• Pomenirea Sfântului Cuvios Procopie Decapolitul
Acest sfânt se trăgea din părţile Decapolei, cele zece cetăţi din jurul Mării Galileii, din care pricină s-a numit Decapolitul. În
tinereţe el s-a dăruit vieţii de nevoinţe ascetice, împlinind toate
cele care se cer pentru curăţirea inimii şi ridicarea sufletului către
Dumnezeu. Când au început persecuţiile contra icoanelor, pornite
de răul împărat Leon Isaurul, Procopie s-a ridicat în apărarea
icoanelor, arătând că ea nu este nicidecum idolatrie; căci creştinii
ştiu că închinându-se sfintelor icoane ei nu se închină materiei din
care sunt făcute ele, ci mai curând Persoanelor zugrăvite pe ele; care
sunt ale Sfintei Treimi, ale Sfinţilor Îngeri sau ale oamenilor care
s-au învrednicit de sfinţenie. Din această cauză Procopie a fost
arestat, torturat cu sălbăticie, biciuit şi sfâşiat cu perii de fier.
Când necuratul împărat Leon a fost asasinat (căci sufletul lui pierise
şi mai înainte de aceasta), s-a înfăptuit şi restabilirea cultului
icoanelor în sfintele biserici, iar Procopie s-a întors la mănăstirea
lui, unde a petrecut cu pace cealaltă vreme a vieţii. În vârstă
înaintată ajungând, el s-a strămutat la locaşurile cereşti, unde se
bucură de vederea feţelor îngerilor şi sfinţilor, ale căror icoane cu
dragoste le-a cinstit pe pământ. Sfântul Procopie a adormit cu pace în
veacul al IX-lea.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Talaleu
Sfântul Talaleu a fost un mare nevoitor
sirian. La început el a vieţuit în Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit
de lângă Ierusalim, dar mai apoi el s-a sălăşluit într-un cimitir
păgânesc, binecunoscut pentru bântuirile diavoleşti care se petreceau
acolo şi pentru alte lucruri înfricoşătoare. Spre
a-şi dobândi frica cea sfântă prin credinţa în Dumnezeu, Talaleu s-a
sălăşluit în acest cimitir, unde timp de mulţi ani zi şi noapte a
îndurat nenumărate atacuri şi loviri ale duhurilor necurate. Datorită
marii sale credinţe şi iubiri faţă de Dumnezeu, El i-a dăruit lui
Talaleu harul facerii de minuni, prin care mult i-a folosit pe bolnavi
şi pe cei aflaţi în suferinţă. Sfântul Talaleu s-a sălăşluit în
Împărăţia Cerurilor pe la anul 460 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Tit din Lavra Peşterilor Kievene
Acest Tit a fost presbiter şi a avut o
dragoste creştinească sinceră pentru diaconul Evagrie, aşa cum are un
frate pentru fratele lui. Dar pe cât se cinsteau ei de mult la început,
pe atât au ajuns să se urască, chiar de moarte, din cauza urii semănate
de diavolul. Atât de mult se urau, că atunci când unul cădea biserica,
celălalt se întorcea cu spatele şi ieşea afară. Cu toate acestea Tit a
încercat de multe ori să se împace cu vrăjmaşul său, dar în zadar,
vrăjmaşul nu voia să asculte. Tit după aceea s-a îmbolnăvit şi toată
lumea credea că va muri. El i-a rugat pe fraţi să-l cheme pe Evagrie la
el, pentru a se putea împăca înaintea morţii. Ei l-au tras cu sila pe
Evagrie la căpătâiul muribundului, dar Evagrie s-a smuls din mâinile lor
şi a fugit, strigând că nu-l va ierta pe Tit nici în această viaţă,
nici în cealaltă. Cum a rostit aceste cuvinte, a şi căzut jos şi a
murit. Tit atunci s-a ridicat din pat sănătos, povestind fraţilor cum a
văzut că diavolii cei negri au fugit de la el când l-a iertat pe Evagrie
şi cum ei au năvălit asupra lui Evagrie când au auzit cuvintele lui; şi
cum, după ce au fugit diavolii de la el, l-au înconjurat sfinţii
îngeri. Cuviosul Tit a adormit cu pace la anul 1190 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Ştefan
La început Ştefan a fost funcţionar
imperial al împăratului Mauriciu. El însă mai apoi a demisionat din
toate funcţiile sale înalte la palat şi, mânat de dragostea lui
Dumnezeu, a finanţat zidirea unui aşezământ caritabil pentru bătrânii
din Constantinopol. El a adormit cu pace la anul 614 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Iulian
Acest Sfânt Iulian a fost un om care
suferea atât de mult de gută, încât nu putea nici să meargă, nici să se
ţină pe picioare. De aceea, când pentru credinţa lui în Hristos a fost
chemat în faţa judecăţii pagânilor împăraţi, el a fost dus acolo pe
targa. El a fost ars de viu pe rug în Alexandria, împreună cu ucenicul
său Cronion, în timpul împăratului Decius.
Luase de tanar calea vietii monahicesti si ajunsese vestit intre cuviosi, pentru postirea si curatia care impodobeau numele sau. Si a trait pe vremea prigoanei Sfintelor icoane, lupta inceputa, intaia data, de nelegiuitul imparat Leon Isaurul (717-740), care numea inchinatori la idoli pe crestinii care cinsteau Sfintele icoane, anatemizandu-i si fara milostivire aruncandu-i in temnite si in chinuri, ucigandu-i, iar Sfintele icoane sfaramandu-le si in foc arzandu-le.
Deci, in acest fel de vreme s-a ridicat Sfantul Procopie, ca un stalp al Ortodoxiei si mare aparator al dreptei credinte si, stand cu barbatie impotriva taberelor eretice, le umplea de rusine si cu nebiruite cuvinte, de Dumnezeu insuflate, dovedea socoteala lor cea nebuna, rupand toate mestesugirile lor, ca pe o panza de paianjen.
Drept aceea, din porunca imparatului, Cuviosul, a fost prins si batut cumplit, apoi a fost cu unelte de fier strujit peste tot, si i s-a smuls pielea de pe trup. Si, in temnita grea fiind aruncat si in tot felul schinjuit, Sfantul pe toate le-a rabdat, propovaduind neincetat dreapta credinta a lui Hristos. Si a avut frate de patimire, in temnita, pe prietenul sau Vasilie Marturisitorul (sarbatorit la 28 februarie), cu care impreuna a patimit aceleasi chinuri.
Murind imparatul Leon, cel cu nume si narav de fiara, Sfantul Pricopie si alti marturisitori ai credintei au fost sloboziti din temnita si din legaturi. Cu trupul subrezit de multimea chinurilor indurate, mergand, Sfantul Procopie s-a intors la manastirea sa si la obisnuitele lui osteneli pustnicesti, povatuind pe multi la fapta cea buna si la mantuire aducandu-i.
Si asa, la batraneti adanci, s-a mutat catre Hristos Domnul, ca sa-L vada pe Acesta nu in icoana, ci intru insasi fata Lui si sa primeasca de la El plata cea indoita a ostenelilor sale, ca pustnic, dar si ca patimitor pentru Hristos, el care pentru sfanta Lui icoana s-a nevoit pana la sange.
Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre Leon Monahul.
Deci, dupa ce au venit saracinii in tara aceea si au cucerit-o pe ea, au venit si la cetatea Asanului si au pustiit manastirile din jurul ei; inca au prins si pe trei calugari din Lavra Sasios, adica pe Ioan citetul, care era din Constantinopol, pe Eustatie Romanul si pe Teodor din Cilicia. Si acesti trei robiti, bolnavi si legati fiind, s-au rugat de barbari, zicand: "Duceti-ne, rugamu-ne, ca sa ne rascumpere pe noi episcopul, ca va va da voua treizeci si patru de galbeni." Deci, i-au luat pe ei barbarii si i-au adus aproape de cetate si a intrat Ioan citetul la episcop. Si era atunci in cetate, si Leon monahul, impreuna cu alti calugari ce coceau paine si, pentru aceea, nu au fost prinsi de barbari. Si venind Ioan cel ce era robit, a inceput a-l ruga pe episcop, ca sa de aur barbarilor. Dar episcopul nu avea aur mai mult, decat numai opt galbeni. Si ii da pe acestia barbarilor, iar ei nu-i luau, graind: "Sau ne mai dati douazeci si sase, sau ne dati pe calugar." Si au fost nevoiti cetatenii ca sa dea iarasi pe ava Ioan barbarilor, plangand si tanguindu-se. Si barbarii, luandu-l pe el si pe ceilalti doi calugari, i-au dus in tara lor.
