1 martie – Sfântul Agapie de la Colciu; Sfânta Cuvioasă Muceniță Evdochia; Sfânta Cuvioasă Domnina; Sfânta Muceniță Antonina; Sfântul Mucenic Marcel; Sfântul Mucenic Antonie;

 

 

 

• Pomenirea Sfintei Cuvioasei Muceniţe Evdochia

Această cuvioasă muceniţă Evdochia a trăit în cetatea feniciană Heliopolis în timpul domniei împăratului Traian. Evdochia mai înainte de aceasta a fost o desfrânată vestită. Dar apoi ea a plâns cu amar pentru păcatele ei, s-a retras în pustie, în asceza cea mai aspră şi mai la urmă a luat cununa muceniciei. În timpul vieţii ei desfrânate ea adunase averi uriaşe. Schimbarea vieţii ei a survenit pe neaşteptate, prin cea Dumnezeiască purtare de grijă a Făcătorului nostru, şi printr-un monah, Avva Gherman. Venind cu o ascultare în cetate, el a găzduit în casa unui creştin al cărei zid era lipit de al părţii de casă în care se afla iatacul Evdochiei. Serile, potrivit obiceiului călugăresc, monahul citea din Psaltire şi câte un capitol din Sfintele Evanghelii, despre Înfricoşata Judecată. Evdochia auzea aceste citiri şi a început să asculte cu atenţie, de la început până la sfârşit. Curând a fost cuprinsă de frică şi spaimă, rămânând trează până în zori. Când s-a luminat, ea şi-a trimis sluga să-l caute pe acel monah şi să-l roage să vină la ea. Avva Gherman s-a înfăţişat şi a stat de vorbă cu ea îndelung, despre credinţă şi mântuirea sufletului. Ca urmare a acestei convorbiri, Evdochia s-a dus la episcop şi i-a cerut să o boteze. După botezul ei, Evdochia a lăsat întreaga uriaşa  ei avere Bisericii, spre a fi împărţită sărmanilor. Ea şi-a eliberat toţi robii şi roabele şi s-a retras cu totul într-o mănăstire, unde s-a dăruit celei mai aspre vieţuiri, în desăvârşita ascultare, în posturi, privegheri şi rugăciuni. După treisprezece luni, obştea mănăstirii a cerut-o stareţă. Evdochia a trăit timp de patruzeci şi şase de ani în mănăstire şi a fost aflată vrednică înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu, văzând râvna ei arzătoare şi cinstită, şi lacrimile ei nesecate, a învrednicit-o şi cu darul învierii morţilor. Când s-a declanşat persecuţia împotriva creştinilor sub Cezarul Vincenţiu, Sfânta Evdochia a fost decapitată. Sfânta Evdochia este un exemplu glorios a cum vasul cel de stricăciune se poate curăţi, sfinţi şi umple cu Harul Sfântului Duh, cu buna mireasmă a cerului.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Agapie

Acest sfânt a fost frate începător aflat sub îndrumarea duhovnicească a unui sfinţit părinte din Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos. Prins de piraţi, Agapie a fost vândut ca sclav în Magnezia. După doisprezece ani, el a scăpat prin minune dumnezeiască din sclavie, prin intervenţia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi dus înapoi în Mănăstirea Vatopedu. În sclavia lui el reuşise să-l aducă pe stăpânul lui la Sfântul Botez, căruia i s-a făcut şi îndrumător duhovnicesc. Sfântul Agapie şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii lui în nevoinţele cele călugăreşti la Mănăstirea Vatopedu, după care a adormit cu pace în Domnul.

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Antonina

Sfânta Antonina s-a născut la Niceea. Din cauza credinţei ei în Hristos, ea a fost arestată şi torturată cu sălbăticie. La sfârşit a fost legată într-un sac şi înecată într-un lac, la anul 302 după Hristos. Dar Dumnezeu a mântuit sufletul ei şi a preaslăvit-o cu îngerii în ceruri şi cu oamenii cei credincioşi pe pământ, până în ziua de astăzi.

    Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian (+439).

    Sfantul Ioan Cassian s-a nascut in Dobrogea, prin anul 360. Inca din frageda tinerete s-a facut monah intr-o manastire din Betleem si, avand deosebita istetime a mintii si multa osardie spre intelepciune si spre dumnezeiestile carti, a strabatut, mai intai, toata elineasca filosofie si a cunoscut desavarsit, pe cat se poate, si tainele dumnezeiestii credinte. Totodata si-a infrumusetat si viata sa cu fecioria, curatia, bunul obicei si toata fapta buna, agonisindu-si astfel o minunata filosofie a vietii.

    Deci, auzind el de viata inalta a pustnicilor, care traiau in pustietatile Egiptului, a avut o mare dorinta sa-i vada si, primind ingaduinta, a plecat pe la anul 385, impreuna cu un bun prieten al sau, Gherman, si a vizitat patria anahoretilor, Egiptul. Acolo, a intrat indata intr-o manastire din pustia Schitiei si s-a dat pe sine la ascultare si la toata monahiceasca osteneala, indeletnicindu-se cu viata cea aspra a nevointelor si a postirilor pustnicesti. Si, la dreapta socoteala venind, s-a departat la loc pustiu, la liniste; si a petrecut asa, nu putina vreme, deprinzandu-se intru cunoasterea ispitelor si luptandu-se cu toate nevoile.

    Voind apoi sa traga si mai mult folos de la sfintii parinti ai pustiei, a iesit din acea liniste si a strabatut, in doua randuri, impreuna cu fratele Gherman, locurile si oamenii cei mai de seama din pustietatile Egiptului: Schitul, Tebaida, Nitria s.a. Calatoriile lor tineau pana aproape de sapte ani fiecare. Au putut intreba si aduna astfel cuvinte, marturisiri, descoperiri fara pereche, din viata celor mai mari oameni induhoviciti, din vremea aceea, avand tot timpul de trebuinta.

    Prin anul 400, s-au dus amandoi la Constantinopol, unde au ascultat cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur si unde Sfantul Cassian a fost sfintit ca diacon, de insusi dumnezeiescul patriarh, si a fost folosit, o vreme, pentru slujirea Bisericii din Constantinopol. Pe la 405, cei doi prieteni se aflau la Roma, intru apararea Sfantului Ioan Gura de Aur, patriarhul Constantinopolului, care, in anul 404, fusese surghiunit, a doua oara, la Comane, unde a si murit.

    Pe la anul 415, il gasim pe Sfantul Cassian preot, statornici la Marsilia, unde a intemeiat doua manastiri, una pentru barbati si alta pentru femei. Tot aici, la cererea unor episcopi din Galia, Sfantul Cassian a scris doua carti. Cea dintai carte a lui Cassian: Asezamintele vietii de obste a calugarilor, priveste mai mult viata cea dinafara a calugarilor si curatirea lor de patimi, iar, a doua carte, Convorbiri cu parintii pustiei, priveste cu deosebire viata launtrica a monahilor: gandul neincetat la Dumnezeu si lupta oamenilor pentru indumnezeirea lor, scopul vietii crestinesti.

    Si asa, acest minunat barbat, ani multi vietuind si lasand monahilor mult folos cu scrierile sale, s-a dus la vesnicele locasuri, punte facandu-se intre Rasaritul si Apusul crestinatatii. Dumnezeului nostru, slava!

Viaţa Sfintei Cuvioase Muceniță Evdochia

Pe vremea lui Traian împăratul (98-117), în cetatea ce se numeşte Iliopolis, care este în Siria cea dinăuntru, în stăpânirea Feniciei din Liban, care se mărgineşte cu ţara evreiască, trăia o fecioară anume Evdochia, cu neamul şi cu credinţa samarineancă, slujitoare a diavolului, locaş şi unealtă preacumplită. Şi era atât de frumoasă şi cu chip minunat, încât nu putea nici un zugrav să-i înfăţişeze frumuseţea ei deplin. Astfel Evdochia, înşelând pe mulţi ca şi cu un laţ, îi vâna şi la pierzare, prin frumuseţe, îi atrăgea, aducând bogăţiile ţărilor lor în ale sale vistierii nedrepte prin sârguitoare necurăţie trupească.

    Străbătând despre dânsa vestea pretutindeni, mulţime de tineri de bun neam şi stăpânitori de prin alte ţări şi de prin cetăţi se adunau la Iliopolis, ca şi cum ar avea alte treburi; dar de fapt, să vadă pe Evdochia şi să se îndulcească de frumuseţile ei.

    Ea adunase multă bogăţie prin faptele cele pline de păcate, încât puţin de nu se asemăna cu vistieriile cele împărăteşti. Apoi prin îndelungată vreme şi prin adunarea lucrurilor celor de mult preţ se afundase în necurata viaţă cu sufletul. Prin învârtoşarea inimii atât de mult se împietrise, încât nici o altă putere, fără numai cea dumnezeiască, nu a putut tămădui durerea sufletească a păcătoasei celei deznădăjduite.

    După aceea a venit vremea în care avea să sosească la dânsa mâna Păstorului cel bun, Care caută oile cele rătăcite. Şi a cunoscut Făcătorul a Sa zidire stricată prin răutatea diavolului şi a voit a o înnoi. Stăpânul cel adevărat al casei S-a îngrijit de roadele viei ce se aflau de faţă spre rănirea vrăjmaşului. Cel ce stăpâneşte vistieriile cele cereşti, S-a sârguit a duce în veşnica comoară drahma care era pe pământ în tină şi se pierdea.

    Păstorul bunătăţilor, spre Care nădăjduiesc drepţii, a chemat pe acea deznădăjduită samarineancă spre a Sa nădejde, iar pe diavolul l-a lăsat deşert, şi pe cea care se tăvălea oarecând ca un dobitoc în noroi, a făcut-o mieluşea fără întinăciune. Aceea care mai înainte a fost vas al necurăţiei s-a umplut de curăţenie. Groapa cea de noroi s-a făcut izvor limpede şi veşnic. Râul cel tulbure s-a prefăcut în iezer binemirositor. Necurăţia puţului cel greu mirositor s-a făcut ca un alabastru prin mirul cel de mult preţ. Şi aceea care era ca o moarte sufletească a multora din oameni, multora le-a fost pricinuitoare de mântuire. Iar începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost într-acest fel:

    Un monah oarecare binecredincios cu numele Gherman, venind din străinătate la al său locaş prin Iliopolis, a intrat în cetate, fiind seară, şi a rămas la un cunoscut creştin care-şi avea casa aproape de poarta cetăţii, chiar lângă peretele casei fetei aceleia pentru care ne este cuvântul.

    Acolo monahul acela, odihnindu-se puţin după obiceiul său, s-a sculat noaptea la cântărea de psalmi. Şi după săvârşirea rugăciunii sale a şezut şi, luându-şi cărticica ce o purta la sine, a citit multă vreme. În cărticică era scris despre înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, când drepţii se vor lumina ca soarele întru Împărăţia cerului iar păcătoşii vor merge în focul cel nestins, unde în veci vor fi munciţi cumplit fără de sfârşit. După rânduiala şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Evdochia în acea noapte se odihnea singură în căsuţa sa de odihnă, care era lângă peretele casei în care monahul acela înnoptase şi se îndeletnicea la rugăciune şi la citire.

    Când a început monahul cântarea sa de psalmi, ea s-a deşteptat şi a ascultat toată citirea până în sfârşit, şezând în tăcere pe pat; pentru că auzea Evdochia toată citirea de vreme ce numai un perete îi despărţea pe dânşii, iar monahul citea cu glas tare.

    Ascultând păcătoasa cele ce se citeau, foarte mult s-a umilit şi a petrecut fără de somn până la ziuă, înspăimântându-se cu inima; şi se gândea la mulţimea păcatelor sale, la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi la munca cea nesuferită a păcătoşilor.

    Făcându-se ziuă şi darul lui Dumnezeu deşteptând-o spre pocăinţă, a trimis să cheme la sine pe monahul acela, care a citit noaptea din carte. Venind monahul, Evdochia l-a întrebat, zicând: "Cine eşti tu, omule, şi de unde ai venit? Ce fel de viaţă ai şi de ce credinţă eşti? Spune-mi te rog tot adevărul, căci, auzind ceea ce s-a citit de tine în noaptea aceasta, foarte mult mă înspăimânt cu duhul şi mă tulbur cu gândul, de vreme ce am auzit lucruri înfricoşate şi de mirare care până acum au fost neauzite de mine. Şi de este adevărat că cei ce păcătuiesc se vor arunca în foc, apoi cine se va putea mântui?"

    Iar fericitul Gherman a zis către dânsa: "De ce credinţă eşti tu, femeie, de vreme ce spui despre tine că niciodată n-ai auzit de înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, nici puterea cuvintelor celor ce s-au citit n-ai priceput-o vreodată?"

    Evdochia a zis: "Şi cu patria şi cu credinţa sunt samarineancă, iar cu bogăţia cea peste măsură sunt îndestulată. Dar aceasta mai mult mă tulbură şi mă înfricoşează, că am auzit cartea cea citită de tine strigând: "Vai celor bogaţi!", îngrozindu-i cu focul cel nestins şi veşnic. Dar eu cuvinte de acest fel niciodată n-am auzit în cărţile credinţei noastre. De aceea mult m-am înspăimântat de frică, auzind lucruri noi şi neaşteptate".

    Fericitul Gherman a întrebat-o, zicând: "Ai bărbat, femeie? Şi de unde îţi vine acea îndestulată bogăţie, precum zici?" Ea a răspuns: "Eu nu am bărbat după lege; ci de la mulţi bărbaţi am adunat bogăţiile pe care le am. Şi dacă bogaţii după moarte vor fi osândiţi la o muncă atât de grea şi veşnică, apoi ce folos îmi este de bogăţiile cele adunate fără de măsură?" A zis către dânsa Gherman: "Spune-mi adevărul, fără minciună, căci şi Hristos al meu, Căruia Îi slujesc, este nemincinos: voieşti să te mântuieşti fără de bogăţii şi să trăieşti în veselie şi bucurie în veacul cel nesfârşit? Ori împreună cu bogăţia ta vrei să arzi cumplit în focul cel veşnic?"

    Evdochia a zis: "Mult mai de folos îmi este să-mi câştig fără de bogăţie viaţa veşnică, decât să pier odată cu bogăţia în foc şi pe veci; însă mă minunez pentru ce va fi muncit astfel bogatul după moarte? Au doar Dumnezeul vostru se aprinde cu vreo mânie aspră şi nemilostivă asupra bogaţilor?"

    Gherman a zis: "Nu este aşa, Dumnezeu nu se întoarce dinspre cei bogaţi, nici nu-i opreşte a fi bogaţi. Dar dobândirea cea nedreaptă a bogăţiilor şi cheltuirea lor în desfătări şi poftele păcatelor le urăşte. Iar dacă cineva îşi câştigă bogăţii cu dreptate şi cele câştigate le cheltuieşte prin faceri de bine, acela va fi fără de păcat şi drept înaintea lui Dumnezeu. Pe când acela care adună bogăţia din răpire şi din nedreptate sau din orice fel de faptă a păcatului şi o ascunde, nefiindu-i milă de săraci, nici dând celor ce cer, nici îmbrăcând pe cei goi, nici saturând pe cei flămânzi, aceluia fără de milă îi va da munca cea cumplită a iadului".

    Evdochia zise: "Au doar nedrepte ţi se par a fi bogăţiile mele?" Iar Gherman i-a răspuns: "Cu adevărat sunt prea nedrepte şi prea urâte lui Dumnezeu, mai mult decât tot păcatul". Iar ea a zis: "Pentru ce aşa? Căci eu pe mulţi goi i-am îmbrăcat, multor flămânzi am dat hrană de saţ, iar pe alţii şi cu aur i-am mângâiat puţin. Deci, cum zici că este rea bogăţia?"

    Gherman a răspuns: "Ascultă-mă pe mine, cu luare aminte. Nimeni nu intră în baie să se spele şi nu voieşte să-şi întineze trupul său, acolo unde vede o apă necurată şi tulbure, ci intră şi se spală acolo unde vede o apă curată. Dar tu cum poţi a te curăţi cu fapte de milostenie din necurăţia păcatului cea urâtă, tăvălindu-te de voia ta într-însa, iar apa cea curată a milostivirii lui Dumnezeu ai trecut-o cu vederea? Iată, cu adevărat, pe ţine acea întinăciune a faptelor tale necurate, ca apa potopului te va duce cu multă putere în prăpastia cea cu pucioasă şi cu smoală care arde cu veşnica flacără a mâniei lui Dumnezeu. Pentru că bogăţiile cu care eşti îndestulată îi sunt urâte marelui Stăpân şi veşnicului Judecător ca cele ce sunt osândite mai înainte de judecată, de vreme ce sunt adunate prin înşelăciune şi desfrânare. Dar nu te foloseşte pe tine aceea că o părticică mică, din cele multe bogăţii necurate, o dai uneori la puţini săraci. Pentru că mica plată a faptei celei bune o pierde mulţimea fără de măsură a faptelor rele, precum puţina mirosire bună, o biruieşte duhoarea cea rea; şi nici nu poţi cândva să câştigi vreun dar, până ce încă de bunăvoie petreci în necurăţie.

