Icoana Maicii Domnului Kozelsciansk (21 februarie)
Această icoană fu proslăvită pentru harul
facerii de minuni la sfârşitul veacului al XIX-lea, chiar dacă este mai
veche de atât. Obârşia icoanei este necunoscută, ştim despre ea numai că
a fost făcută în Italia şi a fost adusă în Rusia de una dintre
însoţitoarele împărătesei Elisabeta
Cea care avea icoana se căsători cu un
militar din Ucraina, luând icoana cu sine. În veacul al XIX-lea, a
aparţinut familiei contelui Vladimir Kapnist, care o păstra cu evlavie
în satul Kozelscina, guberia Poltava. În Săptămâna brânzei a Postului
Mare din anul 1880, Maria, fiică a contelui Vladimir, îşi fractură
piciorul. Doctorul satului spuse că nu este grav. Nici dorctorul Grube,
vestit chirurg din Harkov, nu socoti accindentul grav, punând numai un
pansament şi recomandând băi fierbinţi şi suplimente de fier. Pentru că
Maria mergea anevoios, i se făcu un pantof special cu benzi din metal
pentru piciorul vătămat. La sfârşitul postului, nu se văzu nici o
ameliorare.
După praznicul Sfintelor Paşti, se leză şi
celalalt picior al fetei, iar apoi ambii umeri şi şoldul stâng se
dizlocară, provocându-i dureri mari ale coloanei vertebrale. Atunci,
doctorul îl sfătui pe conte să o ducă grabnic pe fiica sa în Caucaz
pentru o tratament cu ape minerale şi aer curat de munte. Călătoria lor
spre Caucaz priciunui dureri şi mai mari copilei care nu îşi mai simţi
mâinile şi picioarele, nici când în urma ciupiturilor.
Astfel, fură siliţi de avansarea bolii şi de ineficacitatea tratamentului să se întoarcă acasă.În luna octombrie, contele călători împreună cu fiica sa la Moscova, unde consultă mai mulţi specialişti care spuseră că nu pot face nimic pentru sărmana copilă.
Atunci, părinţii ei fură cuprinşi de
deznădejde. Însă, pe neaşteptate mai căpătară puţină nădejde căci avea
să sosească peste puţin timp la Moscova un profesor din străinătate. La
cererea copilei, se reîntoarseră acasă până la sosirea acestuia. La 21
februarie 1881, primiră o telegramă care îi înştiinţa de sosirea
doctorului la Moscova.
Cu o zi înainte, mama Mariei îi propus efiicei sale să se roage dinaintea icoanei Maicii Domnului:
- Masha, mâine mergem la Moscova. Ia icoana şi hai să o curăţăm şi să ne rugăm Maicii Domnului să îţi tămăduiască boala.
Copila care era neîncrezătoare în medici,
îşi puse toată nădejdea în Dumnezeu şu luă icoana şi începu a curăţa cu o
pânză, iar apoi o strânse la piept, rugându-se din adâncul sufletului
pentru tămăduire. Dintr-o dată, simţind că îi revine puterea în trup, o
strigă pe mama sa plângând:
- Mamă, mamă, îmi simt picioarele! Imi simt mâinile!
Desfăcu benzile de metal şi începu să meargă prin cameră, în timp ce ţinea în braţe icoana Maicii Domnului
Preotul satului fu chemat îndată şi săvârşi o slujbă de mulţumire
dinaintea icoanei. Vestea minuni se răspândi prin satele din
împrejurimi. Contesa şi Maria merseră la Moscova luând cu ele icoana.
Vestea se răspândi şi în Moscova, iar oamenii începură a veni să o vadă,
iar mai apoi merseră la biserica unde fu dusă spre închinare icoana.Icoana Maicii Domnului săvârşi şi alte tămăduiri. Când familia contelui se întoarse în Kozelscina, oamenii deja ştiau de minunile săvârşite de icoană şi mulţi veneau să i se închine. Din pricina cinstirii crescânde, familia nu mai putu ţine icoana casaă, aşa că episcopul Poltavei Ioan spuse să fie dusă pentru o vreme într-o capelă, la 23 aprilie 1881.
În fiecare dimineaţă, se slujeau acatiste sau slujbe de mulţumire dinaintea icoanei.
