13/26 ianuarie 1236, în cetatea Târnovo. În anul 1237, cinstitele moaşte ale Sfântului Sava vor fi duse în Mănăstirea Milesevo, de unde, în anul 1594, turcii le vor fura şi le vor arde în foc (pe colina Vracear, în Belgrad).
În biserica din Mănăstirea Studenica va mai fi adus şi trupul regelui Radoslav, nepotul Cuviosului Simeon. După canonizare, cinstitele moaşte ale Sfintei Anastasia, soţia Cuviosului Simeon, numită iniţial Ana, au fost şi ele aduse în Mănăstirea Studenica.
Viaţa Sfântului Ierarh Serafim Sobolev, făcătorul de minuni din Sofia
,,Din pântecele maicii mele tu eşti acoperitorul meu” (Psalmi 70, 7) spune psalmistul. Aceste cuvinte s-au adeverit în viaţa Sfântului Serafim, chiar de la naşterea sa. Acoperământul lui Dumnezeu s-a întins deasupra lui în toate zilele vieţii sale. Vechiul vrăjmaş al mântuirii noastre, ca şi cum ar fi presimţit ce adversar puternic şi de neînvins va avea în persoana Sfântului Serafim, a încercat să împiedice venirea lui pe lume. Mama lui, în chinuri groaznice, nu putea naşte, iar medicii credeau că e necesară o intervenţie chirurgicală: extragerea secţionată a copilului, pentru a salva viaţa mamei. În acest timp, mama sa şi-a venit în fire şi, aflând decizia medicilor, l-a pus pe soţul ei să-i jure că nu va îngădui uciderea copilului.
După o noapte petrecută în chinuri groaznice, la primul dangăt al clopotului bisericii, la ora 5 dimineaţa, pruncul s-a născut singur, fără nici un ajutor din afară. Mama a cerut să-l vadă: „Arătaţi-mi copilul din cauza căruia era cât pe ce să mor”, iar când pruncul i-a fost adus, a zis: „Vai, ce „muhtar” serios s-a născut”. Mai târziu, în copilărie, rudele îi mai spuneau uneori micuţului Nicolae „muhtar”, ceea ce lui nu-i plăcea deloc. După mulţi ani, fiind deja în Bulgaria şi citind memoriile episcopului Nestor al Manciuriei, el a aflat că, în limba arabă, ,,muhtar” înseamnă episcop. Astfel, încă de la naştere, mama a cunoscut cinstea copilului ei.
Din fragedă copilărie se citea, pe chipul lui, tristeţea alesului lui Dumnezeu. Liniştit, sensibil, atent cu cei din jur, el era neobişnuit de serios pentru un băiat de vârsta lui, iar smerenia lui era deosebită. Următorul caz din copilăria lui este relevant în acest sens.
Când avea 12 ani, Nicolae învăţa în grupa a patra a şcolii parohiale. Odată, învăţătorul a explicat la tablă un exerciţiu foarte complicat de aritmetică. După ce a terminat de explicat, a întrebat clasa: „Aţi înţeles?” Clasa a tăcut. „Vai, ce neatenţi sunteţi, vă mai explic o dată”, a zis învăţătorul. După a doua explicaţie, iarăşi a întrebat: „Aţi înţeles?” Iarăşi a urmat tăcere. „Ce tonţi, nu înţelegeţi nimic! Explic a treia oară”. După explicaţie a urmat aceeaşi tăcere. Supărat, învăţătorul a strigat: „Cine dintre voi e prost, să iasă în mijloc!” Atunci, Nicolae s-a ridicat şi a stat înaintea lui. „Oare tu, Sobolev, eşti prost?” a întrebat învăţătorul surprins. „Da, sunt prost!”, a răspuns Nicolae. „Ce fel de prost eşti tu? Tu eşti un băiat deştept şi bun. Treci la loc!”
Învăţătorul s-a amuzat, a încetat să mai explice exerciţiul şi a început să le citească copiilor o poveste. Fapta băiatului l-a uimit nespus de mult, deoarece Nicolae învăţa foarte bine şi a terminat şcoala ca şef de promoţie. Astfel, încă din copilărie el şi-a vădit acea minunată smerenie, pe care a avut-o toată viaţa. În el s-au adeverit cuvintele sale preferate, pe care adesea le repeta fiilor duhovniceşti: ,,Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).
Anii de seminar
În anii ce au urmat, Nicolae Sobolev şi-a continuat studiile la seminarul din Riazan. În acest timp a ieşit în evidenţă o altă trăsătură a personalităţii lui, iubirea de aproapele, ce reiese din următorul caz. Nicolae era în clasa a 6-a a seminarului. Toţi elevii s-au adunat pentru a-l demasca pe hoţul M. din clasa lor. De la catedră, preşedintele adunării a început discursul de învinovăţire. M., înţelegând despre ce este vorba, s-a sculat de la locul său şi s-a aşezat în bancă lângă Sobolev, plecându-şi capul. Nicolae a început încet să-l liniştească: „Nu-i nimic, nu-i nimic. Nu te teme!” „Colegi, a spus preşedintele, Nicolae Borisovici Sobolev l-a luat pe hoţul M. sub protecţia sa, dar nu ştie că acum două săptămâni M. i-a furat galoşii noi !” M. a plecat capul şi mai jos şi a început să şoptească: „De ce am făcut aceasta, de ce am făcut aceasta?” Nicolae iarăşi a început să-l liniştească: „Nu te teme. Cine-i fără de păcat?” Preşedintele a zis şi mai tare: „Colegi, Nicolae Borisovici Sobolev nu ştie că acum trei zile el i-a furat şi mănuşile”. Însă Sobolev a continuat să-l liniştească pe M. Când clasa a decis să ceară exmatricularea lui M., atunci Nicolae l-a apărat fierbinte şi, trecând peste împotrivirea clasei, i-a obţinut retragerea din proprie iniţiativă, salvându-l astfel de o ruşine pentru toată viaţa.
Fiind în penultimul an de seminar, Nicolae s-a aprins de dorinţa de a-şi dedica întreaga viaţă Domnului. El a început să se roage cu lacrimi şi a făcut o promisiune Mântuitorului: „Mântuitorul meu ! Ajută-mă să scriu bine compunerile, iar eu Îţi promit să fiu monah şi să-Ţi aparţin cu toţi atomii fiinţei mele”. Din acel moment, compunerile lui erau cele mai bune din toată clasa.