    Nu te vei învrednici de milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu vei lepăda mai întâi necurăţia cea fără de măsură a desfrânării ce este în tine şi nu o vei spăla decât prin pocăinţă şi de nu te vei curăţi şi nu te vei împodobi cu lucruri drepte. Pentru că celui ce umblă prin spini cu picioarele desculţe i se rănesc picioarele de mulţi ghimpi ascuţiţi. Chiar de ar scoate unii ghimpişori, însă cei mai mulţi rămân în trup şi-l chinuiesc cu durere. Astfel şi pe ţine prea puţin te foloseşte a face cândva puţină milostenie unui sărac, ca şi cum ai pierde un păcat mic, când cei mai mulţi spini ai păcatului rămân înăuntrul conştiinţei tale, spre muncirea ta cea mai cumplită. Pentru că Dumnezeu cel mâniat de tine, înfricoşatul şi dreptul Izbânditor, te înfricoşează cu muncile veşnice şi nesuferite, care sunt pregătite celor nepocăiţi. Iar tu de vrei să mă asculţi, te vei putea mântui de muncile ce te aşteaptă şi vei câştiga bucuria cea veşnică".

    Evdochia a zis: "Robule al lui Dumnezeu Cel viu, rogu-te, şezi puţin cu mine şi arată-mi cu de-amănuntul îndreptarea acelor lucrări prin care este cu putinţă cuiva a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Ca şi eu, urmând acelora, să-mi pot câştiga mântuire prin chivernisirea cea dreaptă a bogăţiilor, pentru că ai zis că Dumnezeu iubeşte împărţirea cea dreaptă şi făcătoare de bine a bogăţiilor. Căci pe mine nimic nu mă opreşte a mă răscumpăra de acele munci pe care în ziua Judecăţii, precum grăieşti, le vor lua cei ce sunt urâţi de Dumnezeu.

    Iată, cinstite părinte, am un mare număr de robi; pe aceia îi voi elibera încărcaţi cu aur, cu argint şi cu lucruri de mult preţ. Iar tu mergi înainte la Dumnezeul tău, poate prin a ta mijlocire va binevoi să primească acea aducere a mea şi să-mi dea pentru aceea mântuire".

    A zis către dânsa Gherman: "Să nu socoteşti că Dumnezeu este după obiceiul omenesc şi are trebuinţă de acele lucruri pământeşti, care la oameni sunt de mult preţ. Pentru că El, fiind neasemănat şi bogat mai mult decât toţi împăraţii pământeşti, a sărăcit de voie pentru a noastră mântuire, ca prin acea sărăcie să ne cumpere nouă mântuire veşnică. Deci, acele bogăţii ce le ai, o, fiică, să le împarţi neputincioşilor şi săracilor, pentru că aceia sunt iubiţi de Dumnezeu; iar pe cele ce le dă lor cineva, pe acelea Dumnezeu le socoteşte a fi date Lui. Pentru aceea, puţină avere vremelnică împărţită săracilor, o răsplăteşte cu cereşti vistierii care niciodată nu se împuţinează.

    Astfel să faci tu, fiică; apropie-te de sfânta şi mântuitoarea baie a Botezului prin care spălându-te de tina tuturor păcatelor tale, vei fi de aici înainte curată şi fără prihană, născută a doua oară prin darul Sfântului Duh. Astfel vei câştiga fericită moştenire în care te vei desfăta în lumină nestricăcioasă şi veşnică care nu are întuneric, nici noapte şi nici un fel de mâhniri şi dureri şi nici fapte rele. Şi fii mieluşea sfântă în pajiştile cele cereşti, păscându-te de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. În scurt zic, dacă voieşti să te mântuieşti, fiică, fă cele ce te sfătuiesc eu şi fericită vei fi în veci".

    Răspuns-a Evdochia: "De nu s-ar fi adâncit în mintea mea cuvintele cele ce s-au citit de tine şi pe care le-am auzit bine în noaptea trecută, nu te-aş fi chemat aici. Deci, ia aur de la mine cât voieşti şi stai aici câteva zile, învăţându-mă creştineasca voastră credinţă şi povăţuindu-mă la fapta bună; ca împărţindu-mi bogăţiile şi averile mele şi rânduindu-le toate precum se cuvine, să merg în urma ta, oriunde vei merge". A zis fericitul Gherman:

    "Nu-mi trebuie aur. Destul îmi este nădejdea mântuirii tale, pentru că pricina aceasta îmi este binecuvântată mie ca să mai zăbovesc aici câteva zile, nădăjduind a afla oaia cea pierdută şi a o aduce în ograda lui Hristos. Deci, cu toate că mă grăbeam să merg spre locuinţa mea, însă voi mai sta aici puţin, pentru a te întoarce către Dumnezeu, dar tu să faci toate cele ce-ţi zic. Cheamă pe unul din presbiterii creştini care este într-aceasta cetate ca, învăţându-te după rânduiala bisericească, să te boteze, pentru că aceea este cap şi temelie a mântuirii. Iar după aceea vor merge cu a lor rânduiala şi celelalte fapte cuviincioase ale plăcerii de Dumnezeu".

    Auzind aceasta Evdochia de la fericitul bătrân, a chemat pe una din slugile cele mai de cinste ale casei sale şi i-a poruncit să meargă îndată la biserica creştină şi să cheme de acolo pe preot, rugându-l să nu pregete a veni. Însă i-a poruncit să nu-i spună numele aceleia ce-l caută şi pentru ce. Deci, sârguindu-se trimisul degrabă, a venit preotul, pe care văzându-l Evdochia, i s-a închinat până la pământ şi a sărutat cinstitele lui picioare. După aceasta i-a grăit: "Rogu-te pe tine, stăpâne, şezi puţin şi spune-mi toate despre credinţa voastră; căci voiesc şi eu să fiu creştină".

    Preotul, mirându-se de acel grai, a întrebat-o: "De care credinţă ţii şi pentru ce doreşti a trece la creştineasca credinţă?" Răspuns-a ea: "Sunt samarineancă atât cu neamul, cât şi cu credinţa, şi la toată lumea am fost soţie. Pentru ce să nu-ţi spun eu ţie tot adevărul? Sunt părtaşă a multor răutăţi. Iar când am auzit că păcătoşii, de nu se vor pocăi şi nu se vor face creştini, după moarte vor fi munciţi în focul cel veşnic, am zis în mintea mea ca îndată să mă fac creştină".

    Răspuns-a preotul: "Dacă ai fost ca o mare a păcatelor, fă-te de aici înainte liman al mântuirii; dacă ai fost tulburată de multe vânturi, intră de acum dar întru alinare; şi dacă ai fost supusă valurilor celor cumplite, caută de acum roua cea de dimineaţă ce se pogoară din cer; şi, dacă prin furtună cea îndelungată eşti întunecată, de acum caută pe Ocârmuitorul cel bun, care fără de primejdie te va povăţui în a Sa alinare, acolo unde sunt vistieriile a toată dreptatea, şi te sârguieşte să fii moştenitoare a bunătăţilor celor ce sunt acolo. Iar bogăţiile cele pământeşti pe care le ai să le împarţi la cei ce au trebuinţă şi să te scapi de amărăciunea păcatului, cum şi din întunecarea şi focul cel nestins ce te aşteaptă pe tine, de nu te vei pocăi".

    Evdochia, auzind aceasta, a lăcrimat şi, lovindu-se în pieptul său a zis: "Cu adevărat, oare nu este la Dumnezeul vostru milă pentru cei păcătoşi?" Răspuns-a preotul: "Celor păcătoşi, care se pocăiesc după primirea semnului credinţei, adică a Sfântului Botez, le iartă Domnul toate păcatele vieţii celei din necredinţa de mai înainte. Iar celor ce petrec în păcate şi la pocăinţă nu gândesc, nu le dă iertare, şi unii ca aceia vor fi munciţi fără milostivire".

    Zis-a Evdochia: "Spune-mi, părinte, oare socoteşti că sunt în cer mai mari bucurii şi mai scumpe decât acestea care sunt pe pământ? La noi cu adevărat sunt multe vistierii de aur, de argint şi de pietre scumpe, cum şi toată veselia şi desfătarea. Pe lângă acestea, avem şi îndestulare de peşti, de păsări şi de tot felul de băuturi. Oare mai mult decât acestea se află acolo în cer?" A zis către dânsa preotul: "De nu-ţi vei depărta mintea de la înşelăciunea lumii acesteia şi de nu vei trece cu vederea desfătările cele vremelnice, nu vei putea privi spre viaţa cea veşnică şi nu vei şti desfătările cele negrăite ce sunt întru dânsa şi bogăţiile cele nespuse. Iar de voieşti să le câştigi pe acelea, uită mândria şi veselia lumii acesteia".

    Răspuns-a Evdochia: "Să nu fie aceea, stăpânul meu, ca să iubesc vreun lucru vremelnic şi degrabă pieritor mai mult decât viaţa cea fără de moarte şi fericită; ci aceasta este pe care o caut, părinte. Oare dacă voi primi credinţa creştină, voi putea să am nădejde tare şi fără de îndoială cum că voi merge la viaţa cea fără de moarte, precum zici? Şi ce semn îmi dai prin care să mă încredinţez eu cum că acelea ce grăieşti aşa sunt? Prin ce voi cunoaşte iertarea multelor mele păcate de la Dumnezeul vostru? Pentru că de voi da la săraci bogăţiile ce le am, întru care pot să mă încredinţez încă mulţi ani ai vieţii mele cu desfătare şi veselie, şi de-mi voi risipi toate averile mele precum mă sfătuieşti, iar după aceea nu voi câştiga cele spuse de tine, atunci cine va fi mai ticăloasă şi mai nevoiaşă decât mine, când nu-mi va rămâne nici o scăpare în cea mai de pe urmă nevoie a mea? Pentru că oamenii pe care cu răutatea mea i-am mâhnit, dacă voi începe a cere ajutor de la dânşii întru sărăcia mea, aceia, scârbindu-se, se vor lepăda de mine.

    De aceea sunt mâhnită şi mă tulbur cu gândul, fiindcă nu sunt încredinţată pentru cele viitoare. Deci îmi trebuie o mare încredinţare şi întărire întru acelea pe care mi le făgăduieşti cu mărime de suflet, spunându-mi de milostivirea Dumnezeului vostru, Care iartă cu înlesnire păcatele celor ce se pocăiesc. Cu adevărat, de mă voi încredinţa despre aceea desăvârşit, voi începe cu îndrăzneală a-mi risipi toate ale mele, şi mă voi duce unde mă vei chema, şi voi sluji acelui Dumnezeu în toate zilele vieţii mele. Şi, precum am fost altora pildă de fărădelegi, aceloraşi le voi fi chip ales de pocăinţă. Dar să nu te minunezi, părinte, de această îndoire a mea, pentru că sunt de aşteptat cele ce aud, iar în cărţile noastre şi în credinţa samarineană, în care sunt crescută, niciodată nu le-am auzit şi nici urmă n-am aflat cândva de nişte asemenea învăţături".

    Preotul a zis către dânsa: "Să nu te tulburi deloc, învăluindu-te cu cuget nestatornic, o, Evdochia, şi nu-ţi lăsa mintea să fie risipită. Căci ceea ce te tulbură este înşelăciune a începătorului răutăţii, a diavolului, urâtorul mântuirii tale. Pentru că acel duh făcător de răutate, după ce te-a văzut deşteptându-te spre slujba lui Hristos, ca să-ţi risipească mântuitorul sfat, îndată a pus în inima ta gânduri de îndoire şi de înfricoşare deşartă. În acest fel diavolul nădăjduieşte să te întoarcă de la calea cea dreaptă şi să te întărească iarăşi în viaţa păcătoasă cea mai dinainte. Astfel cu ticăloşie fiind robită, vrea să te tragă în pierzare şi la moarte prin iubirea de lume deşartă şi pătimaşă; că acela este lucrul lui cel viclean. Aceasta este sârguinţa lui cea mare, să întoarcă pe oameni de la calea cea bună, să-i aducă la îndărătnicie şi să-i facă prieteni şi părtaşi cu el în munca cea veşnică şi în focul cel nestins. Iar de doreşti să afli cu dinadinsul despre bunătatea, negrăita milă şi iubirea de oameni a Dumnezeului nostru de Care ai auzit, să ştii că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc, întâmpinându-i de departe cu întinse braţe părinteşti şi, iertându-le păcatele, le va dărui viaţa veşnică.

    Încredinţează cu acestea, ridicându-ţi mintea de pe pământ sus la cer şi, lăsând grijile cele vremelnice, gândeşte-te la viaţa veşnică. Încă este trebuinţă pentru aceasta şi de rugăciune cu trezvie şi cu smerenie; căci Dumnezeu numai astfel se împacă cu sufletul şi răsare lumina dumnezeiască într-însul, arătându-i tot adevărul. Atunci cunoaşte omul ce este deşertăciunea lumii acesteia atât de vremelnică şi ce este veacul ce va să fie; apoi cât sunt de vătămătoare desfătările vieţii acesteia, cât de bun este Dumnezeu şi cât de nemăsurată este milostivirea Lui.

    Aşadar, de voieşti să mă asculţi pe mine şi să te mântuieşti, leapădă hainele tale de mare preţ şi te îmbracă în altele proaste. Apoi, închizându-te într-o cămară deosebită a casei tale, să petreci acolo şapte zile şi, aducându-ţi aminte de toate păcatele, şi să le mărturiseşti cu lacrimi lui Dumnezeu, Ziditorul tău. Încă posteşte şi te roagă, ca să binevoiască Domnul nostru Iisus Hristos să te lumineze şi să te povăţuiască ce să faci ca să-I fii bine plăcută Lui.

    Dar să mă crezi că nu în zadar vei face ceea ce te sfătuiesc, că este milostiv şi îndurat fără de măsură Stăpânul nostru şi are bunătatea de a întâmpina de departe cu darul Său pe cei ce se sârguiesc a se întoarce către El; căci totdeauna se bucură de pocăinţa păcătosului".

    Preotul, zicând unele ca acestea şi văzând pe Evdochia că se învoieşte cu sfatul lui, s-a sculat să plece, grăindu-i prooroceşte la sfârşit acest mântuitor cuvânt: "Hristos Dumnezeu, Cel ce a îndreptat pe vameş şi a miluit pe păcătoasa care a plâns la picioarele Lui, Acela să te îndrepteze şi pe tine, să te miluiască şi să facă numele tău slăvit peste tot pământul. Amin!"

    Deci ieşind preotul, fericită Evdochia, nezăbovind întoarcerea sa către Dumnezeu, îndată a chemat pe una din slujnice şi a zis către dânsa: "Dacă va veni cineva aici din cei ce voiesc să mă vadă, dorind să intre la mine, să nu spui să sunt acasă şi nimeni să nu ştie nimic de mine. Ci să-i spui că m-am dus la un sat depărtat, unde voi zăbovi acolo nu puţină vreme, pentru oarecare trebuinţă. Dar să porunceşti şi portarului să nu lase aici pe nimeni, ca astfel să înceteze toate lucrurile voastre în casa mea. Iar cei ce fac bucate în toate zilele la masa mea să nu le mai aducă aici, ci să închideţi porţile cele mari ale casei până ce voi porunci eu a se deschide şi toate să le faceţi aşa ca să semene ca şi cum n-aş fi acasă".

    În acest chip poruncind slujnicii, s-a întors la fericitul Gherman şi i-a grăit: "Rogu-mă ţie, părinte, spune-mi ceea ce te voi întreba: Pentru ce voi, monahii, vieţuiţi în locuri pustii, lăsând atâta dulceaţă a vieţii din cetate împreună cu oamenii? Oare mai multă plăcere găsiţi în pustietăţi?"