În anul 1882, se ridică un paraclis, apoi o
biserică. Iar la 1 martie 1885, se înfiinţă o mănăstire de maici care la
17 februarie 1891 fu închinată Naşterii Maicii Domnului.
În prezent, icoana Maicii Domnului se află în Mănăstirea din
Krasnogorsk, aproape de Kiev. Cu timpul se făcu şi Acatistul icoanei.
• Pomenirea Sfântului Zaharia, Patriarhul Ierusalimului
În timpul domniei Împăratului bizantin
Heraclie, Hosroe, împăratul perşilor, a atacat Ierusalimul, în anul 614
după Hristos. Hosroe a vandalizat oraşul, a luat Cinstita Cruce a lui
Hristos cu sine în Persia şi de asemenea mulţime de creştini în sclavie;
printre aceştia se afla şi Patriarhul Zaharia. Evreii l-au ajutat pe
Hosroe să comită toate aceste crime împotriva creştinilor. Printre
răutăţile diavoleşti ale evreilor este pomenită şi aceasta: evreii au
cumpărat de la Hosroe nouăzeci de mii de creştini, doar spre a-i ucide
pe toţi. Patriarhul Zaharia a rămas în sclavie la perşi timp de paisprezece ani. Multe
minuni s-au săvârşit acolo prin lemnul Cinstitei Cruci, astfel încât şi
perşii ziceau: „A venit în Persia Dumnezeul creştinilor”. Mai
târziu, Împăratul Heraclie l-a silit pe împăratul perşilor să înapoieze
Sfânta Cruce la Ierusalim, precum şi pe Patriarhul şi pe toţi ceilalţi
captivi creştini care încă nu muriseră. Împăratul Heraclie însuşi a dus
Sfânta Cruce pe umerii săi, intrând în Cetatea Sfânta desculţ şi
îmbrăcat umil. Sfântul Zaharia a petrecut cealaltă vreme a vieţii sale
în pace şi s-a strămutat la locaşurile cereşti în anul 631. Lui i-au
urmat în scaun Patriarhul Modest, iar apoi Sfântul Sofronie, care se
cinsteşte la 11 martie.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Timote
Sfântul Timotei a trăit în deplină sihăstrie la locul numit Symbola de pe versantul asiatic al Muntelui Olimp. El
a intrat în mănăstire încă din tinereţea lui, a fost tuns monah, şi
până la bătrâneţe şi-a petrecut viaţa în postiri, rugăciune, privegheri
şi nevoinţe neîntrerupte. El a rămas feciorelnic de-a lungul întregii vieţi.
Celor feciorelnici Dumnezeu le dă putere asupra duhurilor necurate şi aşa i-a dăruit El şi Sfântului Timotei.
Prin nevoinţele întru mântuirea
sufletului, Sfântul Timotei a reuşit să-şi zidească casa sufletului său
sălaş Sfântului Duh. Acest bărbat sfânt a trecut la cele veşnice în anul
795 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei
Eustatie a fost un mare zelot şi apărător al Ortodoxiei. Astfel,
el s-a arătat puternic întru apărarea Sfintelor Dogme ale Adevărului la
Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea (din anul 325), unde el a respins, pe baza întregii ştiinţe filosofice şi teologice, învăţătura necuratului Arie.
Împreună cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, Eustatie a mărturisit corect pe
Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca fiind deopotrivă cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh după dumnezeire (după fiinţa lor dumnezeiască). După
moartea Împăratului Constantin cel Mare, arienii oarecum iar au luat
putere şi au început să-i prigonească mârşav pe creştini. Sfântul
Eustatie a fost scos din scaun şi surghiunit, mai întâi în Tracia, apoi
în Macedonia. Sfântul Eustatie a suferit mult, iar în cele din urmă şi-a
dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu la anul 345 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Ioan al Treilea Scolasticul, Patriarhul Constantinopolului
Avocat fiind, acest Ioan a fost hirotonit preot, apoi a fost uns patriarh în anul 565 după Hristos. El este compilatorul canoanelor ce au fost introduse în Nomocanon. În
timpul său au fost introduse în Sfânta Liturghie dumnezeiasca cântare a
Heruvicului, precum şi Rugăciunea de dinaintea împărtăşirii cu Sfintele
şi Dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Cântarea Heruvică:
„Noi care pre Heruvimi cu taină închipuim Şi întreit sfânta cântare aducem De Viaţă Făcătoarei Treimi, Toată grija cea lumească acum să o lepădăm.Ca pre împăratul tuturor să primim, Pre Cel Nevăzut, înconjurat de cetele cereşti. Aliluia, Aliluia, Aliluia”.