În anul 1904, Nicolae a absolvit strălucit seminarul. Socotind că sănătatea lui era prea şubredă pentru a urma academia, mama sa a încercat din răsputeri să-i aranjeze viaţa şi să-l facă preot. Pentru aceasta trebuia să-i găsească mireasă, însă toate eforturile ei au fost în zadar. În sfârşit, pe la mijlocul lunii august a anului 1904, ea a spus: „Toate încercările noastre în ce priveşte căsătoria şi hirotonia ta nu au dus la nimic. Acum, aranjează-ţi soarta singur”.
La aceasta Nicolae a răspuns: „Dacă e aşa, atunci să mergem chiar acum la catedrală, la Împărăteasa Cerului, la icoana făcătoare de minuni Bogoliubskaia şi s-o rugăm pe Maica Domnului ca ea însăşi să-mi arate drumul vieţii”.
La catedrală l-au întâlnit pe tovarăşul lui Nicolae, Mişa Smirnov, şi Nicolae i-a împărtăşit nedumerirea sa. „Ai învăţat atât de bine doar ca să devii un dăscălaş? Tu trebuie să ajungi la academie!”, a zis Mişa. Când Nicolae a protestat, pentru că era prea târziu şi nu se pregătise pentru concurs, Mişa l-a îndrumat către Academia Teologică din Petersburg, unde examenele fuseseră amânate, din cauza unor reparaţii, până la sfârşitul lui august. „Tu eşti profund credincios, a zis Mişa cu tărie, ai încredere în Dumnezeu! Îţi va ajuta Mântuitorul Însuşi. Du-te fără nici o pregătire”. Nicolae a primit aceste cuvinte neaşteptate, venite din partea primului om ieşit în cale, ca un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunea sa, arătându-i clar şi hotărât drumul vieţii.
Astfel, plin de credinţă şi rugându-L fierbinte pe Dumnezeu să-l ajute, Nicolae a trecut toate probele şi a fost admis în academie.
Anii de studenţie
Primind binecuvântarea înduioşătoare a mamei sale, Nicolae a plecat la academie, aceasta dându-i ultimii săi bani pentru drum, iar în timpul anilor de studenţie Dumnezeu şi-a revărsat şi mai mult darurile duhovniceşti asupra blândului şi smeritului său slujitor.
Atmosfera neliniştită şi zgomotoasă din academie nu l-a împiedicat pe tânărul iubitor de Dumnezeu să vieţuiască aici ca în mânăstire. Trăind în academie, Nicolae mergea în fiecare dimineaţă la liturghia ce se slujea în Lavra Alexandru Nevski, iar în restul timpului liber citea scrierile sfinţilor părinţi şi vieţile sfinţilor. Cu o deosebită stăruinţă îşi scria compunerile, care erau întotdeauna minunate.
Duminica, când ceilalţi studenţi se duceau la teatru, în vizite sau la cumpărături, Nicolae, rămânând singur în academie, mergea în sala mare şi acolo cânta la pian interpretând un cântec-rugăciune, pe care-l compusese singur. Cuvintele erau foarte simple: „Bucuria mea, bucuria mea, bucuria mea, ah, Mântuitorul meu!” Din aceste puţine cuvinte se revărsa dragostea sa fierbinte pentru Mântuitorul, pe Care-L numea „fericirea şi bucuria adevărată a întregii mele vieţi”.
Dragostea şi duioşia lui Nicolae atrăgeau toate inimile, iar colegii abuzau de blândeţea sa, căci aproape întotdeauna rămânea fără porţia de ceai şi zahăr, pe care le consumau fără piedici tovarăşii săi.
Încă din această vreme s-a făcut remarcată o altă latură a personalităţii lui. În el se împleteau desăvârşit pe de o parte blândeţea, smerenia şi dragostea faţă de aproapele, iar pe de altă parte bărbăţia, tăria neclătinată şi neadmiterea oricărui compromis în ce priveşte mărturisirea credinţei. Astfel, în 1905, prin exemplul personal, tânărul student a împiedicat de două ori „ieşirile” revoluţionare ale colegilor săi contaminaţi de spiritele liberal-revoluţionare. Acest lucru n-a trecut neobservat de arhiereii remarcabili ai timpului, iar unii colegi i-au alcătuit o laudă sub formă de acatist.
În timpul şederii sale la academie, Nicolae l-a vizitat de câteva ori pe părintele Ioan de Kronştadt şi, ulterior, povestea cu adâncă evlavie despre aceste vizite. Deosebit de remarcabilă a fost ultima, din primăvara anului 1907.
Amintindu-şi de această vizită, prea sfinţitul povestea: ,,Vrând să-mi iau rămas bun, deodată, părintele Ioan s-a repezit la mine ca un fulger. M-am oprit, iar părintele şi-a pus mâinile pe capul meu în semnul crucii, şi-a ridicat ochii spre cer şi cu o voce înduioşătoare a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie asupra voastră!” În acelaşi timp am simţit ca şi cum o scânteie de foc a căzut pe capul meu şi s-a dus până în tălpi. O bucurie deosebită mi-a umplut inima şi întreaga fiinţă. Stăteam ca şi beat şi mă clătinam, temându-mă nu cumva să cad. În ziua aceea am simţit o deosebită bucurie, mă simţeam înaripat de parcă zburam prin aer”.
În ultimul an de studenţie, 1908, Nicolae Sobolev este tuns în monahism cu numele de Serafim. Primind călugăria, noul monah s-a dedicat nevoinţei unei postiri severe şi rugăciunii neîncetate. Aşa, din ziua tunderii şi până la moarte, Sfântul Serafim nu a mai mâncat carne. Mai mult, el a mâncat o dată în zi timp de mai mulţi ani.
Curând, la 3 februarie 1908, tânărul monah este hirotonit ierodiacon, iar peste puţin timp, la 18 martie ieromonah. Absolvind academia, în calitate de magistru, printre cei mai buni studenţi, părintele Serafim a fost numit profesor la Şcoala Pastorală din Jitomir (Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30, 2/2004).