Si, dupa trei zile, Leon monahul, luand cei opt galbeni de la episcop, s-a dus in pustie, unde erau paganii si i-a rugat pe ei: "Luati-ma pe mine si acesti opt galbeni, iar pe acesti trei calugari sa-i sloboziti, de vreme ce ei sunt bolnavi si nu vor putea sa mearga impreuna cu voi prin pustietati si atunci ii veti ucide pe ei, fara nici un folos. Iar eu sunt sanatos si voi sluji voua." Atunci, barbarii, au luat pe Leon monahul si cei opt galbeni, iar pe cei trei calugari, i-au slobozit. Deci, din cauza calatoriei lor cea grabnica, Leon monahul a slabit, neputand el sa mearga prin atata pustietate, iar barbarii l-au taiat pe el. Si i s-a implinit, astfel, lui Leon cuvantul pe care il zisese el, precum si Domnul, in Evanghelie, a zis: "Daca cineva isi va pune sufletul sau pentru prietenii sai, acesta mare se va chema intru Imparatia Cerurilor. Ca mai mare dragoste decat aceasta nu este." (Ioan 15,13).
Si, dintru aceasta, toti au cunoscut, ca aceasta este ceea ce graia ava Leon cand zicea: "Eu am sa imparatesc"; ca indata a mostenit Imparatia Cerurilor, pentru ca si-a pus sufletul sau pentru prietenii sai. Iar aceasta au adeverit-o si barbarii, zicand: "Cand am vrut sa-l taiem pe el, am vazut pe Cineva stralucind mai mult decat soarele si Acela a pus peste calugarul cel taiat o porfira imparateasca si o coroana."
Viaţa Sfântului Cuvios Mărturisitor Talaleu
Sfântul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimând
deşertăciunea lumii acesteia, a mers mai întâi în locaşul Sfântului
Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-şi
îngerescul chip şi, pentru îmbunătăţita sa viaţă, s-a învrednicit
treptei preoţeşti. Apoi, după câţiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se
numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca
la 20 de stadii, era o movilă mare şi o capişte idolească veche, ca
cimitir vechi elinesc, şi erau o mulţime de idoli acolo. Acel loc era
înfricoşat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu
năluciri şi cu arătări mincinoase înfricoşau, ci şi cu ucideri de oameni
vătămau pe mulţi oameni şi dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul
Talaleu, s-a dus acolo şi s-a sălăşluit, făcându-şi o colibă mică,
nevoindu-se cu pustniceşti osteneli şi cu rele pătimiri, rugându-se
neîncetat ziua şi noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lângă dânşii
un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoşătoare şi,
pornindu-se cu mare mânie, năvăleau asupra lui, înfricoşându-l cu
glasuri fără de rânduiala şi cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate
puterile cele viclene se sârguiau să izgonească pe sfânt din acele
locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu,
întărindu-se şi îngrădindu-se cu credinţă în Dumnezeu, cu rugăciunea şi
cu semnul Crucii, stătea ca un ostaş viteaz şi nebiruit în ziua de
război şi batjocorea puterea lor cea slabă.
Un război ca acesta având cu diavolii în toate zilele şi mai ales
în toate nopţile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfârşit cu ajutorul
Celui înalt şi au fugit cu ruşine, neputând să biruiască pe ostaşul cel
viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu şi-a
făcut o chilie strâmta, nu după măsura staturii sale, ci de doi coţi de
înaltă şi de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a şedea
drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ţinea capul
plecat la genunchi. Petrecând el aproape zece ani într-o strâmtoare ca
aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze şi l-a
găsit adunându-şi folos din Sfânta Evanghelie. Şi întrebându-l
episcopul, pentru care pricină şi-a ales o viaţă ca aceea, sfântul a
răspuns: "Eu sunt vinovat de multe păcate şi crezând că mă aşteaptă
multe munci veşnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie,
ca pedepsind trupul acesta cu muncire puţină, să mă izbăvesc de muncile
cele mari, care vor să fie". Iar episcopul a primit mult folos de la
dânsul.
Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu şi darul facerii de
minuni, ca să tămăduiască toate bolile şi neputinţele, nu numai la
oameni, ci şi la dobitoace. Pentru aceasta, mulţi mergeau la dânsul, ca
la un izvor tămăduitor şi câştigau sănătate trupească şi sufletească.
Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos
Dumnezeu şi toţi închinătorii de idoli care se aflau între creştinii din
toate hotarele cetăţii Gavaliei - care erau încă o mulţime pe atunci -,
s-au luminat desăvârşit cu sfânta credinţă, prin minunile cele făcute
de Sfântul Talaleu, venind la cunoştinţa adevărului. Iar cu ajutorul
popoarelor celor ce de curînd crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel
păgânesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărâmat şi, curăţind locul de acele
vechi lucruri diavoleşti, a zidit pe el o biserică în numele tuturor
sfinţilor mucenici şi a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a vieţuit
celelalte zile întru nevoinţele sale cele obişnuite şi placând lui
Dumnezeu desăvârşit, s-a mutat la El întru adânci bătrâneţe.
Despre acest cuvios, Sfânt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar
scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfântului Sava, ne-a spus nouă
despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul
monahicesc, neîncetând din plângere niciodată şi zicea către toţi
totdeauna: "Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraţilor, spre
pocăinţă şi, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebaţi de
dânsa".
Viaţa Sfântului Cuvios Mărturisitor Procopie
Ţara Decapoliei, care se numeşte astfel după numărul celor 10
cetăţi, este lângă marea Galileii. Despre ea se pomeneşte în Evanghelia
Sfântului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între
hotarele Decapoliei. Din acele părţi era de fel Cuviosul Procopie
Mărturisitorul, care, petrecând mai întâi în viaţa monahicească şi
cercând toată pustnicia cu dinadinsul şi împodobindu-se cu desăvârşita
curăţie, era vestit între cuvioşii părinţi. Iar când s-a ivit eresul
luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon
Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane şi pe
cei ce le cinsteau şi se închinau lor îi numea închinători de idoli şi
pe mulţi din credincioşii împăraţi şi arhierei şi pe popoarele cele
numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el şi păzeau
cu dreaptă credinţă închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind
blestemat de toţi.
Atunci acest mare şi nemişcat stâlp şi tare apărător al dreptei
credinţe a stat cu bărbăţie împotriva taberelor eretice, care cu
păgânătate huleau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu necinste
nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe
icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toţi de ruşine, mustrându-le
socoteala lor cea nebună şi cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu
îi biruia, rupându-le ca pe o pânză de păianjen împletiturile lor cele
meşteşugite. Pentru aceasta a pornit spre mânie pe împăratul cel cu
numele şi cu năravul de fiară, care ca un leu ieşind din pustie răcnea,
căutând să înghită pe cineva.
Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins şi bătut, apoi
strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniţă
întunecoasă şi necurată; şi toată chinuirea cea rea care i se făcea în
legături, cu mărime de suflet o răbda, având întru toate pătimirile sale
prieten şi împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care şi în
pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaş iubit şi împreună vieţuitor.
Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat
multă vreme legături în temniţă până la pierzătorul sfârşit al
tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viaţa
cea vremelnică şi de cea veşnică, murind cu trupul şi cu sufletul,
atunci Sfântul Procopie şi Vasile şi cu alţi sfinţi cuvioşi părinţi, au
fost eliberaţi din legături şi din temniţă. Şi au petrecut restul vieţii
lor în obişnuitele osteneli pustniceşti, povăţuind pe toţi la fapta cea
bună şi aducându-i la mântuire. Apoi, la adânci bătrâneţe, s-a dus la
Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în faţă
şi să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic şi ca
un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfânta lui icoană s-a nevoit
până la sânge.
Sinaxar 27 Februarie
În această lună, ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea preacuviosului
părintelui nostru şi mărturisitorului Procopiu Decapolitul.
Acest sfânt a intrat de tânăr în viaţa monahicească şi
deprinzându-se cu tot felul de nevoinţe, s-a curăţit pe sine în chip
desăvârşit. Iar mai pe urmă, mustrând vitejeşte şi dispreţuind pe cei
ce defăimau păgâneşte rânduiala întrupării Mântuitorului nostru şi nu
se închinau icoanei întrupării lui Hristos, a încredinţat adevărul
dreptei credinţe, nu numai prin cuvinte, ci chiar prin pătimirile sale.
Pentru aceasta s-a arătat mare mărturisitor; şi făcând multe minuni,
s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic
Ghelasie, căruia poruncindu-i-se de ighemon să batjocorească Botezul,
s-a botezat cu adevărat şi de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Talaleu Mărturisitorul.
