• Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron
Cuvântul „tiron” înseamnă recrut.
De îndată ce Teodor a intrat în armată, în regimentul Marmarit, în
oraşul Amasia a şi izbucnit persecuţia contra creştinilor, pornită de
împăraţii Maximian şi Maximus. Cum Teodor nici nu s-a gândit să ascundă faptul că este creştin, el a fost târât înaintea curţii şi aruncat în temniţă,
care a fost încuiată şi pecetluită pentru că ticălosul judecător voia
ca Teodor să moară de foame. Mântuitorul Hristos însuşi a venit la
Teodor în temniţă şi l-a întărit pe mucenicul Său, zicându-i: „Nu
te teme, Teodore, căci Eu sunt cu tine; de hrana cea trupească şi de
băutura cea pământească de acum nici să nu te mai atingi, căci cu Mine
vei fi în Împărăţia Mea cea cerească şi veşnică”. Atunci în
temniţă au venit mulţime de îngeri şi temniţa a strălucit tare, încât
temnicerii s-au umplut de spaimă; căci i-au văzut şi ei pe îngeri
îmbrăcaţi în haine albe, strălucitoare. După aceasta Sfântul Teodor a
fost scos afară, schingiuit mult şi osândit la moarte. El a fost aruncat
în foc, şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu Celui
Preaînalt. Sfântul Teodor a luat mucenicia pentru Hristos la anul 306.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Teodosie Bulgarul şi a Sfântului Roman, ucenicul său
Ca monah, Sfântul Teodosie s-a aşezat nu
departe de oraşul Târnovo din Bulgaria, unde a întemeiat o aşezare
monahală, care mai târziu a luat numele lui. El s-a arătat mare apărător al Ortodoxiei la un sinod din Bulgaria ţinut împotriva bogomililor,
la anul 1360 d. Hr., în care i-a ruşinat cu desăvârşire pe bogomili, cu
graiurile sale înţelepte. El s-a săvârşit cu pace la Constantinopol, în
anul 1362. Ucenicul său, Roman, a continuat până la moarte viaţa de
nevoinţe a bătrânului său, în sihăstria de acesta întemeiată, numită „a
Sfântului Teodosie”.
• Pomenirea Sfintei Miriam
Miriam a fost sora Sfântului Apostol Filip.
Ea a călătorit cu fratele ei şi împreună cu el a predicat Evanghelia în
Hierapolis şi în alte locuri. După moartea mucenicească a Apostolului
Filip, Miriam şi-a continuat viaţa de misiune în Licaonia, unde a şi
murit.
Încă îndemna spre paza fecioriei şi pe Arcadia şi pe Marina, surorile ei, care aşijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-şi păzească curăţia lor până la sfârşitul vieţii. Şi vieţuiau cu dânsa în post şi în rugăciune, supunându-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca şi maicii lor, şi ca împărătesei; încă ţinea loc de maică şi fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dânsul foarte mult, învăţându-l pe el frica lui Dumnezeu. Şi ştiind bine limba greacă şi latină, singură i-a fost lui învăţătoare, nu numai învăţându-l pe el carte, ci şi la bunele obiceiuri povăţuindu-l pe dânsul.
Ci îl învăţa pe el toate lucrurile cele bune spre o bună şi cuviincioasă ocârmuire. Şi cădea sămânţa cea bună nu pe pământ rău, că o asculta pe ea în toate şi atâta a putut învăţătura ei cea bună încât atunci când a ajuns la vârsta de bărbat desăvârşit era mai mult decât alţi împăraţi bun şi blând, răbdător şi nerăutăcios, înţe-lept şi socotitor, îndurător şi milostiv, pentru că, pe lângă învăţătura, şi rugăciunea Sfintei Pulheria i-a sporit lui în viaţă. Această sfântă a zidit o Biserică prea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu şi a făcut în Vlaherne alte multe biserici şi mânăstiri; a dat la săraci nelipsită milostenie, şi prin sârguinţă ei împărăţia era în pace şi în linişte mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru. Săvârşindu-se douăzeci de ani de la naşterea împăratului Teodosie şi venind vremea însurării lui, preafericita Pulheria se sârguia ca să afle o fecioară vrednică de cămara împărătească. În acea vreme, a venit de la Atena în Constantinopol o oarecare fecioară, pe nume Athinais (sau Atinaida), pagina cu credinţa, foarte frumoasă şi înţe-leaptă, fiică a unui filosof atenian, anume Leontie, care învăţase bine de la tatăl său filosofia, astronomia, geometria şi toată înţelepciunea greacă şi pe mulţi înţelepţi cu cunoştinţa îi întrecea.
Deci, venise în Constantinopol pentru o pricină că aceasta: murind tatăl ei, a împărţit moştenirea toată la doi fii ai săi, Valerie şi Aetie, iar ei nu-i lăsase mai nimic, numai câţiva galbeni. Întrebându-l pe el rubedeniile şi vecinii ce lasă fiicei sale, a răspuns: "Destul este ei frumuseţile şi înţelepciunea ei". Şi aceasta zicând-o, a murit. Şi împărţiră cei doi fraţi toată averea părintească între dânşii, iar surorii lor nu i-au dat nimic. Pentru aceea venise ea la Constantinopol, ca să se jeluiască de nedreptatea fraţilor săi. Pe aceea văzând-o Pulheria, precum şi frumuseţea ei, bunul obicei şi înţelepciunea cercetându-le cu privirea, a gândit să o logodească pe ea cu fratele său.
Drept aceea, mai întâi spre sfântul botez a apropiat-o pe ea şi ca pe o fiică a făcut-o sieşi. Apoi, ca pe o vrednică de nunta împă-rătească, a însoţit-o cu împăratul, fratele său Teodosie. Şi i-a dat ei nume din Sfântul botez, Eudoxia. După aceea, i-a născut Eudoxia lui Teodosie o fiică, care, când a împlinit vârsta potrivită, a fost în-soţită cu Valentinian al III-lea în Roma, cel pe care l-a învrednicit Teodosie la o parte a împărăţiei sale.
În timpul acestor drept credincioşi împăraţi a fost soborul al treilea a toată lumea în Efes, care a discutat erezia lui Nestorie, prin sârguinţă fericitei Pulheria, pentru că mare râvna avea aceasta pentru dreapta credinţă. Şi pe fratele său, fiindcă începuse a se în-şela cu eresul şi a rătăci din adevărata cale, l-a sfătuit, şi în dreapta credinţă l-a întărit, fapt pentru care era cinstită de sfinţii părinţi cu multe laude.După câţiva ani, vrăjmaşul, nesuferind să vadă risipirea ere-surilor sale care se făcea prin Sfânta Pulheria, s-a înarmat asupra ei vrând să o depărteze pe ea de la împărătescul scaun şi de la stăpânire. Acest lucru l-a şi făcut la o vreme, Dumnezeu îngăduind ca plăcuţii săi să fie ispitiţi. Iar ispitirea aceea s-a început cu un chin ca acesta: era la împăratul Teodosie un famen oarecare, anume Hrisafie, iubit de împăratul şi între sfetnici nu mai prejos, dar plin de vicleşug şi de răutate, de vrajbă şi de iubire de argint. Acela s-a sculat asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, care se suise pe sca-un după sfântul Proclu. Şi era Flavian bărbat vrednic de acea cinste, ca un dreptcredincios, care şi viaţă cerească avea. Iar Hrisafie era eretic şi nu se învoise la supunerea lui. Deci, căutând asupra lui pricină, a trimis la dânsul, zicând să se gătească un dar împăratului spre binecuvântare, ca unul ce a fost pus arhiereu din nou. Iar el, gătind, a trimis nişte pâini curate. Iar Hrisafie, lepădând pâinile, a zis: "Aur, iar nu pâini, se cade a se trimite spre binecuvântare de la patriarh". Iar patriarhul prin trimişi i-a răspuns zicând: "Bine ştie Hrisafie că aurul şi argintul bisericesc este al lui Dumnezeu şi la nimeni nu se poate da, decât numai la săraci".
Atunci, Hrisafie, mai mult mâniindu-se asupra patriarhului, se gândea cu ce fel de meşteşug i-ar săpa lui groapa. Văzând că fericită Pulheria, dreptcredincioasă fiind, îl sprijină foarte mult pe patriarh şi nu îi era cu putinţă ca să-i facă lui ceva rău, a gândit vrăjmaşul ca să-i facă rău şi ei. Deci, a început a semăna neghină între Pulheria şi Eudoxia împărăteasa, făcând vrajbă între dânsele cu felurite meşteşuguri.