Profesor, inspector şi rector
Următorii doisprezece ani din viaţa părintelui Serafim (1908-1920), au fost închinaţi învăţământului teologic. Departamentul pentru învăţământ al Sfântului Sinod i-a încredinţat diferite funcţii: profesor la Şcoala Pastorală din Jitomir, inspector la Şcoala Teologică din Kaluga, inspector la Seminarul Teologic din Kostroma şi rector al Seminarului Teologic din Voronej. Toată lumea avea un respect profund pentru tânărul ieromonah Serafim, iar directorul Şcolii Pastorale din Jitomir îl numea cu dragoste „micul avva”.
Ca inspector la Şcoala Teologică din Kaluga, părintele Serafim a devenit foarte drag elevilor şi, mai ales, copiilor din clasele primare, care se despărţiseră acum, pentru prima oară, de părinţi şi plângeau nemângâiaţi, departe de mamele lor. Părintele Serafim, cu o inimă iubitoare, a simţit imediat această mare durere copilărească şi a început să-i mângâie duhovniceşte pe copii.
Ieromonahul Serafim, Kaluga, 1911
Când părintele Serafim trecea pe holurile şcolii, copiii, din clase diferite, îi ieşeau în cale stăruind fiecare să vină la el în clasă. „Intraţi la noi, părinte, intraţi la noi!”, strigau care mai de care, iar părintele căuta să-i viziteze pe toţi, liniştindu-i şi discutând cu fiecare în parte.
După doi ani şi jumătate, când ieromonahul Serafim a fost transferat la Seminarul Teologic din Kostroma, durerea copiilor a fost de nedescris. Ei vărsau lacrimi fierbinţi. Unii au renunţat la mâncare în ziua plecării şi intrau necontenit la el ca să-şi ia rămas bun, chiar de câteva ori, iar părintele Serafim, ca amintire şi mângâiere, le dăruia iconiţe, cruciuliţe şi altele ce-i cădeau în mână.
Încă din timpul şederii în Kaluga, sfântul mergea adesea în pustia Optinei, pentru a-i vizita pe stareţii Anatolie, Varsanufie şi Iosif. El îşi deschidea inima înaintea lor, se mărturisea şi se folosea de marea experienţă duhovnicească a acestor stâlpi ai adevăratului monahism ortodox. Sfântul Serafim mai cunoştea şi câţiva nebuni pentru Hristos vestiţi în acea vreme, iar mai târziu avea să povestească adesea pilde deosebite despre smerenia lor minunată, cu care ei îşi acopereau nevoinţele lor suprafireşti de ochii omeneşti.
La sfârşitul anului 1912, ieromonahul Serafim este ridicat la rangul de arhimandrit şi este numit rector al Seminarului Teologic din Voronej. La momentul numirii părintelui Serafim, din punct de vedere al disciplinei, acest seminar se afla într-o stare deplorabilă. Noul rector a depus multe eforturi şi, după doi ani de strădanii, a reuşit să rezolve problemele existente, seminarul său devenind, după spusele inspectorului sinodal, cel mai bun din Rusia.
Din următorul caz se poate înţelege pe deplin ce metode educative folosea părintele Serafim ca rector. Chiar la începutul rectoratului său, discutând cu toţi seminariştii, el a remarcat că elevii indisciplinaţi îşi băteau joc de inspector acesta fiind de faţă. Drept urmare, inspectorul i-a adus rectorului o listă cu cei vinovaţi, propunând exmatricularea lor imediată. Părintele a ascultat plângerea inspectorului şi a oprit lista, spunându-i că se va ocupa personal de vinovaţi. În timpul liber, el a început să-i cheme la sine pe fiecare în parte de pe acea listă şi să discute blând şi pe îndelete cu el. Ca rezultat, au venit lacrimile sincere ale părerii de rău şi promisiunea că se vor îndrepta.
Astfel, cu multă dragoste, înţelepciune şi nemăsurată răbdare, sfântul a contribuit cu prisosinţă la îndreptarea elevilor săi şi la renaşterea seminarului, ridicându-l la o înălţime morală deosebită.
Vremuri tulburi
Pentru Rusia, au sosit ani grei de cumpănă. Studenţii şi elevii şcolilor şi seminariilor teologice cădeau adeseori victime ale propagandei revoluţionare şi uneltirilor anarhice. Acest vulcan eruptiv al revoluţiei nu era un fenomen întâmplător. De două secole, forţele întunericului lucrau perseverent şi în taină la descompunerea societăţii ruse, sădind peste tot răzvrătire faţă de Dumnezeu, liberă cugetare, ateism, anarhie şi alte învăţături periculoase. Aceste forţe întunecate ale iadului, care au născut revoluţia, şi-au folosit toată viclenia căutând să distrugă cel mai mare stat ortodox, care, prin existenţa lui, deranja taina fărădelegii care se lucra deja în lume (potrivit II Tesaloniceni 2, 7).
Cu părere de rău, intelectualitatea rusă a fost destul de aservită acestor influenţe păgubitoare. Sclavă a nebuniei liberei cugetări şi delirului sentimental, ea a părăsit frontul creştin şi a trădat credinţa părinţilor săi, fiind ea însăşi complice la ruinarea Rusiei Ortodoxe.
A sosit anul 1917. În Rusia au început cutremurătoarele schimbări revoluţionare. În jurul anului 1918, în Voronej a fost instaurată puterea sovietică, şi cursurile în seminar au încetat. Arhimandritul Serafim a mai rămas în Voronej vreme de un an şi jumătate şi a fost martorul cruzimilor şi profanărilor înfăptuite de bolşevici, dar şi a nenumăratelor semne şi minuni pe care Dumnezeu le făcea spre întărirea credincioşilor.
În 1919, Episcopul Tihon al Voronejului, care mai târziu a suferit moarte mucenicească, l-a trimis pe părintele Serafim, care era încă rector al seminarului din Voronej, să ducă patriarhului Tihon, la Moscova, un referat cu privire la situaţia din oraş. Episcopul i-a înmânat, de asemenea, o scrisoare personală în care îl recomanda patriarhului pe arhimandritul Serafim spre a fi hirotonit episcop-vicar al episcopiei Voronejului.