Acest cuvios a fost de neam din Cilicia. Dar îndrăgind viaţa
sihăstrească, s-a dus în cetatea Gavalon, unde, la o depărtare de vreo
douăzeci de stadii, cuviosul a aflat un loc înalt, pe care se găsea un
altar închinat demonilor şi în acel loc şi-a făcut o mică colibă,
îndeletnicindu-se cu ostenelile sihăstreşti şi nevoindu-se cu posturi,
cu privegheri, şi cu rele pătimiri. Pentru aceasta demonii care
sălăşluiau în altarul lor de acolo îl înspăimântau, cu mulţime de
grozăvii. Pe aceştia însă ruşinaţi i-a alungat, bătându-şi joc de
neputinţa lor. Apoi, dorind după mai mari osteneli şi-a lăsat coliba,
şi făcându-şi o chilioară prea mică, care nu era pe potriva trupului
său, a intrat într-însa, stând cu faţa lipită de genunchi. Odată,
venind la el fericitul Teodoret, episcopul Cirului, l-a întrebat,
dorind ca să ştie pricina acestui fel de petrecere a lui. Dar el a
răspuns: eu, fiind supus la multe păcate şi temându-mă de chinurile
cele înfricoşătoare, am aflat acest chip de vieţuire, meşteşugind
osteneli pe măsura trupului, ca să uşurez greutatea celor ce mă
aşteaptă. Căci acelea sunt mai cumplite, nu numai cu mărimea, ci cu
însăşi lucrarea lor, fiindcă sunt fără de voie; iar ceea ce se face
fără de voie este un lucru foarte amarnic; căci lucrul cel de voie,
deşi plin de osteneli, mai puţină durere aduce, fiindcă osteneala este
de voie, iar nu silnică. Deci, dacă cu aceste mici dureri voi uşura pe
cele aşteptate, mare câştig voi culege de aici. Acestea auzind
episcopul l-a lăudat foarte, pentru isteţimea minţii, că nu numai că se
lupta cu luptele de faţă, ci şi pe altele de la sine adăuga. Iar
locuitorii de primprejur ziceau că multe minuni se făceau prin
rugăciunea acestuia, căci nu numai oamenii, ci chiar şi dobitoacele
dobândeau vindecări. Dar locuitorii acelui loc, care mai înainte
trăiseră în păgânătate, s-au lepădat de înşelăciunea lor cea
părintească şi au primit strălucirea dumnezeieştii lumini; iar sfântul
folosindu-se de ei, a surpat altarul demonilor care era acolo, şi a
ridicat o sfântă şi măreaţă biserică în cinstea bunilor biruitori
mucenici. Şi astfel sihăstreşte nevoindu-se fericitul Talaleu, s-a
mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Ştefan,
cel ce a întemeiat gherocomia Armatiului, adică bolniţa de bătrâni,
care în pace s-a săvârşit.
Sfântul Ştefan, un fost curtean sub împăratul Mauricius (582-602),
şi-a părăsit serviciul şi a înfiinţat un azil de bătrâni în Armatia
(Constantinopol), dedicându-se în întregime ajutorării străinilor pe
care îi primea în azil. S-a săvârşit în pace în anul 614.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nisiu, care, cu vine de bou fiind bătut, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea cuvioşilor părinţilor noştri Asclipiu şi Iacob, care în pace s-au săvârşit.
Sfinţii Asclipiu şi Iacob erau asceţi sirieni care au trăit în
secolul al V-lea. Informaţii despre aceştia avem de la Teodoret din
Cyr. Sfântul Asclipiu a dus o viaţă de înfrânare în satul său natal şi
nu-l deranjau vizitele oamenilor. Mulţi dintre ei îl imitau şi îi
urmau exemplul, printre care era şi sfântul Iacob. Acesta s-a închis
într-o căsuţă lângă satul Nimuza, pe care n-a părăsit-o niciodată şi
vorbea cu oamenii printr-o deschizătură în perete, tăiată astfel ca
nimeni să nu-l poată vedea. El n-a aprins niciodată vreo lumină sau un
foc în căsuţa lui.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Timotei cel din Cezareea, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Rafael (Rafail), episcop de Brooklyn (+ 1915).
Sfântul
nostru părinte Rafail s-a născut în Siria în anul 1860 din părinţi
ortodocşi evlavioşi, Michael Hawaweeny şi cea de-a doua soţie a lui,
Mariam, fiica unui preot din Damasc. Nu se ştie data exactă a naşterii
sale dar este undeva în jurul zilei lui onomastice, Sinaxarul Sf.
Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu toate Puterile cele fără de
trup ale cerului (prăznuiţi în 8 noiembrie). Datorită persecuţiilor
violente împotriva creştinilor, în care au pierit martirizaţi şi
preotul de parohie, Sf. Iosif al Damascului împreună cu tovarăşii săi,
familia Hawaweeny a fost obligată să fugă în Beirut ca să se salveze.
Acolo a văzut viitorul sfânt lumina zilei şi nu în oraşul părinţilor
săi. Într-adevăr, după cum decurgea copilăria sfântului, el nu avea
să-şi găsească locul lui în lume, căutând permanent un loc ce avea să-i
fie hărăzit. (Evrei 13:14). De Bobotează, în 1861, a fost botezat cu numele de Rafla, iar mai târziu în acea primăvară familia s-a putut reîntoarce în Damasc. Copilul a făcut clasele primare şi a învăţat bine, dar în 1874 Michael Hawaweeny nu a mai putut asigura financiar educaţia sa. Din fericire situaţia a fost salvată de diaconul Atanasie Atallah (mai târziu Mitropolit al Homsului), care l-a recomandat pe Rafla Patriarhului Hieroteus (Ierotei) al Antiohiei, să fie acceptat ca student la seminar din partea Patriarhiei, ca să devină preot.
El a fost un student atât de bun încât a fost selectat ca profesor-asistent în 1877, iar în următorul an a fost numit profesor de arabă şi turcă. În 28 martie, 1879 a fost tuns călugăr de către Patriarhul Hieroteus, fiind asistentul personal al Preasfinţitului.
Deoarece Seminarul Balamand a fost închis în anul 1840, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului l-a invitat pe Patriarhul Antiohiei să-i propună cel puţin un student merituos pe care să-l trimită cu bursă de studiu la Şcoala de Teologie din Halki. Cel selectat a fost chiar Sf. Rafail. În 8 decembrie a fost numit diacon la capela şcolii şi în iulie 1886 tânărul diacon a primit Certificatul de Teologie, întorcându-se acasă cu speranţa că va putea sluji în biserica de-acolo.
Patriarhul Gherasim al Antiohiei a fost impresionat de Diaconul Rafail şi deseori îl lua cu el în vizitele sale pastorale pe la parohii. Când Preasfinţitul lipsea, Diaconul Rafail ţinea predicile în faţa credincioşilor.
Diaconul Rafail nu era mulţumit de cunoştinţele acumulate, dorind să înveţe tot mai mult, dar nu din mândrie sau ambiţie ci din dorinţa de a-i ajuta pe alţii. Pe bună dreptate, am putea atribui cuvintele Regelui Solomon, Sfântului Rafail: "Dă o şansă omului înţelept şi acesta va deveni şi mai înţelept, sfătuieşte un om drept şi va sfătui şi el la rândul lui" (Proverbe 9:9). De aceea, l-a rugat pe Patriarhul Gherasim să-i îngăduie să continue studiile la o scoală în Rusia, promiţând că se va întoarce şi va fi secretarul de limbă rusă al Patriarhului. Preasfinţitul i-a dat binecuvântarea şi Diaconul Rafail a fost acceptat ca student la Academia de Teologie din Kiev.
În 1889 Patriarhul Gherasim i-a cerut tânărului diacon să preia conducerea bisericii din Moscova, reprezentantă a Antiohiei, fiind hirotonit preot de către Episcopul Silvestru, rectorul Academiei. La o lună, a fost ridicat la rang de arhimandrit de către Mitropolitul Ioanichie al Moscovei, fiind acceptat ca şi conducător al bisericii din Moscova. După doi ani, Arhimandritul Rafail a redus datoria reprezentanţei bisericii din Antiohia de la 65.000 de ruble la 15.000 de ruble şi a adus 24 de studenţi din Siria să-şi continue studiile în Rusia, în speranţa că se vor întoarce în ţara lor şi-i vor învăţa la rândul lor pe ceilalţi.