Rugăciunea de dinaintea împărtăşirii cu Sfintele lui Hristos Taine:
„Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pre cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi însuşi Preascump Sângele Tău. De aceea mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu fapta, cele cu ştiinţa şi cu neştiinţa, şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor mele şi spre viaţa de veci. Amin. Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta. Stăpâne, Iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să nu-mi fie mie spre osândă Sfintele acestea, pentru că nu sunt vrednic, ci spre curăţirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului şi spre arvunirea vieţii şi a Împărăţiei ce va să fie. Iar mie bine-mi este a mă lipi de Dumnezeu şi a pune în Domnul nădejdea mântuirii mele”.
Sfântul Ioan Scolasticul a adormit cu pace la anul 577 după Hristos.
Pentru aceasta a luat de la Dumnezeu si darul tamaduirii si puterea asupra duhurilor celor necurate si facea multe minuni cu rugaciunile sale, tamaduind neputintele, gonind din oameni duhurile rele si invatand cuvantul adevarului pe toti, care veneau la dansul cu credinta.
Si asa petrecand intru o viata ca aceasta, de smerit slujitor al lui Hristos si al semenilor, la adanci batranete ajungand s-a mutat la Domnul.
Intru aceasta zi, pomenirea celui intru Sfinti, Parintelui nostru Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei.
Asadar, dupa moartea marelui Constantin, luand imparatia Constantiu, fiul acestuia a luat, totodata si erezia lui Arie si, aparandu-l si sprijinindu-l, a dat putere arienilor, ca sa prigoneasca si sa faca rau Bisericii ortodocsilor. Si, asa, s-a intarit erezia mult, prin stapanirea si puterea aceasta fara de lege si nedreapta. Atunci, Eusebie al Nicomidiei, care, dupa izgonirea Sfantului Pavel marturisitorul, era patriarhul Constantinopolului, a intrat in Antiohia impreuna cu Teognie al Niceei, cu chip ca sunt in trecere spre Ierusalim. Si, atunci, adunand sinodul in Antiohia, impotriva acestui arhiereu al lui Hristos Eustatie, pe nedrept, l-a indepartat din scaun si din cinste l-a lepadat, scornind asupra lui invinuiri nedrepte: una, ca n-ar crede drept, ci ar fi partas ereziei lui Sabelie, iar alta, ca in desfranare ar petrece. Ca platisera o femeie desfranata sa spuna impotriva Sfantului, ca, de la dansul luand in pantece, ar fi nascut un prunc. Si a intrat femeia aceea in mijlocul sinodului, purtand pruncul pe maini, clevetind si strigand ca, de la arhiepiscopul Eustatie, a zamislit si a nascut. Si s-a jurat ticaloasa ca de la Eustatie are pruncul. Deci, judecand, au lepadat pe Sfantul si la surghiun l-au trimis.
Dar adevarul nu intarzie sa se descopere si, pana la urma, femeia marturisi tot viclesugul. Si, ridicandu-se poporul, Sfantul Eustatie ii povatui pe toti sa nu faca varsari de sange, ci sa ramana neclintiti in dreapta credinta.
Fericitul Ieronim si Sfantul Ioan Gura de Aur spun ca Sfantul Eustatie a fost surghiunit in Tracia si apoi in Iliria, ramanand statornic in credinta ortodoxa. Si asa, marturisitorul lui Hristos, Eustatie, rabdand acea nedreapta clevetire si izgonire, in surghiun fiind, s-a mutat catre Domnul. A murit in cetatea Filipi, din Macedonia, de unde trupul lui a fost adus in Antiohia pe cand imparatea Zenon (474-491). Este socotit unul din stalpii cei mai de seama ai Bisericii.