    Fericitul Gherman a răspuns: "Nu, fiică, nimic nu aflăm în pustietăţi dintre unele ca acelea pe care le socoteşti a fi plăcere. Dar lăsăm cetăţile şi plăcerea lumească şi fugim în pustie, pentru ca să scăpăm de deşarta trufie şi să omorâm patimile trupeşti cu foamea, cu setea, cu ostenelile, cu haine rupte şi cu neajungerea tuturor celor trebuincioase. Astfel ne îndepărtăm de locurile cele lesnicioase de păcătuire, căci cu înlesnire cade în păcat cel ce vieţuieşte în cetate. Pe de o parte se biruieşte de neputinţa firească, iar pe de alta se înşeală de diavol, de vederea feţelor frumoase şi de auzul cuvintelor celor desfrânate. Pentru că în cetate se nasc gândurile cele necurate şi se întinează sufletul. Iar sufletul, fiind întinat, îşi are închisă intrarea în Împărăţia cerului până ce se curăţeşte prin pocăinţă; pentru că în cer este scaunul luminii celei veşnice, al veseliei adevărate şi al dulceţilor celor nemincinoase, neavând nici un pic de necazuri şi amărăciune, nici de fapte rele.

    Iată ai auzit pentru ce ne ducem în pustie: ca să ne păzim de păcat în zilele vieţii noastre, iar păcatele făcute să le curăţim prin asprimea petrecerii din pustie. În acest chip să ne facem intrare liberă spre fericirea cea cerească. De aceea toată sârguinţa şi îngrijirea noastră este ca trupurile noastre să le păzim neîntinate de lucrurile necurate, iar mintea noastră s-o păzim nevătămată de gândurile rele, străină de toată răutatea, vicleşugul, făţărnicia, cârtirea, clevetirea, zavistia, iuţimea şi mânia.

    Aşa vom fi împreună cu îngerii, precum ne-a vestit Hristos în Evanghelie, cu Sfânta Sa gură. Iar bogăţiile nu ajută la nimic, pentru primirea Împărăţiei cerului iubitorului care le adună cu nesaţ, ci sunt ca un mort ce zace în groapă. Deci, dacă voim să câştigăm iertare de păcatele noastre, să ne sârguim în cealaltă vreme a vieţii să călătorim pe calea poruncilor Domnului, umblând pe cărarea dreptăţii şi a adevărului şi ca pe o haină să rupem inimile noastre cu jale pentru păcate.

    Apoi neîncetat să strigăm către Dumnezeu, pentru că numai aşa vom şterge necurăţia păcatului de care grăieşte David: Învechitu-s-au şi au putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele. Apoi, ce anume cuvinte ni se cade a le cânta de-a pururea în rugăciunea Domnului, acelaşi David ni le aduce aminte, zicând: Cât sunt de dulci cuvintele Tale gâtlejului meu, mai mult decât mierea, gurii mele. Şi atât sunt de dulci cuvintele Domnului, încât covârşesc toată dulceaţa tuturor mâncărilor celor dulci şi a băuturilor celor preascumpe şi întăresc sufletul mai mult decât mâncarea pe trup. Drept aceea grăieşte despre dânsele dumnezeiasca Scriptură: Vinul veseleşte, iar pâinea întăreşte inima omului. Vinul acela şi pâinea însemnează poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, care ca nişte pâine şi vin sunt pentru sufletul omenesc; căci, întru tăria şi veselia inimii, scot pe cel păcătos din toate lucrurile necurate, şi îndreptează pe cel ce se întoarce către Domnul, dacă omul se desprinde de dânsele cu osârdie şi neîncetat.

    Deci, lepădând de pe tine haina cea frumoasă şi îmbrăcându-te în cea smerită, apropie-te cu tot cugetul spre pocăinţă prin fapte bune şi seamănă lacrimi pe pământ, ca să seceri în ceruri bucurie şi veselie veşnică. Cu plângere stinge cuptorul greşelilor tale, ca astfel să te învredniceşti mângâierii Domnului şi să intri în bucuria drepţilor.

    Plângi pentru fărădelegile tale pe care diavolul le-a îndulcit în inima ta, ca, pentru lacrimile tale, să se apropie de tine îngerul, mijlocitorul mântuirii. Usucă-ţi necurata tină a stricăciunilor în care te-ai tăvălit multă vreme, fiind aruncată şi ţinută acolo de lucrătorul tuturor răutăţilor, ca de aici înainte să fii părtaşă desfătării raiului. Dă-i vrăjmaşului diavol necaz şi greutate ca răsplătire, căci el, înşelându-te cu plăcerile, te-a îngreuiat cu păcatele. Slujeşte cu osârdie lui Dumnezeu, ca să te faci moştenitoare a luminii celei neînserate, şi fii ca o albină binelucrătoare, adunându-ţi dreptate din multe lucruri sfinte, sârguindu-te de-a pururea a plăcea lui Dumnezeu".

    Aceste cuvinte ale lui Gherman s-au adâncit foarte mult în inima Evdochiei, cea pregătită de mai înainte cu aducerea aminte a celor zise de dânsul. Deci ea, bolind pentru păcate, în căldura duhului, s-a aruncat înaintea picioarelor lui, zicând: "Mă rog ţie, omule al lui Dumnezeu, lucrul pe care l-ai început pentru mine, săvârşeşte-l cu dreaptă credinţă şi pune-mă înaintea Dumnezeului tău, ca să nu fiu de batjocură celor ce voiesc să mă înşele. Ci, săvârşind lucrul început, să mă învrednicesc de fericirea veşnică prin învăţăturile tale cele mântuitoare. Nu-ţi lua zugrăvitoarea mână de pe tăbliţa cea pregătită, până ce desăvârşit vei închipui pe Hristos în mine".

    Gherman i-a răspuns: "Petreci, fiică, întru frica Domnului şi, închizându-te în cămăruţa ta, roagă-te către El neîncetat cu lacrimi, până ce-ţi va risipi şi-ţi va curăţi toate păcatele şi te va face să nu te îndoieşti de mila Lui. Căci Domnul nostru Iisus Hristos este bun şi milostiv şi degrabă îţi va arăta mila Sa şi cu darul Său nu va zăbovi a te mângâia".

    Acestea zicând, fericitul Gherman s-a rugat pentru dânsa lui Dumnezeu, şi, însemnând-o cu semnul Crucii, a închis-o în cămăruţa ei, făgăduindu-i că va zăbovi pentru dânsa în Iliopolis şapte zile. Evdochia intrând în cămăruţa sa, după ce a petrecut şapte zile în rugăciune şi în post, a venit Fericitul Gherman şi, deschizând uşa, i-a poruncit ei să iasă. El a văzut-o cu faţa îngălbenită, cu trupul scăzut, mai smerită cu căutătura, mult deosebindu-se cu chipul de asemănarea ei cea dintâi. Luând-o de mână, i-a poruncit să şadă. Apoi însuşi, rugându-se lui Dumnezeu, a şezut cu dânsa, şi o întrebă, zicând: "Spune-mi, fiică, ce ai gândit într-acele şapte zile? Ce ai cunoscut, ce ai văzut şi ce ţi s-a arătat?"

    Iar ea a zis: "Îţi voi spune, sfinte părinte. Rugându-mă şapte zile, aşa precum m-ai învăţat, iar în noaptea trecută, când de asemenea mă rugam, zăcând cu faţa la pământ în chipul Crucii şi plângând pentru păcatele mele, a strălucit o lumină mare, mai mult decât razele soarelui. Iar eu, socotind că a răsărit soarele, m-am sculat de la pământ şi am văzut un tânăr prealuminat şi înfricoşat, ale cărui haine erau mai albe decât zăpada.

    Acela, luându-mă de mâna dreaptă, m-a răpit în văzduh şi, luându-mă pe nor, m-a dus spre cer. Acolo era o lumină mare şi preaminunată şi am văzut mulţime nenumărată de cei cu haine albe, bucurându-se şi zâmbind unul către altul şi veselindu-se negrăit. Aceia, văzându-mă venind către ei, mă întâmpinau cu cetele şi cu bucurie mă sărutau ca pe o soră a lor. Apoi, fiind înconjurată şi petrecută de aceia, am vrut să intru, fiind dusă în lumina aceea care cu neasemănare covârşea razele soarelui.

    Atunci deodată s-a arătat în văzduh cineva, înfricoşat la chip, înnegrit ca un întuneric, ca şi funinginea, ca şi cărbunii, ca smoala şi ca o grozăvie ce covârşeşte toată negreala şi întunericul. Acela, cu o căutătură prea groaznică şi prea mânioasa privind la mine, cu dinţii scrâşnind şi năvălind fără de ruşine, voia să mă răpească din mâinile acelora ce mă duceau. Şi a răcnit foarte tare, încât tot văzduhul se umpluse de glasul lui; şi zicea, răcnind:

    "Au doară şi pe aceasta voieşti s-o duci în Împărăţia cerului? Apoi pentru ce şed eu pe pământ la vânătoare şi îmi pierd în deşert osteneala? Pentru că prin aceasta am întinat eu tot pământul cu desfrânarea şi pe toţi oamenii i-am vătămat cu urâciunea împreunării sale. Căci eu cât meşteşug am şi câtă putere, toată într-însa am sfârşit-o. Mijlocit-am pentru ea la iubitori de bun neam şi preabogaţi, foarte mulţi, din ale căror bogăţii ce s-au cheltuit pentru dragostea ei, atâta mulţime de aur şi de argint a adunat, încât abia se află în împărăteştile vistierii.

    Pe aceasta mă lăudam a o avea eu în mâini ca pe un semn purtător de biruinţă şi ca pe o armă nebiruită prin care mă lăudam la oamenii care cad de la Dumnezeu şi vin în cursele mele. Iar acum atât de mult voieşti a te iuţi asupra mea, o, arhanghele al dumnezeieştilor puteri!, încât sub picioarele aceleia spre călcare să mă arunci pe mine? Au nu sunt destule mâniei tale asupra mea, izbândirile acelea pe care în toate zilele mi le îndoieşti prea cumplit? Ci chiar voieşti s-o scoţi de la mine pe această roabă, cu atât de scump preţ cumpărată?

    Acum nimic nu mai este al meu pe pământ. Şi chiar mă tem, că nu cumva pe toţi câţi până acum vieţuiesc păcătoşi, smulgându-i din mâinile mele, să-i aduci lui Dumnezeu ca pe nişte vrednici şi întru moştenirea Împărăţiei cerului să-i scrii. O, vai de grija mea cea deşartă! O, vai de osteneala mea cea zadarnică! Pentru ce sari aşa de cumplit asupra mea?

    Lasă iuţimea şi slăbeşte-mi puţin legăturile cu care sunt legat; căci vei vedea cum în clipeala ochiului voi pierde de pe pământ neamul omenesc şi nici moştenire nu-i voi lăsa. Eu sunt aruncat din cer pentru o mică nesupunere, iar tu pe păcătoşii cei cumpliţi, care au îndrăznit a-şi bate joc de Dumnezeu şi mulţi ani L-au mâniat mult, îi duci în Împărăţia cerească.

    Dacă aşa îţi place ţie, apoi adună într-un ceas, din toate marginile pământului, pe toţi oamenii cei vrednici de pierzare care nu au viaţă omenească, ci dobitocească şi de fiară, şi pe toţi adu-ţi la Dumnezeu; iar eu mă voi ascunde întru întuneric şi întru adânc, în veşnicele munci ce-mi sunt pregătite mie, mă voi afunda!"

    Acestea şi mai multe a zis acela cu mânie şi cu mare iuţime; cel ce mă ducea pe mine căuta groaznic asupra lui, iar spre mine căutând, zâmbea cu dragoste. Şi a venit glas din lumină aceea, zicând: "Aşa este cu plăcere lui Dumnezeu, Celui ce se milostiveşte pentru fii omeneşti, că păcătoşii care sunt între dânşii, de vor primi pocăinţa, să fie primiţi în sânul lui Avraam!" Şi iarăşi se auzi glas către cel ce mă ducea pe mine: "Ţie îţi grăiesc, Mihaile, păzitorule al legii Mele, du pe aceasta acolo de unde ai luat-o, ca să-şi săvârşească nevoinţa, pentru că Eu cu dânsa voi fi întru toate zilele ei".

    Atunci el îndată m-a adus în cămăruţa mea şi mi-a zis: "Pace ţie, roaba lui Dumnezeu Evdochia! Îmbărbătează-te şi te întăreşte, căci darul lui Dumnezeu este acum cu tine şi totdeauna va fi, în tot locul". Eu, din cuvintele lui luând îndrăzneală, am zis: "Doamne al meu, cine eşti Tu, spune-mi, ca să înţeleg cum voi crede în Dumnezeul cel adevărat şi cum voi putea câştiga viaţa veşnică?" Iar el a răspuns: "Eu sunt începătorul îngerilor lui Dumnezeu şi mie îmi este încredinţată grija pentru păcătoşii care se pocăiesc, ca să-i primesc pe dânşii şi să-i duc în viaţa cea fericită şi fără de sfârşit. Şi multă bucurie se face cetelor îngereşti în cer de câte ori vine din întunericul păcatului vreun păcătos întru lumina cea curată a pocăinţei. Pentru că nu voieşte Dumnezeu, Care este Tatăl tuturor, ca să piară sufletul omenesc pe care l-a zidit din început, cu preacuratele Sale mâini, după asemănarea chipului Său. De aceea se bucură împreună toţi îngerii, când văd vreun suflet omenesc, înfrumuseţat cu dreptatea, închinându-se Tatălui Celui veşnic; şi toţi îl sărută, ca pe un frate al lor, de vreme ce, lepădând întunericul păcatului, se întoarce la Dumnezeul Cel viu, Care le este Tată de obşte al tuturor fiilor luminii, şi strâns se lipeşte de El". Acestea zicând, m-a însemnat cu semnul Crucii, iar eu m-am închinat lui până la pământ şi, când m-am închinat, acela s-a dus la cer".

    Atunci fericitul Gherman a grăit către dânsa: "De acum încredinţează-te, o, fiică, şi nu te mai îndoi, că Dumnezeul cel adevărat stă gata în cer a primi pe cei ce se pocăiesc de păcatele lor şi a-i duce pe dânşii întru lumina Sa cea veşnică unde împărăţeşte, înconjurat fiind de sfinţii îngeri, slujitorii împărăţiei Sale, pe care i-ai văzut întru acea cerească lumină. Iată, ai fost privitoare a împărăteştei slave celei fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos şi ai cunoscut cât de grabnic este spre milosârdie şi spre iertarea păcatelor; şi cât de degrabă îşi arată darul Său celor ce doresc a se împăca cu El. Ai priceput dumnezeiasca Lui slavă şi ai văzut curtea cea cerească întru care petrece, plină de frumuseţi negrăite. Ai cunoscut cât este de mică şi neputincioasă lumina lumii aceştia, împotriva strălucirii aceleia. Deci ce socoteşti de aceea, şi ce gândeşti, spune-mi?" Iar fericită Evdochia, avându-şi mintea neschimbată spre a sluji din toată inima sa lui Dumnezeu, Împăratul slavei, a zis: "Am crezut şi cred că nu este alt Dumnezeu: Care mântuieşte pe oamenii cei păcătoşi, afară de Acela, ale Cărui porţi cereşti le-am văzut strălucite cu negrăită lumină".

    Gherman a grăit: "Pregăteşte-te fiică, spre slujba cea cu osârdie a lui Dumnezeu, îngrijindu-te ca rodul pocăinţei tale cel pus în cumpănă să tragă mai mult decât păcatele vieţii tale celei dinainte; şi să te aduci singură pe tine dar bineprimit lui Dumnezeu, Celui fără de moarte şi veşnic. Plângi şi te tânguieşte, până ce vei spăla toate necurăţiile tale desăvârşit cu lacrimile; şi aşa te vei învrednici a fi mireasă curată a lui Hristos.

    Apoi uită mândriile tale cele mai dinainte, cum şi tinereţile cele vătămătoare care se sălbăticesc cu poftele; ca astfel, ca răsplătire, Hristos Domnul să-ţi ierte păcatele. Scoate-ţi grumazul tău de sub jugul cel greu al robiei celei de ruşine pe care ţi l-a pus diavolul prin păcate, şi vino la jugul cel bun şi uşor al pocăinţei celei de viaţă făcătoare; ca apoi, fiind liberă de păcate, te vei cunoaşte pe toţi drepţii şi pe sfinţii îngeri.

