7 februarie – Sf. Partenie, episcopul Lampsacului; Sf. Cuv. Luca din Hellas; Sf. Cuv. Mastridia; Sf. 1003 Mc. din Nicomidia

 

• Pomenirea Sfântului Partenie, Episcopul Lampsacului 

Partenie a fost fiul unui diacon din oraşul Melitopolis. Încă de copil cunoştea bine cuvintele Scripturii şi se străduia să le împlinească cu fapta. El s-a sălăşluit pe lângă un lac în care pescuia. Peştele îl vindea, iar banii îi împărţea săracilor. Prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu a fost ales episcop al Lampsacului. El a curăţit oraşul de păgânism, a închis templele idoleşti, a zidit multe biserici şi a întărit credinţa credincioşilor. Cu rugăciunea vindeca pe mulţi de bolile lor şi avea putere mare asupra duhurilor necurate. Odată, pe când voia să scoată duhul cel rău dintr-un om care suferea de nebunie, duhul cel rău s-a rugat de el să nu-l scoată. Sfântul Partenie i-a zis: „Îţi voi arăta un alt om în care să intri şi la acela ai să te duci”. Iar duhul rău a întrebat: „Cine este acel om?” Şi Sfântul i-a zis: „Eu sunt”. Auzind aceasta duhul a fugit ars de foc şi strigând cu ţipăt: „Cum voi intra în Casa lui Dumnezeu?!”. Sfântul Partenie a trăit o viaţă îndelungată în care a săvârşit bogat lucrările şi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni. Sfântul Partenie s-a mutat la locaşurile cele cereşti în veacul al patrulea.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Luca din Hellas

Luca s-a născut la Castoria. Încă de copil el nu gusta carne, ci pururea îşi ducea viaţa în curăţenia trupească şi sufletească şi în rugăciune. Odată Luca a intrat în arie ca să semene boabele de grâu, dar de-a lungul drumului a dat cea mai mare parte a seminţelor săracilor, iar partea cea mai mică a semănat-o. Din acea parte mică Dumnezeu i-a dat o recoltă mai mare decât mai înainte, când semănase toată cantitatea de grâu. După aceea, Luca şi-a lăsat pe maica sa, văduvă şi a intrat într-o mănăstire. Maica cea îndurerată s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i descopere taina locului în care s-a dus fiul ei. Dumnezeu a auzit rugăciunea maicii. Stareţul mănăstirii la care scăpase Luca a visat trei nopţi la rând că o maică îl ceartă cu asprime pentru că i-a luat fiul. Stareţul i-a poruncit lui Luca să se întoarcă pe dată la maica lui. Luca s-a dus, a cercetat-o pe maica sa, dar încă o dată a plecat de la ea fără să se mai întoarcă. El s-a sălăşluit în Muntele Ioaniţa, lângă Corint. Noaptea se ruga lui Dumnezeu, iar ziua lucra la grădină şi la câmp, nu pentru el, ci pentru nevoiaşi şi călători. Dar cu toate acestea el însuşi mânca numai pâine de orz. Dumnezeu i-a dăruit lui Luca darul facerii de minuni. Sfântul Luca a trecut la Domnul cu pace la anul 946 după Hristos. Din timp în timp, de la sfintele lui moaşte izvora mir binemirositor.

• Pomenirea Sfintei Cuvioase Mastridia

Mastridia a locuit la Ierusalim unde ducea o viaţă aspră de nevoinţe ascetice. Un tânăr s-a îndrăgostit de ea şi a început să-i facă supărare. Pentru a scăpa şi pentru a-l scăpa şi pe acel tânăr de păcat, Mastridia a luat o sarcină mică de fructe înmuiate şi s-a ascuns în pustie. Ea a petrecut acolo şaptesprezece ani şi în tot acest timp, prin puterea lui Dumnezeu, provizia de fructe înmuiate nu i s-a terminat, iar hainele nu i s-au stricat. Sfânta Mastridia a adormit cu pace la anul 580 după Hristos.

• Pomenirea Sfinţilor o mie şi trei Mucenici din Nicomidia

Aceştia toţi moartea pentru Hristos au luat în timpul domniei lui Diocleţian.

Cântare de laudă la cei o mie şi trei Sfinţi Mucenici din Nicomidia

Cetatea Nicomidiei străluceşte încărcată de aur,

Precum Luceafărul împodobeşte noaptea.