Maximian, nelegiuitul şi păgânul împărat, socotind că prin slujba sa
cea făcută la zeii cei cu nume mincinos îşi va cîştiga ajutor şi mai
multă înălţare a împărăţiei sale, a poruncit ca toţi cei ce sînt sub
stăpînirea lui să aducă jertfe la idoli. El singur s-a sîrguit a fi
săvîrşitor şi slujitor diavolilor, silindu-i la necuratele jertfe ale
acelora. Dar nu-i era lui destul ca să scrie ighemonilor cetăţii şi
ţărilor, precum scriau şi împăraţii cei ce erau mai înainte de el, ca să
se îngrijească de cinstirea idolilor; ci singur, cu sîrguinţă,
înconjura lumea, slujind cu osârdie altarelor diavoleşti, nădăjduind
ticălosul ca, oriunde, prin mergerea sa, să facă pe toţi cei ce s-au
lepădat de rătăcire şi s-au apropiat de cunoştinţa lui Hristos, iarăşi
să se aducă la a lui rea credinţă.
Cu un gând ca acela lăsând el Roma şi venind în părţile Răsăritului, a
intrat în Apamia, cetatea Siriei unde, apropiindu-se de dânsul
slujitorii idoleşti, au clevetit împotriva creştinilor: "Prea puternice
împărate, deoarece zeii ne-au dat nouă liberă grăire către măria ta,
drept aceea înştiinţăm a ta nebiruită putere că toţi cei ce sînt între
noi cu frică cinstesc pe zeii părinteşti cei mari şi mai ales pe tatăl
Dia şi pe minunatul Apolon, care sînt mai mari decît alţi idoli; iar pe
împărăţia puterii tale o păzesc foarte mult şi o apără. Dar Mavrichie şi
cei cu dînsul 70 de ostaşi ai tăi, îngîmfaţi cu cinstirile şi
îmbogăţiţi cu darurile tale cele mari, pe zei nu-i socotesc întru nimic
şi se împotrivesc împărăţiei tale celei mari şi nebiruite, înşelaţi
fiind de rătăcirea creştinească". Acestea auzindu-le, împăratul Maximian
s-a mîniat foarte tare şi s-a aprins mai mult decît cuptorul de foc,
mai ales pentru că între ale lui cete se aflau nişte ostaşi ca aceia.
Venind o zi anumită, a poruncit să gătească divan, la locul ce se numea
Amaxic, la porţile cetăţii dinspre miazănoapte, ca tot poporul să
privească la aceea. Acolo a poruncit să-i aducă pe sfinţii mucenici.
Şezînd pe acel divan înalt, Maximian, tiranul, şi adunîndu-se toată
cetatea şi poporul de toată vîrsta la privelişte, încît nici fecioarele
n-au rămas în căminele lor, au fost duşi acolo purtătorii de arme,
sfinţii cei 70 de ostaşi ai lui Hristos, în frunte cu Sfîntul Mavrichie,
mai marele lor, spre care, căutînd împăratul, a zis către povăţuitorul
lor: "Noi aşteptăm, o! Mavrichie, ca voi, săturîndu-vă de darurile
noastre şi hrănindu-vă cu bunătăţile împărăteşti şi cea mai de frunte
cinste şi vrednicie de la noi luînd, să urmaţi dragostei noastre, iar pe
cei ce s-ar abate de la a noastră lege plăcută lui Dumnezeu, pe aceia
să-i întoarceţi cu bărbăteştile lucruri şi cu înţeleptele învăţături la
sănătoasa înţelegere, tămăduind toată neputincioasa părere şi pe cea
oloagă îndreptînd-o, iar pe cea rea, ce ridică război, îmblînzind-o. Dar
voi, precum am auzit, faceţi cele potrivnice, că nu numai nu întoarceţi
pe cei ce se scoală asupra legii noastre, ci şi singuri împotriva prea
puternicilor noştri zei, cu vrajbă vă sculaţi şi strîmbătate le faceţi
lor, luîndu-le cinstea, jertfele şi prinoasele. Încă v-aţi făcut şi
altora povăţuitori spre prăpastia pieirii, dacă sînt adevărate cele
spuse nouă despre voi".