    Treci către adevărata credinţă şi către întreaga înţelepciune şi, având bună ştiinţă, spune-i în faţă diavolului cu îndrăzneală: "Nimic din acelea nu-mi este mie parte cu tine, nici ţie cu mine, pentru că am aflat pe al meu Stăpân şi Lui m-am dat pe mine însămi, întru veşnică stăpânire. Desăvârşit am lăsat şi am lepădat necurata şi întunecata iubire trupească a vechiului meu vrăjmaş şi m-am îmbrăcat în haina cea nouă, nestricăcioasă şi luminoasă a dreptăţii; în care, umblând, voi afla darul lui Dumnezeu care mă mântuieşte în veci. Nu mai am nici o dorinţă de bogăţii şi nici o iubire a dulceţilor celor lumeşti, despre care m-am înştiinţat că sunt de nimic şi rămân fără preţ. Doresc din toată inima şi mă sârguiesc să aflu cele cereşti. Deci, o, diavole, du-te departe de la mine, străinule, înşelătorule, furătorule şi robule al veşnicului întuneric!""

    Cu aceste cuvinte şi mai mult întărindu-se, Evdochia a zis către monah: "Cinstite părinte, ce-mi porunceşti acum să fac?" Iar el a răspuns: "Voiesc mai înainte de toate să primeşti semnul credinţei, adică Sfântul Botez, care te va păzi nevătămată în toate zilele tale. Iar eu acum, Dumnezeu ajutându-mi, mă voi duce la mănăstirea mea. Însă mă voi întoarce iarăşi, de va voi Domnul". Iar ea cu lacrimi îl ruga, zicând: "Nu mă lăsa, domnul meu, nu mă lăsa, mai înainte până ce voi putea desăvârşit a mă întoarce către Dumnezeu şi voi câştiga darul Lui cel aşteptat de mine; că nu cumva vechiul înşelător, văzându-mă părăsită şi fără de ajutor, să mă atragă unde va voi şi să mă întoarcă la stricăciunea vieţii celei desfrânate". A zis către dânsa fericitul Gherman: "Această hotărâre spre viaţa cea mai bună, pe care Dumnezeu o lucrează întru tine, şi nădejdea ta cea bună te vor păzi de cursele vrăjmaşului de care te temi. Însă petreci încă puţină vreme în smerită rugăciune către Dumnezeu şi în mărturisirea păcatelor tale şi te îngrijeşte de primirea Sfântului Botez. Iar eu degrabă mă voi întoarce la tine, căutând cele de folos vieţii tale, şi ţi se va da ţie ajutorul Sfântului Duh". Fericitul Gherman, zicând acestea către dânsa şi încredin-ţînd-o lui Dumnezeu, s-a dus în calea sa.

    După ducerea lui Gherman, fericită Evdochia a petrecut încă câteva zile în post, nimic altceva neavând la masă decât numai pâine, untdelemn şi apă; iar ziua şi noaptea se ruga şi plângea. După aceea, ducându-se la episcopul acelei cetăţi, care se numea Teodot, s-a botezat de dânsul în numele Sfintei Treimi Celei de o fiinţă.

    După câtva timp de la luminarea sa, a scris carte de rugăciune la acelaşi episcop în care îi făcea cunoscut despre bogăţia sa, numărând-o cu de-amănuntul şi rugând pe episcop s-o ia pentru Hristos. Iar episcopul, citind cartea trimisă către dânsul, a chemat pe fericită Evdochia la dânsul şi i-a zis: "Tu, fiică, ai scris scrisoarea aceasta către mine, păcătosul?" Iar ea i-a răspuns: "Eu am scris-o, şi acum iarăşi mă rog sfinţiei tale să porunceşti iconomului bisericii ca să ia bogăţia cea dată de mine şi s-o împartă la săraci şi la lipsiţi, la sărmani şi la văduve, precum singur ştii; pentru că am aflat că acele bogăţii ale mele sunt pe nedrept şi prin fărădelegi adunate".

    Episcopul, văzând scopul ei cel bun, credinţa şi dragostea ce avea către Dumnezeu, căutând spre dânsa şi cu duhul mai înainte văzând viaţa ei ce avea să fie, i-a zis: "Roagă-te pentru mine, soro întru Domnul, ca una ce te-ai învrednicit a te numi mireasă a lui Hristos. Căci urând necurata iubire trupească, ai iubit curăţia; viaţa cea desfrânată lepădând-o, ai urmat fecioreştii şi întregii înţelepciuni; ai vândut lumea cea deşartă că să-ţi câştigi mărgăritarul cel ceresc. Puţină vreme cheltuindu-ţi în înşelăciunea păcatului, prin pocăinţă ţi-ai mijlocit veacul cel nesfârşit în viaţa cea de sus; având moartea înaintea ochilor, nemurirea ai dobândit.

    Tu, care pe mulţi la pierzare i-ai atras, acum întru Hristos pe mulţi îi vei învia îmbrăcându-te din întuneric în lumina credinţei. Vrednică eşti a te numi mieluşeaua lui Hristos. După numele tău, Evdochia, care înseamnă bunăvoire, bine a voit Domnul pentru tine. Tu, care ai trecut cu vederea pe oamenii cei iubitori de patimi şi ai iubit cetele îngereşti, roagă-te pentru mine. Iarăşi mă rog ţie, roaba şi prietena lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de mine în cereasca Împărăţie".

    Acestea şi multe altele vorbind episcopul cu lacrimi, a zis diaconului său: "Cheamă la mine degrabă pe rânduitorul casei de oaspeţi bisericeşti". Acela venind, i-a zis episcopul: "Te ştiu pe tine om drept, credincios şi de Dumnezeu temător, îngrijindu-te de sufletele multora. De aceea îţi încredinţez ţie şi pe această roabă a lui Dumnezeu care doreşte să sporească spre mai bine, ca şi de a ei mântuire să te îngrijeşti şi pe toate ale sale să le dai lui Dumnezeu prin mâinile săracilor".

    Şi era acel bărbat preot cu rânduiala, petrecând în feciorie din tinereţile sale, care toată averea ce îi rămăsese de la părinţi o dăruise Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi pe sine singur se dăduse spre slujba Domnului. Acela, luând cu dânsul pe Evdochia, a mers în casa ei şi, după ce a intrat într-însa, a chemat Evdochia pe iconomii casei sale şi le-a zis lor: "Aduceţi-mi fiecare din voi toate cele ce vă sunt încredinţate vouă".

    Aceia îndată au adus toate. Şi acesta era numărul lucrurilor celor aduse: două greutăţi mari de aur, adică douăzeci de mii de bucăţi; podoabe alese şi de multe feluri, fără de număr; pietre de mult preţ şi mărgăritare împărăteşti fără de număr; lăzi cu haine de mătase, două sute şaptezeci şi cinci; patru sute zece lăzi cu haine albe de în; o sută şaizeci lăzi de haine ţesute cu aur; o sută douăzeci şi trei lăzi mari cu haine de tot felul; o sută cincizeci şi două lăzi cu alte haine cu pietre scumpe şi împodobite cu cusătură de aur; aur mult douăzeci şi cinci de greutăţi diferite, adică două sute cincizeci de mii de galbeni; douăzeci de lăzi cu lucruri de aromate binemirositoare, treizeci şi trei de lăzi de mir curat de India; argint în diferite feluri de vase, că opt mii de litre; perdele de mătase cusute cu fir, ca la o sută treizeci şi două litre; perdele de mătase ca la şaptezeci de litre; iar alte haine şi lucruri mai de mic preţ erau adunate o mulţime fără de număr.

    Afară de aceste mişcătoare bogăţii avea şi averi nemişcătoare, ca: pământuri, sate, ţinuturi din care, în tot anul, se adunau roduri de preţ, ca la opt sute două mii. Toate aceste bogăţii aducându-le înaintea picioarelor sfântului preot, care era econom al casei bisericeşti de oaspeţi, fericită Evdochia a chemat pe toţi servitorii şi servitoarele sale şi, luând din ladă două mii de galbeni, i-a împărţit lor; încă şi vase, cearşafuri, paturi de mult preţ, scaune aurite şi toate cele frumoase ale casei câte erau afară din lăzi, le-a dăruit lor.

    După aceea le-a dat cea mai de pe urmă sărutare, zicându-le aşa: "Eu vă eliberez din robia aceasta de puţină vreme, iar voi, de voiţi, sârguiţi-vă a vă elibera din robia diavolească. Şi vă veţi elibera, dacă mă veţi asculta pe mine şi vă veţi apropia de Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acela vă va dărui vouă veşnica libertate, pe care o au fiii lui Dumnezeu, şi vă va scrie pe voi printre ai Săi ostaşi". Apoi întorcându-se către preot, i-a zis: "Iată, de acum, domnul meu, ţie ţi se cuvine să te îngrijeşti de toate acestea ce-ţi sunt puse înainte şi să le rânduieşti precum voieşti; pentru că eu voi căuta pe Stăpânul, Cel ce mă caută pe mine".

    Preotul, minunându-se de o schimbare şi o pocăinţă ca aceasta a ei, fără de veste şi neaşteptată şi de o atât de mare căldură ce avea către Dumnezeu, a zis către dânsa: "Fericită eşti, Evdochia, căci printr-un lucru ca acesta te-ai făcut vrednică a fi scrisă în numărul fecioarelor lui Hristos. Ai ştiut ceasul venirii Mirelui şi ai înţeles pe ce cale ţi se cuvine a intra în casa de nuntă. Cu adevărat, prin trezire te-ai sârguit ca să nu rămâi afară din cămară. Candelă cu untdelemn ţi-ai umplut şi nu te va cuprinde pe tine întunericul. Sporeşte în acea putere făcătoare de bine şi Dumnezeu îţi va ajuta ţie; şi te roagă pentru mine păcătosul, ca una ce eşti vrednică de ceata sfinţilor!"

    Pe când vorbea cu fericită Evdochia, iată a venit cinstitul Gherman, fiind luminat de darul Sfântului Duh. Şi văzând-o pe ea că-şi dăduse averea sa lui Dumnezeu şi pe slugile sale le eliberase, acum fiind săracă cu duhul şi cu lucrul pentru Hristos, a luat-o şi a dus-o în mănăstirea de fecioare pe care o avea în stăpânirea sa în pustie, nu departe de mănăstirea sa cea de bărbaţi. Şi a făcut-o pe ea monahie, şi acolo petrecea în ostenelile şi nevoinţele vieţii monahiceşti, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu.

    Deci, avea fericitul Gherman în a sa viaţă de obşte şaptezeci de fraţi monahi, iar în mănăstirea de fecioare care era la zece stadii depărtare de a monahilor, treizeci de călugăriţe. Acolo a rămas şi Sfânta Evdochia, care se nevoia mai mult decât celelalte. Şi purta haina de la Botez, pe care i-o dăduse episcopul când a botezat-o, şi pe care n-a dezbrăcat-o niciodată.

    După treisprezece luni a murit egumena acelei mănăstiri, cu numele Haritina, care vieţuise cu sfinţenie, sub a cărei începătorie Evdochia bine a sporit şi a învăţat Psaltirea pe de rost şi toată Sfânta Scriptură citind-o odată cu luare aminte, o înţelegea bine, luminând-o Duhul Sfânt. Întrecând pe toate surorile cu ostenelile cele pustniceşti, a fost aleasă egumenă de toate cu un glas în locul celei ce murise. Şi Dumnezeu n-a zăbovit a mărturisi vrednicia ei şi a întări alegerea aceea prin minune, precum se va spune îndată.

    Era un tânăr oarecare, unul din iubiţii ei de mai înainte, anume Filostrat, foarte bogat. Acela aducându-şi aminte de dragostea sa de mai înainte cu Evdochia şi aprinzându-se foarte mult după ea, diavolul înteţindu-l spre aceea, gândea cum ar întoarce-o la viaţa ei de mai înainte şi către fapta sa de ruşine. Cugetând mult la aceea şi din zi în zi învăpăindu-se cu mai multă dragoste spre dânsa, a găsit un meşteşug ca acesta: S-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, a luat aur cât putea să ducă, l-a ascuns în haine şi a plecat pe jos la mănăstirea Evdochiei, nădăjduind fără de îndoială, că-şi va împlini scopul.

    Ajungând acolo şi bătând în poartă, portăriţa s-a uitat printr-o ferestruică mică şi l-a întrebat: "Ce cauţi aici, omule?" El a răspuns: "Sunt păcătos. Am venit să vă rugaţi pentru mine şi să mă învrednicesc de binecuvântarea voastră". Portăriţa i-a zis: "Frate, locul acesta este neîngăduit pentru bărbaţi. Dar mergi puţin mai departe de aici şi vei afla mănăstirea lui Gherman. Acolo te vei învrednici de rugăciune şi de binecuvântare. Iar aici nu sta, nici nu supăra bătând, că nu vei putea intra". Zicând acestea, fecioara aceea, a închis ferestruică.

    Filostrat, umplându-se de ruşine şi de jale, arzând şi cu iubirea spre Evdochia, s-a dus la mănăstirea lui Gherman. Nimerind vreme cu înlesnire, căci a găsit pe fericitul Gherman şezând lângă poarta mănăstirii şi citind pe o carte, i s-a închinat cu smerenie până la pământ. Apoi, după obiceiul monahicesc, după rugăciunea făcută de sfântul stareţ şi după ce Filostrat a luat binecuvântare de la dânsul, i-a zis lui Cuviosul Gherman: "Şezi, frate, şi-mi spune, din ce parte eşti şi de la care mănăstire?"

 

    El a răspuns: "Părinte, am fost singurul fiu născut la părinţii mei, care nu de mult au murit; n-am voit să iau femeie, ci am ales să slujesc lui Dumnezeu în rânduiala monahicească, voind după aceea să-mi caut loc şi un povăţuitor de la care să învăţ viaţa monahicească. Auzind de sfinţia ta, cinstite părinte, am venit cale multă către acest loc, dorind să cad înaintea sfintelor tale picioare şi să mă rog ţie ca să mă primeşti în mănăstirea ta pe mine, cel ce doresc să mă pocăiesc de păcatele mele de mai înainte".

    Grăind el acestea, fericitul Gherman se uita cu dinadinsul la el şi, cunoscând pătimaşul lui nărav după faţa şi ochii lui, i-a grăit: "Fiule, de mare osteneală voieşti a te apropia, dar nu ştiu de va fi după măsura puterii tale. Noi, bătrânii, abia putem sta împotriva ispitelor celor grele ale diavolului, care ne îndeamnă spre necurăţie; iar tu ce vei face aici în floarea tinereţilor tale şi în anii cei învăpăiaţi ai aprinderii pătimaşe?"

    Filostrat răspunse: "Părinte, nu sunt oare pilde ale vieţii celei îmbunătăţite la tinerii asemenea cu mine care au biruit poftele? Oare Evdochia aceea a voastră, de care am auzit multe, străbătând pretutindeni slava despre viaţa ei cea îmbunătăţită, n-a fost tânăra şi trăită în desfătări, iar acum a alergat la povăţuirea voastră şi petrece în călugărie statornică, biruindu-şi trupul? Iată, nu voi tăcea, părinte, despre aceasta, că prin chipul ei mai vârtos sunt deşteptat şi voiesc să-i urmez. Căci gândesc la floarea tinereţilor ei, cât de frumoasă şi de bogată, în ce fel de desfătări şi-a petrecut anii ei de mai înainte. Apoi, după toate acestea, într-un ceas schimbându-se deodată, s-a dus să slujească lui Hristos, pe calea cea strâmtă şi cu scârbe. Şi dacă ea a putut să treacă cu vederea toate şi să-şi omoare poftele pentru dragostea lui Hristos, apoi de ce, părinte, deznădăjduieşti de mine, care sunt parte bărbătească, mai tare decât dânsa? Căci de aş putea s-o văd vreodată, nădăjduiesc să iau atâta tărie spre osârdia cea caldă şi spre nevoinţă, încât să poată a-mi fi pildă pentru învingerea şi izgonirea tuturor ispitelor diavoleşti, în toate zilele vieţii mele".

    Auzind asemenea cuvinte, robul lui Dumnezeu Gherman i-a crezut minciuna ca un adevăr, pentru că îl socotea că voieşte cu adevărat să slujească lui Dumnezeu; şi a grăit către dânsul: "Nu te vom opri, fiule, ca să vezi pe Evdochia şi să auzi de la dânsa cuvânt de folos, deoarece prin chipul ei voieşti a merge la fapta bună". Deci, chemând egumenul Gherman pe un cinstit monah bătrân, care ducea tămâie în mănăstirea de fecioare şi pentru alte trebuinţe de nevoie era trimis acolo adeseori, i-a zis: "Când vei merge în mănăstirea de fecioare, să iei cu tine pe acest frate, să vadă pe roaba lui Dumnezeu Evdochia, că voieşte să se folosească de la dânsa şi să urmeze vieţii ei cea plăcută lui Dumnezeu".