Dar într-o zi prin voia lui Diocleţian

Patru demnitari sunt decapitaţi,

Eusebius, Vasa, Eutihie cel viteaz

Şi minunatul Vasilides cel slăvit.

Ei sunt ucişi pentru credinţa în Hristos,

Iar uciderea lor a întunecat Nicomidia.

Cele patru ucideri nu au fost decât începutul ororilor,

Arvuna florii alese ce avea să se taie.

Căci o mie de casnici ai acestor patru slăviţi,

Şi încă trei, pentru stăpânii lor pe care

Cu credinţă îi slujiseră,

Vocea au ridicat în cetate, cu strigare mare,

Ameţiţi de vin spunându-li-se că sunt;

Dar nu, nu vinul viţei era acela, ci

Vinul Adevărului,

Al Trupului şi al Sângelui Biruitor al lui Hristos.

O, împărate nelegiuite!

Şi noi suntem creştini,

Şi noi suntem, ca şi stăpânii noştri, creştini,

Fă şi cu noi toţi precum voieşti!

Şi noi acolo voim a călători

Unde binecuvântaţii noştri stăpâni s-au dus,

Cu dorire şi vitejie mare!

O, credincioşia preaminunată a robilor!

Pe a tiranului cruzime ea nu a putut s-o abată,

Şi mia şi trei suflete au părăsit pământul, înaintea lor

Stăpânul Ceresc Porţile Raiului deschizând.

Luna februarie in 7 zile: pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Partenie, episcopul Lampsacului (+318).     Acesta a trait pe vremea imparatiei marelui Constantin, ca fiu al lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopolis. Dar, neinvatand carte la vreme, Partenie ducea viata unui om de rand. Se indeletnicea, insa, cu toata lucrarea faptelor bune. Deci, fiind pescar de meserie, se ostenea si pe vreme buna si pe vreme rea, ca sa poata fi de folos si sa ajute, facand daruri, ca socotea mai de pret binele si multumirea semenilor sai, decat binele si multumirea sa. Iar evlavia si bunatatea cea ascunsa, pe care o luase in dar de la Dumnezeu, erau atat de mari, ca se facuse vestit in tot tinutul sau.
    Pe acesta aflandu-l fericitul Filip, episcopul Lampsacului, a poruncit unor dascali de seama, sa-l invete citirea Sfintelor Scripturi si temeiurile credintei, apoi l-a sfintit preot in cetate. Deci, facandu-se chip si pilda tuturor cu binefacerile sale si invrednicindu-se si de darul facerii de minuni, Partenie, dupa moartea lui Filip, a fost sfintit episcop al Lampsacului de catre Achile, mitropolitul Cizicului.
    Si asa, pastorind cu intelepciune si cu daruire Biserica, sporind numarul dreptcredinciosilor si pe multi pagani aducandu-i la credinta, la adanci batraneti si incununat de fapte bune, Sfantul Partenie episcopul s-a mutat la Domnul.
 

Sinaxar 7 Februarie

În această lună, ziua a şaptea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Partenie, episcopul Lampsacului.

Acest preacuvios a trăit pe vremea împărăţiei marelui Constantin, şi era fiul lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopole. Cu toate că nu ştia la început carte, totuşi se nevoia îndeletnicindu-se cu orice lucrare de fapte bune. Astfel, ocupându-se uneori cu pescuitul, împărţea peşte în dar celor ce cereau de la el. Şi atât de mare era evlavia şi virtutea lui ascunsă, încât şi dar de la Dumnezeu primise de a alunga demonii şi a tămăduit tot felul de boli. Punând apoi stăruinţă la învăţătura de carte, a fost hirotonit preot de Filip episcopul Melitopolei; iar după aceea, episcop al Lampsacului, de Ahile mitropolitul Cizicului. A săvârşit multe minuni şi a proorocit cele viitoare. Şi aşa vieţuind, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Luca cel din Elada.