Când Patriarhul Gherasim a demisionat acceptând Scaunul din Ierusalim, Arhimandritul Rafail a considerat că ar fi momentul oportun de a scoate Biserica din Antiohia de sub dominaţia ierarhilor străini. Arzând de dragoste pentru Biserica din Antiohia şi dorind restabilirea administraţiei bisericii în mâinile clerului şi poporului băştinaş, Arhimandritul Rafail a început să trimită scrisori unor episcopi din Antiohia şi unor mireni influenţi. A mai scris şi articole în presă, atrăgând atenţia asupra soartei Antiohiei, însă eforturile sale îndrăzneţe nu au avut ecoul scontat şi arhimandritul avea să plătească un preţ pentru mediatizarea criticilor sale.
În luna noiembrie a anului 1891, Mitropolitul Spiridon, un grec din Cipru, a fost ales Patriarh al Antiohiei. Mulţi dintre arabi au crezut că a cumpărat alegerile prin împărţirea sumei de 10.000 de lire între mai mulţi oameni influenţi din Damasc. Arhimandritul Rafail refuza să-l pomenească pe noul Patriarh la sfintele slujbe în biserica reprezentantă, drept urmare Patriarhul Spiridon l-a suspendat din funcţiile sale preoţeşti. Sf. Rafail a acceptat suspendarea dar a continuat să scrie în presa rusă articole în care cerea apărarea cauzei Antiohiei. Ierusalimul, împreună cu Patriarhii Antiohiei, Constantinopolului şi Alexandriei au trimis o petiţie Ţarului de a interzice ziarelor ruse să mai publice articolele sale, lucru care a fost acceptat. Văzând acest drum închis, Sf. Rafail a început a-şi publica ideile în forma de cărţi.
În cele din urmă, Patriarhul Spiridon i-a scris unui Procurator asistent din Rusia, un prieten al Sf. Rafail, rugându-l să încerce să-l convingă să ceară iertare Patriarhului. Făcând acest lucru, i s-a ridicat suspendarea Sfântului Rafail, fiind lăsat să se transfere de la jurisdicţia Antiohiei la Biserica Rusă şi să se stabilească acolo. Sf. Rafail s-a angajat ca profesor de studii arabice la Academia Teologică unde a rămas până în 1895 când a fost invitat de Societatea Ortodoxă Siriană Non-profit din New York, să devină acolo pastorul comunităţii arabe ortodoxe.
Când Sf. Apostol Pavel a avut viziunea unui om care-l ruga să meargă în Macedonia să-I ajute (Fapte 16:10), acesta a pornit o amplă călătorie misionară. Tot aşa, când Sf. Rafail a auzit doleanţele semenilor săi împrăştiaţi într-un pământ străin, a traversat oceanul ca să muncească din nou într-o ţară străină.
Arhimandritul Rafail a ajuns în New York în 2 Noiembrie 1895, întâmpinat de o delegaţie de arabi creştini care-şi aşteptau păstorul din Rusia. În 5 Noiembrie, în prima sa duminica de la sosirea în America, sfântul a slujit împreună cu Episcopul Nicolae Sfânta Liturghie în biserica rusă din oraşul New York. La mai puţin de două săptămâni de la sosire, Arhimandritul Rafail a găsit un loc potrivit în suburbia Manhattan-ului pentru amenajarea unei capele cu odoare sfinte aduse de el din Rusia. Noua capelă a fost sfinţită de Episcopul Nicolae cu hramul Sfântului Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei.
Truditorul păstor a rămas în New York învăţând, predicând şi slujind sfintele slujbe pentru enoriaşii săi. Nu a durat însă mult până a auzit şi de alte comuniuni arabe creştine împrăştiate peste tot prin America de Nord, la care se gândea că neavând un păstor al lor, ar putea fi obligaţi să treacă la alte confesiuni, sau chiar să-şi neglijeze îndatoririle duhovniceşti. Aceasta era o preocupare permanentă a Sf. Rafail în decursul misiunii sale. Deşi nu era împotriva dialogului cu cei de alte confesiuni sau a relaţiilor de prietenie bazate pe convingeri reciproc împărtăşite, Sf. Rafail nu a pierdut nici o clipă din vedere linia clară de diferenţiere dintre ortodocşi şi heterodocşi, insistând ca orice biserică să-şi pună bazele în canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice. Spiritul ortodox al vieţii şi propovăduirilor Sf. Rafail s-a demonstrat necontenit prin cuvintele şi faptele sale. El a susţinut şi apărat întotdeauna Credinţa curată care era "dusă sfinţilor" (Iuda 3). Dacă la început nu a prea înţeles ideile heterodocşilor, mai târziu, înţelegând cât s-au depărtat aceştia de doctrina ortodoxă, a făcut tot posibilul să-şi ferească enoriaşii de influenţele nefaste. Sfântul îi învăţa să nu participe la adunările heterodocşilor, ca să nu fie răniţi de "diversele şi ciudatele doctrine" (Evrei 13:9). El era de părere că ar fi de preferat ca tatăl sau capul familiei să citească Ceasurile acasă din cartea de rugăciuni atunci când nu se pot duce la slujbă într-o biserică ortodoxă. În vara anului 1896, Sf. Rafail a întreprins prima din multele călătorii misionare de-a lungul continentului. El a vizitat 30 de oraşe între New York şi San Francisco, căutând oile pierdute ale Domnului în oraşe, sate sau ferme izolate. El a astâmpărat foamea spirituală a credincioşilor prin Cuvântul Domnului oriunde se oprea, oficiind căsătorii şi botezuri, ascultând mărturisiri şi slujind Sfânta Liturghie în casele enoriaşilor care nu aveau biserici. În alte cuvinte, sfântul şi-a îndeplinit cu râvnă misiunea sa ca propovăduitor al Evangheliei, îndurând multe greutăţi şi obstacole şi fiind atent la toate aspectele legate de grija faţă de credincioşi. (2 Timotei 4, 5).
În vara anului 1898, cu binecuvântarea Episcopului Nicolae, Sf. Rafail a publicat prima sa carte în Lumea Nouă, o carte de rugăciuni în limba arabă, numită CARTEA PĂCII ADEVĂRATE PRIN RUGĂCIUNILE DIVINE. Această carte de rugăciuni şi slujbe liturgice a fost foarte utilă preoţilor în săvârşirea sfintelor slujbe şi mirenilor în îndeplinirea canonului. Versiunea în limba engleză a fost publicată de Arhimandritul Serafim Nassar şi este folosită şi în ziua de azi.
În perioada mai-noiembrie 1898, Sf. Rafail şi-a început cel de-al doilea tur de călătorii misionare. În decursul acelei călătorii, sfântul s-a convins de necesitatea preoţilor ortodocşi arabi de a sluji în noile biserici ridicate de el. La întoarcerea în New York, el a scris un raport Episcopului Nicolae în care-şi exprima aceste griji. Cu binecuvântarea Episcopului, Sf. Rafail a adus preoţi calificaţi din Syria, căutând şi mireni îmbunătăţiţi duhovniceşte pe care să-i îndrume spre hirotonisire. În timpul cât a fost arhimandrit dar şi mai târziu, pe când era episcop, Sf. Rafail nu numea preoţi fără binecuvântarea ierarhului rus, care conducea misiunea Americană.
Aşa stăteau lucrurile în America la acea vreme. Arh. Rafail l-a primit cu dragoste pe Episcopul Tihon când acesta i-a urmat Episcopului Nicolae în scaunul de episcop al Americii. În 15 decembrie Sf. Tihon a venit să slujească Sfânta Liturghie la biserica Sf. Nicolae din Siria. Rafail le-a spus oamenilor că noul lor păstor este cel care "a fost trimis să îndrume turma lui Hristos - ruşi, slavi, arabo-sirieni şi greci-care era împrăştiată de-a lungul continentului nord-american. Desigur, în acea vreme nu existau jurisdicţii paralele bazate pe naţionalitate. Biserica i-a unit pe cei de diverse origini sub omoforul Arhiepiscopului rus. Aceasta a fost regula, până când Revoluţia Rusă a deranjat viaţa religioasă din Rusia şi America.
În martie 1899, Sf. Rafail a primit permisiunea Episcopului Tihon de a strânge fonduri pentru construirea unui cimitir şi pentru o nouă biserică care să înlocuiască capela amenajată într-o clădire veche pe o stradă mizeră. În primăvară, el a pornit într-o nouă misiune pastorală prin 43 de locaţii, călătorind pe uscat şi pe apă, fără să lase obstacolele şi greutăţile să-l întoarcă din drum şi a petrecut 7 luni în regiunile de nord-est, sud şi vestul central al Statelor Unite. Sf. Rafail a muncit la greci şi ruşi, dar şi la arabi, oficiind cununii şi botezuri şi regularizând cununiile ortodocşilor care fuseseră făcute de clerici non-ortodocşi. De asemenea a miruit câţiva copii botezaţi de biserica catolică.