    După puţină vreme monahul acela, având trebuinţă a se duce la mănăstirea de fecioare, a luat cu el şi pe acel frate tânăr, precum i se poruncise de egumen. Filostrat, acoperit cu chipul monahicesc ca un lup în piele de oaie, intrând în mănăstirea de fecioare şi văzând pe sfânta Evdochia, mireasa lui Hristos, s-a mirat de chipul ei cel smerit, de sărăcia ei şi de chinuirea trupului. Căci vedea faţa ei galbenă, ochii plecaţi în jos, gura tăcută, hainele proaste, patul aşternut cu rogojină şi o învelitoare aspră pe el. Deci, găsind el vreme de vorbă (alte monahii stând departe) a început a povesti către dânsa cu glas lin, grăind astfel: "Ce este aceasta ce văd, o, Evdochia, cine te-a amăgit pe tine care vieţuiai în palate asemenea cu cele împărăteşti şi te îndestulai de multe bogăţii şi cu toate plăcerile, fiind în toate zilele în veselie şi în bucurie, şi te-a depărtat în acest loc pustiu? Cine te-a lipsit de poporul cetăţii, în care adeseori plimblându-te în haine luminoase, toţi te cinsteau, se minunau de frumuseţea ta şi cu glasuri de laudă te fericeau pe tine? Care înşelător te-a adus dintr-atîtea bunătăţi, în atâta sărăcie şi în această viaţă urâtă? Iată, acum toată cetatea Iliopolis te caută. Ochii tuturor doresc să te vadă. Însăşi zidurile preafrumoaselor tale palate se tânguiesc. Eu sunt trimis la tine, să spun despre dorirea poporului şi, în numele tuturor, să te rog ca să te întorci în cetate şi să mângâi cu a ta venire mâhnirea poporului pentru tine.

    Ascultă-mă, doamnă şi urmează-mi. Ieşi din locuinţa aceasta proastă, din sărăcie, din hainele cele zdrenţuite, din patul cel tare şi intră în palatul tău cel dintâi, în mângâierile şi în desfătările de mai înainte, cu care nu de mult erai îndestulată. Şi chiar de ţi-ai pierdut bogăţia, dând-o străinilor în zadar, însă sunt gata toţi ca iarăşi îndată să te îmbogăţească.

    Pentru ce zăboveşti şi te îndoieşti? Pentru ce, când toţi îţi sunt prieteni şi-ţi doresc binele, tu te faci însăţi vrăjmaşă şi muncitoare? Au nu-ţi este pagubă a ascunde atâta frumuseţe a feţei într-acest întuneric al vieţuirii monahiceşti? Au nu-ţi este pagubă, ca ochii tăi, cei asemenea cu razele soarelui, să-i strici cu netrebnicia plânsului? Ce folos îţi este ca să-ţi omori tinerescul trup, cel atât de frumos, cu foamea, cu setea şi alte cumplite asprimi? Unde îţi sunt bunele mirosiri ale parfumurilor tale, cu care, umblând prin cetate, umpleai văzduhul de bună mireasmă şi toţi te cinsteau ca pe o zeiţă? Iată, după acele plăceri, singură, de voia ta, ţi-ai ales partea vieţii celei sărăcăcioase şi lepădate.

    Cui urmezi în atâta rătăcire? Care nădejde deşartă te-a scos din stăpânirea bunătăţilor atât de multe şi din care mai multe era să ai? Cine din oamenii bogaţi îşi leapădă înşişi bogăţia şi o dau altora în zadar, precum ai făcut tu? Dar ştim unde sunt bogăţiile cele lepădate de tine; putem cu înlesnire a le lua şi a le întoarce în a ta stăpânire; numai întoarce-te în cetate la noi, doamna noastră, Evdochia. Iată şi aur destul ţi-am adus pentru cale, iar pe celelalte risipite de tine, după ce vei veni în Iliopolis, le vom căuta îndată".

    Acestea bârfindu-le el, Sfânta Evdochia căuta la el cu mânie. După aceea, nesuferind mai mult să asculte viclenele şi înşelătoarele lui cuvinte, i-a zis cu mânie: "Dumnezeul izbândirilor să te certe; Domnul nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, a Cărui roabă nevrednică sunt, pe tine cel ce ai venit aici cu gând rău, să nu te lase a te întoarce la ale tale, de vreme ce eşti fiu al diavolului".

    Aceasta zicând, a suflat în faţa lui şi îndată acel mincinos monah, ticălosul înşelător, a căzut mort la pământ înaintea ei. Iar surorile fecioare, privind la vorba lor, stăteau departe, încât nu puteau înţelege cuvintele grăite de dânşii; apoi, văzând pe acel om căzând, din suflarea Evdochiei, mort la picioarele ei, foarte s-au înspăimântat.

    Deci, mai întâi se minunau de un lucru ca acesta ce covârşea puterea firească şi au cunoscut darul lui Dumnezeu într-însa. După aceea au început a se teme că nu cumva să afle mireni şi judecătorii şi, făcând cercetare ca pentru ucidere, le vor arde mănăstirea. Căci elinii, fiind închinători de idoli, urau pe creştini şi mănăstirile lor. Deci se sfătuiau între ele, ce să facă, pentru că nu îndrăzneau să întrebe pe Evdochia de lucrul ce se făcuse.

    Una dintre dânsele a zis: "Să tăcem acum, de vreme ce este seară şi noaptea se începe; însă să ne rugăm Domnului la noapte, doar ne va descoperi pricina morţii monahului aceluia şi ne va povăţui ce să facem". Venind miezul nopţii, când avea îndată să se înceapă obişnuita cântare de miezul nopţii, Domnul S-a arătat Evdochiei în vis, zicând: "Scoală, Evdochia, de preamăreşte pe Dumnezeul tău, şi nu departe de trupul mort al ispititorului tău, trimis de diavol asupra ta, plecându-ţi genunchii, roagă-te către Mine şi îndată îi voi porunci să se scoale viu. Căci el se va scula cu puterea Mea şi va cunoaşte cine sunt Eu, Cel în care crezi tu; iar darul Meu în tine mai mult se va înmulţi".

    Sfânta Evdochia, deşteptându-se din somn, a făcut multă rugăciune către Stăpânul ei, şi a înviat pe cel mort. Deci Filostrat, sculându-se din moarte ca din somn, şi cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, de a Cărui milostivire s-a învrednicit, s-a aruncat la picioarele fericitei, zicând: "Rogu-mă ţie, fericită Evdochia, adevărată roabă a adevăratului Dumnezeu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi iartă-mă că te-am mâhnit cu cuvintele mele viclene şi necurate căci am cunoscut cât de bun şi de puternic Stăpân ai".

    Fericită Evdochia i-a zis: "Mergi într-ale tale cu pace şi să nu uiţi facerile de bine ale lui Dumnezeu cele arătate spre tine, nici să te depărtezi din calea cea dreaptă a sfintei credinţe ce ai cunoscut-o şi pe care o făgăduieşti Dumnezeului meu".

    Stăpânea atunci în ţara aceea împăratul Aurelian; nu acela care după acei ani a fost cezar al Romei, ci altul cu numele aceluia, care se supunea cezarului Romei. Către acela Evdochia a fost clevetită, pentru că adunându-se unii din cei mai mari, care fuseseră mai înainte în lume iubiţii ei slăviţi şi de mare neam, şi făcând sfat, au scris împăratului o scrisoare, clevetind că Evdochia a dus cu sine într-un loc pustiu mult aur care se cădea vistieriilor împărăteşti. Şi-l rugau ca să li se dea o ceată de oaste care să meargă să afle pe cea fugită şi s-o întoarcă în cetate; iar aurul să-l ia spre paza poporului, de vreme ce ea s-a lipit de credinţa galileienească ce mărturiseşte pe un oarecare Hristos, şi aşa a necinstit pe zei cărora şi împăraţii li se închină.

    Aurelian, auzind despre aurul cel mult, s-a învoit cu lesnire la fapta lor. Şi îndată, chemând pe un sutaş, i-a poruncit ca, luând ostaşi, să meargă să ia pe Evdochia împreună cu aurul, şi s-o aducă înaintea lui. Iar comitele, luând trei sute de ostaşi, s-a dus spre pustia aceea unde era Evdochia şi mănăstirea de fecioare. Fiind ei pe cale, Domnul S-a arătat Evdochiei în vedere de noapte, zicându-i: "Mânia împărătească s-a ridicat asupra ta, însă nu te teme, că Eu totdeauna sunt cu tine". Iar după ce sutaşul s-a apropiat cu ceata sa de acea mănăstire feciorească, văzând zidurile, se opri aşteptând noaptea, căci era la asfinţit; şi orânduia oastea ca să năvălească noaptea deodată asupra mănăstirii din toate părţile. Dar când erau să pornească spre zidurile mănăstirii îndată i-a împiedicat puterea cea mare şi nevăzută a lui Dumnezeu, încât ei n-au putut să păşească câtuşi de puţin spre mănăstire, în toată noaptea aceea.

    Făcându-se ziuă, vedeau zidurile mănăstirii, dar nu puteau să vină la dânsele; astfel trei zile şi trei nopţi ispitindu-se, nimic n-au sporit. Şi neştiind ei ce să mai facă, iată a năvălit asupra lor deodată un balaur mare, înfricoşat; iar ei, lepădându-şi armele, au fugit de frică. Şi măcar că au scăpat de dinţii balaurului, însă de veninul aceluia n-au scăpat. Căci fiind foarte vătămaţi de duhul cel purtător de moarte al balaurului, unii dintre dânşii au căzut deodată şi au murit, iar alţii, tăvălindu-se abia vii pe cale, erau aproape de moarte. Numai singur comitele cu trei ostaşi s-a întors la împăratul.

    Împăratul, umplându-se de mânie, a zis către boieri: "Ce vom face fermecătoarei aceleia, care a ucis cu farmecele sale atât de mulţi ostaşi de-ai noştri? Căci nu se cuvine ca o faptă aşa rea să fie lăsată fără de pedeapsă".

    Făcând sfat, s-a sculat fiul împăratului, zicând: "Eu voi merge cu mai multă putere de oaste şi, dărâmând locaşul desfrânatei, voi aduce pe Evdochia aici". Învoindu-se împăratul cu toţi, a doua zi s-a dus fiul împăratului cu ostaşii, ca să strice locaşul acela pustnicesc şi să prindă pe Evdochia. Dar apropiindu-se el pe cale de un sat al tatălui său şi inserând, a voit să rămână acolo, căci era frumos locul de odihnă. Şi, după obiceiul tinerilor, sărind de pe cal, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi şi-a rănit piciorul foarte încât pe mâinile ostaşilor a fost dus pe pat. Iar la miezul nopţii, nesuferind durerea ce se înmulţise, a murit; şi s-a întors oastea la împăratul, ducând mort la dânsul pe fiul său.

    Împăratul, văzându-şi deodată mort pe fiul său, a căzut de jale, apoi s-a strâns toată cetatea şi s-a făcut ţipăt, jelindu-se poporul de moartea fiului împăratului, şi însuşi împăratul murea de jale. Şi era acolo în popor şi Filostrat. Acela, apropiindu-se către cei ce erau aproape de împărat, le-a spus despre Evdochia, cum că este roabă a lui Dumnezeu şi nimeni nu poate s-o vatăme, de vreme ce o păzeşte pe dânsa puterea cerească. Iar de voieşte împăratul să-şi vadă fiul viu, să trimită cu cinste la dânsa rugăminte, ca să roage pe Dumnezeul ei să-l învieze pe mort. "Căci eu - zicea Filostrat -, am cercat asupra mea puterea rugăciunii ei şi a lui Dumnezeu grabnică milostivire". Auzind acea vorbă şi puţin venindu-şi în putere împăratul şi ascultând de la Filostrat cele ce i s-au întâmplat, a crezut celor povestite. Apoi îndată a trimis la fericită Evdochia pe tribunul său, cu numele Vavila, cu cinstită şi smerită scrisoare de rugăminte. Iar acela ajungând la locaş, Sfânta Evdochia, cu smerenie luând împărăteasca scrisoare şi, închinându-se până la pământ, a zis: "Pentru ce împăratul scrie cartea sa către mine, care sunt săracă şi păcătoasă?"

    Iar tribunul, până ce sfânta avea să citească împărăteasca scrisoare, s-a depărtat la oarecare loc deosebit al mănăstirii şi a aflat acolo o carte deschisă. Apoi, privind într-însa, a văzut scris această: Fericiţi sunt cei ce cearcă mărturiile Tale, Doamne. Şi, citind până la sfârşit psalmul acela, a adormit cu capul plecat pe carte. Şi a văzut în vis pe un tânăr luminat care, lovindu-l în coastă cu toiagul ce-l purta, i-a zis: "Scoală Vavilo, mortul te aşteaptă pe tine". Vavila, deşteptându-se, s-a spăimântat de îngereasca arătare şi, alergând, a spus aceea fericitei Evdochia; şi o rugă ca degrabă să-l elibereze pe el. Iar ea, chemând pe toate surorile, a zis către dânsele: "Surorile şi maicile mele, ce mă sfătuiţi să fac faţă de cele ce scrie împăratul către a mea smerenie?" Iar ele, ca şi cu o gură, au zis: "Darul Duhului Sfânt te va povăţui pe tine. Scrie la împăratul ceea ce place lui Dumnezeu".

    Fericită, rugându-se din destul, a şezut şi a scris la împăratul astfel: "Eu, o femeie proastă, nu ştiu pentru ce împărăţia ta ai voit a trimite la mine scrisoarea ta? Pentru că sunt ticăloasă şi plină de păcate. Şi mustrată fiind în conştiinţa mea de atât de multe fărădelegi ale mele, nu am îndrăzneală către Hristos, Dumnezeul meu a-L ruga să se milostivească spre tine şi să-ţi dea pe fiul tău viu. Însă nădăjduiesc la adevărata bunătate şi putere a Domnului meu, că, dacă tu cu toată inima vei crede întru adevăratul Dumnezeu, Cel ce înviază morţii şi vei crede în El cu neîndoire, va arăta spre tine şi spre fiul tău mila Sa cea mare. Pentru că nu se cuvine omului să cheme sfântul şi înfricoşatul Lui nume şi să se roage pentru orice, dacă mai întâi nu va crede în El cu suflet curat.

    Deci, dacă din tot sufletul vei crede, vei vedea puterea cea mare a lui Dumnezeu Celui fără de moarte, de milostivirea Lui te vei învrednici şi te vei îndulci de facerile de bine ale Lui". Acestea scriindu-le şi pecetluind scrisoarea cu trei semne de cruce, a dat-o trimisului şi l-a eliberat.

    Iar tribunul, întorcându-se la împărat, nu i-a dat scrisoarea Sfintei Evdochia, ci mai întâi a pus-o pe pieptul mortului, chemând cu mare glas numele lui Hristos. Şi îndată mortul a luat putere de viaţă, a deschis ochii şi a grăit; apoi s-a sculat ca din somn, viu şi sănătos, toţi mirându-se şi spăimântându-se de acea preaslăvită minune. Atunci împăratul cu mare glas a strigat, grăind: "Mare este Dumnezeul creştinei Evdochia, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinesc! Cu dreptate la Tine scapă mulţi şi prin dreapta credinţă fac minuni cei ce cred întru Tine, Hristoase, Doamne! Primeşte-mă şi pe mine, cel ce vin la Tine, căci cred în numele Tău cel sfânt şi mărturisesc că Tu eşti Unul, Adevăratul Dumnezeu sfânt şi binecuvântat în veci".

    Astfel, crezând împăratul în Hristos Dumnezeu, s-a botezat de către episcopul cetăţii, împreună cu femeia sa, cu fiul cel înviat din morţi şi cu o fiică a lor anume Ghelasia, şi a făcut milostenii multe la săraci. Apoi fericitei Evdochia i-a trimis aur din destul pentru zidirea unei sfinte biserici şi a poruncit să se zidească cetate în locurile acelea unde vieţuia Sfânta Evdochia, şi adeseori scria către dânsa, trebuindu-i sfintele ei rugăciuni. Sporind împăratul întru sfânta credinţă şi în fapte bune, nu după multă vreme s-a odihnit întru Domnul, asemenea şi femeia lui. Iar fiul după aceea a fost făcut diacon, apoi, murind episcopul cetăţii aceleia, s-a făcut episcop în locul lui. Dar încă şi sora lui, Ghelasia, trecând cu vederea deşertăciunea lumii şi fugind de nuntă, dându-se Domnului spre slujbă, s-a dus în taină, împreună cu doi eunuci ai săi, în mănăstirea Sfintei Evdochia şi a vieţuit acolo până la sfârşitul său, slujind şi bineplăcînd lui Dumnezeu.