Părinţii cuviosului acestuia erau din insula Eginei, dar neputând să mai îndure năvălirile agarenilor, s-au sculat de acolo şi au mers în Elada, unde s-a născut fericitul Luca. Acesta de mic copil s-a înfrânat nu numai de la carne, ci şi de la ouă şi brânză. Şi era mâncarea şi băutura lui, pâine de orz, legume şi apă. Astfel supunându-şi trupul la tot felul de suferinţe şi înfrânându-şi-l, socotea o deosebitã desfătare să hrănească pe cei flămânzi, şi să dăruiască haine celor goi. Pentru aceea de multe ori dându-şi chiar haina proprie, se întorcea acasă gol. Când se ruga lui Dumnezeu, picioarele lui se ridicau de la pământ, încât se părea că pluteşte în aer. După ce a îmbrăţişat viaţa călugărească, nici nu se poate spune câtă răbdare şi câte chinuri a îndurat. Umbla prin toate locaşurile cele de pe lângă mare, şi deveni-se din pricina minunilor pe care le săvârşea, pricină de mântuire pentru mulţi. Mai târziu încetând de a mai merge din loc în loc, a venit la muntele ce se numeşte Stir, şi petrecând acolo şapte ani, a înştiinţat pe toţi despre moartea lui, şi aşa s-a săvârşit din viaţă.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor o mie şi trei slujitori mucenici, şi a celor patru demnitari, care au suferit mucenicia în Nicomidia.

Aceşti mucenici erau slujitori ai celor patru demnitari, care au prins din poruncă împărătească pe preasfinţitul Petru, episcopul Alexandriei, şi i-au tăiat capul. Dar, după săvârşirea acestuia din viaţă, aceşti demnitari crezând cu toată casa lor în Hristos, au pătimit mucenicia; iar slujitorii lor, înflăcăraţi de credinţa în Hristos, s-au dus de bunăvoie la împăratul Diocleţian în Nicomidia, împreună cu femeile, cu copiii şi cu pruncii lor, şi mărturisind că sunt creştini, şi nelăsându-se înduplecaţi să se lepede de Hristos, au fost tăiaţi cu sabia de ostaşi.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Serapion, episcop de Tmuis (Egipt), care de foc s-au săvârşit.

Acest sfânt Serapion era un om învatat si cu o vasta cultura, cunoscut retor. Dar s-a lepadat de cele ale lumii si s-a facut ucenic al sfântului Antonie cel Mare (17 ianuarie). A devenit staretul unei manastiri care se afla sub îndrumarea duhovniceasca a sfântului Antonie, si mai apoi a fost hitononit episcop si era unul din apropiatii sfântului Atanasie cel Mare. În anul 339 sfântul Atanasie îi scrie de la Roma (unde se afla în exil) sfântului Serapion, pentru a-i da sfaturi despre cum sa conduca Biserica lui Hristos. În 353 sfântul Atanasie îl trimite pe Serapion la Roma, în fruntea uei delegatii de preoti si episcopi, care sa explice împaratilui Constantiu si papei Liberiu intrigile arienilor.
Dupa ce a suferit exilul pentru apararea credintei ortodoxe (ca si sfântul Atanasie), sfântul Serapion s-a savârsit cu pace, catre anul 356.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor şase mucenici din Frigia, care de foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Aprion, episcopul Ciprului.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Petru, care s-a nevoit în Monovata.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Teopempt şi a celor împreună cu el.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 


Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre o calugarita, care a fugit in pustie, din pricina unui tanar.     Spunea Ioan Moabiteanul ca era o fecioara oarecare, anume Mastridia, frumoasa la chip, care se nevoia in Ierusalim, postind si sporind mult in Domnul. Deci, din uneltirea diavolului, s-a nascut un gand rau in inima unui tanar, asupra fecioarei acesteia. Iar minunata fecioara, intelegand gandul cel rau si pierzator al tanarului aceluia, luand bob muiat, l-a pus intr-un cos si s-a dus in pustietate, prin departarea sa facand, astfel, odihna inimii tanarului, ca sa nu-l mai tulbure pe dansul gandul cel rau.
    Iar, dupa multi ani, a voit Dumnezeu a arata viata cea buna a acelei fecioare, pline de barbatie. Un oarecare parinte, umbland prin pustia Iordanului, a vazut pe fericita aceea si i-a zis ei: "Maica, ce faci in pustia aceasta?" Iar ea, vrand sa se ascunda,  a zis catre dansul: "Iarta-ma, ca am ratacit calea". Iar el, de la Dumnezeu cunoscand lucrul ei, a zis: "Sa ma crezi pe mine, maica, nici nu te-ai ratacit, nici nu cauti calea, ca minciuna este de la diavol. Ci, sa-mi spui mie pricina, cu adevarat, pentru care ai venit aici." Atunci a zis fecioara: "Iarta-ma, parinte, pricina este ca mintea unui tanar incepuse a se sminti asupra mea si, pentru aceea, voind ca mai bine sa mor aici, decat aceluia sa-i fiu spre pierzare si spre impiedicare, dupa cuvantul Apostolului". Deci, a zis, catre dansa, staretul: "Dar de cati ani stai aici?" Iar ea a raspuns: "Cu darul lui Dumnezeu, petrec aici de saptesprezece ani". Iarasi a zis ei staretul: "Intru atatia ani, cu ce te-ai hranit?" Iar ea, luand cosul acela, in care avea boaba inmuiate, i-a zis lui: "Acest cos pe care il vezi la mine, l-am scos din cetatea in care am fost. Si acest fel de purtare de grija a avut Dumnezeu pentru mine, smerita, incat atatia ani am mancat din boabele acestea, si nu s-au sfarsit, nici nu s-au invechit. Si sa stii, parinte, ca, asa m-a acoperit binecuvantarea Domnului incat, in saptesprezece ani, nu m-a vazut pe mine nici un om, fara numai tu unul, astazi". Iar staretul, auzind aceasta de la dansa, s-a dus, slavind pe Dumnezeu, pe Cel ce i-a dat ei atata dar si rabdare.


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre cum se cade a sta in biserica.     Ce poate fi mai infricosator decat aceste lucruri. Ca biserica este cer si ca, mai inainte, si casele erau biserici, iar acum biserica este mai defaimata chiar decat o casa. Ca intr-o casa este randuiala si fiecare isi face slujba lui, iar in biserica este mare tulburare si neincetata framantare de lume, ca intr-un targ. Si doar stiti ca biserica nu este loc de petrecere, ci loc sfant si ingeresc este, imparatia lui Dumnezeu si insusi cerul. Adu-ti aminte de Sfanta Masa aceasta, pentru ce pricina este pusa si Cine se afla pe ea.
    Stiu ca cel nebotezat nu cunoaste aceasta taina, dar tu stii ce sa intelegei, cand auzi pe Proorocul, zicand: "Asa zice Domnul, departati-va  de la pamant si va suiti la cer". Ca biserica cer se numeste. Adu-ti aminte al cui Nume se cinsteste in biserica!
    Iar acum, voi faceti in biserica mai mult ras decat in targ. Ca, la adunarile voastre lumesti, stati linistiti si nici o galceava, nici vorba, nici strigare, nu se face intre voi. Iar aici, unde Dumnezeu din cer vorbeste sfinte si infricosatoare lucruri, cei ce voiti sa vorbiti desertaciuni, va aflati ca la o petrecere. Au, doara, nu aveti case? De biserica lui Dumnezeu nu tineti seama si vorbiti  si cu cei ce voiesc sa taca. De vorbiti de ale voastre treburi, nu va opresc, dar vorbiti acasa la voi, la masa, la baie si la targ. Dar la biserica este loc al petrecerii ceresti, loc de rugaciune si de invatatura, loc de mantuire. Iar voi faceti din biserica iarmaroc, pravalie a schimbatorilor de bani, loc de impodobire a femeilor, unde ne umplem ochii de desfranare, loc de vanzare si cumparare, loc unde se pun la cale casele, oastea, judecatile; toate la biserica le poti vedea.
    Noi, in toate zilele, ne intrebam si ne ingrijim, ca doar veti castiga ceva de folos la biserica si, asa, sa va duceti acasa, iar voi, mai vartos, spre sminteala si spre pacate va adunati, in loc sa va curatiti de ele. Deci, roaga-te ca sa ingelegi, iar mai vartos se cade a tacea, ca linistea si tacerea ta, primind-o Dumnezeu sa te faca pe tine intelept. Iar daca nu poti sa taci, iesi din biserica, ca sa nu fii altora spre sminteala.
    Un singur glas se cade sa fie in biserica; precum suntem un singur trup al lui Hristos, asa si o singura lucrare este Sfanta Biserica, adica, sa stam cu frica, sa ascultam, sa luam aminte si sa ne rugam. Ca si episcopul tacand, sta si slujitorii una canta, iar noi, toti, raspundem intr-un singur glas.
    Deci, sa nu lasam adevarul, alergand dupa umbre si naluci. Slobozi sa ne facem de lucrurile vrajmasului si de rautatile ce se fac intre noi. Sa deprindem, in loc de lacomie, milostenia, iar in loc de ura, iubirea de oameni. Si asa facand, ne vom indulci de bunatatile cele de acum si de cele ce vor sa fie, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, a Caruia este slava in veci! Amin.
 