În Johnstown, PA el a împăcat pe cei a căror animozitate personală era să dividă comunitatea arabă. Chiar dacă tribunalele nu au putut face pace, Sf. Rafail a reuşit să readucă calmul şi să stopeze cearta. Când era încă în Johnstown, sfântul a fost înştiinţat printr-o telegramă că Mitropolitul Meletios (Doumani) a fost ales Patriarhul Antiohiei. Foarte bucuros la aflarea veştii, Sf. Rafail le-a spus oamenilor că, în sfârşit, după 168 de ani de aşteptare, un arab a fost ales suveran al Bisericii din Antiohia.
După instalarea noului Patriarh, Sfântului Rafail i s-a propus să fie succesorul lui Meletios ca Mitropolit al Latakiei. Dar Patriarhul a afirmat că Sfântul Sinod nu poate să-l aleagă pe Părintele Rafail deoarece are o misiune foarte importantă de finalizat în America. În 1901, Mitropolitul Beirutului i-a scris Arhimandritului Rafail rugându-l să accepte să fie episcopul său asistent, dar acesta a refuzat, pe motiv că nu-şi poate părăsi turma din America. La început, el a vrut să construiască o biserică permanentă şi să achiziţioneze un loc de cimitir pentru parohie. Cea de-a doua dorinţă s-a împlinit în august 1901 când Părintele Rafail a cumpărat o parte din cimitirul Mt.Olivet din Long Island.
În decembrie 1901 Arhimandritul Rafail a fost numit Episcop al Zahleh-ului. Patriarhul Meletios i-a trimis o telegramă în care îl felicita şi îl ruga să se întoarcă înapoi. Părintele i-a mulţumit dar a refuzat din nou postul superior care i s-a oferit, spunând că trebuie să ducă la îndeplinire proiectul prin care urma să construiască o biserică creştină pentru comunitatea siriană din New York. În anul următor, a cumpărat o clădire bisericească deja existentă pe Str. Pacific în Brooklyn şi a remodelat-o după credinţa ortodoxă. Episcopul Tihon a sfinţit biserica spre bucuria credincioşilor prezenţi, astfel încât cel de-al doilea mare proiect pe care şi l-a propus Sf. Rafail, a fost îndeplinit.
Numărul parohiilor din cadrul diocezei nord-americane era în continuă creştere şi Episcopul Tihon nu le putea vizita pe toate. Astfel, dioceza trebuia reorganizată pentru o administrare mai eficientă. De aceea, Episcopul Tihon a trimis un plan Sfântului Sinod din Rusia de mutare a Scaunului din San Francisco la New York, deoarece cele mai multe parohii şi persoane erau concentrate în est. Deoarece mai multe grupări etnice necesitau o atenţie specială în îndrumarea duhovnicească, Episcopul Tihon i-a propus Arhimandritului Rafail să devină al doilea episcop vicar al său (deoarece primul episcop vicar era cel din Alaska).
În 1903, Sfântul Sinod al Rusiei l-a ales în unanimitate pe Arhimandritul Rafail ca Episcop al Brooklyn-ului, fiind, în acelaşi timp şi conducătorul misiunii ortodoxe arabo-siriene din America de Nord. Patriarhul Meletios anunţat de Sf. Sinod despre alegerea făcută, a fost foarte mulţumit. Episcopul Tihon i-a scris Sf. Rafail informându-l de alegerea sa şi acesta i-a trimis o scrisoare de accept. Între timp, părintele călugăr Innocent Pustynsky a fost sfinţit ca prim episcop asistent al lui Tihon la Catedrala Maicii Noastre din Cazan - St. Petersburg.
În a treia duminică din Postul Mare în 1904, Sf. Rafail a devenit primul episcop ortodox sfinţit pe pământ American. Episcopii Tihon şi Innocent au oficiat slujba la Catedrala Sf. Nicolae din Brooklyn. Noile haine episcopale au fost un dar din partea Ţarului Nicolae al II-lea. După sfinţirea sa, Episcopul Rafail a continuat să hirotonească preoţi şi să-i repartizeze la parohii, ajutându-l şi pe Episcopul Tihon în administrarea diocezei.
Spre sfârşitul anului 1904, Episcopul Rafail a anunţat intenţia sa de a scoate o revistă numită Al-Kalimat (Cuvântul), ca publicaţie oficială a misiunii arabo-siriene, care ar ajuta la o mai bună legătură între credincioşii şi parohiile din dioceza sa. Episcopul era conştient că nu va putea vizita personal pe toţi credincioşii ortodocşi din America de Nord, dar prin intermediul cuvântului scris, el ar putea predica cuvântul mântuirii şi celor pe care nu avea sa-i întâlnească niciodată. Conţinutul publicaţiei s-a dorit a fi spiritual, moral, religios, astfel încât să ajute la întărirea în credinţă a ortodocşilor. "Cuvântul" urma să se concentreze asupra temelor de bază: adevărul dogmatic, învăţăturile etice, subiectele ecleziastice istorice şi contemporane, o cronică a botezurilor, cununiilor şi slujbelor oficiale, etc. Primul număr a fost tipărit în ianuarie 1905, momentul fiind considerat de Sf. Rafail ca piatră de hotar la fel de importantă ca şi achiziţionarea Catedralei Sf. Nicolae şi a cimitirului parohiei.
În iulie 1905 Episcopul Rafail a sfinţit terenul pentru Mănăstirea Sf. Tihon şi a binecuvântat orfelinatul din Canaanul de Sud, PA. Peste trei zile, el a prezidat o conferinţă a clerului diocezei la Old Forge, PA, deoarece Arhiepiscopul Tihon era în San Francisco. Printre cei prezenţi erau şi oameni care ar putea fi socotiţi asemenea cu sfinţii: Mon. ALEXIS Toth, Mon. Alexander Hotovitzky şi Mon. John Kochurov (ultimii doi s-au săvârşit ca martiri în Rusia).
În următorii 10 ani, Episcopul Rafail şi-a păstorit turma care creştea tot mai mult. Mărindu-se populaţia comunităţii din New York, creştea şi numărul copiilor iar episcopul era preocupat de viitorul lor. El ar fi vrut să înfiinţeze o scoală serală pentru a-i educa în spiritul creştin, deoarece viitorul Bisericii în aceasta ţară depindea de educaţia tinerilor. Copiii care nu vorbeau araba frecventau deja biserici de alte confesiuni deoarece cursurile de duminică se ţineau în limba engleză. Astfel, Episcopul Rafail a considerat necesară introducerea limbii engleze în practicarea credinţei şi în educaţie pentru viitorul progres al misiunii arabo-siriene.
Luând ca exemplu cuvintele Sf. Pavel de a predica într-o limbă înţeleasă de oameni (1 Cor.14:15-19), Sf. Rafail a recomandat folosirea în toate parohiile sale a Liturghierului Sfintei Biserici Ortodoxe, Soborniceşti şi Apostolice (tradusă de Isabel Hapgood).
În martie 1907 Sf. Tihon s-a întors în Rusia şi a fost înlocuit de Arhiepiscopul PLATON. Din nou Sf. Rafail a fost luat în calcul pentru funcţia de Episcop în Siria, fiind nominalizat să succeadă pe Patriarhului Grigore ca Mitropolit al oraşului Tripoli în 1908. Sf. Sinod al Antiohiei a scos numele Episcopului Rafail de pe lista candidaţilor, citând diferite canoane care arăta că este interzisă mutarea unui episcop dintr-un oraş în altul.
În Duminica Ortodoxiei, în 1911, Episcopul Rafail a fost sărbătorit pentru cei 15 ani de misiune pastorală în America. Arhiepiscopul PLATON i-a înmânat o icoană din argint cu Iisus Hristos şi l-a felicitat pentru munca lui. În smerenia sa, Episcopul Rafail nu a înţeles de ce este felicitat pentru că şi-a făcut datoria (Luca 17:10). S-a considerat o "slugă nevrednică" deşi şi-a îndeplinit cu succes munca ce i-a revenit. (Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistola către Efeseni).
Către sfârşitul anului 1912, Episcopul Rafail s-a îmbolnăvit iar doctorii au spus că suferea de o boală de inimă care în final i-a cauzat moartea. După două săptămâni el s-a simţit destul de întremat ca să slujească Sfânta Liturghie în catedrala sa.
Între 1913-1914 acest episcop misionar a continuat cu vizitele pastorale în diferite oraşe. În 1915 s-a îmbolnăvit din nou şi a stat două luni acasă, ducându-şi crucea bolii cu răbdare.
În 14/27 februarie la 12.40 a.m., Sf. Rafail şi-a încetat misiunea. L-au strigat dar nu a mai răspuns. L-au scuturat dar nu mai era în viaţă.