În acea vreme s-a întâmplat un lucru ca acesta: avea obicei împăratul Teodosie de iscălea împărăteştile sale scrisori fără a le citi, necercînd nici să ştie ce era scris într-însele şi oricine poftea, după a sa voie, gătind scrisoarea, o aducea la împăratul, iar el neobservând ce era scris într-însa, punea mâna sa cea împărătească. Drept aceea, fericită Pulheria văzând acea neîngrijire a lui, a vrut, ca una ce totdeauna se îngrijea de dânsul, ca să-l îndrepteze pe el cu dragoste. Şi a pus la cale o meşteşugire de acest fel: a scris o adresă ca din partea împăratului, în care scria cum împăratul îi da în robie pe femeia sa surorii sale, Pulheria, prin rugămintea ei, şi îi adevereşte că de acum nu mai are stăpânire asupra ei. O scrisoare ca aceasta gătind-o, i-a dat-o împăratului să o iscălească. Iar el, după obiceiul său, necitind scrisoarea şi neştiind ce era într-însa scris, a pus mâna sa cea împărătească şi a iscălit. Iar Pulheria, luând acea scrisoare, a chemat cu cinste pe împărăteasa Eudoxia în palatul său şi cu vorbă de dragoste şi cu cinste a ţinut-o pe ea la sine mult. Iar trimiţând împăratul după împărăteasa, Pulheria nu a lăsat-o pe ea. Şi a doua oară trimiţând, i-a răspuns zâmbind Pulheria: "Să ştie împăratul că nu are putere peste împărăteasa sa, că mi-a dat-o mie în robie şi prin scrisoarea sa cea împărătească a în-tărit aceasta". Acestea zicându-le, a mers singură la fratele său şi i-a zis: "Vezi, împărate, că nu faci bine iscălind scrisorile necitite! " Şi i-a arătat lui scrisoarea aceea. Cu o meşteşugire ca aceasta înţe-leaptă a sfătuit pe împăratul ca să fie mai cu pază şi să cerceteze şi să citească scrisorile acelea pe care avea să-şi pună împărăteasca iscălitură. Înştiinţându-se de aceasta, vicleanul vrăjmaş Hrisafie, fa-menul, s-a apropiat de Eudoxia împărăteasa, zicându-i: "Vezi ce-ţi face ţie Pulheria, cum te defaimă? Roaba ei vrea să te facă pe tine. Până când vei suferi de la dânsa unele ca acestea ?! Au nu eşti ca şi ea împărăteasă şi cu împăratul mai de aproape, ca un trup cu dîn-sul ?" Unele ca acestea şi mai multe zicându-le, vrăjmaşul a pornit spre mânie pe Eudoxia, care după aceea a început a-şi îndemna bărbatul ca, luând stăpânirea împărătească de la Pulheria, singur să împărăţească. Iar împăratul, îndemnat de femeie şi de Hrisafie, deşi se gândea să le urmeze sfatul, se ruşina ca să aducă necinste asupra surorii şi învăţătoarei sale. Deci în taină a rugat pe patriarh ca pe Pulheria, când va intra în biserică, să o sfătuiască ca să se facă diaconiţă, ca pe una ce vieţuia cu curăţie şi cu sfinţenie şi de slujba diaconiei fiind vrednică. Pentru că era obiceiul într-acele vremi ca pe fecioarele cu viaţă curată să le silească, chiar şi nevrând, la slujirea diaconească. Deci şi pe sfânta Pulheria voia să o silească la aceeaşi faptă, ca să o depărteze cu o slujbă ca aceasta de la stăpânirea împărătească. Deci, patriarhul a spus de aceasta Pulheriei în taină, iar ea, cunoscând o scornire ca aceea a fratelui său şi cunoscând vrajba împărătesei şi a lui Hrisafie, singură şi-a lăsat stăpânirea împărătească şi, plecând din palatele împărăteşti cu servitoarele sale şi aşezându-se la un loc osebit de linişte, slujea lui Dumnezeu în tăcere şi fără tulburare.
Atunci, ereticul Hrisafie, aflând vreme cu prilej răutăţii sale, a pornit pe împăratul împotriva patriarhului. Şi era biserica lui Dumnezeu în tulburare, sculându-se ereticii fără temere, nemaifiind Pulheria apărătoarea dreptei credinţe. Atunci a deschis Dumnezeu împăratului ochii minţii lui, ca să-şi cunoască greşeala şi să ştie mânia cea nedreaptă a împărătesei sale asupra sfintei Pulheria şi să înţeleagă înrăutăţita purtare a lui Hrisafie.
Oarecând aduseră împăratului Teodosie un măr foarte frumos şi mare, mai presus de a sa fire, de a căruia frumuseţe şi mărime neobişnuită mirându-se, l-a trimis pe el împărătesei sale. Şi aceea, ţinându-l la sine, nu l-a mâncat, ci l-a trimis lui Paulin senatorul, un iubit prieten al împăratului, bolnav fiind atunci. Iar Paulin, neştiind nimic, a trimis mărul acela împăratului. Deci, luând mărul împă-ratul, l-a cunoscut pe el şi mergând la împărăteasă, a întrebat-o zicând: "Unde este mărul pe care l-am trimis ţie?" Iar împărăteasa neştiind că mărul acela a venit iarăşi în mâinile împăratului i-a răs-puns: "L-am mâncat". Atunci împăratul i-a arătat ei mărul şi i-a zis: "Dar acesta ce este?" Şi dintr-acea vreme s-a mâniat foarte asupra împărătesei şi cu necinste a ocărât-o pe ea, pentru că i se părea că îl înşală cu Paulin şi îndată pe Paulin l-a trimis la surghiunie în Capadocia, iar pe împărăteasă, de atunci, nu o mai lăsa să vină pe la dânsul. Aşijderea şi asupra lui Hrisafie, famenului, sfetnicul împărătesei, foarte s-a mâniat, pentru că s-a încredinţat că era pricinuitor de multă răutate. Şi mai întâi a luat de la dânsul averea, apoi în surghiunie l-a trimis.
Dumnezeu însă a făcut izbândire pentru supărarea cea nevinovată a Sfintei Pulheria, pentru că Hrisafie, călătorind cu corabia, s-a înecat în mare. Paulin în surghiun a fost tăiat fără vină după porunca împăratului. Mai pe urmă, murind acesta, împărăteasa singură, cu jurământ, a adeverit că Paulin era curat de acel presupus păcat; aşijderea şi ea era nevinovată de cele ce i se imputau. Însă a avut Dumnezeu purtarea de grijă ca să vină o mâhnire ca aceea lui Paulin spre mântuirea sufletului, iar împărătesei spre învăţătură. Deci, auzind împărăteasa de tăierea lui Paulin, s-a mâhnit fără de măsură că a pătimit pentru dânsa un om ca acela cu bună înţe-legere şi întreg la minte, fără de vină, şi a rugat pe împăratul să nu o oprească pe ea să meargă la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Şi, dându-i voie, s-a dus la Ierusalim şi a făcut acolo milostenii mari şi a zidit biserici multe şi a făcut mânăstiri, pentru că a zăbovit în Ierusalim multă vreme, până ce, prin multe rugăciuni, a potolit mânia cea împărătească şi pe sfânta Pulheria iar a împăcat-o cu sine. Şi i-a trimis spre semn de pace şi de dragoste necurmată chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cel zugrăvit de Sfântul Evanghelist Luca.
După plecarea ei la Ierusalim, împăratul Teodosie a trimis ru-găminte la sora sa, Sfânta Pulheria, ca să se întoarcă iar la scaunul său. Dar ea nu voia, dorind ca să slujească unuia Dumnezeu mai bine în singurătate, decât să stăpânească multe ţări. Şi iar a rugat-o împăratul să vină în palatele împărăteşti ca să împărăţească cu dîn-sul şi n-a încetat din stăruinţi până ce nu a înduplecat-o pe ea. Şi s-a întors cu mare cinste Sfântă Pulheria la palatul său cel împărătesc şi pe dată a încetat eretica vijelie, s-au alinat valurile şi s-a făcut linişte în biserică, după care împărăţia iar mergea ca înainte, cu pace. Iar după îndelungată vreme a venit şi Eudoxia împără-teasa de la Ierusalim, aducând cu sine mâna Sfântului întâiului mu-cenic Arhidiacon Ştefan, pe care când au adus-o în Halchidon, s-a arătat într-acea noapte Sfântul Ştefan fericitei Pulheria, zicându-i: "Iată, ţi-ai câştigat dorinţa, că şi eu am venit în Halchidon". Iar a doua zi, sculându-se Pulheria, a luat pe fratele său, împăratul Teodosie, şi a ieşit în întâmpinarea mâinii sfântului întâiului mucenic, pe care împreună şi cu împărăteasa Eudoxia a primit-o cu dragoste.
Iar trăind împăratul Teodosie de la naşterea sa patruzeci şi doi de ani, i-a sosit sfârşitul şi a spus sfintei Pulheria o descoperire dumnezeiască, care i se făcuse lui în Efes, pe când se afla în Biserica Sfântului Ioan Teologul. Pentru că stând el acolo în rugăciune, i s-a descoperit lui că, după moartea lui, o să ia Marcian Ostaşul sceptrul împărăţiei greceşti şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui Marcian la împărătescul scaun.
Deci, era Marcian de neam din Turcia, fiul oarecărui ostaş, el însuşi ostaş viteaz, înţelept în toate, iscusit, milostiv şi bun; încă din tinereţe era însemnat la împărăţie, fiind el păzit din întâmplări de moarte. Pentru că, oarecând, mergând la Filipopol, a găsit pe cale un trup lepădat al unui om nu demult ucis. Deci, a stat deasupra trupului şi se umilea fiindu-i jale de omul ucis. Apoi, vrând ca să facă fapta cea bună a milosteniei, adică să îngroape pe cel mort, a început să-i sape groapă şi iată, oarecare, pe aceeaşi cale mergând spre cetate, a văzut pe Marcian îngropând pe cel mort şi părându-li-se că el a făcut acea ucidere l-au prins pe el şi, ducându-l în cetate, l-au dat judecătorului. Şi, nefiind cine să mărturisească pentru nevinovăţia lui, ci numai el singur apărându-se, nu i s-a dat crezământ şi ca pe un ucigaş la moarte l-au osândit. Şi era să fie pedepsit cu moartea în curînd, dacă cu dumnezeiască descoperire nu s-ar fi ară-tat adevăratul ucigaş.
Deci acela şi-a luat după fapte pedeapsa, iar Marcian, cu cinste fiind pus în libertate, slujea în oastea greacă, pe lângă voievodul Aspar. Iar făcându-se război cu vandalii, când au biruit vandalii pe greci şi pe mulţi i-a luat vii în robie, atunci cu aceia şi Marcian fiind prins, a fost dus la comandantul vandalilor Ginseric. Iar Ginseric, vrând să vadă pe cei robiţi, s-a urcat pe un loc înalt, în miezul zilei fiind arşiţă mare, şi a văzut de departe pe Marcian dormind pe pământ, iar deasupra lui un vultur zburând cu aripile întinse îi făcea lui umbră apărându-l de arşiţa soarelui. Aceasta văzând-o Ginseric, căpetenia vandalilor, a cunoscut cele ce erau să fie şi chemând la sine pe robitul acela şi întrebându-l pe el de nume şi de moşie i-a zis: "De voieşti ca să fii viu, întreg şi slobod, jură mie că atunci când te vei sui la împărăteasca vrednicie nu vei face război cu vandalii niciodată, ci în pace cu noi vei petrece". Deci, Marcian s-a jurat comandantului şi a plecat cu cinste la locul său.