Cu multe greutăţi, părintele Serafim a ajuns la Moscova şi a transmis personal referatul şi scrisoarea al cărei conţinut nu-l cunoştea. Întâistătătorul Bisericii Ruse i-a adus la cunoştinţă dorinţa episcopului Tihon şi l-a binecuvântat spre a fi hirotonit episcop-vicar al episcopiei Voronejului, lucru care nu s-a întâmplat, căci în octombrie 1919 bolşevicii erau aproape de oraş. Atunci mama sa, Maria Nicolaevna, a început insistent să-şi roage fiii – pe arhimandritul Serafim şi ieromonahul Serghie – să plece. La plecare, mama l-a binecuvântat pe părintele Serafim cu icoana Maicii Domnului, spunând: „Te încredinţez Acoperământului Maicii Domnului”.
După o cale lungă şi periculoasă, cei doi fraţi au ajuns în Rostov, pe Don, şi au mers să vorbească cu arhiereii care ocârmuiau biserica în sudul Rusiei, unde nu era încă instaurată puterea sovietică. Sinodul întrunit în decembrie 1919 la Novocerkask îl numeşte pe arhimandritul Serafim rector al Seminarului Teologic din Ekaterinoslav, loc unde nu ajunge, pentru că oraşul este ocupat de bandele atamanului Mahno. Curând, el este numit rector al Seminarului Teologic din Simferopol, unde se mai ţineau încă cursuri.
În acelaşi timp, cu binecuvântarea sinodului şi cu ajutorul profesorilor universitari din Simferopol, el organizează în oraş cursuri teologice academice.
Arhiereul lui Hristos. Ultimile zile în Rusia
La 1/14 octombrie 1920, în ziua praznicului Acoperământului Maicii Domnului, în catedrala oraşului Simferopol, arhimandritul Serafim s-a învrednicit a fi hirotonit întru episcopie. La hirotonie au luat parte şapte arhierei, în frunte cu mitropolitul Antonie (Hrapoviţki), viitorul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare. În acest timp, dintr-o rânduială ştiută numai de Dumnezeu, în catedrală era adusă spre închinare icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ,,Znamenie” Kursko-Korenaia, fapt care a reprezentat o mare bucurie duhovnicească pentru părintele Serafim.
La 29 octombrie/11 noiembrie 1920, Armata Roşie era doar la 30 km de Simferopol, iar episcopul Serafim trebuia să hotărască din nou ce va face. El s-a îndreptat spre metocul Berkovsk al Mânăstirii de călugări din Crimeea, unde în acea vreme se afla icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Kursko-Korenaia. Tânărul arhiereu s-a rugat fierbinte Împărătesei Cerului, mărturisindu-i că este gata să pătimească pentru Hristos şi cerându-i să-i arate calea care a rânduit-o Dumnezeu pentru el. Din biserică a mers direct la arhiepiscopul eparhial Dimitrie Tavriceski şi a început să-l roage, ca pe un arhiereu eparhial, să-i dea binecuvântare să rămână în Rusia.
„Nu, a răspuns IPS Dimitrie, nu pot să fac aceasta! Dacă după aceea vi se întâmplă ceva rău, o să mă chinuie gândul că v-am dat binecuvântarea mea”.
După o scurtă discuţie, cei doi arhierei au hotărât să arunce sorţ. Pe o foiţă au scris: ,,să plece”, iar pe alta: ,,să nu plece”. Emoţionat, arhiepiscopul a coborât în paraclisul casei arhiereşti. După ce s-a rugat fierbinte în faţa icoanei Maicii Domnului, a scos una dintre cele două foiţe. Pe sorţul tras era scris: ,,să plece”. Aşa a fost hotărâtă soarta viitorului arhiepiscop Serafim, iar el a primit sorţul ca voia lui Dumnezeu pentru dânsul. El trebuia să slujească Biserica Ortodoxă cu darurile şi înţelepciunea sa duhovnicească, ducând crucea slujirii episcopale, care, după cuvintele lui, în acei ani a fost ca o mucenicie fără sânge (Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31, 3/2004).
Despărţirea de ţară
La 1/14 noiembrie 1920, de la cheiul Sevastopolului pornea încet în largul mării vaporul comenduirii ,,Hersones”, acesta fiind ultimul vapor care părăsea oraşul chiar înainte de invazia bolşevicilor. Plecau din ţară pentru totdeauna peste 600 de cadeţi, în frunte cu generalul Elceaninov şi generalul Stogov, comandantul garnizoanei oraşului Sevastopol. Mulţimea de oameni rămasă pe chei făcea cu mâna celor de pe vapor, luându-şi rămas bun de la ei. Pasagerii se uitau cu tristeţe la pământul natal, care se îndepărta încet. Acolo rămânea Rusia ţintuită pe Golgota ei. Pe malul drept al Sevastopolului, printre nori de praf, cavaleria roşie intra în oraş.
Pe punte, printre pasageri, stătea un arhiereu tânăr, de talie mijlocie, cu o faţă tristă şi palidă.
- Vlădică, binecuvântaţi Rusia! l-a rugat un om din preajma lui.
Ascunzându-şi emoţia, arhiereul a ridicat mâinile şi a binecuvântat pământul Rusiei şi oamenii de pe mal care le făceau cu mâna. Acesta era episcopul Serafim (Sobolev) care fusese hirotonit arhiereu, cu o lună înainte, în ziua praznicului Acoperământului Maicii Domnului, în catedrala oraşului Simferopol.
În această zi mohorâtă şi umedă de toamnă, a început viaţa lui de emigrant. El nu a ales să meargă pe calea pribegiei din cauza revoltelor şi a omorurilor, şi nici din cauza foametei şi a epidemiilor dezlănţuite în Rusia cuprinsă de nebunia revoluţionară. Mai degrabă, el înţelegea că Biserica Ortodoxă a Rusiei trecea printr-o prigoană cumplită, în care mii de episcopi, preoţi şi monahi mureau în închisori, mulţi dintre ei murind deja de moarte mucenicească.