Din tinereţe, Sf. Rafail era cel mai fericit când putea sluji pentru biserică. Când a ajuns în America, el şi-a găsit poporul împrăştiat în străinătăţuri şi i-a chemat să se reunească. Nu şi-a neglijat niciodată turma, ba chiar a călătorit prin America, Canada şi Mexic ca să-i găsească pe ai lui şi să-i adune laolaltă. I-a ajutat să nu se rătăcească în pajişti străine şi să nu-şi rănească sufletele cu erezii. El i-a hrănit şi i-a ajutat să crească în toţi acei 20 de ani de misiune dedicată. La momentul morţii sale, misiunea arabo-siriană avea 30 de parohii cu 25.000 de credincioşi.
Episcopul Rafail a fost un învăţat, autor al mai multor cărţi şi al aproape tuturor articolelor din revista "Cuvântul". El şi-a slujit comunitatea sa arabă dar nu i-a lăsat deoparte nici pe ruşi sau greci, vorbindu-le în limba lor. A învăţat să vorbească fluent engleza şi a încurajat introducerea acesteia în practicile bisericeşti şi în programele de educaţie.
Sf. Rafail a avut de a face cu multe feluri de oameni şi a fost ca un tată blând pentru toţi. A câştigat dragostea şi respectul lor, iubindu-i mai întâi şi apoi dezvăluindu-le personalitatea sa încântătoare şi caracterul frumos. Era întotdeauna blând, milos, condescendent cu alţii dar sever cu el însuşi. El a realizat multe lucruri bune în viaţa lui pământeană şi acum s-a alăturat îngerilor ca să-I cânte imnuri de rugăciuni şi laudă neîncetate lui Dumnezeu.
Pentru rugăciunile Sfântului Episcop Rafail, să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi cu Împărăţia Cerurilor.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, povestire despre Parintele nostru
Elisei si despre caderea celor mandri.Insa, dupa aceea, tatal meu, ducandu-se, m-a logodit cu o fecioara. Si, gatind tatal meu cele pentru nunta, s-a intamplat de s-a tulburat cumplit fecioara de un drac, care cu nemultumire si cu amar o chinuia. Iar parintii fecioarei si tatal meu au umblat saptesprezece luni, pretutindeni pe la biserici, cat si pe la descantatori si la vrajitori au dus-o pe dansa; si nimic nu s-a folosi, ci inca si mai rau in amaraciunea aceea, cadea ea. Atunci, facand socoteala de obste si de sfat, au dus-o pe ea la ava Macarie. Inca am mers si eu si tatal meu cu ea. Deci, staretul, luand undelemn, a facut rugaciune asupra ei si a poruncit mamei sale sa o spele pe ea si apoi sa o unga cu undelemn, de la cap pana la picioare. Iar dupa ce au uns-o, a inceput dracul a striga: Amar, amar. Si, iesind din fecioara dracul, a intrat in mine si de sapte ori mai rau ma chinuia. Deci, am patimit treizeci de zile, chinuindu-ma rau acel demon.
Dar, iata, a venit si batranul calugar, care vorbise la inceput cu tatal meu. Si, vazandu-l pe el, tatal meu a fugit de dansul. Si luandu-ma pe mine, batranul m-a dus la gazda sa si toata noaptea, priveghind, a petrecut-o in rugaciuni si, genunchii plecandu-si, a gonit pe dracul din mine. Si, tunzandu-mi parul capului, m-a imbracat in chip calugaresc si m-a dat lui ava Isaia. Inca, mai avea ava Isaia si alt ucenic, anume Petru; si am petrecut langa acest staret noua luni. Dar tatal meu auzind, cele despre mine, a trimis patru slugi si opt camile incarcate cu tot felul de mancari si de poame; inca a trimis si o scrisoare catre mine. Iar eu, luand scrisoarea am citit-o, am inceput a plange. Deci, vazand ava Isaia scrisoarea in mainile mele, sculandu-se mi-a luat-o din mainile mele si a rupt-o, iar eu m-am maniat. Inca a inceput staretul a ma ocara pe mine inaintea slugilor tatalui meu. Si, din ceasul acela, m-a cuprins pe mine diavolul urii.
Deci, nu puteam sa-l vad, nici glasul lui sa-l aud si-l vedeam pe el ca pe un mascarici, iar cuvintele lui ca niste sageti si ca o sabie de amandoua partile ascutita. Iar cand stam cu dansul la rugaciune si la privegheri, il blestemam pe el. Si, din acea multa uraciune si dusmanie ce aveam pentru dansul, de multe ori ma sculam noaptea, vrand ca sa-l ucid pe el, insa ma temeam si ma inspaimantam de Petru, cel ce era ucenic impreuna cu mine. Iar staretul nu inceta, sfatuindu-ma si invatandu-ma; uneori ma ruga, iar alteori ma certa. Si cand mergeam sa ma impartasesc, ma oprea pe mine si cu ocara ma impingea in laturi si de la masa ma despartea, zicandu-mi: Nu vei manca pana ce nu vei zice: Am gresit, iarta-ma. Iar eu impotriva faceam, adica, furand, in taina, mancam, pe cand el se ruga; el priveghea si eu dormeam, el plangea si eu radeam. Deci, in acest fel aflandu-ma pe mine diavolul, fiindu-i eu lui ascultator intru toate, a inceput a-mi arata mie si naluciri in vise, am inceput, adica, eu ticalosul, a crede in parerile mele si in nalucitoarele vise, incat, si treaz fiind, adeseori vedeam, izvorand dinlauntrul inimii mele si tulburandu-ma pe mine, ganduri spurcate si necurate. Deci, am inceput a le crede si a ma insoti cu ele. Au inceput gandurile a ma tulbura dinlauntru, iar dracii, din afara, spre manie si iutime si amaraciune ma porneau. Iar dracul mandriei, adica al pierzarii, ma invata pe mine. Inca am inceput ca cele ce el in ascuns, ma invata, sa le spun pe fata si sa le graiesc inaintea tuturor, la aratare. Ca, sezand, ziceam intru mine: cine este acest inselator si fatarnic de neam mare si neam prost, caruia eu, intru acea mare cetate fiind si de neam mare si din parinti de rang inalt, care sunt plini de bogatie si cu multime de dobitoace, ca un uncenic m-am facut, inca mai vartos si ca un rob ii stau inainte si apa pe maini ii torn si masa ii pun lui si slujitor ii sunt si apa ii aduc si lemne ii adun si ca un rob ii slujesc lui? Desi, cu cale era ca el sa-mi slujeasca mie si sa mi se supuna, iar nu eu lui. O, cate necazuri si amaraciuni si scarbe, ocari si nevoi iau de la dansul. De cate ori m-a facut a flamanzi si a inseta si a priveghea si a ma culca pe pamant. De cate ori m-a ocarat. De cate rautati m-a impovarat. Deci, acestea invatandu-ma pe mine dracul, eu mai mult inca ma maniam si ma socoteam pe mine ca un asuprit si ca si cum multe rautati as fi patimit. Insa imi zicea mie gandul: Iesi de la blestematul acesta si sezi intr-o chilie, ca toti parintii, pentru ca acesta nu este calugar, nici crestin.
Deci, din unele ganduri ca acestea am inceput iarasi a vedea vise despre staretul meu. Adica, il visam ca se joaca cu o femeie si cu idolii dantuieste, si, incredintandu-ma pe mine, ma intareau ca adica el este vrajmasul lui Dumnezeu si prieten dracilor. Si era afara din Schit, ca la noua stadii departe, o capiste elineasca, iar in mijlocul capistei sta un idol de marmura. Deci, avea staretul obiceiul de iesea din Schit in toate sambetele si, in capiste sezand, plangea. Inca erau acolo si morminte elinesti. Si-mi arata in vis, nu o data, ci de mai multe ori, ca staretul jertfeste si se inchina idolilor. Iar eu, socotind ca adevarate imi sunt mie visele, in ceasul intru care avea staretul obicei sa iasa spre capiste, apucand inainte, am iesit din chilie si, alergand, m-am ascuns in mijlocul capistei, unde erau niste rugi si am vazut pe staretul venind si o femeie inaintea lui. Iar dupa ce a venit femeia, am vazut-o ca se ruga si se inchina idolului, si, dupa ce si-a sfarsit rugaciunea, mi s-a parut, din draceasca inselaciune, ca vad pe staret mergand si inchinandu-se idolului si sarutand pe femeie si pacatuind cu ea. Dupa aceea, s-a intors staretul la Schit, iar femeia a intrat in lunca.