Cugetare

Sfântul Isidor Pelusiotul interpreta anumite cuvinte ale Sfintei Scripturi în felul următor: „Două se vor afla la moară: una se va lua, iar cealaltă se va lăsa”.

Aceasta înseamnă că mulţi se vor dedica vieţii duhovniceşti, dar cu intenţii diferite; unii cinstit şi cu râvnă, iar alţii neglijent şi van. Primii vor fi luaţi în Împărăţia lui Dumnezeu, iar ceilalţi vor fi lăsaţi în urmă.

Căci ce înseamnă Rugăciunea Paharului? Şi de ce S-a rugat Domnul ca să treacă acel pahar de la El? „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Matei 26: 42).

Aceasta înseamnă că nu trebuie să căutăm din propria noastră pornire greutăţile, dar atunci când ele vin, creştinii trebuie să le întâmpine, să le accepte şi să le îndure cu curaj.

Despre cele cinci fecioare nebune (Matei cap 25), Sfântul Isidor zice:

„Cu adevărat, toate cinci erau fecioare, dar ele erau lipsite de celelalte virtuţi, şi mai ales de dragoste [milă faţă de aproapele]. Fecioria singură nu ajunge ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Fecioria nu ajută deloc, dacă fecioara este plină de sine şi egoistă”.

Luare aminte

Să luăm aminte la Mântuitorul Hristos, Semănătorul cel Bun:

• La Semănătorul a Cărui sămânţă creşte încet şi sigur;
• La Semănătorul învăţăturii celei noi, al puterii şi rânduielii celei noi;
• La Semănătorul noii hrane duhovniceşti cu care se hrăneşte omenirea până la sfârşitul veacurilor.

Predică

Despre îngustimea minții pentru care uciderea este mai la îndemână decât dragostea de Dumnezeu – „Dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi” (Ioan 8: 37).

De ce nu încăpea cuvântul Mântuitorului între bătrânii lui Israel? Pentru că ei erau atât de plini de răutate încât nu se afla loc în ei pentru sămânţă cea dumnezeiască, pentru vestea bună cea dumnezeiască. Toată roadă sufletului lor era din sămânţa lui Satan, Antihristul. De aceea căutau să-L ucidă pe Hristos. Prin dumnezeiescul psalmist, grăieşte Domnul: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu”. (Ps. 45: 10). Prin urmare, este necesar să ne oprim de la tot ceea ce este contra lui Dumnezeu, de la tot ceea ce împiedică lumina cunoştinţei de Dumnezeu să ne lumineze şi să se sălăşluiască întru noi. Când omul se goleşte de aceste răutăţi şi se opreşte de la ele, atunci şi numai atunci poate el să înţeleagă că Dumnezeu este Dumnezeu. Câtă vreme sufletul omului este plin de gânduri necurate, de simţiri necurate şi de dorinţe necurate, care sunt toate împotriva lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca el să asculte sau să primească cuvântul lui Dumnezeu.

Oricine nu are pe Dumnezeu sălăşluindu-Se în el, acela va şi lupta să dezrădăcineze pe Dumnezeu din sufletele celor care Îl au pe El.

„Căutaţi să Mă omorâţi”. De ce? Pentru că nici măcar un singur cuvânt al lui Dumnezeu nu-şi putuse afla loc sau adăpost în inimile lor satanizate. Neavând nimic în comun cu Hristos Stăpânul, bătrânii lui Israel, încă de la început, nu au putut avea nici un fel de prietenie cu El.

O, Stăpâne Doamne, Binecuvântate Mântuitorule, ajută-ne nouă să ne oprim din păcatele noastre şi să cunoaştem că Tu eşti Dumnezeu, ca Cuvântul Tău să intre şi în noi şi să ne fie spre luminare, întărire şi înviere. Căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!