Apoi, întorcându-se iar Marcian din robie în oastea greacă, dar cu un grad mai mic şi mergând oarecând grecii asupra perşilor, s-a îmbolnăvit Marcian pe cale şi a rămas în cetatea Lichiei care se numea Sidina. Şi l-au primit pe el doi fraţi în casa lor, Taţian şi Iulian, bărbaţi cinstiţi; şi îl căutau pe el, îngrijindu-se de sănătatea lui, pentru că aveau pentru el mare dragoste. Iar sculându-se el de pe patul durerii, au ieşit amândoi fraţii cu dânsul împreună la vânătoare de păsări, iar fiind amiază şi aflându-se în arşiţă de soare, se culcară să se odihnească şi adormiră, iar dormind s-a deşteptat mai întâi decât toţi Taţian şi a văzut că şi Ginseric oarecând un vultur mare zburând deasupra lui Marcian cel ce dormea, cu aripile întinse, acoperindu-l pe el de arşiţa soarelui şi umbrindu-l.
Văzând aceasta, Taţian a deşteptat pe Iulian, fratele său cel mai tânăr, şi se mirau amândoi de minunea aceea. După aceasta, deşteptându-se şi Marcian din somn, a zburat vulturul, iar Taţian şi Iulian prooroceau că o să fie împărat şi-l întrebară: "Ce fel de mulţumire şi milă le va arăta când va fi împărat?" Iar el zicea: "De va fi după proorocia voastră, apoi îmi veţi fi mie în loc de tată".
După aceasta, a început Marcian a fi mai mult mărit între greci, preamărind Dumnezeu pe bărbatul pe care l-a ales după ini-mă sa. Apoi, s-a pristăvit drept credinciosul împărat Teodosie cel tânăr, iar împărăteasa Eudoxia s-a dus iarăşi la Ierusalim, şi acolo câţiva ani petrecând bine, s-a mutat către Domnul şi o îngropară în biserica Sfântului întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, cea zidită oarecând de dânsa. Iar fericită Pulheria, după moartea fratelui său, sfătuindu-se cu boierii şi cu toţi mai marii oştilor, pe Marcian osta-şul l-au ales la împărăţie, ca pe un vrednic şi ales al lui Dumnezeu.
Fiind împărat Marcian, a chemat pe cei înainte pomeniţi doi fraţi, Taţian şi Iulian, şi, cu înalte dregătorii cinstindu-i pe ei, i-au pus pe unul asupra Traciei stăpânitor, iar pe altul asupra Liciniei. Aşijderea şi cu Ginseric şi-a împlinit jurământul său, păzind cu dânsul pacea nestricată până la sfârşit. Iar Pulheria împărăteasa, după ce s-a aşezat Marcian, a vrut că iar să se întoarcă la al său loc singuratec. Dar împăratul nou şi tot sfatul palatului au rugat-o pe ea ca să nu-i lase, ci să le ajute lor a cârmui împărăţia ca o înţeleaptă şi iscusită; iar într-alt chip aceea nu se putea să fie, fără numai devenind soţie împăratului. Iar ea le punea lor înainte că şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria sa, pe care datoare este să o păzească până la moarte. Dar, aşijderea şi împăratul spunea că şi-a făgăduit şi el lui Dumnezeu curăţia sa. Dar pentru nevoia Sfintei Biserici care era tulburată de ereticii cei ce atunci se înmulţiseră, a fost silită să se însoţească cu Marcian împăratul, însă într-o însoţire ca aceea în care floarea fecioriei n-a veştejit-o, ci neatinsă până la sfârşitul vieţii a păzit-o. Că şi făgăduinţa cea lui Dumnezeu făcută şi obişnuita curăţenie a amîndorura nu-i lăsară a-şi călca făgăduinţele date, pentru că ea era atunci de cincizeci şi unu de ani şi nici împăratul nu mai era tânăr. Şi se numea Pulheria femeia împăratului, dar într-adevăr nu femeie, ci ca o soră îi era, împărăţind cu dânsul şi bine ocârmuind sceptrul împărăţiei cu mare folos pentru toată biserica lui Dumnezeu şi pentru toată împărăţia. Şi se numea şi Marcian bărbat Pulheriei, însă într-adevăr nu bărbat, ci ca frate îi era, împărăţind cu dânsa ca împreună cu o fiică împărătească şi moştenitoare a scaunului tatălui său. Şi puteai atunci să vezi pe scaunul împărăţiei greceşti fecioreasca curăţie împărăţind, pentru că au împărăţit păzindu-se pe sine şi împăratul cu sufletul şi cu trupul curat, şi împărăteasa fecioară neprihănită. O însoţire feciorească, care abia de vezi sau de auzi! Să se minuneze aici lumea cea plină de pofte necurate! Să se ruşineze oamenii cei ce slujesc patimilor şi dulceţilor trupeşti, auzind de o însoţire ca aceasta a dreptcredincioşilor acestora împăraţi, care s-au asemănat cu îngereasca curăţie! Cu sârguinţă acestei sfinte împărătese s-a adunat sinodul sfinţilor părinţi în Calcedon, împotriva răucredinciosului Dioscor şi a lui Eftihie arhimandritul. Apoi, asemenea sinod a fost şi în Efes tot după purtarea ei de grijă, pentru că foarte mult ajuta dreapta credinţă. Scriitorii Istoriei Bisericeşti Universale ne descriu că această împărăteasă a luat parte la amândouă sinoadele atât din Efes, cât şi din Calcedon, ca o mare apărătoare a credinţei. Era într-însa râvna de dreaptă credinţă şi mare înţelepciune; că în sufletul şi în inima ei cea curată petrecea Sfântul Duh ca într-o biserică sfântă, şi cu mari daruri a îmbogăţit-o pe ea. Apoi, vieţuind cincizeci şi patru de ani şi toate averile sale la biserică, la mânăstiri şi la săraci împărţindu-le, s-a mutat la Dumnezeu, căruia cu toată osârdia i-a slujit. Cu ale ei rugăciuni, Doamne, nu ne lipsi şi pe noi de împărăţia ta cea cerească. Amin.
După Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
Sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu şi Mariamna, sora
lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost
spânzurat. Şi în timp ce se săvârşea, a rugat pe Dumnezeu, şi antipatrul
şi poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundaţi în pământ. Iar
ceilalţi, temându-se, s-au rugat de Sfântul Vartolomeu şi de Sfânta
Mariamna, care şi ei se găseau spânzuraţi, ca să nu fie scufundaţi şi
ei. Atunci Sfântul Vartolomeu şi Mariamna s-au rugat Sfântului Filip şi
nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundaţi i-a scos afară.
Iar pe antipatru şi pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt. Atunci
Vartolomeu şi Mariamna au fost sloboziţi. Vartolomeu s-a dus de aici în
India, unde fiind răstignit şi-a dat sfârşitul; iar Mariamna, mergând la
Licaonia a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos şi făcând pe mulţi să
se boteze, s-a săvârşit în pace.
Pomenirea sa se săvârșește și la 28 august, când se face pomenirea Soborului Sfinților Lavrei Peșterilor din Kiev.
Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie
fiind de opt ani, şi pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia şi Marina. Şi
era Pulheria cu cinci ani mai mare decât fratele său, foarte înţeleaptă
şi curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dăruit-o ca pe un dar
împărăţiei greceşti, spre ajutor tinărului Teodosie şi spre apărarea
Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici. Aceasta, având
o înţelegere care covârşea anii ei, a fost primită la împărăţie
împreună cu fratele său şi a fost rânduita Augustă. Şi era atunci de
şaisprezece ani când, luând puterea cea împărătească, nu cu cunoştinţă
femeiască, ci cu înţelepciune băr-bătească, a început a aşeza împărăţia
grecească; de la înţelepciunea şi cunoştinţa ei toată lumea se minuna,
pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire pentru curăţia vieţii
sale. Că pentru dragostea lui Dumnezeu şi purtând grijă de pacea
grecilor n-a vrut să se înso-ţească cu bărbat, ca să nu fie vreo
dezbinare între bărbatul şi frate-le ei, ci făgăduindu-se pe sine
mireasă lui Dumnezeu a vrut ca până la moarte să petreacă în feciorie.
Iar spre semnul fecioriei sale celei lui Dumnezeu logodită, în
soborniceasca biserică din Constantinopol a făcut un prestol dumnezeiesc
din aur şi din pietre scumpe, minunat şi de mult preţ.
Încă îndemna spre paza fecioriei şi pe Arcadia şi pe Marina, surorile
ei, care aşijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-şi păzească curăţia
lor până la sfârşitul vieţii. Şi vieţuiau cu dânsa în post şi în
rugăciune, supunându-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori,
ci ca şi maicii lor, şi ca împărătesei; încă ţinea loc de maică şi
fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dânsul foarte
mult, învăţându-l pe el frica lui Dumnezeu. Şi ştiind bine limba greacă
şi latină, singură i-a fost lui învăţătoare, nu numai învăţându-l pe el
carte, ci şi la bunele obiceiuri povăţuindu-l pe dânsul.