Grăit-a Sfântul: "Împărate, strîmbătatea făcută de noi nesimţitorilor
voştri zei, ne găteşte cununa cea slăvită a biruinţei la adevăratul
nostru Dumnezeu. Noi nu defăimăm pe Dumnezeul cel ce ne-a făcut pe noi
şi nici nu-L socotim întru nimic, precum tu nebuneşte Îl socoteşti, ci
preamărim pe Acela, Care este singur adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit
cerul, pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele. Iar pe
diavolii cei necuraţi, care aduc oamenilor pierzare şi pe idolii cei
surzi, orbi şi nesimţitori, nu se cade a-i numi dumnezei". Zis-a
împăratul: "O mulţumire ca aceasta dai tu zeilor, o! Mavrichie, tu care
te-ai învrednicit de la dînşii de cinste şi locul cel dintîi în oaste îl
ai?" Grăit-a Sfîntul Mavrichie: "Niciodată n-am luat vreo cinste de la
zeii voştri şi nici nu voiesc să-i cinstesc pe ei, pentru că cine din
oamenii care au cunoştinţă dumnezeiască au voit să cinstească lucrurile
cele nesimţitoare, fără numai oamenii cei care n-au înţelegere şi care
s-au asemănat dobitoacelor celor fără de minte. Aceia fac dumnezei
pietrele şi lemnele, zicînd că acelea au înţelegere şi ca pe nişte
dumnezei le cinstesc pe ele". Zis-a împăratul: "De vreme ce ai cîştigat
întîiul loc în rînduiala celor ce ne slujesc nouă, pentru aceea eşti
îndrăzneţ şi fără temere răspunzi împotriva noastră?".
Zicînd aceasta, împăratul a poruncit să-l separe pe Sfîntul Mavrichie
de cei 70 de ostaşi şi a început a-i întreba cu momiri pe ei: "Cine v-a
înşelat, fraţilor, ca să vă depărtaţi de la mîntuitorii dumnezei şi să
vă apropiaţi de rătăcirea oamenilor celor ce cinstesc pe un Om răstignit
şi făcător de rele?". Atunci fericiţii Teodor şi Filip, în numele
tuturor sfinţilor mucenici, au grăit împăratului: "Noi, o! tiranule,
atît de mult ne depărtăm de rătăcire, încît şi pe tine dorim să te
izbăvim de aceia de care noi ne-am izbăvit, închinîndu-ne adevăratului
Dumnezeu, Tatălui celui atot puternic şi Fiului celui Unul-Născut, adică
Domnului nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevărat,
înţelepciunea lui Dumnezeu şi Duhului celui Sfînt, Care a insuflat în
noi cunoştinţa şi înţelegerea, ca să mărturisim pe Treimea cea de o
fiinţă. Apoi ne îngreţoşăm de necurata ta credinţă şi lepădăm vremelnica
ostăşire, făcîndu-ne ostaşi ai lui Dumnezeu, Împăratul puterilor".
Zis-a Maximian: "Te văd, o! Filipe, că ai bătrîneţi cinstite, dar
înţelegerea îţi este mai rea decît a tinerilor. Aleargă la zei şi fii
bun sfetnic şi celorlalţi prieteni ai tăi, împreună ostaşi, ca să
cinstească pe zei, că de mai mare cinste şi daruri te vei învrednici de
la noi". Grăit-a Sfîntul Filip: "Să ştii tu, împărate, că nu voi fi rău
sfetnic celor ce de voie s-au pătruns de frica lui Dumnezeu, pentru că
este scris: Amar celui prin care vine sminteala". Zis-a
Maximian: "Blîndeţile şi răbdarea noastră, mai îndrăzneţ te-au făcut, o!
Filipe. Lăsaţi credinţa cea rea a voastră, ca să nu ne porniţi spre
mînie şi iuţime, căci veţi lua cumplite munci, îndrăznind a mărturisi pe
Omul care se cinsteşte de voi între dumnezei".