Pe acestea, de sapte ori in taina cercetandu-le si cu tarie vazandu-le, am inceput a sedea afara din chilie si fratilor celor ce veneau sa se foloseasca de la staret, le ziceam: Fratii mei, calugarul acesta este desfranat si slujitor la idoli. Deci, ce va mai inselati de veniti la dansul? Si, timp de patru luni, tot asa am grait catre calugarii ce veneau la staret. Si voiam eu sa-i opresc pe dansii. Iar ei, cu darul lui Dumnezeu povatuindu-se, tot se adunau la dansul. Si aceasta vazand, ma caiam si-mi ridicam mainile la cer, zicand: Doamne, da-mi mie rabdare. Ca socoteam eu, ticalosul si patimasul, ca dupa dreptate patimesc si rabd, ca si cand as face o fapta buna si, suspinand, ziceam: Slava tie, Dumnezeule, din ce fel de cinste, la ce necinste am ajuns si cum m-am facut; si plangeam. Iar staretul, vazandu-ma pe mine, imi zicea: Fiule bun, curateste-ti inima, smereste-ti gandurile tale, doreste smerenia lui Hristos, uraste mandria si ia aminte la tine insuti. Acestea cand mi le graia el, eu ma maniam si ma tulburam si ca niste sageti infocate ce ma ardeau, asa ii socoteam cuvintele lui. Iar la masa, cand sedeam cu dansul, vedeam bucatele ca pe o stricaciune si-mi era sila. Iar gandul dinlauntru, tulburandu-ma, nu inceta, zicandu-mi: Iesi din lacasul staretului acestuia si, de se poate, si din Schit, pentru ca, vazandu-l pe acesta, nu te vei mantui. Si ziceam intru mine: Pentru ce patimesc eu acestea? In lumea aceasta eu n-am fost desfranat, n-am furat, nici n-am ucis. Inca imi zicea mie gandul: Fara dreptate patimesti si ai suparat pe tatal tau si pe mama ta, pe rude si pe prieteni, ai lasat pe sfintii parinti si ai venit sa petreci la mincinosul acesta, care are viata rea si nemilostiva si fara rusine. Acestea mi le punea in minte diavolul, iar eu, neputinciosul si ticalosul, gata ma aflam la supunerea gandurilor celor spurcate si rele. Si, intru intuneric ingropat fiind, mi se parea ca umblu in lumina, calugar ma socoteam, satana fiind si, in loc ca sa ma micsorez pe mine si sa ma osandesc, eu ma judecam rob al lui Dumnezeu.
Deci, intr-o furtuna ca aceasta a gandurilor mele, tulburat fiind, s-a intamplat de mi-a scris tatal meu, ca maica mea este pe moarte si sa vin sa o vad pe ea, mai inainte de a muri. Si am spus parintelui Petru: Cu adevarat, eu ma voi duce ca sa vad pe mama mea. Si, acesta, ducandu-se, a spus staretului, iar staretul, venind, mi-a zis mie: Fiule bun, sezi cu rabdare dumnezeiasca si lasa patimirea tatalui si a maicii tale, ca avem tata si maica pe Dumnezeu, Care si de noi si de dansii poarta grija, spre folos. Iar de nu ma vei asculta si te vei duce, pe parintii tai nicidecum nu-i vei folosi, iar pe tine insuti si mai mult te vei vatama. Deci, eu, acestea auzindu-le de la staret si dracul rapindu-ma spre manie, am zis staretului: Inselatorule, inchinatorule la idoli, desfranatule, voiesti, precum se vede, sa ma faci asemenea tie, slujitor la idoli si desfranat? Iar staretul mi-a zis mie: Darul lui Dumnezeu este pe buzele tale, fiule. Iar eu am strigat: Mincinosule, slujitorule la idoli. Si la glasul meu multi parinti s-au adunat, si toti batranii ma ocarau pe mine si ma osandeau. Si, intetindu-ma dracul, am apucat haina mea si am rupt-o de manie de sus pana jos si am aruncat-o in fata lui si, asa gol, m-am dus in chilie. Intrand apoi in chilia unuia din batrani, am furat de la dansul o haina mai buna si, iesind, m-am dus in Alexandria si am aflat pe maica mea moarta si pe tatal meu bolnav, iar dupa trei zile s-a sfarsit si tatal meu.
Si eu acum socoteam si ma ingrijeam pentru averi si pentru alte bogatii si ma caiam ca m-am facut calugar. Iar, dupa ce a sosit seara, pe pat zacand si la Schit si la parintele Isaia gandind, am suspinat si am zis: Slava Tie, Hristoase, Dumnezeul meu, ca m-ai izbavit de mincinosul si inselatorul acela. Si impreuna cu cuvantul, am auzit un glas ca un tunet, zicand: Atotpierzare si paguba casei lui Procopie. Apoi, indata s-a facut un vant si s-a aprins foc in cele patru unghiuri ale curtii. Iar eu, sculandu-ma tulburat, abia am putut iesi cu toti cei din casa, ca focul o cuprinsese de pretutindeni. Deci, s-au adunat toti locuitorii Alexandriei si n-a putut sa faca nimic, ca focul a mistuit si pietrele. Iar eu stam rusinat si infruntat, gandind la cele ce se intamplasera. Apoi, de mult necaz si mahnire, mergand, m-am aruncat in genunchi pe mine la biserica Sfantului Mina. Si, iarasi, dracul, inchipuindu-se in chipul mucenicului, mi-a zis mie: Cele ce ai vazut ca ti s-a intamplat tie, din pricina parintelui Isaia ti s-au intamplat. Si desteptandu-ma, am zis: Cu adevarat, amagitorul acela fermecator este; ca, si draci trimitand, mi-a ars mie curtea.
Deci, sculandu-ma dimineata, am mers la papa Alexandriei, Evloghie, si i-am grait lui: Stapane, izbaveste-ma de slujitorul de idoli, parintele Isaia de la Schit, ca acela cu vrajile sale mi-a ars casa. Iar patriarhul mi-a zis mie: Mute sa fie buzele cele viclene, care graiesc rele asupra dreptului. Si, impreuna cu cuvantul patriarhului, am vazut si pe un arap batandu-ma cu toiag de fier si imbrancindu-ma intr-un lant. Si, indata, am cazut la picioarele patriarhului, inraindu-ma. Atunci, patriarhul, tinzandu-si mana, s-a dezlegat legatura limbii mele. Si am petrecut eu sapte luni, fiind pedepsit de veliarul cel cumplit si aratandu-ma in priveliste jalnica tuturor; incat si cu catuse de fier m-au legat, ca ma bateam pe mine insumi si pe toti cei ce erau, in jurul meu si mancam gunoaie. Iar iubitorii de Hristos, miluindu-ma, ma imbracau in haine, ca ma zbuciumam gol, rupandu-mi trupul meu si hainele si mai chinuiam pe mine, facand rau si celor ce erau imprejurul meu. Iar trupul meu, din pricina gunoiului si a tinei in care ma tavaleam si zaceam, se acoperise ca si cu niste solzi. Ca nu avea cine sa se ingrijeasca de mine.
Atunci, cei ce erau iubitori de Hristos in cetatea Alexandriei, vazand pe unii din parintii Schitului, ii aduceau pe ei la mine, iar ei vazandu-ma, nu ma cunosteau. Si le spuneau lor iubitorii de Hristos: Acesta este fiul lui Procopie, care s-a calugarit la parintele Isaia. Si au zis parintii catre dansii: Faceti bine si aduceti-l pe el la Schit. Si, afland iubitorii de Hristos un caraus, i-au dat lui in galben si, legandu-mi mainile si picioarele, m-au dus la Schit. Deci, aducandu-se sfintii parinti ai Schitului in biserica cea mare, au facut priveghere pentru mine si ungandu-ma cu undelemn peste tot trupul, indata au gonit pe dracul din mine si am ramas chinuindu-ma de rani si de bube. Si asa eu, smeritul si pacatosul, toate cele ce mi s-au intamplat mie, le-am aratat cu de-amanuntul si tuturor am spus primejdia mea, rugandu-i pe ei sa faca mila cu mine si sa roage pe staret, ca sa ma miluiasca si sa ma primeasca intru pocainta si sa nu ma lase pe mine iarasi sa ma ispitesc de la diavolul.