Ci îl învăţa pe el toate lucrurile cele bune spre o bună şi
cuviincioasă ocârmuire. Şi cădea sămânţa cea bună nu pe pământ rău, că o
asculta pe ea în toate şi atâta a putut învăţătura ei cea bună încât
atunci când a ajuns la vârsta de bărbat desăvârşit era mai mult decât
alţi împăraţi bun şi blând, răbdător şi nerăutăcios, înţe-lept şi
socotitor, îndurător şi milostiv, pentru că, pe lângă învăţătura, şi
rugăciunea Sfintei Pulheria i-a sporit lui în viaţă. Această sfântă a
zidit o Biserică prea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de
Dumnezeu şi a făcut în Vlaherne alte multe biserici şi mânăstiri; a dat
la săraci nelipsită milostenie, şi prin sârguinţă ei împărăţia era în
pace şi în linişte mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru.
Săvârşindu-se douăzeci de ani de la naşterea împăratului Teodosie şi
venind vremea însurării lui, preafericita Pulheria se sârguia ca să afle
o fecioară vrednică de cămara împărătească. În acea vreme, a venit de
la Atena în Constantinopol o oarecare fecioară, pe nume Athinais (sau
Atinaida), pagina cu credinţa, foarte frumoasă şi înţe-leaptă, fiică a
unui filosof atenian, anume Leontie, care învăţase bine de la tatăl său
filosofia, astronomia, geometria şi toată înţelepciunea greacă şi pe
mulţi înţelepţi cu cunoştinţa îi întrecea.
Deci, venise în Constantinopol pentru o pricină că aceasta: murind
tatăl ei, a împărţit moştenirea toată la doi fii ai săi, Valerie şi
Aetie, iar ei nu-i lăsase mai nimic, numai câţiva galbeni. Întrebându-l
pe el rubedeniile şi vecinii ce lasă fiicei sale, a răspuns: "Destul
este ei frumuseţile şi înţelepciunea ei". Şi aceasta zicând-o, a murit.
Şi împărţiră cei doi fraţi toată averea părintească între dânşii, iar
surorii lor nu i-au dat nimic. Pentru aceea venise ea la Constantinopol,
ca să se jeluiască de nedreptatea fraţilor săi. Pe aceea văzând-o
Pulheria, precum şi frumuseţea ei, bunul obicei şi înţelepciunea
cercetându-le cu privirea, a gândit să o logodească pe ea cu fratele
său.
Drept aceea, mai întâi spre sfântul botez a apropiat-o pe ea şi ca pe o
fiică a făcut-o sieşi. Apoi, ca pe o vrednică de nunta împă-rătească, a
însoţit-o cu împăratul, fratele său Teodosie. Şi i-a dat ei nume din
Sfântul botez, Eudoxia. După aceea, i-a născut Eudoxia lui Teodosie o
fiică, care, când a împlinit vârsta potrivită, a fost în-soţită cu
Valentinian al III-lea în Roma, cel pe care l-a învrednicit Teodosie la o
parte a împărăţiei sale.
În timpul acestor drept credincioşi împăraţi a fost soborul al treilea a
toată lumea în Efes, care a discutat erezia lui Nestorie, prin
sârguinţă fericitei Pulheria, pentru că mare râvna avea aceasta pentru
dreapta credinţă. Şi pe fratele său, fiindcă începuse a se în-şela cu
eresul şi a rătăci din adevărata cale, l-a sfătuit, şi în dreapta
credinţă l-a întărit, fapt pentru care era cinstită de sfinţii părinţi
cu multe laude.După câţiva ani, vrăjmaşul, nesuferind să vadă risipirea
ere-surilor sale care se făcea prin Sfânta Pulheria, s-a înarmat asupra
ei vrând să o depărteze pe ea de la împărătescul scaun şi de la
stăpânire. Acest lucru l-a şi făcut la o vreme, Dumnezeu îngăduind ca
plăcuţii săi să fie ispitiţi. Iar ispitirea aceea s-a început cu un chin
ca acesta: era la împăratul Teodosie un famen oarecare, anume Hrisafie,
iubit de împăratul şi între sfetnici nu mai prejos, dar plin de
vicleşug şi de răutate, de vrajbă şi de iubire de argint. Acela s-a
sculat asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, care se suise pe sca-un
după sfântul Proclu. Şi era Flavian bărbat vrednic de acea cinste, ca
un dreptcredincios, care şi viaţă cerească avea. Iar Hrisafie era eretic
şi nu se învoise la supunerea lui. Deci, căutând asupra lui pricină, a
trimis la dânsul, zicând să se gătească un dar împăratului spre
binecuvântare, ca unul ce a fost pus arhiereu din nou. Iar el, gătind, a
trimis nişte pâini curate. Iar Hrisafie, lepădând pâinile, a zis: "Aur,
iar nu pâini, se cade a se trimite spre binecuvântare de la patriarh".
Iar patriarhul prin trimişi i-a răspuns zicând: "Bine ştie Hrisafie că
aurul şi argintul bisericesc este al lui Dumnezeu şi la nimeni nu se
poate da, decât numai la săraci".
Atunci, Hrisafie, mai mult mâniindu-se asupra patriarhului, se gândea
cu ce fel de meşteşug i-ar săpa lui groapa. Văzând că fericită Pulheria,
dreptcredincioasă fiind, îl sprijină foarte mult pe patriarh şi nu îi
era cu putinţă ca să-i facă lui ceva rău, a gândit vrăjmaşul ca să-i
facă rău şi ei. Deci, a început a semăna neghină între Pulheria şi
Eudoxia împărăteasa, făcând vrajbă între dânsele cu felurite
meşteşuguri.
În acea vreme s-a întâmplat un lucru ca acesta: avea obicei împăratul
Teodosie de iscălea împărăteştile sale scrisori fără a le citi,
necercînd nici să ştie ce era scris într-însele şi oricine poftea, după a
sa voie, gătind scrisoarea, o aducea la împăratul, iar el neobservând
ce era scris într-însa, punea mâna sa cea împărătească. Drept aceea,
fericită Pulheria văzând acea neîngrijire a lui, a vrut, ca una ce
totdeauna se îngrijea de dânsul, ca să-l îndrepteze pe el cu dragoste.
Şi a pus la cale o meşteşugire de acest fel: a scris o adresă ca din
partea împăratului, în care scria cum împăratul îi da în robie pe femeia
sa surorii sale, Pulheria, prin rugămintea ei, şi îi adevereşte că de
acum nu mai are stăpânire asupra ei. O scrisoare ca aceasta gătind-o,
i-a dat-o împăratului să o iscălească. Iar el, după obiceiul său,
necitind scrisoarea şi neştiind ce era într-însa scris, a pus mâna sa
cea împărătească şi a iscălit. Iar Pulheria, luând acea scrisoare, a
chemat cu cinste pe împărăteasa Eudoxia în palatul său şi cu vorbă de
dragoste şi cu cinste a ţinut-o pe ea la sine mult. Iar trimiţând
împăratul după împărăteasa, Pulheria nu a lăsat-o pe ea. Şi a doua oară
trimiţând, i-a răspuns zâmbind Pulheria: "Să ştie împăratul că nu are
putere peste împărăteasa sa, că mi-a dat-o mie în robie şi prin
scrisoarea sa cea împărătească a în-tărit aceasta". Acestea zicându-le, a
mers singură la fratele său şi i-a zis: "Vezi, împărate, că nu faci
bine iscălind scrisorile necitite! " Şi i-a arătat lui scrisoarea aceea.
Cu o meşteşugire ca aceasta înţe-leaptă a sfătuit pe împăratul ca să
fie mai cu pază şi să cerceteze şi să citească scrisorile acelea pe care
avea să-şi pună împărăteasca iscălitură. Înştiinţându-se de aceasta,
vicleanul vrăjmaş Hrisafie, fa-menul, s-a apropiat de Eudoxia
împărăteasa, zicându-i: "Vezi ce-ţi face ţie Pulheria, cum te defaimă?
Roaba ei vrea să te facă pe tine. Până când vei suferi de la dânsa unele
ca acestea ?! Au nu eşti ca şi ea împărăteasă şi cu împăratul mai de
aproape, ca un trup cu dîn-sul ?" Unele ca acestea şi mai multe
zicându-le, vrăjmaşul a pornit spre mânie pe Eudoxia, care după aceea a
început a-şi îndemna bărbatul ca, luând stăpânirea împărătească de la
Pulheria, singur să împărăţească. Iar împăratul, îndemnat de femeie şi
de Hrisafie, deşi se gândea să le urmeze sfatul, se ruşina ca să aducă
necinste asupra surorii şi învăţătoarei sale. Deci în taină a rugat pe
patriarh ca pe Pulheria, când va intra în biserică, să o sfătuiască ca
să se facă diaconiţă, ca pe una ce vieţuia cu curăţie şi cu sfinţenie şi
de slujba diaconiei fiind vrednică. Pentru că era obiceiul într-acele
vremi ca pe fecioarele cu viaţă curată să le silească, chiar şi nevrând,
la slujirea diaconească. Deci şi pe sfânta Pulheria voia să o silească
la aceeaşi faptă, ca să o depărteze cu o slujbă ca aceasta de la
stăpânirea împărătească. Deci, patriarhul a spus de aceasta Pulheriei în
taină, iar ea, cunoscând o scornire ca aceea a fratelui său şi
cunoscând vrajba împărătesei şi a lui Hrisafie, singură şi-a lăsat
stăpânirea împărătească şi, plecând din palatele împărăteşti cu
servitoarele sale şi aşezându-se la un loc osebit de linişte, slujea lui
Dumnezeu în tăcere şi fără tulburare.
Atunci, ereticul Hrisafie, aflând vreme cu prilej răutăţii sale, a
pornit pe împăratul împotriva patriarhului. Şi era biserica lui Dumnezeu
în tulburare, sculându-se ereticii fără temere, nemaifiind Pulheria
apărătoarea dreptei credinţe. Atunci a deschis Dumnezeu împăratului
ochii minţii lui, ca să-şi cunoască greşeala şi să ştie mânia cea
nedreaptă a împărătesei sale asupra sfintei Pulheria şi să înţeleagă
înrăutăţita purtare a lui Hrisafie.