Răspunzînd sfinţii 70 de mucenici, au zis tiranului: "Deşartele
îngroziri ale urîciunii tale, o! împărate, ne dau putere şi tărie ca să
nu ne temem de toate muncile, pentru că nu este frică în sufletele cele
ce au bună minte şi ale celor ce iubesc pe Dumnezeu". Mîniindu-se
Maximian, a poruncit ca să le ia brîiele şi hainele ostăşeşti şi a zis
către dînşii: "Vedeţi din cîtă cinste şi slavă aţi căzut şi în ce fel de
necinste aţi ajuns pentru neascultarea voastră". Sfinţii i-au zis:
"Deşi ne-ai luat rînduiala ostăşească, dezbrăcîndu-ne de haine şi de
brîie, avem pe Dumnezeul nostru, în ceruri, pe Care Îl cinstim. Acela ne
va îmbrăca cu hainele şi brîiele slavei sale, celei nestricăcioase şi
veşnice, pe care tu nu eşti vrednic a o vedea sau a auzi, pentru că
satana este tatăl tău, acela care grăieşte şi lucrează în tine".
Atunci, împăratul mai mult s-a mîniat şi a zis către sfinţi: "O!
blestemaţi şi nevrednici de darul zeilor noştri, voi singuri aţi adus
vouă necinste, căci zeii cei mari fiind de noi cinstiţi, i-aţi necinstit
şi prietenia noastră aţi defăimat-o. Primiţi de acum cele vrednice,
după faptele voastre". Sfinţii au răspuns: "Împărate, această luptă a ta
trece, fiind ca un nimic, iar cinstea ta este necinste, de vreme ce ai
uitat pe Dumnezeu, Care ţi-a dat putere împărătească, iar pe idolii cei
deşerţi şi neînsufleţiţi, care nu-ţi folosesc la nimic, nici nu înţeleg
dacă cineva îi cinsteşte sau îi necinsteşte, pe ei, nebuneşte şi fără
pricepere, îi socoteşti dumnezei". Zis-a împăratul: "Pentru bunătatea
noastră cea împărătească, vrînd să feresc întreaga voastră viaţă, încă
vă voi mai răbda". Şi a poruncit să-i arunce în temniţă, trei zile, ca,
gîndindu-se, să aleagă cele de folos.
Sfinţii, fiind legaţi cu lanţuri în temniţă, au zis între dînşii:
"Fraţilor iubiţi, să ne pregătim toţi sufletele prin rugăciune şi cu
dinadinsul să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne dea înţelepciune prin
Duhul Sfînt şi să pună în gurile noastre ce vom răspunde împăratului, ca
să se minuneze tiranul de credinţa noastră cea adevărată".
Începînd sfinţii a se ruga, grăiau cu suflet: "Doamne Iisuse Hristoase,
Dumnezeule Atotputernice, a Cărui stăpînire este veşnică şi împărăţie
fără de sfîrşit, trimite nouă pe Sfîntul Tău Duh şi prin Acela
povăţuieşte-ne, ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru El, să biruim
răutatea rătăcirii şi să ne întărim cu adevărata credinţă, prin Duhul
Tău cel Sfînt, Care grăieşte în noi şi se uneşte cu făgăduinţa Ta cea
adevărată şi nemincinoasă. Iar pentru lumeasca cinste ce s-a luat de la
noi, să ne săvîrşim ostaşi în Sfîntă Cetatea Ta cea cerească şi să fim
rînduiţi în numărul cetăţenilor celor de sus, cu toţi sfinţii Tăi, care
din veac bine Ţi-au plăcut întru dreapta credinţă; căci Tu eşti unul
Dumnezeu şi Ţie Ţi se cuvine slava şi puterea, în veci. Amin".
După trei zile, Maximian împăratul, şezînd iarăşi în acel loc de la
poarta Amaxic, a pus înaintea judecăţii sale pe sfinţii mucenici,
adunîndu-se toată cetatea la privelişte.
Tiranul, amestecîndu-şi mînia cu momiri, a zis către sfinţi: "O!
bărbaţilor, alegeţi-vă cele de folos şi, apropiindu-vă, aduceţi zeilor
jertfe şi veţi lua viaţă, iar nu moarte amară". Sfinţii au răspuns:
"Despre aceasta bine ne-am sfătuit, o! împărate. Ascultă-ne cu luare
aminte şi nu ne sili mai mult la jertfele voastre, pentru că am întărit
sfatul nostru ca să urîm această viaţă vremelnică şi să iubim moartea
care este înaintea noastră, pentru dragostea lui Hristos, de la Care
nădăjduim să cîştigăm viaţa cea veşnică. De acum fă degrab cu noi ceea
ce voieşti, căci noi nu ne vom lepăda de Dumnezeul nostru, iar
diavolilor tăi niciodată nu ne vom închina, căci prin osîndirea la
vremelnica moarte, ne eliberăm de veşnica osîndire".