El însuşi auzise gemetele monahilor de la Mânăstirea Sfântul Mitrofan din Voronej, îngropaţi de vii în pământ. De pretutindeni soseau veşti îngrozitoare despre mucenicia celor credincioşi. Inima lui plină de dragostea fierbinte pentru Hristos era gata să pătimească, la rându-i, pentru Domnul. Însă alesul smerit şi blând al lui Dumnezeu nu îndrăznise să aleagă singur calea muceniciei, deoarece întotdeauna şi în orice împrejurare căuta să facă voia lui Dumnezeu, şi nu voia proprie.
Chiar la începutul revoltei sângeroase din ţară, părintele Serafim, pe atunci arhimandrit, l-a vizitat pe ieroschimonahul Aaron, un stareţ drept şi profund duhovnicesc, care se nevoia în Mânăstirea Zadonsk din regiunea Voronej. Părintele Serafim venise la el să-i ceară sfatul dacă să rămână în Rusia, unde l-ar fi aşteptat o moarte de mucenic, sau să plece, împlinind cuvintele Evangheliei: ,,Iar când vă vor goni pre voi într-această cetate, fugiţi în cealaltă” (Matei 10, 23). Stareţul Aaron i-a răspuns: „Să dea Domnul să nimeriţi pe meleaguri bune”. „Cum să înţeleg cuvintele sfinţiei voastre?”, a întrebat părintele Serafim. „Viaţa însăşi îţi va arăta”, a răspuns stareţul.
Valul emigraţiei l-a aruncat pe episcopul Serafim mai întâi la Constantinopol, iar peste câteva luni la Şcoala Teologică de pe Insula Halki, unde se formase o colonie rusă numeroasă. Peste alte câteva luni, în mai 1921, episcopul Serafim a fost numit de conducerea bisericească rusă de peste hotare paroh al Bisericii Sfântul Nicolae de pe lângă Ambasada rusă din Sofia şi egumen al Mânăstirii ruse Sfântul Alexandru Nevski din apropierea oraşului Iambol.
La scurt timp după aceea, în august 1921, printr-un ordin semnat de însuşi patriarhul Tihon, episcopul Serafim a devenit administratorul tuturor enoriilor ruse din Bulgaria, cu toate drepturile unui arhiereu eparhial. Acestea aveau să fie acele ,,meleaguri bune” despre care îi vorbise ieroschimonahul Aaron şi care s-au dovedit a fi sorţul dat lui de Dumnezeu şi arena unde urma să-şi poarte crucea nevoinţelor şi necazurilor arhiereşti. Ştiinţa ştiinţelor - viaţa trăită în evlavie şi sfinţenie, cu care se deprinsese încă din ţară - a dat în Bulgaria roade pline de har.
În Bulgaria ortodoxă
Episcopul Serafim a sosit la Sofia pe 6/19 mai 1921, de ziua pomenirii Sfântului şi Dreptului Iov îndelung-răbdătorul. Acest fapt părea a fi ca un semn că îl aştepta o viaţă grea, plină de griji, necazuri şi nevoi. Pe umerii lui a fost pusă crucea grea de a fi părintele duhovnicesc al unei turme chinuite, supusă sărăciei, bolilor şi multor suferinţe. Însă tânărul arhiereu era gata să-şi jertfească viaţa pentru ea.
În nevoinţa sa pastorală, episcopul Serafim şi-a împlinit acea mare dorinţă, care şi-a pus-o la hirotonia sa întru arhiereu, ca până la sfârşitul vieţii să fie pătruns de dragostea nemărginită pentru Mântuitorul şi de slujirea plină de jertfire de sine a păstoriţilor săi.
Ducând o viaţă aspră, episcopul Serafim s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Cu toate acestea, el n-a luat în seamă boala şi a continuat să se îngrijească de turma sa, cu aceeaşi râvnă şi dăruire. Slujind adesea ca arhiereu, Vlădica ţinea predici de trei ori pe săptămână, propovăduind păstrarea neschimbată a credinţei ortodoxe, chemându-şi păstoriţii la pocăinţă, la schimbarea binecuvântată a vieţii şi la cea mai mare virtute – smerenia. Predicile sale pe tema pocăinţei şi a iertării păcatelor erau deosebit de frumoase şi, la chemarea lui, cei care se duşmăneau de mulţi ani îşi cereau iertare unii de la alţii, cu lacrimi în ochi.
Episcopul Serafim se îngrijea nu numai de turma sa din Sofia. De asemenea, el vizita parohiile ruseşti din provincie, unde, prin slujirea şi cuvintele sale, aducea dragoste şi mângâiere, lăsând în inimile credincioşilor o pace binecuvântată pentru mult timp.
Tot în grija lui erau şi aşezămintele de învăţământ ruseşti din Bulgaria. El era ocrotitorul gimnaziului „Înălţarea Sfintei Cruci” din Peşcersk şi se ocupa de adunarea fondurilor pentru menţinerea şi administrarea lui. Până astăzi, ruşii de pe aceste meleaguri îşi amintesc cum Vlădica le vizita şcolile, le dăruia dragostea sa părintească, îi mângâia şi îi mărturisea pe toţi care doreau. Vizitele lui erau adevărate zile de sărbătoare pentru copii.
Episcopul Serafim căuta să-i cerceteze şi pe ruşii săraci şi bolnavi, care trăiau în multe lipsuri şi nevoi. Pe unii îi interna gratuit în spital, pe alţii în case pentru invalizi, intervenea în favoarea unora pentru a fi întrajutoraţi, altora le dădea de mâncare, iar pe unii îi aducea în mânăstirea sa de călugări. De multe ori, el spunea păstoriţilor săi: ,,Eu nu vă sunt doar tată duhovnicesc, ci şi mamă bună”. El era cunoscut că făcător de minuni încă din timpul vieţii, pentru că rugăciunea lui era miraculoasă, iar cuvintele sale prooroceşti şi pline de har dumnezeiesc.
Vlădica nu i-a lăsat fără ajutor nici pe nevoitorii ruşi din Muntele Athos. El a înfiinţat un comitet pentru strângerea de ajutoare şi, în predicile sale, îi ruga pe credincioşi să jertfească pentru această faptă de milostenie.
Însă cea mai mare grijă a episcopului Serafim a fost păstrarea cu sfinţenie a credinţei ortodoxe, motiv pentru care fiii lui duhovniceşti l-au numit, mai târziu, ,,conştiinţa Ortodoxiei”. El şi-a ridicat întotdeauna vocea păstorească împotriva ecumenismului şi împotriva oricăror schimbări ale rânduielilor Bisericii şi învăţăturilor dumnezeieşti, fiind până astăzi straja sfintei Ortodoxii.