Oarecând aduseră împăratului Teodosie un măr foarte frumos şi mare, mai
presus de a sa fire, de a căruia frumuseţe şi mărime neobişnuită
mirându-se, l-a trimis pe el împărătesei sale. Şi aceea, ţinându-l la
sine, nu l-a mâncat, ci l-a trimis lui Paulin senatorul, un iubit
prieten al împăratului, bolnav fiind atunci. Iar Paulin, neştiind nimic,
a trimis mărul acela împăratului. Deci, luând mărul împă-ratul, l-a
cunoscut pe el şi mergând la împărăteasă, a întrebat-o zicând: "Unde
este mărul pe care l-am trimis ţie?" Iar împărăteasa neştiind că mărul
acela a venit iarăşi în mâinile împăratului i-a răs-puns: "L-am mâncat".
Atunci împăratul i-a arătat ei mărul şi i-a zis: "Dar acesta ce este?"
Şi dintr-acea vreme s-a mâniat foarte asupra împărătesei şi cu necinste a
ocărât-o pe ea, pentru că i se părea că îl înşală cu Paulin şi îndată
pe Paulin l-a trimis la surghiunie în Capadocia, iar pe împărăteasă, de
atunci, nu o mai lăsa să vină pe la dânsul. Aşijderea şi asupra lui
Hrisafie, famenului, sfetnicul împărătesei, foarte s-a mâniat, pentru că
s-a încredinţat că era pricinuitor de multă răutate. Şi mai întâi a
luat de la dânsul averea, apoi în surghiunie l-a trimis.
Dumnezeu însă a făcut izbândire pentru supărarea cea nevinovată a
Sfintei Pulheria, pentru că Hrisafie, călătorind cu corabia, s-a înecat
în mare. Paulin în surghiun a fost tăiat fără vină după porunca
împăratului. Mai pe urmă, murind acesta, împărăteasa singură, cu
jurământ, a adeverit că Paulin era curat de acel presupus păcat;
aşijderea şi ea era nevinovată de cele ce i se imputau. Însă a avut
Dumnezeu purtarea de grijă ca să vină o mâhnire ca aceea lui Paulin spre
mântuirea sufletului, iar împărătesei spre învăţătură. Deci, auzind
împărăteasa de tăierea lui Paulin, s-a mâhnit fără de măsură că a
pătimit pentru dânsa un om ca acela cu bună înţe-legere şi întreg la
minte, fără de vină, şi a rugat pe împăratul să nu o oprească pe ea să
meargă la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Şi, dându-i voie,
s-a dus la Ierusalim şi a făcut acolo milostenii mari şi a zidit
biserici multe şi a făcut mânăstiri, pentru că a zăbovit în Ierusalim
multă vreme, până ce, prin multe rugăciuni, a potolit mânia cea
împărătească şi pe sfânta Pulheria iar a împăcat-o cu sine. Şi i-a
trimis spre semn de pace şi de dragoste necurmată chipul Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu, cel zugrăvit de Sfântul Evanghelist Luca.
După plecarea ei la Ierusalim, împăratul Teodosie a trimis ru-găminte
la sora sa, Sfânta Pulheria, ca să se întoarcă iar la scaunul său. Dar
ea nu voia, dorind ca să slujească unuia Dumnezeu mai bine în
singurătate, decât să stăpânească multe ţări. Şi iar a rugat-o împăratul
să vină în palatele împărăteşti ca să împărăţească cu dîn-sul şi n-a
încetat din stăruinţi până ce nu a înduplecat-o pe ea. Şi s-a întors cu
mare cinste Sfântă Pulheria la palatul său cel împărătesc şi pe dată a
încetat eretica vijelie, s-au alinat valurile şi s-a făcut linişte în
biserică, după care împărăţia iar mergea ca înainte, cu pace. Iar după
îndelungată vreme a venit şi Eudoxia împără-teasa de la Ierusalim,
aducând cu sine mâna Sfântului întâiului mu-cenic Arhidiacon Ştefan, pe
care când au adus-o în Halchidon, s-a arătat într-acea noapte Sfântul
Ştefan fericitei Pulheria, zicându-i: "Iată, ţi-ai câştigat dorinţa, că
şi eu am venit în Halchidon". Iar a doua zi, sculându-se Pulheria, a
luat pe fratele său, împăratul Teodosie, şi a ieşit în întâmpinarea
mâinii sfântului întâiului mucenic, pe care împreună şi cu împărăteasa
Eudoxia a primit-o cu dragoste.
Iar trăind împăratul Teodosie de la naşterea sa patruzeci şi doi de
ani, i-a sosit sfârşitul şi a spus sfintei Pulheria o descoperire
dumnezeiască, care i se făcuse lui în Efes, pe când se afla în Biserica
Sfântului Ioan Teologul. Pentru că stând el acolo în rugăciune, i s-a
descoperit lui că, după moartea lui, o să ia Marcian Ostaşul sceptrul
împărăţiei greceşti şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui Marcian la
împărătescul scaun.
Deci, era Marcian de neam din Turcia, fiul oarecărui ostaş, el însuşi
ostaş viteaz, înţelept în toate, iscusit, milostiv şi bun; încă din
tinereţe era însemnat la împărăţie, fiind el păzit din întâmplări de
moarte. Pentru că, oarecând, mergând la Filipopol, a găsit pe cale un
trup lepădat al unui om nu demult ucis. Deci, a stat deasupra trupului
şi se umilea fiindu-i jale de omul ucis. Apoi, vrând ca să facă fapta
cea bună a milosteniei, adică să îngroape pe cel mort, a început să-i
sape groapă şi iată, oarecare, pe aceeaşi cale mergând spre cetate, a
văzut pe Marcian îngropând pe cel mort şi părându-li-se că el a făcut
acea ucidere l-au prins pe el şi, ducându-l în cetate, l-au dat
judecătorului. Şi, nefiind cine să mărturisească pentru nevinovăţia lui,
ci numai el singur apărându-se, nu i s-a dat crezământ şi ca pe un
ucigaş la moarte l-au osândit. Şi era să fie pedepsit cu moartea în
curînd, dacă cu dumnezeiască descoperire nu s-ar fi ară-tat adevăratul
ucigaş.
Deci acela şi-a luat după fapte pedeapsa, iar Marcian, cu cinste fiind
pus în libertate, slujea în oastea greacă, pe lângă voievodul Aspar. Iar
făcându-se război cu vandalii, când au biruit vandalii pe greci şi pe
mulţi i-a luat vii în robie, atunci cu aceia şi Marcian fiind prins, a
fost dus la comandantul vandalilor Ginseric. Iar Ginseric, vrând să vadă
pe cei robiţi, s-a urcat pe un loc înalt, în miezul zilei fiind arşiţă
mare, şi a văzut de departe pe Marcian dormind pe pământ, iar deasupra
lui un vultur zburând cu aripile întinse îi făcea lui umbră apărându-l
de arşiţa soarelui. Aceasta văzând-o Ginseric, căpetenia vandalilor, a
cunoscut cele ce erau să fie şi chemând la sine pe robitul acela şi
întrebându-l pe el de nume şi de moşie i-a zis: "De voieşti ca să fii
viu, întreg şi slobod, jură mie că atunci când te vei sui la
împărăteasca vrednicie nu vei face război cu vandalii niciodată, ci în
pace cu noi vei petrece". Deci, Marcian s-a jurat comandantului şi a
plecat cu cinste la locul său.
Apoi, întorcându-se iar Marcian din robie în oastea greacă, dar cu un
grad mai mic şi mergând oarecând grecii asupra perşilor, s-a îmbolnăvit
Marcian pe cale şi a rămas în cetatea Lichiei care se numea Sidina. Şi
l-au primit pe el doi fraţi în casa lor, Taţian şi Iulian, bărbaţi
cinstiţi; şi îl căutau pe el, îngrijindu-se de sănătatea lui, pentru că
aveau pentru el mare dragoste. Iar sculându-se el de pe patul durerii,
au ieşit amândoi fraţii cu dânsul împreună la vânătoare de păsări, iar
fiind amiază şi aflându-se în arşiţă de soare, se culcară să se
odihnească şi adormiră, iar dormind s-a deşteptat mai întâi decât toţi
Taţian şi a văzut că şi Ginseric oarecând un vultur mare zburând
deasupra lui Marcian cel ce dormea, cu aripile întinse, acoperindu-l pe
el de arşiţa soarelui şi umbrindu-l.
Văzând aceasta, Taţian a deşteptat pe Iulian, fratele său cel mai
tânăr, şi se mirau amândoi de minunea aceea. După aceasta,
deşteptându-se şi Marcian din somn, a zburat vulturul, iar Taţian şi
Iulian prooroceau că o să fie împărat şi-l întrebară: "Ce fel de
mulţumire şi milă le va arăta când va fi împărat?" Iar el zicea: "De va
fi după proorocia voastră, apoi îmi veţi fi mie în loc de tată".
După aceasta, a început Marcian a fi mai mult mărit între greci,
preamărind Dumnezeu pe bărbatul pe care l-a ales după ini-mă sa. Apoi,
s-a pristăvit drept credinciosul împărat Teodosie cel tânăr, iar
împărăteasa Eudoxia s-a dus iarăşi la Ierusalim, şi acolo câţiva ani
petrecând bine, s-a mutat către Domnul şi o îngropară în biserica
Sfântului întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, cea zidită oarecând de
dânsa. Iar fericită Pulheria, după moartea fratelui său, sfătuindu-se
cu boierii şi cu toţi mai marii oştilor, pe Marcian osta-şul l-au ales
la împărăţie, ca pe un vrednic şi ales al lui Dumnezeu.