    Apoi, întărindu-se legea elinească cea fărădelege a închinării la idoli, mulţi care slujeau în taină adevăratului Dumnezeu, fiind vădiţi de vrăjmaşii Lui erau siliţi spre aceeaşi pierzare.

    Într-acel timp în cetatea Iliopolis era un ighemon anume Dioghen, râvnitor al necuraţilor zei şi slujitor înfocat al acelora, prigonind mult pe cei ce se lepădau de închinarea idolilor. Acela voise să-şi ia femeie pe Ghelasia cea mai sus pomenită, fiică a împăratului. Iar tatăl ei, împăratul Aurelian, nu-l oprea, câtă vreme era în necredinţă. Iar după ce s-a luminat cu Sfântul Botez, atunci n-a voit să-şi dea pe fiica sa unui bărbat necredincios, fără numai dacă ar primi şi el credinţa în Hristos. Apoi, nu după multă vreme, Aurelian murind în dreaptă credinţă, iar Ghelasia temându-se că nu cumva să fie răpită cu sila spre nuntă de Dioghen, a fugit, precum s-a zis, în mănăstirea Cuvioasei Evdochia. Şi nimeni nu putea să ştie unde se ascunsese Ghelasia, fără numai se vorbea cum că la Evdochia se ascunde.

    Deci, Dioghen ighemonul a trimis cincizeci de ostaşi ca să prindă prin ispitire pe Evdochia, ca pe o creştină. Dar mergând ei pe drum, Evdochiei i s-a arătat Domnul, noaptea, zicându-i: "Fiică Evdochio, trezeşte-te şi stai în credinţă bărbăteşte, că a venit vremea ca să mărturiseşti numele Meu şi să preamăreşti slava Mea; iată ţi s-a gătit nevoinţa prin care să alergi. Vor năvăli asupra ta îndată nişte oameni înfricoşaţi ca nişte fiare, iar tu nu te tulbură şi nici nu te înspăimântă, că Eu voi fi cu ţine împreună călător şi ajutător, întru toate nevoinţele şi ostenelile tale".

    Sfârşindu-se vedenia aceea, ostaşii au sărit noaptea peste zidul mănăstirii; care lucru simţindu-l cuvioasa, a ieşit la dânşii întrebându-i: "Ce vă trebuie de aici şi pe cine căutaţi?" Iar ostaşii au prins-o şi o întrebau despre Evdochia. Iar ea le-a făgăduit că îndată le va da în mâini pe Evdochia, numai să-i dea drumul puţin.

    Deci, alergând în biserică şi intrând în Sfântul Altar, a descoperit chivotul cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos şi, luând o parte din ele, a ascuns-o în sânul său. Apoi, ieşind la ostaşi, a zis: "Eu sunt Evdochia! Pe mine să mă prindeţi şi să mă duceţi la cel ce v-a trimis pe voi!" Aceia prinzind-o, au dus-o pe ea la drum.

    Noaptea era fără lună şi foarte întunecoasă, iar înaintea sfintei mergea un tânăr preafrumos şi luminat, ducând lumină înainte şi luminând calea ei. Acela era îngerul Domnului, pe care ostaşii nu-l vedeau şi nici lumina nu o vedeau, ci numai pe singură Evdochia o priveau. Însă ostaşii voiau să pună pe Evdochia pe cal, dar ea nu a voit, ci le-a răspuns: "Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar eu nădăjduind spre Hristos, Dumnezeul meu, pe jos, cu bucurie, voi merge". Ajungând ei în cetate, a poruncit ighemonul să închidă pe Evdochia în temniţă, până a doua zi.

    A treia zi, chemând pe străjerul temniţei, l-a întrebat, zicând: "N-a dat cineva bucate sau apă fermecătoarei aceleia?" Străjerul a răspuns: "Mă jur pe mila ta, stăpâne al meu, că nici mâncare, nici băutură nu i-a dat ei cineva. Însă am văzut-o, de câte ori am privit-o, că era întinsă cu faţa pe pământ, închinându-se, precum gândesc, Dumnezeului său". Zis-a ighemonul: "Mâine de dimineaţă voi face cercetare şi judecată despre dânsa, că acum mă îndeletnicesc cu alte treburi".

    Sosind a patra zi, Dioghen ighemonul a şezut la judecată şi a poruncit să-i aducă înainte pe Evdochia. Şi, văzând-o pe ea cu chipul smerit, în haine proaste şi uitându-se în jos, a poruncit slugilor să-i descopere faţa ei. Şi îndată s-a luminat faţa cea descoperită a Cuvioasei ca fulgerul. Iar Dioghen, înspăimântându-se de negrăita ei frumuseţe şi de cinstea feţii ei cea strălucită cu dumnezeiescul dar şi privind mult spre o frumuseţe ca aceea, slăbea tot cu gândul. După aceea, întorcându-se către ai săi, a zis: "Mă jur pe zeul meu, Soarele, că nu se cade să dăm la moarte o frumuseţe ca aceasta cu raze de soare. Dar ce vom face, nu ştim".

    Deci a zis către dânsul unul din cei ce şedeau cu el, îndreptător de lege: "Oare se pare măriei tale că frumuseţea ei este firească? Nicidecum, ci sunt fermecătoreşti năluciri. Oare nu ştii cât de mult pot fermecătorii? Cred că dacă fermecătoria se va izgoni, îndată nefrumuseţea firească se va arăta". Iar ighemonul a zis către fericită: "Spune-ne nouă mai întâi numele tău, neamul şi viaţa ta".

    Sfânta, îngrădindu-se pe sine cu semnul Crucii, a zis: "Mă numesc Evdochia, iar de neamul meu şi de ce fel de viţă sunt, nu este trebuinţă a afla. Una este de trebuinţă a şti despre mine, cum că sunt creştină. Iar Ziditorul tuturor, cu negrăita Sa milă, de atâta dar al Său mă învredniceşte pe mine nevrednica, încât nu mă opreşte a mă numi roabă a Lui. De aceea mă rog ţie, o, ighemoane, nu-ţi pierde în zadar vremea cu cuvinte deşarte, ci degrabă fă cu mine ceea ce v-aţi obişnuit a face cu ceilalţi creştini. Judecă, munceşte-mă precum îţi place ţie şi mă dă la moarte; căci nădăjduiesc spre Hristos, Adevăratul Dumnezeul meu, că nu mă va trece cu vederea şi nici nu mă va lăsa".

    Iar ighemonul i-a zis: "La a noastră întrebare, cu atât de multe cuvinte ai răspuns; dar când vom începe a te chinui cu multe răni, cât de multe vei grăi? Însă spune-ne nouă îndată, pentru ce ai lăsat cetatea şi pe zei fără de cinste trecându-i cu vederea, te-ai depărtat în locuri pustii şi ai dus împreună cu tine şi averea poporului, cu înşelăciune deşertând vistieriile cetăţii?"

    Sfântă a răspuns: "Pentru ce am lăsat cetatea cu un cuvânt voi răspunde: liberă am fost şi, ce am voit, aceea am făcut. Căci care lege opreşte pe omul liber să meargă oriunde va voi? Iar pentru aur cine mă întreabă? Voiesc ca să-mi stea de faţă clevetitorul, căci îndată se va arăta că este deşartă clevetirea, şi minciuna înaintea adevărului se va stinge. Au doară avere străină am luat eu?" Şi făcându-se lungă dispută de amândouă părţile, iar sfânta aflându-se nebiruită în cuvânt şi cu credinţa neschimbată, ighemonul a poruncit să o dezbrace până la mijloc şi patru bărbaţi să-i strivească coastele ei, până i se vor vedea măruntaiele.

    Deci, aşa a muncit pe sfânta două ceasuri, dându-i crude dureri prin acele cumplite munci. Atunci iarăşi a zis către dânsa stăpânitorul: "O, femeie, fie-ţi milă de frumuseţea ta şi jertfeşte zeilor, ca să nu piară chipul cel bun şi frumuseţea ta". Zis-a sfânta către dânsul: "Dacă ai fi fost un om cunoscător, ca să judeci drept, ai fi cunoscut şi tu folosul tău, ca să crezi în adevăratul Dumnezeu, şi ţi-ar fi iertat fărădelegile tale ca un milostiv; dar fiindcă conştiinţa ta te osândeşte la moarte, de aceea te aşteaptă munca focului celui veşnic".

    Atunci, mâniindu-se şi mai mult, ighemonul a poruncit s-o dezbrace de tot, s-o spânzure de un lemn şi s-o bată şi mai tare. Deci, dezbrăcând-o ostaşii, au găsit cutiuţa cu partea preacuratului şi de viaţă făcătorului Trup al lui Hristos pe care ea o luase, ieşind din mănăstire. Apoi luând-o slugile, neştiind ce este, au dat-o ighemonului; iar el deschizând-o, îndată acea parte a preacuratului Trup al Stăpânului Hristos s-a prefăcut în foc şi în văpaie mare, care, înconjurând pe slugile tiranului, i-a ars, vătămând chiar şi umărul stâng al ighemonului. Iar el, căzând la pământ, striga de durere către soare, că pe acela îl avea el în loc de Dumnezeu, şi zicea: "Stăpâne soare, vindecă-mă, că îndată voi da focului pe fermecătoarea aceasta, căci ştiu că pentru dânsa mă pedepseşti, deoarece n-am pierdut-o până acum!"

    Zicând acestea, îndată a căzut peste el foc ca un fulger şi, arzându-i trupul ca un tăciune, l-a lăsat mort, încât cuprinse pe toţi frică şi spaimă. Iar unul din ostaşi a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luminos stând lângă dânsa, ca şi cum îi vorbea la ureche şi o mângâia. Apoi i-a acoperit umerii dezgoliţi şi pieptul cu o pânză mai albă decât zăpada. Ostaşul văzând aceasta, s-a apropiat de sfânta şi a zis: "Cred şi eu în Dumnezeul tău! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, roaba Dumnezeului Cel viu!"

    Fericită răspunse: "Să fie peste tine, fiule, darul întoarcerii celei bune, că, precum te văd, acum începi a vieţui ca un nou născut, şi de voieşti să te mântuieşti, fugi departe de necredinţa cea de mai înainte". Grăit-a ostaşul: "Mă rog ţie, roaba Domnului, milostiveşte-te puţin şi spre ighemon şi-i cere de la Dumnezeul tău întoarcere în viaţă, ca prin tine să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să creadă într-Însul".

    Zicând acestea, s-a apropiat de lemn şi a dezlegat-o. Iar sfânta muceniţă, plecându-şi genunchii, s-a rugat mult; după aceea s-a sculat şi a strigat cu mare glas: "Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ştii tainele oamenilor, Cel ce ai întărit cerul cu cuvântul şi toate le-ai făcut cu înţelepciune, porunceşte ca, prin voia Ta cea tare şi puternică, să învieze toţi cei arşi de focul cel trimis de la Tine; ca mulţi din cei ce sunt credincioşi să se întărească la sfânta credinţă iar necredincioşii să se întoarcă la Tine, Dumnezeul cel veşnic, pentru a se preamări preasfânt numele Tău în vecii vecilor".

    După aceea, s-a apropiat de cei morţi şi fiecăruia, luându-l de mână, îi zicea: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morţi, scoală-te şi fii sănătos ca şi mai înainte". Şi aşa, unul câte unul deşteptându-i şi sculându-i ca din somn, pe toţi i-a făcut vii cu puterea lui Hristos.

    Făcându-se aceste preaslăvite minuni şi toţi privind la ele cu negrăită mirare şi spaimă, deodată s-a făcut ţipăt şi plângere lângă locul cel de judecată, pentru că la comitele Diodor, cel ce stătea acolo cu oastea, venise vestea despre moartea năprasnică a Firminei, femeia lui, care, înăbuşindu-se în baie, s-a lipsit de viaţă. Diodor, rupându-şi hlamida la vestea neaşteptată, fiind cuprins de mare jale şi tânguindu-se, alerga acolo unde i se spusese că îi este femeia moartă şi au alergat după dânsul mulţi din popor.

    Apoi s-a dus acolo şi Diogen ighemonul, cel sculat din morţi, ca din somn, şi văzând cu adevărat femeia cea moartă a comitelui, s-a întors la Sfânta Evdochia şi a zis către dânsa: "Cred cu adevărat că Dumnezeul tău este cu neasemănare mai mare şi mai puternic decât zeii noştri. Deci, dacă voieşti să înmulţeşti şi să întăreşti în mine această credinţă, care s-a început şi este încă slabă, mă rog ţie, vino cu mine la Firmina cea moartă, pe care dacă o vei scula din morţi, atunci nelepădându-mă, nici îndoindu-mă, voi crede desăvârşit în Dumnezeul tău". A grăit lui Sfânta Evdochia: "Nu numai pentru tine va face Dumnezeu voia Sa, din nemăsurată milostivire, dar şi pentru toţi cei ce doresc să intre în Împărăţia Lui! Deci, să mergem unde zici şi Dumnezeu să ne ajute!"

    Mergând ei împreună cu poporul, i-au întâmpinat cei ce duceau patul cu trupul cel mort, şi sfânta a poruncit să stea patul. Apoi, lăcrimând, s-a rugat destul şi a luat de mâna pe cea moartă şi a zis cu mare glas: "Dumnezeule Cel mare şi veşnic, Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce eşti Cuvântul Tatălui, prin Care se scoală morţii, binevoieşte, rogu-mă, să faci această mare minune, spre încredinţarea celor ce stau înainte; porunceşte Firminei să învieze şi dă-i duh de pocăinţă, ca să se întoarcă la Tine, Dumnezeul Cel pururea viu şi veşnic!"

    Aşa rugându-se sfânta, îndată Firmina s-a sculat de pe pat şi tot poporul a strigat cu glas ca şi cu o gură, grăind: "Mare este Dumnezeul Evdochiei, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinilor; te rugăm pe tine, roaba Dumnezeului Celui viu, mântuieşte-ne şi pe noi, căci credem în Dumnezeul tău!"

    Diodor, văzându-şi femeia să vie, s-a umplut de negrăită bucurie şi, aruncându-se la picioarele cuvioasei, a zis: "Mă rog ţie, roaba lui Hristos, fă-mă şi pe mine creştin; căci acum am cunoscut cu adevărat cine şi cât de mare este Dumnezeul Căruia Îi slujeşti". Şi a fost botezat Diodor, femeia lui şi toată casa, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, cum şi mulţi din popor. Asemenea s-a botezat şi Dioghen cu toată casa sa, care a petrecut neschimbat în sfânta credinţă până la sfârşitul său.

    După acestea Cuvioasa Evdochia petrecea în casa lui Diodor după dorinţa lui, şi învăţa cuvântul lui Dumnezeu pe creştinii cei din nou luminaţi. S-a mai întâmplat că, într-o grădină din apropiere, un tânăr anume Zinon, care dormea la amiază, a murit, fiind vătămat de veninul unui balaur purtător de moarte. Iar maica acelui tânăr, fiind văduvă, se tânguia nemângâiata pentru dânsul, că era singurul născut al ei. Înştiinţându-se despre aceea mieluşeaua lui Hristos, Evdochia, a zis lui Diodor: "Să mergem să mângâiem pe văduva aceea care plânge; şi vei vedea minunata milostivire a Dumnezeului nostru". Deci mergând, a găsit pe tânăr umflat foarte tare, şi învineţit de veninul balaurului.

    Apoi zis sfânta către Diodor: "Acum este vremea să se arate credinţa ta ce o ai spre Dumnezeu. Roagă-te, ridicându-ţi ochii inimii sus, şi să înviezi pe mort". Diodor a răspuns: "Doamna mea, roaba lui Hristos, sunt nou în credinţă şi ochii inimii mele nu pot a-i întări în Dumnezeu, neclintit cu gândire la El". Sfânta i-a zis: "Eu cred Dumnezeului meu cu neîndoire, că pe păcătoşii ce se pocăiesc îi ascultă şi le dă degrabă răspuns cererilor lor. Deci, cheamă cu tot sufletul pe Domnul Cel Atotputernic şi va face cu noi milă Sa".