Zicînd acestea sfinţii, tiranul a văzut în mijlocul lor un tînăr şi i-a
zis: "Spune, tînărule, cum este numele tău şi de ce neam eşti?" Tînărul
a răspuns: "Mă numesc Fotin, şi numele meu e de la adevărata lumină şi
sînt ostaş al Hristosului meu, Care a ruşinat pe tatăl tău, satana, iar
de neam sînt roman. Ca fiu, după trup şi după duh, sînt al
prealuminatului Mavrichie, pentru că de dînsul sînt născut şi de la
dînsul am luat cunoştinţa lui Dumnezeu şi sînt crescut în sfînta
credinţă cea întru Iisus Hristos, Domnul, de Care tu, lepădîndu-te, o!
împărate, te-ai alăturat cu dobitoacele cele fără de minte şi te-ai
asemănat lor". Zis-a tiranul: "Nebun eşti, o! tînărule, şi cuvintele
tale sînt după anii tăi. Învaţă-te de acum a şti ce-ţi este de folos şi,
apropiindu-te, jertfeşte zeilor, marelui Dia şi cruţă-ţi tinereţea ta".
Zis-a tînărul: "Fiindcă nu fac voia ta, nici nu mă închin idolilor,
pentru aceea mă numeşti nebun. Eu însă sînt mai înţelept decît voi cei
bătrîni, crezînd în Domnul meu, Iisus Hristos, în Care voi nu credeţi şi
nici nu-L ştiţi".
Zis-a iarăşi tiranul către sfinţi: "Pînă cînd vom răbda nebunia
voastră, o! ticăloşilor? Oare credeţi că fiind biruiţi de nemăsurata
noastră bunătate nu vă chinuim pe voi? Jertfiţi zeilor, ca să nu
întărîtaţi judecata noastră cea milostivă şi dreaptă, ca să nu ne
porniţi spre nemilostivire şi iuţime". Sfinţii au răspuns: "Necuratule
slujitor al diavolului, de ai avea ceva pricepere, ai cunoaşte acum, de
la Fotin, credinţa şi puterea noastră. Dacă acela, fiind tînăr de ani, a
ruşinat păgînătatea ta prin dreapta credinţă şi cunoştinţă a lui
Hristos, cu atît mai mult noi dorim toate muncile, ca să ruşinăm pe
tatăl tău, diavolul, şi să plăcem lui Hristos Dumnezeul nostru".
Atunci, umplîndu-se de mînie tiranul, a poruncit ca, dezbră-cînd pe
sfinţi, să-i bată cu vine de bou. Şi au început slujitorii a săvîrşi
porunca, întinzînd pe fiecare din ostaşii lui Hristos şi bătîndu-i fără
milă. Atît de mult bătură pe sfinţi, pînă ce oasele lor s-au zdrobit şi
cu mulţimea sîngelui celui vărsat s-a înroşit pămîntul.
Sfinţii fiind în munci, strigau lui Dumnezeu, cerînd ajutor de la El.
Domnul, prin nevăzuta Sa putere, venind de faţă, le uşura durerile, le
întărea inimile întru răbdare şi în dragoste dumnezeiască. Slujitorii,
ostenind şi slăbind, împăratul a zis către sfinţii mucenici: "Oare aţi
cunoscut, o! îndrăzneţilor şi nesocotiţilor oameni, cît de uşor îmi este
să pierd viaţa voastră? Jertfiţi zeilor, ca să nu luaţi şi mai cumplite
munci". Sfinţii au răspuns: "Să ştii necuratule şi străinule de
Dumnezeul nostru, că aşa cum tu nu cunoşti dragostea şi lumina lui
Hristos, împăcat fiind cu întunericul diavoleştii rătăciri, aşa nici noi
nu simţim chinurile cele ce prin tine ni se dau nouă, avînd mintea
luminată cu credinţa şi cu dragostea lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Născoceşte, o! tiranule, şi alte munci asupra noastră, mai noi şi mai
grele, pentru că însetează sufletele noastre şi dragostea lui Hristos
cea din noi doreşte ca prin muncile tale sfîrşindu-ne să vedem pe
Dumnezeul cel viu, Care împărăţeşte în veci".