În anul 1934, episcopul Serafim a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. El a trăit 29 de ani în Bulgaria şi a îndrăgit aceste ,,meleaguri bune” ca pe a doua sa patrie. În Bulgaria şi-a scris operele teologice, aici şi-a învăţat şi educat fiii duhovniceşti, care apoi s-au străduit, neluând în seamă puţinele lor puteri duhovniceşti, să păstreze şi să transmită şi altora scânteile învăţăturilor sale, inspirate din cele ale Sfinţilor Părinţi. În amurgul vieţii sale iubitoare de Dumnezeu, arhiepiscopul Serafim a reuşit să-şi împlinească o altă mare dorinţă, aceea de a înfiinţa Mânăstirea de maici cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, din Kneajevo, Sofia.
Arhiepiscopul Serafim a fost o adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu pentru pământul bulgar. Pilda vieţii şi învăţăturile sale duhovniceşti dau până astăzi roade pline de har în inimile ortodocşilor pravoslavnici care trăiesc în Bulgaria.
Sfârşitul pământesc
Dumnezeu l-a chemat la El pe robul său credincios în Duminica Ortodoxiei, la 13/26 februarie 1950. În zilele dinaintea morţii, zâmbetul era pe buzele lui. Când fiii săi duhovniceşti cei mai apropiaţi se tânguiau, întrebându-se cine-i va mai mângâia de acum încolo, Vlădica le-a spus că, dacă va dobândi îndrăzneală înaintea Mântuitorului, va mijloci pentru ei la tronul Sfintei Treimi.
Dumnezeu a binevoit să-i descopere ziua propriului sfârşit. Cu cinci zile înainte de adormirea sa întru Domnul, simţindu-se peste măsură de neputincios, abia auzindu-i-se glasul, a şoptit celor din jur: ,,Încă cinci zile”. În ziua următoare, a spus: ,,Încă patru zile”. Iar după patru zile, el şi-a dat obştescul sfârşit.
Mutarea din viaţă a arhiepiscopului Serafim a fost o mare pierdere pentru fiii săi duhovniceşti, dar tristeţea lor a fost repede alungată, căci Vlădica i s-a arătat în vis unuia dintre ei, un monah care, după ce a murit prea sfinţitul, plângea noaptea, şi i-a spus: ,,De ce plângi, doar eu n-am murit, ci sunt viu!”
Aflat în Biserica rusă Sfântul Nicolae din Sofia, mormântul arhiepiscopului Serafim este un izvor nesecat de minuni. Ca şi în timpul vieţii, şi după moarte, Vlădica Serafim continuă să-i ajute, plin de dragoste, pe oamenii, nu numai din toate colţurile Bulgariei, dar şi de peste hotare, care aleargă la ajutorul lui (Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32, 4/2004).
Preacuviosul Parintele nostru Martinian.
Acesta a
fost din Cezareea Palestinei si a trait pe vremea imparatiei lui Constantiu,
fiul marelui Constantin (337–361). Inca de pe cand era de 18 ani, Sfantul
Martinian, parasind casa parinteasca, s-a retras catre sihastrie, locuind
intr-o pestera de pe muntele Corabiei, din apropierea cetatii si ducand o viata
pustniceasca de osteneala, infranare si de rugaciune. Si asa traind vreme de 25
ani, s-a dus vestea in tot tinutul, pana departe, de faptele si de viata lui
cea imbunatatita, ca primise de la Hristos pana si darul facerii de minuni. Si
multi veneau si se foloseau de cuvintele, rugaciunile si de sfatuirile lui cele
intelepte.
Deci, intre
alte ispitiri, a ingaduit Dumnezeu, in viata Sfantului si o diavoleasca
ispitire ca aceasta. Ca, auzind o femeie desfranata, anume Zoe, cuvintele de
lauda ce se spuneau, de catre oamenii din Cezareea, despre viata Sfantului, a
zis catre dansii: „Pentru ce gasiti vrednica de lauda viata lui? Ca neputand
infrange patimile trupului si ispitele vietuirii cu oamenii, de aceea a fugit
el in pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Ca unde nu-i foc, nu arde fanul.
Deci de voi merge eu la dansul si, fiind eu cu dansul, de nu se va clatina, atunci
se va adeveri ca este, cu adevarat, om fara prihana.”
Deci, s-a imbracat ea in haine
saracacioase – luind intr-o traista hainele ei cele luminoase – si, iesind din
cetate, s-a dus la acel munte, unde era Sfantul. Iar daca a inserat, a inceput
vant cu furtuna si ploaie mare in noaptea aceea. Si s-a apropiat femeia de
chilia Sfantului si a inceput a plange, ca si cand s-ar fi ratacit si ca si
cand ar manca-o fiarele, de-ar ramane afara. Deci, se ruga de Sfantul sa o
primeasca in chilia lui. Drept aceea, Cuviosul, vazand ca este cu neputinta a o
lasa afara, a primit-o inlauntru, iar el s-a dus in incaperea din fundul
chiliei.
Iar cand a fost dimineata, vazand-o
Sfantul schimbata la haine si impodobita, a intrebat-o: „Cine esti si la ce ai
venit?” Iar ea fara de rusine, a zis: „Pentru tine.” Si indata a inceput a
defaima viata monahilor, care indeamna pe crestini sa fuga de insotirea cu
femei, si, zicand ca insotirea cu femei nu impiedica evlavia si adaugand ca
toti dreptii Legii Vechi au fost casatoriti. Deci, cu vorbe ca acestea,
nerusinata il indemna la pacat. Iar Cuviosul, ascultand-o, se invoia putin cate
putin, in inima sa, si cuprins fiind cu bratele si cu limba ei cea amagitoare,
sta aproape sa cada. Dar era ceasul cand credinciosii aveau obiceiul sa vina la
el pentru binecuvantare. Si, nevoind el sa fie prins asupra pacatului, a iesit
afara din chilie sa-i intampine. Si, fiind afara, darul lui Dumnezeu i-a
schimbat gandul. Si, adunand multe gateje si aprinzandu-le in chilie, a sarit
in mijlocul lor, dojenindu-se pe sine si zicandu-si: „De vei putea, Martiniene,
sa rabzi focul geenei, apropiete de femeie si savarseste pacatul. Dar cum vei
rabda focul cel vesnic, daca pe acesta nu-l poti rabda?” Si asa, arzandu-se pe
sine si-a smerit salbaticia trupului. Si sa- cutremurat desfranata si indata a
inteles greutatea pacatului. Si, cerand iertare, se ruga de Sfantul s-o
indrepte si pe ea pe calea mantuirii. Iar el, inteleptind-o a trimis-o la
manastirea Sfntei Paula, din Betleem, unde s-a facut monahie.