    Atunci Diodor, plecându-şi grumazul şi bătându-şi pieptul, a început cu lacrimi a grăi cu mare glas înaintea tuturor: "Doamne Dumnezeule, Care pe mine nevrednicul, păcătosul şi necredinciosul ai binevoit a mă chema la sfânta credinţă în Tine şi pe această cinstită a Ta roabă ai trimis-o la noi spre mântuirea sufletelor noastre, auzi şi a mea păcătoasă şi nevrednică rugăciune, ştiind credinţa mea cea neschimbată şi neîndoită către Tine, şi porunceşte tânărului cel omorât de balaur să învie, întru slava Ta, ca şi de el şi de tot duhul să se preamărească sfântul Tău nume în veci". Astfel rugându-se Diodor, a zis către cel mort: "În numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit în zilele lui Pilat din Pont, scoală-te, Zinone!" Mortul îndată s-a sculat, a pierit vineţeala trupului său şi s-a făcut trupul lui sănătos ca mai înainte. Şi toţi slăveau pe Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, şi au crezut în El.

    Vrând să se ducă poporul, a zis către dânşii fericită mieluşea a lui Hristos, Evdochia: "Îngăduiţi puţin, fraţilor, căci încă mai are a se preamări Hristos, Mântuitorul nostru!" Ascultând-o poporul, sfânta s-a rugat către Dumnezeu, iar balaurul acela care-l vătămase pe tânăr, fiind izgonit de un foc minunat, fugea şuierând înfricoşat, aruncându-se şi înfuriindu-se înaintea tuturor, dar s-a sfărâmat şi a pierit.

    Atunci, toţi cei ce priveau la aceea, mergând cu femeile şi cu copiii la episcopul Iliopolei, au primit Sfântul Botez. Iar Cuvioasa Evdochia s-a întors la mănăstirea sa şi vieţuia în obişnuitele sale osteneli monahiceşti. Însă venea uneori şi în cetate, întărind pe credincioşi, iar pe necredincioşi încredinţându-i şi aducându-i la Hristos Dumnezeu.

    Şi a trăit, după botezul ei, cam cincizeci şi şase de ani şi s-a sfârşit prin chinuire astfel: Murind în creştineasca credinţă Dioghen ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mânios şi vrăjmaş creştinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a trimis ostaşi de i-au tăiat cinstitul ei cap. Şi astfel, Prea Cuvioasa Muceniţă Evdochia s-a sfârşit prin tăiere de sabie, în luna lui martie, în ziua dintii, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viaţa Sfântei Muceniţe Antonina

Sfânta muceniţă Antonina a suferit în Niceea, în timpul unei persecuţii sub împăratul Maximian (284-305). După ce a fost groaznic torturată, sfânta a fost aruncată în închisoare dar Maximian nu a putut-o convinge să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli.
În timpul torturilor îngerii Domnului au apărat-o pe martiră şi i-au înfricoşat pe călăi. Chiar şi când au întins-o pe un pat înroşit de foc, aceasta a rămas nevătămată prin puterea Domnului. În cele din urmă, după o mulţime de torturi au cusut-o într-un sac şi au înecat-o pe Sf. Antonina într-un lac.

Sinaxar 1 Martie

În această lună, în ziua întâi, pomenirea preacuvioasei muceniţe Evdochia samarineanca.

Sfânta Evdochia samarineanca era de fel din cetatea Iliopolei, care se găsea în provincia Libanului, în Frigia. A trăit pe vremea împărăţiei lui Traian. Mai întâi a dus o viaţă de desfrâu, atrăgând la sine pe mulţi care o îndrăgeau din pricina chipului ei frumos. Cu aceasta ea a adunat multă avere. După aceea însă a venit la Hristos, iar prilejul i l-a dat un oarecare monah Ghermano, pe care ea l-a auzit odată vorbind despre credinţa cea adevărată şi despre pocăinţă. Deci, fiind îmboldită de nevoia de a-şi schimba felul de viaţă, datorită şi unor descoperiri dumnezeieşti ce i s-au făcut, a fost botezată de către episcopul Teodot. Într-una din descoperirile ce i s-au făcut, s-a simţit răpită cu mintea şi s-a văzut pe sine luată de mână de un înger şi ridicată la cer, unde îngerii se bucurau cu toţii de întoarcerea ei în timp ce ceva negru şi înfiorător la vedere scrâşnea din dinţi şi striga, ca şi cum i s-ar fi făcut vreo nedreptate, dacă i s-ar fi smuls de sub puterea lui Evdochia. După ce şi-a împărţit toată averea şi a dat-o săracilor, s-a dus într-o mănăstire şi în timp ce-şi petrecea viaţa în nevoinţe duhovniceşti, fiind găsită de cei ce o îndrăgiseră mai înainte, a fost luată de acolo şi dusă înaintea împăratului, care urmase la împărăţie după Traian; dar înviind în chip minunat pe copilul acestuia a fost lăsată în pace. La mulţi ani după aceasta a fost supusă la cercetări de către Diogen, stăpânitorul Iliopolei, dar făcând iarăşi minuni, a fost lăsată în pace. Numai sub Vincenţiu, care a urmat lui Diogen, i s-a tăiat capul cu sabia pentru credinţa în Hristos. Şi aşa a luat de la Domnul cununa cea nestricăcioasă a muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Domnina, cea din Cir.

Sfânta Domnina se trăgea din părinţi binecredincioşi şi bogaţi. Încă din pruncie afierosindu-se lui Dumnezeu, s-a dedat nevoinţelor pustniceşti şi înfrânării tuturor pornirilor trupului. Căci făcându-şi o colibă lângă grădina maicii sale, a petrecut zi şi noapte în ea, udându-şi cu lacrimi neîncetat nu numai obrajii ci şi veşmintele ei cele din păr, căci de o astfel de îmbrăcăminte se slujea. Către cântările cocoşilor, intrând în biserică, laolaltă cu toată mulţimea credincioşilor, aducea lui Dumnezeu cântare de laudă. Hrana ei era lintea înmuiată în apă; şi a suferit toată osteneala aceasta a postului, cu toate că avea trup firav şi era încă de vie aproape moartă. Îşi acoperea faţa cu multă grijă cu o pânză, încât nici ea nu putea vedea faţa cuiva şi nici cineva pe a ei. Îmbrăcămintea ei de păr o acoperea până la genunchi şi grăia uşor şi gingaş cu toţi cei ce veneau la ea. Deci, petrecând în felul acesta ziua şi noaptea, în cele din urmă s-a ridicat împreună cu faptele ei cele plăcute lui Dumnezeu, la Mirele ei cel iubit, Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Antonina.

Sfânta muceniţă Antonina a suferit în Niceea, în timpul unei persecuţii sub împăratul Maximian (284-305). După ce a fost groaznic torturată, sfânta a fost aruncată în închisoare dar Maximian nu a putut-o convinge să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli.
În timpul torturilor îngerii Domnului au apărat-o pe martiră şi i-au înfricoşat pe călăi. Chiar şi când au întins-o pe un pat înroşit de foc, aceasta a rămas nevătămată prin puterea Domnului. În cele din urmă, după o mulţime de torturi au cusut-o într-un sac şi au înecat-o pe Sf. Antonina într-un lac.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Marcel şi Anton, care prin foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Silvestru şi Sofronie, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Nestorian şi Tribimiu, care de sabie s-au săvârşit.

Sfinţii Mucenici Nestorian şi Tribimiu erau din regiunea Pamfilia, Asia Mica. Ei îl propovăduiau cu mare râvnă pe Hristos în timpul unei persecuţii din timpul împărăţiei păgânului Decius (249-251).
Când sfinţii au fost aduşi în faţa curţii, guvernatorul a ordonat să se aducă în faţa lor tot felul de instrumente de tortură ca să-i sperie pe aceştia şi să se lepede de credinţa lor. Dar sfinţii le-au răspuns că nimic nu-i poate despărţi de Hristos. Atunci judecătorul mânios a dat ordin să fie torturaţi. Sfinţii au fost biciuiţi cu vine uscate de bou, au fost suspendaţi de un copac şi jupuiţi, dar cei doi nu au încetat să slăvească pe Dumnezeu. Când li s-a tăiat capul, sfinţii au primit cununile cereşti.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Harisie, Nichifor şi Agapie.

Tot în această zi pomenirea cuviosului părintelui nostru Agapie, cel ce a sihăstrit în hotarele Mănăstirii Vatopedului din Sfântul Munte.

Sfântul Agapie de la Sfântul Munte Athos era un ucenic aflat în ascultare la un Părinte care trăia în tăcere în lăcaşul Sf. Treime din Kolitsa, în interiorul Vatopedului din Muntele Athos. Când turcii au ajuns pe ţărmurile Athos-ului, aceştia l-au prins pe Agapie şi l-au dus în Magnesia unde a fost pus să muncească în lanţuri timp de 12 ani. În aceşti ani sfântul nu şi-a pierdut speranţa că se va elibera şi se ruga tot timpul Maicii Domnului să-l scape de robia amară.
Împărăteasa Cerurilor a ascultat rugăminţile robului ei şi i-a apărut în vis poruncindu-i "să se întoarcă la părintele lui fără frică". Deşteptându-se din somn, Agapie a văzut lanţurile căzute şi uşile deschise. Fără să mai stea pe gânduri a plecat spre Muntele Athos. Părintele văzându-l, s-a umplut de durere gândindu-se că a fugit de la stăpânul său: "Ai înşelat pe Hagarene" îi spuse, "dar pe Dumnezeu nu-L poate înşela nimeni. Dacă vrei să te mântuieşti, întoarce-te la stăpânul tău şi-i slujeşte lui". Sf. Agapie s-a întors fără să cârtească. Musulmanul s-a mirat tare când l-a văzut pe Agapie că se întoarce şi, la auzul poveştii sale, acesta a rămas impresionat de virtutea părintelui lui Agapie şi de nobleţea credinţei creştine. Atunci stăpânul şi-a luat cu el pe cei doi fii ai săi şi au mers împreună cu Agapie la Sf. Munte.  Acolo ei s-au botezat şi s-au călugărit, petrecându-şi viaţa în sfinţenie pana la sfârşitul vieţii. Sf. Agapie a trăit în secolul al XIII-lea.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Intru aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan, ce s-a numit Versanufie (sec. V).     Cuviosul Ioan era de neam din Palestina si, cand s-a botezat, avea optsprezece ani si a luat chipul monahicesc si in pustniceasca viata s-a deprins, apoi, pentru multele lui fapte bune a fost pus arhiepiscop in Damasc. Si petrecand catava vreme in arhiereasca treapta si socotind ca si-a pierdut folosul vietii monahicesti, Cuviosul a lasat episcopia si, tainuindu-se de toti, a iesit de acolo si a mers in Alexandria, numindu-se pe sine Versanufie, ca sa nu fie stiut de nimeni. Iar din Alexandria, s-a dus la muntele Nitriei, ca un biet sarman si s-a inchinat egumenului, rugandu-se sa-l primeasca pe el la slujirea batranilor. Iar acesta, primindu-l, i-a dat lui imbracaminte monahiceasca si slujea el fratilor, in toate zilele, iar noaptea, fara de somn, o petrecea la rugaciune. Iar dupa Utrenie, luand de la toate chiliile cofele si urcioarele, se ducea la rau si, luand apa, le aducea si punea vasele langa chilia fiecarui batran.

    Si era acolo un monah, neintreg la minte, care multe suparari facea Sfantului, cu porecliri de ocara, numindu-l pe el si cu laturi udandu-l. Ba, din indemnarea diavolului, i-a spart peretele chiliei si slobozea tot felul de necuratii pe rogojina lui, incat totdeauna era acolo murdarie. De aceasta instiintandu-se, egumenul a chemat pe acel frate si voia sa-l pedepseasca pe el. Si, cazand Varsanufie la picioarele egumenului, cu lacrimi le uda, luand pricina asupra sa si zicand "Eu ma impotrivesc fratelui si-l pornesc pe el spre manie, deci, iarta-l pe el, pentru Domnul". Si asa l-a izbavit pe fratele de pedeapsa.

    Dupa aceasta, a fost cunoscut de Cuviosul Teodor al Nitriei si, lasand muntele a fugit in Egipt si acolo a luat darul inaintevederii, cat si gandurile omenesti le stia si a slobozit Biserica de eretici. Si multe carti de suflet folositoare scriind, a adormit cu pace, intru Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu tatal si cu Sfantul Duh se cuvine cinste si slava in veci. Amin.
 



Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Grigorie Dialogul, despre slujirea cuvantului.     Zis-a Sfantul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decat rugaciunea este propovaduirea cuvantului, adica a ajuta pe cuvantul invataturii, ca, a intoarce pe pacatosi la pocainta, mai mult este, decat a invia un mort. Ca intru inviere se scoala trupul si iarasi moare, iar intru pocainta se scoala sufletul, care vietuieste in veci. Dar, inca si din Evanghelie poti cunoaste cu adevarat grairea aceasta. Ca, iata, a inviata Dumnezeu pe Lazar trupeste, dar Scriptura nu ne spune ce a facut trupul inviat al lui Lazar. Insa, a inviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; si cate n-a facut sufletul lui Pavel! A facut puteri multe cu invataturile sale."
 



Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian, despre dreapta socoteala si despre marturisire.     Calatorind pe la sfintii parinti cei din Schit, am mers si la ava Moise, barbat inalt la fapta buna si la cele dumnezeiesti intelept. Si, apropiindu-ne, dupa oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am intrebat pe dansul: "Cum se cuvine a face marturisirea gandurilor. Ca, de multe ori pricina de rusine este si acoperamant de vatamatoare evlavie obisnuieste a ne naste noua lucrul acesta, ca, adica, unii din parinti, auzind ganduri de la frati, nu numai ca nu-i tama­duieste, ci ii si defaima si in deznadajdu­ire ii aduc, precum si noi insine am cu­noscut, ca s-a intamplat aceasa in partile Siriei. Ca un frate si-a spus gandurile sale, unuia din batranii de acolo, cu toata cin­stea si adevarul, fara de rusine dezgolin­du-si ascunzisurile inimii sale. Iar acesta, indata ce a auzit, a inceput a se mania si a se porni asupra fratelui, ocarandu-l pen­tru acest fel de ganduri rele, incit din aceasta pricina, multora, le-a fost rusine a-si mai descoperi gandurile lor batranilor."