Iar parintii, mergand au chemat pe Petru, care a fost ucenic, impreuna cu mine, la staret. Si, daca m-a vazut zacand si cu trupul putred de rani si de bube - ca parintii, vrand sa induplece pe staret spre mila si umilinta, ma dezbracasera de hainele cu care am fost imbracat, si gol ma pusesera pe o rogojioara -, parintele Petru s-a aruncat pe sine la pamant si nu inceta varsand lacrimi asupra mea. Iar eu, marsavul, zaceam fara de indrazneala si ma rusinam sa privesc macar la dansul. Si el plangand destul, s-a sculat si a luat si pe unii din parinti si, ducandu-se, au adus pe staret. Deci eu, vazand pe staret venind, am strigat, zicand: Miluieste-ma, robul lui Dumnezeu, pe mine, cel inselat de draci, si nu ma lasa pe mine, cel inselat de draci, si nu ma lasa pe mine intru cea desavarsita bucurie a vrajmasului celui stricator de suflete. Ca destul m-am pedepsit si destul m-am chinuit. Iar staretul, pangand si el, mi-a zis mie: Inteles-ai oare fiule, ca semnul celor mandri este caderea? Iar eu am zis: Am cunoscut, cinstite parinte, dintru acestea ce mi s-au intamplat mie si m-am inteleptit din toate cate am patimit si am priceput ca, da Dumnezeu cu dreapta judecata fiecaruia, dupa faptele lui. Deci, insemnandu-ma cu semnul crucii, mi-a zis: Dumnezeu, Cel ce este ziditor a toata faptura, sa-ti ierte cele trecute si sa-ti indrepteze cele viitoare. Dupa aceea m-a luat pe o targa si m-a dus la chilie. Apoi, mai zacand putine zile, cu darul lui Hristos si cu rugaciunile staretului, m-am tamaduit.
Si asa s-a plinit intru mine cuvantul proorocului, care zice: "Cu zabala si cu frau falcile lor voi strange, ca sa nu se apropie de tine" (Ps.31,10). Si iarasi: "Multe sunt bataile pacatosului" (Ps.31,11). Deci, vazand parintii Schitului toate cele ce s-au facut cu mine, ca erau vrednice de dat in scris, au chemat pe Pionie, vestitul scriitor si mi-au poruncit mie sa-i spun lui, cu de-adinsul si cu de-amanuntul, toate. Iar scriitorul cel bun, scriind aceasta intamplare, a pus-o in cartea cea dintai, intru care scrie despre nalucirile dracesti. Si am petrecut cealalta vreme, impreuna cu parintele meu Isaia, intru toate supunandu-ma lui."
Cântare de laudă la virtutea iertării
Ca Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre,
Să le iertăm şi noi greşiţilor noştri,
Căci trecători suntem noi pe acest pământ.
În zadar lungim ale noastre postiri şi rugăciuni,
Dacă în suflete nu purtăm iertarea şi milostivirea
Către oameni.
Dumnezeu este adevăratul Doctor al sufletelor noastre,
Iar păcatele noastre sunt ca o lepră.
Pe cine vindecă, Dumnezeu şi proslăveşte.
Dumnezeu răsplăteşte cu mila
Orice milă pe care o arătăm faţă de oameni.
Piere desăvârşit acela care răspunde la rău cu rău.
Căci puroiul pe puroi nu poate să-l vindece,
Nici poate întunericul lumina întunecimea temniţei.
Ci balsamul cel curat poate în adevăr
Rana puroindă să o vindece
Iar pe întunericul temniţei
Doar lumina îl poate împrăştia.
Celor grav răniţi milostivirea le este ca un balsam,
Ca o torţă luminoasă, de care toţi se bucură.
Dar nebunul zice: de milă nu am nevoie!
Şi chiar după milă strigă
Atunci când este înecat de mizerie.
Oamenii toţi se scaldă
În milostivirea lui Dumnezeu,
Milostivirea lui Dumnezeu este aceea
Care ne ţine în viaţă.
Dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre,
Să iertăm şi noi greşiţilor noştri,
Căci trecători suntem noi
Pe acest pământ.
Cugetare
De câte ori ne aflăm în afara harului lui
Dumnezeu, în afară de noi înşine ne aflăm; căci omul de sub Har şi omul
din afara Harului sunt tot aşa cum este omul sănătos la minte, faţă de
nebun. Starea omului în care se află Duhul lui Dumnezeu trebuie să fie
starea naturală a omului şi este chiar starea în care este chemat să se
afle omul în toată viaţa lui. Lipsa Harului din om îl face pe acesta să
fie cu adevărat foarte bolnav, aşa cum este omul care şi-a pierdut
minţile faţă de cel sănătos. Doar omul binecuvântat cu sălăşluirea
Harului întru dânsul se află în starea lui naturală, starea, adică, a
omului care este călăuzit în viaţă după Dumnezeu, al Cărui Har se
sălăşluieşte în acel om. Sfântul Simeon Noul Teolog zice:
O lampă, chiar dacă se umple cu ulei
şi i se pune fitil, rămâne în întuneric desăvârşit dacă nu se şi aprinde
de la un foc. Aşa este şi cu sufletul: în aparenţă, el poate fi
împodobit cu toată fapta cea bună, dar în realitate, dacă nu are aprinsă
în el lumina Harului Duhului Sfânt, el este stins şi întunecat. (Omilia 59)
Aşa cum spune şi Marele Apostol Pavel:
„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Cor. 15 :10). Dar a
fi lipsit de Harul lui Dumnezeu înseamnă a fi înstrăinat cu totul de El
şi înstrăinat cu totul de propria ta fire omenească, de propria ta
persoană.
Căci firea noastră, persoana noastră umană, îşi confirmă esenţa ei proprie doar în apropiere faţă de Dumnezeu şi prin Dumnezeu.
De aceea trebuie să-i privim pe păcătoşi
ca pe cei mai nenorociţi dintre bolnavi: ei sunt ca nişte umbre slabe,
lipsite de substanţă şi de raţiune.
Luare aminte
Să luăm aminte la Viţa Care este Stăpânul Hristos:
„Eu sunt viţa cea adevărată” (Ioan 15; 1)
- La Viţa din care au răsărit multe mlădiţe roditoare, adică mulţimea sfinţilor;
- La Viţa Care, prin seva Ei, adică Scump Sângele Mântuitorului, adapă şi hrăneşte toate mlădiţele Sale;
- La Viţa din Care a răsărit mlada Sfintei Biserici, întinzându-se pe pământ, şi în cer;
- La Viţa din Care nici eu nu trebuie să mă rup, dacă voiesc să am viaţă.
Predică
Despre Acela Care are putere să-Şi învieze trupul – „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2: 19).
Aici Mântuitorul vorbeşte despre templul
Trupului Său. „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!”.
Aşa grăieşte Acela Care îşi cunoaşte puterea şi Care, potrivit acestei
puteri, îşi împlineşte cuvântul! Căci trupul Lui a fost dărâmat, adică
sfărâmat, împuns, îngropat în pământ şi acoperit cu întuneric timp de
trei zile. Iar în a treia zi, El l-a înviat. L-a ridicat nu doar din
mormânt, pe pământ, ci şi de la pământ, la cer. Astfel, El a grăit
cuvântul şi cuvântul Lui l-a împlinit cu fapta. Dumnezeu le-a dat aşa
semn evreilor, căci ei îi ceruseră semn. Şi când le-a dat semnul, semn
cum nici mai fusese vreodată dat între ei şi cum numai El putea să dea,
ei nu L-au crezut, ci plini de necurată spaimă şi de toată răutatea, au
şi mituit gărzile ce păziseră pe Golgota ca să jure fals şi să mintă cum
că această minune nu s-a întâmplat, cum că ucenicii I-au furat trupul
mort din peşteră!
Căci nici un semn nu le este de folos celor care nu vor să creadă.
Evreii văzuseră cu ochii lor mulţimea
minunilor lui Hristos şi totuşi nu au vrut să creadă, ba se mai şi
îndreptăţeau pe ei şi necredinţa lor zicând că El face aceste minuni cu
ajutorul diavolului: „Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe
demoni” (Matei 9 : 34).
Oricine nu voieşte să creadă în
bunătate nu va crede şi de ar vedea nenumărate semne pogorându-se din
cer. Căci inima plină de răutate este mai nesimţită decât piatra.
Mintea cea întunecată de păcat nu se poate lumina nici cu toată lumina cerurilor, care este mai luminoasă decât o mie de sori.
Dar când omul cu ajutorul lui Dumnezeu
alungă răul din inima lui şi îşi curăţeşte mintea de întunericul
păcatului, atunci vede nenumărate semne pe care Dumnezeu le dă celor
care vor să creadă, să vadă şi să creadă.
O, fraţilor, să nu păcătuim împotriva
milostivirii lui Dumnezeu şi să nu cădem pradă uşoară răutăţii evreilor!
O, fraţilor, toate semnele deja s-au dat şi ele toate strălucesc precum
stelele de pe tăria cerului, luminându-i pe toţi cei care au o inimă
bună şi o minte care judecă drept.
O, Lucrătorule de Minuni Doamne, Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin.