Deci, vindecandu-se de ranile focului
si intelegand ca lupta cu ispitele trupesti cere sa fugi din fata lor, Sfantul
a mers la mare. Si, invoindu-se cu un corabier, si-a parasit chilia si s-a
mutat pe o mica insula, de piatra, foarte departe, in mijlocul marii, incat nu
se vedea nicidecum uscatul. Si ii aducea corabierul, de doua sau trei ori pe
an, paine si apa si ramuri de finic, pentru impletiturile cu care isi platea
putina hrana ce i se aducea. Si, traind asa zece ani, in multa liniste, a
trebuit sa plece de acolo.
Ca, ridicandu-se furtuna pe mare, o
corabie s-a spart de o stanca, inecandu-se toti cei care se aflau intr-insa. Si
n-a scapat nimeni, in afara de o fata, ce se tinea de o scandura. Aceasta,
vazand pe Sfantul, ii cerea ajutor. Si cuviosul scotand-o din mare, deasupra pe
piatra, indata a lasat fetei hrana si adapostul sau, iar el, zicandu-si: „Fugi
Martiniane, sa nu te ajunga ispita”, s-a aruncat in valuri, si sprijinit de
niste delfini, a iesit la uscat.
Dar acum era in mare nedumerire, in ce
chip sa-si petreaca cealalta ramasita a vietii lui. I s-a descoperit ca nu se
va izbavi de ispite, decat pribegind din loc in loc, pana la sfarsitul vietii.
Deci, pornind in pribegie si strabatand multe cetati, a sosit si la Atena si,
intrand in biserica cea mare de-acolo, s-a intins pe pamant si, de fata fiind
episcopul cetatii, Sfantul si-a dat in mana lui Dumnezeu, sufletul sau de mare
nevoitor si mucenic al vetii curate. Si, se spune ca si cele doua femei, Zoe si
Fotina, si-au savarsit viata, dobandind de la Duhul Sfant, semnele sfinteniei.
Dumnezeului nostru, slava!
Intru aceasta zi, cuvant din viata Sfantului Martin
milostivul.
Sfantul Martin era de douazeci de ani si
Sfantul Botez inca nu-l primise. Si acest fel de viata avea, ca nimic nu pastra
pentru sine, ci toate le impartea ca milostenie saracilor. Si, dupa ce nu i-a
mai ramas lui nimic, fara numai un cutit si o haina, si, fiind si o iarna
aspra, cu ger mare, l-a intampinat pe el un sarac la portile cetatii, care
ruga, pe cei ce treceau, sa-l miluiasca. Iar aceia, trecand toti pe alaturea,
nu i-au dat lui nimic. Deci, s-a mahnit Martin, ca n-a miluit nimeni pe saracul
acela; si nu stia ce sa faca, pentru ca nu avea alta haina, fara numai aceea,
intru care era imbracat. Deci, scotand cutitul, si-a taiat haina sa in doua si
cu o jumatate a ei a imbracat pe sarac, iar cu cealalta jumatate, s-a invelit
pe sine insusi. Si multi radeau de el, ca nu era imbracat asa cum se cadea.
Si, venind noaptea, culcandu-se
infrigurat, indata a adormit si a vazut in vis pe Hristos, imbracat in haina
sa, aceea cu care el imbracase pe saracul acela, inainte a multime de ingeri,
zicandu-i: „Martin, pana inca a nu lua botezul Meu, cu aceasta haina m-ai
imbracat, drept aceea, si Eu de acum in toata lumea te voi imbraca cu slava,
iar, dupa aceea, vei lua Imparatia cerurilor. Deci, dupa ce a auzit acestea,
s-a sculat din somn si, ducandu-se, s-a botezat in numele Tatalui si al Fiului
si al Sfantului Duh. Si atat de milostiv s-a facut spre saraci, incat s-a auzit
pana la toate marginile pamantului de milostiva viata a lui. A trait in Galia
si a ajuns episcop la Tours, pe la anul 400 si i se spunea „slava Galiei.” Si,
placut fiind lui Dumnezeu si inca si minuni savarsind, mai pe urma, s-a mutat
la Domnul, in varsta de peste optzeci de ani. Dumnezeului nostru slava!
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de
Aur, despre ispite si primejdii.
Nu este nici
un drept care sa nu aiba o greseala, oricat de mica. Si, iarasi, nu este nici
un pacatos, care sa nu aiba nici un bine. Deci, de vei vedea pe un drept bolnav
sau in oarecare ispita si primejdie cazand, sa nu te tulburi, ci sa gandesti
intru tine si sa zici: Acest om drept este, insa a facut ceva, o mica fapta rea
si pentru aceasta isi ia plata aici, ca dincolo sa nu se osandeasca. Asa sa
intelegi cuvantul cel zis de Avraam, in Evanghelie, bogatului nemilostiv: „Tu
ai luat in viata cele bune, iar Lazar cele rele”, de vreme ce s-a intamplat ca
a avut Lazar in viata aceasta cateva pacate, iar bogatul acela, cateva fapte
bune; si si-a luat plata fiecare.
Sinaxar 13 Februarie
În această lună, ziua a treisprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Martinian.