Fiind împărat Marcian, a chemat pe cei înainte pomeniţi doi fraţi,
Taţian şi Iulian, şi, cu înalte dregătorii cinstindu-i pe ei, i-au pus
pe unul asupra Traciei stăpânitor, iar pe altul asupra Liciniei.
Aşijderea şi cu Ginseric şi-a împlinit jurământul său, păzind cu dânsul
pacea nestricată până la sfârşit. Iar Pulheria împărăteasa, după ce s-a
aşezat Marcian, a vrut că iar să se întoarcă la al său loc singuratec.
Dar împăratul nou şi tot sfatul palatului au rugat-o pe ea ca să nu-i
lase, ci să le ajute lor a cârmui împărăţia ca o înţeleaptă şi iscusită;
iar într-alt chip aceea nu se putea să fie, fără numai devenind soţie
împăratului. Iar ea le punea lor înainte că şi-a făgăduit lui Dumnezeu
fecioria sa, pe care datoare este să o păzească până la moarte. Dar,
aşijderea şi împăratul spunea că şi-a făgăduit şi el lui Dumnezeu
curăţia sa. Dar pentru nevoia Sfintei Biserici care era tulburată de
ereticii cei ce atunci se înmulţiseră, a fost silită să se însoţească cu
Marcian împăratul, însă într-o însoţire ca aceea în care floarea
fecioriei n-a veştejit-o, ci neatinsă până la sfârşitul vieţii a
păzit-o. Că şi făgăduinţa cea lui Dumnezeu făcută şi obişnuita curăţenie
a amîndorura nu-i lăsară a-şi călca făgăduinţele date, pentru că ea era
atunci de cincizeci şi unu de ani şi nici împăratul nu mai era tânăr.
Şi se numea Pulheria femeia împăratului, dar într-adevăr nu femeie, ci
ca o soră îi era, împărăţind cu dânsul şi bine ocârmuind sceptrul
împărăţiei cu mare folos pentru toată biserica lui Dumnezeu şi pentru
toată împărăţia. Şi se numea şi Marcian bărbat Pulheriei, însă
într-adevăr nu bărbat, ci ca frate îi era, împărăţind cu dânsa ca
împreună cu o fiică împărătească şi moştenitoare a scaunului tatălui
său. Şi puteai atunci să vezi pe scaunul împărăţiei greceşti fecioreasca
curăţie împărăţind, pentru că au împărăţit păzindu-se pe sine şi
împăratul cu sufletul şi cu trupul curat, şi împărăteasa fecioară
neprihănită. O însoţire feciorească, care abia de vezi sau de auzi! Să
se minuneze aici lumea cea plină de pofte necurate! Să se ruşineze
oamenii cei ce slujesc patimilor şi dulceţilor trupeşti, auzind de o
însoţire ca aceasta a dreptcredincioşilor acestora împăraţi, care s-au
asemănat cu îngereasca curăţie! Cu sârguinţă acestei sfinte împărătese
s-a adunat sinodul sfinţilor părinţi în Calcedon, împotriva
răucredinciosului Dioscor şi a lui Eftihie arhimandritul. Apoi, asemenea
sinod a fost şi în Efes tot după purtarea ei de grijă, pentru că foarte
mult ajuta dreapta credinţă. Scriitorii Istoriei Bisericeşti Universale
ne descriu că această împărăteasă a luat parte la amândouă sinoadele
atât din Efes, cât şi din Calcedon, ca o mare apărătoare a credinţei.
Era într-însa râvna de dreaptă credinţă şi mare înţelepciune; că în
sufletul şi în inima ei cea curată petrecea Sfântul Duh ca într-o
biserică sfântă, şi cu mari daruri a îmbogăţit-o pe ea. Apoi, vieţuind
cincizeci şi patru de ani şi toate averile sale la biserică, la
mânăstiri şi la săraci împărţindu-le, s-a mutat la Dumnezeu, căruia cu
toată osârdia i-a slujit. Cu ale ei rugăciuni, Doamne, nu ne lipsi şi pe
noi de împărăţia ta cea cerească. Amin.
În vreme slujirii sale ca preot în biserica Sfântului Nicolae, fu aflată icoana Maicii Domnului din Kazan.
Cu binecuvântarea arhiepiscopului Ieremia al Kazanului, sfântul Ermoghen purtă pe brațe icoana de la locul aflării sale până la biserica Sfântului Nicolae unde slujea acesta. Având darul scrisului, sfântul Ermoghen scrise în anul 1594 despre minunata aflare a icoanei și minunile săvârșite prin harul ei.
În anul 1591, sfântul adună tătarii botezați de curând în biserică și vreme de mai multe zile îi învăță dreapta credință.
Un an mai târziu, în 1592, cinstitele moaște ale sfântului Gherman, arhiepiscopul Kazanului care trecuse la cele veșnice în Moscova la 6 noiembrie 1567, în vremea molimei, fură mutate în biserica Sfântului Nicolae unde slujea sfântul Ermoghen.
Mai târziu, cu binecuvântarea patriarhului Iov, sfântul Ermoghen mută moaștele sfântului Gherman în mănăstirea Adormirii Maicii Domnului Sviajsk.
La 9 ianuarie 1592, sfântul Ermoghen trimise o scrisoare patriarhului Iov prin care îi cerea binecuvânta pomenirea în Kazan a ostașilor care își dăduseră viața pentru apărarea dreptei credinței și a patriei în lupta împotriva tătarilor. Pomeni și numele a 3 mucenici care pătimiseră în Kazan pentru credința în Hristos. Cel dintâi era Ioan care se trăgea din Nijni Novgorod (pomenit la 24 ianuarie) și fusese prins de tătari. Ceilalți doi erau Ștefan și Petru, tătarii drept credincioși (pomeniți la 24 martie). Sfântul Ermoghen își mărturisi mâhnirea că numele acestor sfinți nu sunt pomeniți în Duminica Ortodoxiei și nu li se cânta „veșnica pomenire”.
Drept răspuns la scrisoarea sa, patriarhul hotărî la 25 februarie ca în ținutul Kazan să se săvârșească o panihidă pentru toți ostașii căzuți pe câmpurile de luptă din Kazan și din preajma acestuia în prima duminică după sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului (1 octombrie) și binecuvântă pomenirea martirilor, lăsând pe sfântul Ermoghen să stabilească ziua când se va săvârși aceasta. Sfântul Ermoghen trimise hotărârea patriarhului Iov în întreg ținutul Kazanului, cerând a se săvârși în ziua de 24 ianuarie Liturghii, Panihide și Litii în toare bisericile și mănăstirile din Kazan.
În anul 1595, prin râvna și evlavia sfântului ierarh Emorghen, fură descoperite cinstitele moaște ale sfântului Gurie, arhiepiscopul Kazanului și ale sfântului Varsanufie, episcopul Tverului. Nespusă îi fu bucuria când află trupurile lor și hainele ce îi acopereau necuprinse de stricăciune și pline de bună mireasmă.
Cneazul Teodor Ioannovici (1584-1598) porunci a se ridica în mănăstirea Schimbării la Față o biserică din piatră în care să fie așezate cu cinste și evlavie moaștele celor doi sfinți ierarh făcători de minuni. Sfântul Ermoghen însuși scrise vieție sfinților ierarhi Gurie și Varsanufie.
Fiind aflat vrednic, mitropolitul Ermoghen fu ales patriarg al Moscovei la 3 iulie 1606 în Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Iubitor al smereniei, sfântul Ermoghen sosi la catedrală așezat pe un măgar.
Slujirea sa în scaunul de patriarh fu săvârșită în vremuri tulburi. Sfântul păstor se osteni mult în lupta cu Uniația și încercarea catolicilor apuseni de a sfâșia poporul drept credincios.
Tulburările crescând tot mai mult, polonezii și trădătorii ruși dădură foc orașului, îl forțară pe sfântul patriarh să părăsească tronul patriarhal și îl închiseră în mănăstirea Ciudov.
În Lunea Săptămânii luminate din anul 1611, miliția rusească se apropie de Moscova și începu asediul Kremlinului care ținu câteva luni. Asediați în Kremlin, polonezii trimiseră mesageri sfântului Ermoghen cu cererea de a porunci miliției să părăsească orașul, amenințându-l cu moartea dacă se va împotrivi.
Sfântul păstor răspunse neînfricat: „Ce sunt amenințările voastre către mine? Eu mă tem numai de Dumnezeu. Dacă dușmanii noștri vor părăsi Moscova, voi binecuvânta ca miliția rusească să se retrag din Moscova, iar dacă rămân, binecuvântez ca aceasta să rămână neclintită și să își dea viața pentru credința cea adevărată”.
În vremea șederii sale în închisoare, sfântul Ermoghen trimise o ultimă scrisoare poporului rus în care binecuvânta biruința armatei asupra invadatorilor.
Comandanții ruși nu reușiră să ajungă la o înțelegere în preluarea Kremlinului și eliberarea sfântului Ermoghen. Din această pricină, sfântul păstor pătimi vreme de 9 luni în detenție îngrozitoare pentru ca la 17 februarie 1612, din pricina foamei, să își dea sufletul său cel râvnitor în mâinile Domnului.
În cele din urmă, ținutul rusesc fu eliberat, după cum binecuvântase sfântul Ermoghen. Trupul său fu înmormântat cu mare cinste în mănăstirea Ciudov, iar în anul 1654 fu mutat în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova unde săvârși mulțime mare de minuni.
Biserica îl proslăvi cu sfinții la 12 mai 1913. Pomenirea sa se săvârșește la 17 februarie (1612, mutarea sa la odihna cea veșnică), 12 mai (1913, proslăvirea sa cu sfinții) și 5 octombrie (Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei).
Cântare de laudă la Sfântul Teodor Tiron
„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. (Ioan 16; 33).
Sfinte cuvinte sunt acestea,
Au fost atunci, sunt acum,
Şi pururi vor fi.