    Si Ava Moise a zis: "Bine este a nu ascunde gandurile tale fata de parinti, dar, nu orcui s-ar intampla a le spune, ci ba­tranilor celor duhovnicesti, si care au dreapta socoteala, se cade a le descoperi, iar nu celor albiti numai de vreme. Ca mul­ti la varsta privind si gandurile lor vestin­du-le, in loc de vindecare, in deznadajdu­ire au cazut, din pricina neiscusintii celor ce-i ascultau. Ca, iata era un oarecare din frati, foarte sarguitor, care tare fiind su­parat de duhul desfranarii, a venit la un batran si i-a spus gandurile sale. Iar acela, auzind si neiscusit fiind, maniindu-se, zi­cea ca este ticalos fratele si nevrednic de cinul calugaresc, fiindca a primit astfel de ganduri. Acestea auzind fratele, dezna­dajduindu-se, si lasand locul, s-a intors in lume. Dar, din iconomia lui Dumnezeu, l-a intalnit Ava Apolos, cel mai iscusit din ba­trani, care, vazandu-l tulburat si foarte po­somorat, l-a intrebat pe el, zicand : Fiule, care-i pricina acestei mahniri atat de mari? lar el, la inceput, din multa lui intristare, n-a raspuns nimic. Dar, mai pe urma, mult fiind rugat de batranul, a spus cele despre sine, zicand: De multe ori pe mine ma supara gandurile si, mergand, le-am spus cutarui batran si, dupa cuvantul lui, nu-mi mai am nadejde de mantuire. Deci, deznadajduindu-ma, ma duc in lume. Acestea auzind, Ava Apolos mult il man­gaia si il sfatuia pe fratele, zicand : Nu te mira fiule, nici nu te deznadajdui. Ca eu, la aceasta varsta a batranetii fiind, foarte suparat sunt de aceste ganduri. Drept aceea, nu te scarbi pentru acest fel de infocare, care nu atat prin silinta omeneasca se tamaduieste, cat prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ci, numai ziua de astazi daruieste-mi-o mie si intoarce-te la chilia ta. Si a facut fratele asa. Iar Ava Apolos a mers la chilia batranului celui ce dezna­dajduise pe fratele si, stand afara, s-a ru­gat lui Dumnezeu eu lacrimi, zicand: Doamne, Cela ce aduci ispite spre folos, intoarce razboiul fratelui asupra acestui batran, ca, prin incercare, sa invete la ba­tranetele lui cele ce in lunga vreme n-a invatat, ca sa patimeasca si el cu cei ce sunt ispititi. Si, dupa ce a sfarsit rugaciunea, a vazut un arap, stand aproape de chilie si slobozind asupra batranului sageti, de care ranindu-se, indata se invartea ca intr-o betie, incoace si incolo, neputand suferi si iesind din chilie se ducea in lume, pe aceeasi cale ca si tanarul. Iar Ava Apolos, intelegand cele ce se facusera, l-a intampinat, zicand : "Unde te duci? Si care este pricina tulburarii acesteia, ce te-a cuprins? Iar el, simtind ca Sfantul cunoaste cele despre dansul, de rusine, nimic nu graia. Si i-a zis Ava Apolos: Intoarce-te la chilia ta si, de aici inainte, cunoaste-ti neputinta ta si da-ti seama ca sau nu ai fost stiut de dia­vol sau ca nu ai fost luat in seama de el si de aceea nu te-ai invednicit de lupta cea eu el. Si, ce zic cu, lupta, ca, o lovitura a lui, de o zi, n-ai putut sa o suferi. Aceasta, insa, ti s-a intamplat, pentru ca, pe un ta­nar, care se lupta cu vrajmasul nostru, primindu-l pe el, in loc sa-l imbarbatezi la lupta, in deznadajduire l-ai aruncat, nesocotind porunca cea inteleapta, care zice: "Izbaveste pe cei dusi la la moarte si de a rascumpara pe, cei ucisi, nu cruta." (pilde 24, 11). Precum si pilda Mantuito­rului nostru, Care zice: "Trestia strivita nu o frange si inul ce fumega nu-l va stinge" (Matei, 12, 20). Ca nimeni n-ar putea su­feri bantuielile, vrajmasului si nici fierberea cea infocata a firii a o stinge, daca da­rul lui Dumnezeu n-ar strajui, neputinta omencasca. Deci, dupa ce s-a implinit aceasta iconomie mantuitoare pentru noi, cu rugaciuni de obste sa ne rugam lui Dumnezeu, ca si biciul cel lasat asupra ta, sa-l dea inlaturi. Ca, El face sa doara si iar tamaduieste, raneste si mainile Lui vindeca, smereste si inalta, omoara si inviaza, po­goara in iad si ridica. Acestea zicand si rugandu-se, indata l-a izbavit pe el de razboiul cel adus asupra lui si-l sfatuia, ca sa ceara de la Dumnezeu, sa-i dea limba de invatatura, ca sa stie, la vreme, cand se cade sa spuna cuvant.

    Deci, din toate cele zise, cunoastem ca nu se va gasi alta cale mai temeinica de mantuire, ca aceasta, adica a descoperi gandurile sale parintilor celor mai cu dreapta socoteala si, de la dansii, a se in­druma spre fapta buna, iar nu a urma gandului si judecatii sale. Si nici nu tre­buie, de ar da cineva din intamplare, peste vreun batran neiscusit pentru aceasta, sa fuga si sa nu-si marturiseasca gandurile sale parintilor celor mai iscusiti sau sa defaime invatatura stramosilor. Ca si ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu si de la Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind miscati, au dat urmasilor randuiala de a intreba pe cei ce mai inainte au calatorit pe acest drum. Si din multe alte locuri, care sunt in Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, este cu putinta a ne invata, dar, mai ales, din istoria Sfantului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa si invrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii si gandurilor sale, ci, o data si de doua ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat la batranul Eli si prin invatatura lui a fost asezat in randu­iala si indrumat, cum trebuie sa raspunda lui Dumnezeu. Si asa, pe Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a voit sa fie invatat prin punerea in randuiala si prin porunca batra­nului, fiindca, prin aceasta, avea sa fie po­vatuit spre smerenie. Inca si pe Pavel, pe care Hristos lisus l-a chemat si Care putea indata sa-i deschida ochii si a-i face cu­noscuta si calea desavarsirii, Domnul l-a trimis, totusi, la Anania si i-a poruncit ca, de la dansul, sa afle calea adevarului, zi­cand: "Scoala-te si intra in cetate si acolo ti se va spune tie ce trebuie sa faci", (Fapte, 9, 6). Prin aceasta, ne invata sa urmam povatuirea celor buni, ce mai ina­inte de noi au calatorit pe acest drum. Fiindca fiecare ar fi vrut, asemenea cu Pavel, sa fie povatuit spre adevar de Dum­nezeu, iar nu prin parinti, lar Apostolul cu insusi fapta sa, a aratat, ca acestea, asa sunt, zicand: "Ca m-am suit la Ierusalim ca sa vad pe Petru si pc lacov si le-am aratat lor Evanghelia pe care o propova­duiesc, ca nu cumva in desert sa alerg sau sa fi alergat". (Gal. 1, 18), macar ca umbla impreuna cu el darul Duhului Sfant, prin puterea semnelor ce facea.

    Deci, cine este asa de mandru si de trufas, incat cu socoteala si judecata sa sa umble, cand insusi vasul alegerii marturi­seste ca are trebuinta de sfatuirea Aposto­lilor, celor de mai inainte decat dansul? Prea aratat, dar, si prin aceasta, s-a do­vedit ca la nimeni Domnul nu descopera calea, desavarsirii, fara numai celor ce sunt povatuiti, spre aceasta, prin parintii du­hovnicesti, precum zice si Proorocul: "Intreaba pe Tatal tau si-ti va grai tie, pe cei batrani ai tai, si-ti vor spune tie" (Deut. 32, 7). Asadar, cu toata puterea si cu toata sarguinta, suntem datori sa agoni­sim intru noi darul cel bun al dreptei so­cotiri, care va putea sa ne pazeasca nevatamati de de trecerea peste masura in amandoua partile. Ca, precum zic parintii, iesirile peste masura in amandoua partile, la fel sunt de vatamatoare, si trecerea, peste masura, a postirii si saturarea imbuibarii pantecelui, si nemasura privegherii si satiul somnului si celelalte treceri peste masura, toate vatama. Ca am cunoscut pe unii, care de imbuibarea pantecelui s-au biruit, dar pe postirea, cea peste masura s-au surpat si intr-o aceeasi patima a imbuibarii pantecelui au alunecat, din pricina slabiciunii ce s-a facut, din postirea cea fara masura. Inca, si eu tin minte ca am patimit odata ceva in acest fel si, pana intru atata m-am infranat, incat am uitat pofta de hrana si doua, trei zile am ramas nemancat si nicidecum n-am dorit hrana, de nu m-ar fi indemnat altii spre aceasta. Si, iarasi, din bantuiala diavolului, asa s-a departat somnul de la ochii mei, incat, multe nopti, fara somn petrecand, ma rugam Domnului, ca sa iau putin somn. Dar, mai greu m-am primejduit pentru nemancarea si privegherea cea fara masura, decat pentru imbuibarea pantecelui si saturarea somnului."

    Cu acest fel si atat de mari invataturi ne-a veselit pe noi Sfantul Moisi, incat, folosindu-ne, am proslavit pe Domnul, Care da atata intelepciune celor ce se tem de Dansul. Caruia se cuvine cinstea si stapanirea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
 



Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ascultare.     Un mare batran avea un ucenic, care, la el, facea multa ascultare. Deci, intr-una din zile, l-a trimis pe el batranul la o slujire, dandu-i lui si putine paini, ca merinde. Iar el, ducandu-se si implinind porunca, s-a intors, aducand si painile. Si, vazand painile, batranul i-a zis: "Pentru ce fiule, nu ai mancat painile?" Iar el, facand metanie a zis batranului: "Iarta-ma, ava, dar nu mi-ai zis sa le mananc si, pentru aceasta, nu le-am mancat." Si, batranul, minunandu-se de socotinta cea dreapta a fratelui, l-a binecuvantat pe dansul.

    Acestui frate, dupa adormirea batranului sau, postind el patruzeci de zile, i-a venit un glas din cer, zicandu-i: "Peste orice fel de boala vei pune mainile tale, se va tamadui." Si, dimineata facandu-se, dupa iconomia lui Dumnezeu, iata, un om cu femeia lui, care avea o boala foarte grea. Si-l ruga pe dansul sa o tamaduiasca. Deci, dupa multa rugaminte, de-abia plecandu-se, si-a pus mana sa si, insemnandu-i rana cu semnul crucii, numaidecat s-a tamaduit. Si de atunci multe semne a facut Dumnezeu printr-insul, nu numai in viata, ci si dupa moartea lui. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cântare de laudă la Sfânta Evdochia

Cea care femeie a păcatului mai înainte a fost,

Mai apoi cu pocăinţa s-a îmbrăcat,

Şi înaintea lui Dumnezeu

În genunghi pururea a stat,

La rugăciune cu lacrimi.

Satan de furie a urlat

Şi către ceruri necuratul glas şi-a ridicat:

„O, Mihaile, cerescule arhanghel,

Tu care grăieşti dreptatea,

Nedrept către mine eşti

Căci staulul meu cu desăvârşire

Tu mi-l goleşti!

Şi încă şi pe ultima oaie mi-o răpeşti!

Ce-ţi trebuie această preadesfrânată?!

Eu în Hades am fost aruncat

Şi pentru o mică nesupunere, acolo, în chinuri veşnice mă perpelesc!

Dar ale acesteia păcate sunt adânci ca marea

Care înghite tot ce se apropie de ea.”

Astfel grăieşte răutatea veche

Când omul de bunătate vrea să se ţină,

Ea pe tot omul care se căieşte îl învăluie în ispită.

Dar Mihail, păzitorul penitenței,

Cu îngerii lui de Evdochia se apropie

Şi sub a sa pază o acoperă.

Cu răsuflarea lui, Mihail pe demoni departe îi alungă.

O cântare cerească atunci din ceruri se aude:

„Aşa binevoit-a harul lui Dumnezeu,

Ca fiecare om ce de al său trecut se pocăieşte

Să fie primit în braţele Tatălui,

Şi iertare să primească.

Pocăinţa întregii omeniri îi este adusă,

Precum şi mântuirea.

Acestea două voinţa Domnului sunt,

Milostivirea şi voia Lui.

A Lui bună voire sfântă

Pe a lui Satan rea-voire

Cu desăvârşire o calcă”.

Cugetare

Tot creştinul trebuie să-şi împodobească viaţa cu credinţa şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu.

Aşa cum se vede din viaţa Sfântului Agapie, Dumnezeu îi proslăveşte pe cei credincioşi şi ascultători.

Tânăr frate de mănăstire fiind, Sfântul Agapie a căzut totuşi în mâinile piraţilor, dus în Asia şi vândut unui arab. Timp de doisprezece ani Agapie a rămas cu răbdare şi linişte în acea sclavie şi timp de doisprezece ani s-a rugat cu osârdie Maicii Domnului să-l scape din ea şi să-l ducă înapoi la mănăstirea lui. Într-o noapte Fecioara de Dumnezeu Născătoare i s-a înfăţişat şi i-a spus: „Ridică-te şi ieşi fără teamă la Muntele Athos, la bătrânul tău”. Agapie s-a sculat şi a venit la bătrânul său în Athos, Muntele cel Sfânt. Când Avva l-a văzut pe Agapie, s-a întristat, crezând că a fugit de la stăpânul lui. El i-a spus:

„Fiule Agapie, ţi-ai înşelat stăpânul, dar pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. În ziua Înfricoşatei Judecăţi tu va trebui să dai socoteală de acei bani pe care stăpânul tău i-a plătit ca să-i slujeşti lui. Trebuie aşadar să te întorci şi cu credinţă să-ţi slujeşti stăpânul mai departe.”

Agapie, fiul cel ascultător, cu grăbire s-a întors în Asia, s-a înfăţişat stăpânului lui şi i-a povestit totul. Arabul aflând acestea a rămas uluit, învins cu totul de înălţimea comportării creştine. El a dorit să-l vadă pe Avva, povăţuitorul şi părintele fratelui Agapie. Arabul a sosit la Sfântul Munte însoţit de cei doi fii ai săi. Aici, el şi fii lui au luat Sfântul Botez. Toţi trei au primit tainicul cin al călugăriei. Ei au rămas în Sfântul Munte până la moartea lor, ducând o viaţă foarte strictă, de post, rugăciune şi ascultare, mai întâi sub povăţuirea bătrânului Avvă, iar după plecarea acestuia la cele de sus, sub povăţuirea lui Agapie. Astfel, cei care mai întâi fuseseră sălbatici proprietari de sclavi s-au făcut cu dragoste ascultători deplini ai foştilor lor sclavi, credincioşi voii lui Dumnezeu şi cu totul supuşi Sfântului Agapie.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpânul Hristos la Cina cea de Taină:

• La cum a spălat El picioarele ucenicilor, învăţându-ne astfel pe noi smerenia şi dragostea unul faţă de celălalt;
• La cum Petru, cel mai credincios, s-a ruşinat şi nu a vrut să-L lase pe Stăpânul  să-i spele picioarele;
• La cum Iuda, necredinciosul şi trădătorul, nu s-a ruşinat şi nu a refuzat ca Stăpânul să-i spele picioarele;
• La cum chiar şi astăzi, credincioşii primesc nenumăratele daruri de la Dumnezeu cu sfială şi ruşine, iar necredincioşii, care şi ei primesc aceleaşi nenumărate daruri de la Dumnezeu, o fac fără sfială şi fără ruşine, ba chiar dau şi glas nemulţumirii lor faţă de Dumnezeu.

Predică

Despre ştiinţă şi lucrarea cu fapta a celor ştiute – „Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13: 17).

Cel mai important aspect al acestor cuvinte, fraţilor, este că:

Domnul nu răsplăteşte ştiinţa, ci facerea cu lucrul a celor ştiute.

Căci El nu le spune apostolilor: „Fericiţi sunteţi că ştiţi toate acestea”. Unii învăţători păgâni care concep mântuirea numai în termeni de ştiinţă şi cunoaştere au grăit într-adevăr astfel, crezând şi propovăduind că deţinerea ştiinţei este adevărata fericire. Dar Stăpânul nostru zice altfel: Fericiţi sunteţi dacă le veţi face. Ştiinţa mântuirii ne-a fost dăruită de însuşi Stăpânul Hristos, şi nimeni nu poate ajunge la ea prin propriile lui eforturi. Unii dintre vechii filosofi greci au spus că omenirea nu poate ajunge la cunoaşterea adevărului şi nici nu poate fi mântuită, dacă Dumnezeu însuşi nu vine să coboare pe pământ. Domnul nostru a venit şi a coborât pe pământ printre oameni şi le-a arătat lor această cunoaştere a adevărului.

Oricine primeşte această cunoaştere primeşte de asemenea şi obligaţia de a o împlini cu fapta.

O, cât de mult mai uşor le va fi la Înfricoşata Judecată celor care nu au primit această cunoaştere şi deci nu au avut cum să o împlinească, decât celor care au primit-o dar au fost neglijenţi şi nu au împlinit-o cu fapta!

O, mult mai uşor le va fi la Judecata de Apoi pagânilor celor neînvăţaţi decât creştinilor celor cunoscători!

Stăpânul nostru S-a arătat pe El însuşi a fi nu doar Cel Care cunoaşte ci de asemenea Cel care împlineşte cu fapta. Cunoaşterea Lui desăvârşită este îngemănată cu a Sa desăvârşită împlinire cu fapta, înaintea ochilor ucenicilor Săi. El personal Şi-a împlinit toate poruncile Sale. Porunca iubirii şi smereniei a dat-o când a spălat însuşi picioarele ucenicilor Săi. El după aceea a poruncit ca astfel să-şi spele şi ei picioarele unii altora. Stăpânul nostru Hristos nu a locuit între oameni spre a-i murdări pe ei, ci spre a-i curăţi şi spăla. El nu a murdărit niciodată pe nimeni, ci i-a curăţit pe toţi cei care au dorit curăţirea.

Oare cu ce ruşine nu ar trebui să ne acoperim văzând cum ne străduim atât de mult să ne curăţim pe noi înşine, dar de două ori pe atâta ne străduim să-i murdărim pe alţii?

O fraţilor, noi îi murdărim chiar pe fraţii noştri de sânge. Chiar Hristos plânge când ne vede cum noi murdărim cu noroiul ponegririi şi bârfei pe cei pe care El i-a spălat cu scump Sângele Său.

O, Doamne, iartă-ne! Căci zilnic păcătuim împotriva fraţilor noştri. Să-i faci pe aceştia, Stăpâne, pe care noi îi murdărim, mult mai strălucitori decât noi când vei veni întru Împărăţia Ta, căci Drept eşti Tu şi vezi toate! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!