Preacuviosul Martinian a fost din Cezareea
Palestinei şi a început sihăstrească trăire pe când era în vârstă de
optsprezece ani, petrecând prin pustii şi prin munţi. Şi plinind în
sihăstrie douăzeci şi cinci de ani, printre alte multe ispite a fost
supus şi la această ispită a celui viclean: o femeie desfrânată,
îmbrăcându-se în haine de om sărac, a venit la muntele acela unde se
găsea sfântul; şi dacă a înserat, a început a plânge, ca şi cum adică
s-ar fi rătăcit şi s-ar fi temut să nu o mănânce fiarele, dacă ar
rămâne afară. Deci se ruga de sfânt să o primească înăuntru în chilie
şi să nu o lase să fie mâncată de fiare. Iar el văzând că nu este cu
putinţă a o lăsa afară, a primit-o înăuntru, şi el se duse în chilia
cea mai ascunsă a lui. Iar dimineaţa, văzând-o cuviosul schimbată la
înfăţişare (căci purta acum îmbrăcăminte femeiască frumoasă, cu care se
împodobise peste noapte), a întrebat-o cine este şi pentru ce a venit
acolo. Dar ea, fără de ruşine, a zis: pentru tine! Şi defăimând viaţa
sihăstrească, şi adăugând că toţi drepţii cei de sub Lege s-au bucurat
de petrecerea laolaltă cu femeile, îl îndemna să se apropie de ea.
Cuviosul puţin câte puţin îndemnându-se şi subjugat fiind, era gata să
cadă în păcat; dar gândindu-se în ce chip ar putea rămâne ascunsă
fapta aceasta dacă ar săvârşi-o, mai înainte de a cădea în păcat, a
fost tras înapoi de la cădere, prin dumnezeiescul har. Şi, aprinzând
multe găteje, a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se şi zicându-şi:
de vei putea să rabzi, Martiniane, focul gheenei, lăsându-te în voia
poftei ruşinoase, supune-te femeii. Şi aşa arzându-se pe sine şi
smerind sălbăticia trupului, pe femeia, care se înţelepţise văzând
acestea, a trimis-o la mănăstire. Iar el, vindecându-se de rănile
focului şi fiind dus cu barca de un corăbier, a ajuns la o stâncă din
mare, care era depărtată de uscat cale de o zi, şi a locuit zece ani
acolo, fiind hrănit de acel corăbier. Şi iarăşi a plecat şi de acolo,
pentru că o fată scăpată pe o scândură dintr-un naufragiu a ajuns până
la stânca pe care se găsea el. Cuviosul scoţând-o din mare, a plecat
de acolo zicând că nu poate sta laolaltă iarba uscată cu focul. Şi
sărind în mare, cu ajutorul unor delfini, care l-au luat pe spate, a
ajuns la uscat. De acolo a trecut prin mai multe cetăţi zicând: fugi
Martiniane, ca nu cumva iarăşi să te ajungă ispita (căci aşa hotărâse
să-şi petreacă şi cealaltă rămăşită a vieţii), a sosit la Atena. Şi
aici a adormit în Domnul, învrednicindu-se a fi îngropat cu mare cinste
de episcopul locului şi de tot poporul. Iar despre cele două femei, se
zice că: cea dintâi s-a dus la mănăstire şi trăind acolo în curăţie,
s-a învrednicit de a face minuni; iar cea de a doua, a rămas pe acea
stâncă din mare până la sfârşitul vieţii, îmbrăcată cu hainele
bărbăteşti, pe care i le-a dat corăbierul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor apostoli şi mucenici Achila şi Priscila.
Sfântul Achila era cizmar de meserie, şi auzind
de sfântul apostol Pavel, s-a dus la el, împreună cu soţia sa Priscila.
Şi fiind botezaţi amândoi de dânsul, au rămas pe lângă el slujindu-l
şi urmându-l prin toate oraşele şi satele şi împreună primejduindu-se
în toate ispitele. Şi atât i-a iubit pe ei marele apostol Pavel, pentru
bunătatea lor, şi pentru credinţa cea întru Hristos, încât şi
pomeneşte de ei în epistolele sale. Deci astfel bineplăcând lui Hristos
şi apostolului, şi multe minuni săvârşind, mai în urmă au fost prinşi
de necredincioşi şi li s-au tăiat capetele. Şi aşa mutându-se din cele
de pe pământ, locuiesc în ceruri.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Evloghie, arhiepiscopul Alexandriei.
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui
Iraclie, şi a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan
cel milostiv. El a făcut multe minuni, printre care şi pe aceasta:
preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola
ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o şi a
primit-o, ci şi tuturor a propovăduit-o. Dumnezeu vrând să-i mângâie
pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulţumind
sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă. Iar Evloghie vorbea
cu îngerul lui Dumnezeu, ca şi cu un om, socotindu-l că este diaconul
papii. Şi după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulţumind
şi mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale şi-a dat
sufletul.
Tot în această zi, pomenirea a doi sfinţi: un tată şi un fiu, care, fiind răstigniţi pe cruce, s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea
cuviosului Simeon, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos, care a trăit
pe la anii 1190, şi care în pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ascultarea
de parintele duhovnicesc.
Un om
mirean, avand trei copii, lasandu-i pe ei in cetate, s-a dus la o manastire.
Si, petrecand in manastire trei ani, a inceput a se tulbura de ganduri, care ii
trezeau in minte amintirea si dorinta de copii si se mahnea pentru dansii
foarte. Si, el nu spusese, de la inceput, staretului, ca are copii. Deci,
vazandu-l ava mahnit, i-a zis lui: „Ce ai de esti mahnit?” Si i-a povestit
staretului ca are trei copii in cetate si vrea sa-i aduca in manastire. Si i-a
dat voie parintele. Deci, ducandu-se, fratele a aflat ca doi dintr-insii au
raposat, iar unul traia. Si, luandu-l pe el, l-a adus la manastire. Deci,
cautandu-l staretul, l-a aflat la pitarie si a adus la dansul pe copil. Iar
ava, luind copilul, l-a cuprins si, inbratisandu-l, il saruta. Si a zis catre
tatal copilului: „Il iubesti pe el?” Sa a raspuns: „Da”. Si a zis ava: „Ia-l,
dar, si-l arunca in cuptor, asa cum arde.” Si acela luaind indata copilul sau,
cu mainile sale, l-a aruncat in cuptor. Si vapaia s-a facut ca roua si n-a ars
copilul. Ca tatal sau dobandise credinta lui Avraam. Dumnezeului nostru, slava!