Ele sunt mângâierea cea tare
A celor chinuiţi,
Şi mai ales
A slăviţilor mucenici pentru Hristos.
De ce te-ai teme tu, omule,
De cei care se tem mai mult decât tine?
Căci iată lumea se teme de propria ei umbră.
De ce ne-am teme de cei puternici,
Şi de cele pieritoare,
Care pururea pier?
Cel care este cu Stăpânul Casei,
De Casă nu se teme,
Căci Stăpânul vede toate cele din ea,
Şi nimic nu se află în ea
Fără îngăduinţa Lui.
Aşadar robul Lui,
Pentru ce s-ar mai teme?
El mai vârtos să se bucure,
Când Îl aude pe Domnul zicând:
Nu vă temeţi de lume, căci iată Eu
Am biruit lumea.
Stăpânul nostru Hristos
Este Stăpânul şi Împăratul lumii.
De aceea Teodor de focul morţii
Celei lumeşti a râs,
Căci prin el cununa cea neveştejită
A vieţii celei nepieritoare
De-a pururi a dobândit.
Sinaxar 17 Februarie
În această lună, ziua a şaptesprezecea, pomenirea sfântului marelui mucenic Teodor Tiron.
Acest
sfânt mucenic a trăit pe vremea împăraţilor Maximian şi Maximin şi
era de fel din mitropolia Amasiei, din satul ce se cheamă Himialon.
Fiind încorporat de curând în oastea tironilor şi făcând parte din
ceata prepozitului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare şi a
mărturisit că Hristos este Dumnezeu, batjocorind idolii elinilor ca pe
nişte statui neînsufleţite şi lucruri făcute de mâinile omeneşti.
Dându-i-se vreme să se gândească mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme
în nelucrare, ci a săvârşit o faptă cât se poate de mare. A ars cu foc
statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea,
fiind prins şi mărturisind că el singur a fost cel care a dat foc
statuii, a fost chinuit în felurite chipuri; şi fiind băgat într-un
cuptor aprins şi-a primit sfârşitul acolo. Şi se face pomenirea lui în
sfânta sa mănăstire ce este în Torachia, în sâmbăta dintâi a Postului
Mare, când a săvârşit el o minune deosebită şi a izbăvit poporul
ortodox de mâncarea din animalele junghiate idolilor.Minunea colivei, săvârşită de Sf. Teodor Tiron
La 50 de ani după moartea Sfântului Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva).
În amintirea acestei întâmplări minunate, biserica ortodoxă sărbătoreşte anual pe Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron, în prima sâmbătă a Postului Mare. Vinerea seara, la Sfânta Liturghie a Darurilor Înainte Sfinţite, după rugăciunea din amvon, se cântă Canonul Sf. Mare Mucenic Teodor, compus de Sf. Ioan al Damascului.
După aceasta, se sfinţeşte coliva şi se împarte credincioşilor. Această sărbătoare a Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare, a fost rânduită pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397).
Tot în această zi, pomenirea sfintei Mariamna, sora sfântului Filip apostolul.
După înălţarea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu şi
Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a
fost spânzurat. Şi în timp ce se săvârşea, a rugat pe Dumnezeu, şi
antipatrul şi poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundaţi în
pământ. Iar ceilalţi, temându-se, s-au rugat de sfântul Vartolomeu şi
de sfânta Mariamna, care şi ei se găseau spânzuraţi, ca să nu fie
scufundaţi şi ei. Atunci sfântul Vartolomeu şi Mariamna s-au rugat
sfântului Filip şi nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau
scufundaţi i-a scos afară. Iar pe antipatru şi pe Ehidna, femeia lui,
i-au lăsat dedesubt. Atunci Vartolomeu şi Mariamna au fost sloboziţi.
Vartolomeu s-a dus de aici în India, unde fiind răstignit şi-a dat
sfârşitul; iar Mariamna, mergând la Licaonia a propovăduit acolo
cuvântul lui Hristos şi făcând pe mulţi să se boteze, s-a săvârşit în
pace.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Auxiviu (sau Auxiniu), episcopul Solonului din Cipru.
Sf. Auxiviu s-a născut la Roma, într-o familie
înstărită. A crescut împreună cu fratele său Tempstagoras şi de mic
şi-a dezvăluit talentele remarcabile, studiind foarte uşor ştiinţele
antice în şcolile din Roma. Dar părinţii săi doreau ca fiul lor să se
căsătorească. Auzind acestea, tânărul a fugit de-acasă mergând spre
est. Când a ajuns în Cipru, s-a stabilit la Limnits, nu departe de oraşul Soli, unde, prin mila Domnului sfântul i-a întâlnit pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu (prăznuit în zilele de 27 septembrie, 30 octombrie, 4 ianuarie şi 25 aprilie), care propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu Cipru. Sf. Marcu l-a numit pe Auxiviu episcop în Soli, iar el s-a îndreptat spre Alexandria pentru a duce mai departe învăţăturile creştine.
Sf. Auxiviu s-a dus spre porţile de vest ale oraşului şi s-a stabilit lângă templul păgân al lui Zeus. Încetul cu încetul a reuşit să-i convertească la creştinism, atât pe preotul păgân local cât şi pe alţi închinători la idoli de acolo. Odată, Sf. Iraclid (prăznuit în 17 septembrie) a venit la Sf. Auxiviu. Acesta fusese sfinţit episcop în Cipru mai înainte de către Sf. Marcu şi venise să se consulte cu Sf. Auxiviu cum să propovăduiască Evanghelia lui Hristos.
Într-o zi, Sf. Auxiviu se afla într-o piaţă unde a început să vorbească oamenilor despre Hristos. Mulţi văzând semnele şi minunile pe care le făcea sfântul, credeau în Hristos. Printre cei convertiţi, cei mai mulţi erau ţărani din satele învecinate. Un bărbat numit Auxiniu a rămas cu sfântul şi l-a slujit până la sfârşitul vieţii sale.
După un timp, fratele Sfântului Auxiviu, Tempstagoras, a venit la Roma, unde a fost creştinat împreună cu soţia, a devenit preot şi a slujit într-una din bisericile de-acolo. Sf. Auxiniu şi-a călăuzit dioceza timp de 50 de ani şi a murit în pace în anul 102, lăsându-l pe discipolul său Auxiniu în scaunul episcopal.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Teostirict.
Tot în această zi, aflarea sfintelor moaşte ale sfântului Mina Calicheladul (adică cel cu bun glas).
Pe vremea iubitorului de Dumnezeu împărat
Marcian, fericitul Mina s-a arătat într-o noapte unui om cu numele
Filomat, care făcea parte din şcoala aşa-zisă a canaţilor, spunându-i
că el este Mina Calicheladul, cel ascuns sub pământ, spre partea
mării, unde se afla marginea cetăţii, şi i-a arătat chiar cu degetul
lui, unde era locul acela. Deci, iubitorul de Dumnezeu Filomat,
sculându-se mai de dimineaţă ca de obicei, a spus cu de-amănuntul visul
prietenului său Marian Numeriu, şi acesta l-a spus împăratului, care
îndată a trimis ostaşi la locul arătat. Aceştia săpând în grabă, au
aflat un sicriu de fier înlăuntru căruia erau moaştele sfântului; iar
pe sicriu erau şi litere scrise, arătând anii de când s-au pus acolo
sfintele moaşte. Şi socotind anii, au aflat că trecuseră de atunci
patru sute de ani. Pentru aceasta tot poporul a slăvit pe Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Salaman.
Acest cuvios era de fel din cetatea Persana, care
se afla la apus de râul Eufrat, fiind aşezată chiar pe ţărmul râului.
Îmbrăţişând viaţa monahală şi găsind o căsuţă într-un sat, care se
afla pe malul celălalt al râului, sfântul s-a zidit de viu în ea,
nelăsând nici uşă nici fereastră. O singură dată pe an săpând pe sub
pământ o mică deschizătură, primea pe acolo hrană. Nu a vorbit
niciodată cu vreun om, ci trăia numai lui Dumnezeu şi sieşi. Cei din
cetatea din care se trăgea cuviosul, trecând râul în timpul nopţii,
l-au luat cu ei în cetate, fără ca el să se împotrivească dar fără să
meargă cu plăcere. După câteva zile însă, cei din satul de peste râu,
trecând şi ei râul în timpul nopţii, l-au luat cu ei fără să se
împotrivească, dar nici să meargă de bunăvoie. Iar episcopul cetăţii în
care l-au adus, voind să-i dea darul preoţiei şi dărâmând o parte din
căsuţa în care cuviosul stătea zidit, a intrat înăuntru. După ce l-a
hirotonit preot şi sfântul nu a rostit nimic, nici nu a dat vreun
răspuns la întrebările lui, a plecat, poruncind să fie zidit din nou
zidul căsuţei care fusese dărâmat. Deci, cuviosul Salaman trăind în
toată înfrânarea şi sihăstria, în toată cugetarea la cele înalte şi în
linişte, a bineplăcut lui Dumnezeu şi s-a săvârşit în pace, făcându-se
izvor de multe minuni după moarte.
Tot în această zi, pomenirea binecredincioşilor şi pururea pomeniţilor împăraţi Marcian şi Pulcheria.
Tot în această zi, pomenirea
sfântului noului mucenic Teodor Vizantiul, care a mărturisit în
Melitina, la anul 1795, când prin sugrumare s-a săvârşit.
Sfântul Nou Mucenic Teodor s-a născut în 1774 în
Neocorion, lângă Constantinopol, din părinţi evlavioşi. El a muncit în
palatul sultanului şi acolo s-a convertit la islamism. O dată cu izbucnirea unei epidemii de ciumă în Constantinopol, şi-a dat seama de gravitatea faptei sale şi s-a întors la creştinism. Sf. Teodor a plecat la Kios şi apoi, la Militina, unde l-a mărturisit pe Hristos în faţa autorităţilor musulmane, fiind închis, torturat şi spânzurat de turci în anul 1795.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Deci, l-au scos pe el la intrebare. Si-l indemna generalul sau sa jertfeasca si sa-si scape viata, precum au facut si alti crestini. Iar Sfantul raspundea, zicand: "Fiecare stie cui ostaseste, iar eu ostasesc Stapanului meu Hristos". Si marturisea ca Hristos este Dumnezeu, iar zeii paganilor sunt idoli, fara de suflet si cioplitura de maini omenesti.
Deci, pentru multa dragoste pe care, ostasii o aveau catre Teodor, Vringa a dat porunca, zicand: "Sa-l lasam pe el cateva zile, ca sa aleaga, in liniste, cele de folos". Si Sfantul n-a petrecut in nelucrare vremea aceasta, ci neincetat lauda pe Domnul si se ruga lui Dumnezeu sa-i dea lui rabdare. Iar, ca sa arate neputinta zeilor, a mers noaptea la capistea zeitei din cetatea aceea, si, dandu-i foc, a prefacut-o in cenusa.
Deci, a fost prins si dat pe mana lui Puplie, dregatorul cetatii. Si acesta a pus de l-au batut cumplit cu vergi pe Sfantul, l-au intins pe roata si i-au strujit trupul cu unghii de fier. Iar Sfantul, nepierzandu-si linistea, in timpul cumplitelor patimi, se arata ca un nestiutor la toate suferintele si neincetat marturisea cu bucurie: "Cu Hristos al meu, am fost, sunt si voi fi". Si, vazand ca nimic nu-l poate clinti din credinta, nici cruzimea, nici fagaduintele, dregatorul l-a osindit sa fie ars de viu, ceea ce s-a si facut, fiind aruncat intr-un cuptor aprins. Si, intrand in mijlocul flacarilor, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu.
De asemenea, sa fie stiut, ca se mai face praznuirea lui si in saptamana dintai a Postului Mare, cand s-a facut de Sfantul Teodor minunea colivelor, intru pomenirea izbavirii poporului dreptcredincios, pe vremea paganului imparat Iulian Apostatul, de bucatele cele spurcate, stropite cu sange din jertfele idolesti. Cu rugaciunile Sfantului mare Mucenic, Teodor Tiron, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ava Macarie.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Efrem, despre nevointa calugareasca.
Cela ce voieste sa vada zile bune, sa-si opreasca limba sa de la cuvinte multe. Ca sabie este limba, de amandoua partile ascutita. Daca iubesti cele ceresti, nu te opri la cele pamantesti, pe acestea vremelniciei sa le socotesti. Sa nu te temi a incepe calea cea aspra, care ne duce in viata cea vesnica, ci numai sa incepi a umbla pe ea si te vei afla mergand. Sa alergi si sa scapi de-a pururea spre Dumnezeu, cu rugaciuni, cu post si cu lacrimi, ca sa te izbavesti de cursele vrajmasilor. Sa indraznesti, iubitule, ca nici dregatoria, nici cinstea, nici marirea, nici egumenia, nici episcopia, nici slava, nu-ne vor duce pe noi intru Imparatia Cerurilor, nici iertare de pacate nu ne vor da sau ne vor izbavi din osanda, fara numai smerenia si dragostea, rabdarea si saracia, pogorarea si chinuirea, lipsirea si defaimarea, acestea fac pe fiii Luminii.
Sa nu-ti fie amestecata viata, frate: astazi, adica, infranandu-te, iar dimineata saturandu-te, astazi neband apa, iar maine vin cautand; astazi opinci, iar maine papuci; astazi haine de par, iar maine haine de mult pret; astazi injosire, iar maine, infrumusetare; astazi bland si smerit, iar maine maret; astazi, plangere si tanguire, iar maine, fara de masura; astazi, culcare pe pamant gol, iar maine pe asternut moale; deci nu asa pestrit, ci intr-o masura ,sa fii,
Sa-ti aduci aminte de cuviosii parinti, cum au petrecut, fara de poticnire, stralucind intru randuiala aceasta calugareasca, pana la sfarsit si pana la moarte neschimbandu-si canonul lor, infranandu-se cu masura si minunat, limba tinandu-si, pe pamantul gol culcandu-se, prin smerita intelepciune calugarindu-se, cu blandete, cu dragoste si cu deplina credinta prin duhovniceasca folosire, inca peste toate acestea si cu saracia, de la toate cele pamantesti infranandu-se, cu blanda si cu lina viata petrecand, priveghind si rugandu-se, cu pocainta multa si cu lacrimi. Iar mandria era calcata de dansii si mania lepadata si iutimea uscata, s-a stins de la dansii aurul, iar argintul era defaimat de dansii. Si singuri pe sine s-au silit a se curati degraba, din toate, pentru aceasta Dumnezeu S-a salasluit intru danisii si i-a proslavit pe ei. Ca Aceluia se cade toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cugetare
Artist este acela care din blocul de
piatră mare şi diform scoate măiestre forme vii, întru totul asemenea
celor din natură. Artist este acela care ţese minunate acoperăminte în
felurite culori din lâna oilor. Artist este acela care zideşte palate
minunate din cărămizile cele de pământ.
Dar ce artist s-ar putea vreodată compara cu Stăpânul Hristos, Care din analfabeţi creează cărturari plini de har, din laşi face eroi, iar din muritori sfinţi?
Cu adevărat, tot materialul şi toate cele
necesare trebuie lăsate pe mâna artistului pentru ca acesta să creeze
ceea ce a gândit şi pentru a-şi arăta întreaga măiestrie. Toate, cu
adevărat, trebuie date în mâna artistului.
Da, oamenii trebuie să se dea pe ei cu desăvârşire în mâna lui Hristos, pentru ca El să sculpteze, să ţeasă şi să zidească ceea ce doar El ştie şi este capabil a înfăptui.
Nouăsprezece
veacuri stau mărturie că toţi cei care nu s-au ridicat împotriva Lui,
ci mai curând s-au dat pe ei în mâna lui Hristos, Creatorul
desăvârşit, s-au făcut, din fiinţe grosiere şi ignorante, copii ai lui
Dumnezeu vrednici să-i vadă pe îngeri.
Luare aminte
Să luăm aminte la Hristos, Creatorul
desăvârşit, mai desăvârşit decât cei mai desăvârşiţi artişti pe care i-a
dat lumea, sau îi va da vreodată:
- Care din trupul omenesc, cel sălbăticit cu păcatele, creează organul nobil al lucrării tuturor faptelor bune;
- Care din haosul sufletului omenesc creează un cosmos plin de armonie, oglindă curată şi strălucitoare a slavei lui Dumnezeu;
- Care din oamenii cei căzuţi şi întinaţi creează Împărăţia curăţiei şi Statul sfinţeniei – artă a artelor mai presus de orice artă şi cu neputinţă de comparat cu vreo alta.
Predică
Despre moartea ca somn – „Şi
toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a
murit, ci doarme. Şi ei râdeau de El, ştiind că [fata] a murit” (Luca 8;
52-53).
Aceste cuvinte se referă la fiica lui
Iair. Iair însuşi a spus că fiica lui a murit, iar slugile lui au
confirmat aceasta. Şi totuşi Domnul, Dătătorul vieţii, a spus: „Nu
plângeţi, n-a murit şi ei au râs de El pentru că ştiau că fata a murit”.
Ignoranţii totdeauna susţin că ştiu mai bine decât Cel Care ştie cu adevărat. Orbii totdeauna susţin că văd mai bine decât Atotvăzătorul.
Dar când fata s-a ridicat şi s-a arătat vie, ignoranţii s-au mirat îndată cu mirare mare (Marcu 5: 42). Chiar şi azi ignoranţii râd când aud de adevărul dumnezeiesc.
Căci adevărul dumnezeiesc spune că există Dumnezeu. Pe când ignoranţii râd şi spun că nu există Dumnezeu.
Adevărul dumnezeiesc spune că există
Împărăţia Cerurilor. Dar ignoranţii râd chiar şi de aceasta, ca şi când
ei ar şti că nu există o Împărăţie a Cerurilor. Adevărul cel dumnezeiesc
spune că morţii vor învia. Dar ignoranţii râd şi neagă acest lucru, ca
şi când ei ar şti că el nu există. Şi când
va veni Dumnezeu şi cu îngerii Lui, întru Împărăţia Cerurilor şi
învierea morţilor, atunci ignoranţii se vor mira îndată cu mirare mare (Marcu 5:42).
Oare cine va putea vreodată mântui lumea de ignoranţi?
Nimeni pe lume în afară de Hristos, Cel Atotputernic şi Ştiutor. Dar oare cum s-ar putea mântui ignoranţii?
Prin nimic altceva decât prin credinţa în Hristos şi faţă de Hristos.
Dar care sunt cei mai ignoranţi oameni pe lume?
Ei sunt aceia care neagă tot ceea ce a spus Hristos şi afirmă ca adevărat tot ceea ce El a numit minciună, într-un cuvânt: sunt aceia care cred că ştiu ei mai bine ceva ce este contrar cunoaşterii lui Hristos.
Ei sunt cei mai răi şi mai periculoşi
dintre ignoranţi, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru alţii. Fraţilor,
aflaţi că orice şi oricine este capabil să ne înşele, cu singura
excepţie a lui Hristos, Care este Domnul, Dumnezeul, dar şi Prietenul
nostru. El pururea Ştie toate, pe când noi nu ştim întotdeauna, decât
numai atunci când privim la El, şi ascultăm cuvântul Lui.
O, Preamilostive şi Atotmilostive
Doamne, ajută tuturor ignoranţilor, ca măcar înaintea ceasului morţii şi
al judecăţii să se mire cu mirare mare, ca şi ei să se mântuiască în
Împărăţia sfinţilor Tăi. Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci,
Amin!