Auzind acestea, tiranul s-a umplut de şi mai multă mînie şi a poruncit
să pregătească un foc mare, ca să arunce într-însul pe sfinţii mucenici.
Fiind aprins focul foarte tare, sfinţii mucenici n-au aşteptat să fie
aruncaţi în focul acela de slujitorii tiranului, ci singuri,
apropiindu-se ca de o apă, au intrat în mijlocul văpaiei şi umblînd prin
foc, nevătămaţi, ocărau pe tiran şi pe zeii lui. Toţi se mirau de acea
minune preaslăvită. Însă tiranul, din început fiind vasul pierzării, nu
cunoştea puterea lui Dumnezeu care era în sfinţi şi biruia focul şi cu
mare mînie tulburîndu-se se gîndea cum să-i piardă pe sfinţi. Şi a
poruncit ca, legîndu-i de lemnele cele de tortură, cu unghii de fier
să-i strujească amar.
Sfinţii au răbdat cu tărie şi acea chinuire cumplită, nebăgînd în seamă
durerile trupeşti, încît se mira poporul de mînia şi de nebunia
împăratului. Sfîntul Mavrichie, rîzînd de el, i-a zis: "Nu-ţi cunoşti
slăbiciunea şi ticăloşia ta, o! necuratule tiran, că Fotin, tînărul
acesta, atîtea şi atîtea munci răbdînd, a sfărîmat şi a zdrobit puterea
împărăţiei tale de tiran. Cum vei putea să biruieşti toată tabăra
noastră, singur fiind, biruit de acest tînăr?" Maximian, căutînd cu ochi
mari şi aspri şi scrîşnind din dinţi, a poruncit să-l ucidă îndată pe
tînărul sfînt Fotin înaintea tatălui său, cu sabia, vrînd ca să-i arate
lui Mavrichie, socotind că va umple de mare mîhnire sufletul lui, prin
moartea fiului. Dar Sfîntul Mavrichie se umplea însă de bucurie şi de
veselie, privind la moartea fiului său pentru Hristos şi la sfîrşitul
lui mucenicesc.
Fiind tăiat Sfîntul Fotin şi ducîndu-se către Domnul, Sfîntul Mavrichie
a zis către Maximian: "A noastră dorire ai împlinit-o, o! tiranule,
trimiţînd înainte pe Fotin către Hristos Dumnezeu. De acum grabnică este
alergarea noastră spre cer, căci cine din ceata noastră va rămîne după
Fotin, ostaşul lui Hristos, cel ce s-a dus către Dumnezeu şi a ruşinat
pe satana, tatăl tău? Scorneşte mai mari şi mai amarnice munci asupra
noastră şi nimic să nu laşi din cele ce ne încearcă pe noi, de păzim
tare credinţa lui Hristos. Maximian, văzînd pe sfinţii mucenici că rabdă
toate muncile cu osîrdie şi tărie şi nicidecum nu se depărtează de
credinţa lor, a chemat suita sa, cea fără de omenie şi cu nărav de
fiară. Apoi s-a sfătuit cu dînşii cu ce fel de moarte să-i piardă pe
mucenici, spre înfricoşarea tuturor creştinilor care sînt în lume.
Sfătuindu-l pe el mulţi, unul dintr-înşii mai cumplit şi mai păgîn,
rădăcină a răutăţii şi a obrăzniciei, a zis către sfatul acela: "Acum,
o! împărate, este vreme de vară, căci este luna iulie. Iată, se află
afară din cetate, spre partea de apus, un loc de luncă şi ierbos între
două pîraie şi bălţi. Acolo sînt acum o mulţime de ţînţari, tăuni,
viespi şi bărzăuni, încît abia poate cineva să treacă pe acolo; iar a
zăbovi vreun ceas nu se poate. Porunceşte să-i ducă acolo pe ei şi,
legîndu-i de copaci, să-i ungă cu miere, ca mîncîndu-i ţînţarii,
bărzăunii şi toate muştele, să aibă mai greu chin decît toate celelalte
chinuri şi să cunoască că nu se cuvine a ocărî pe zeii noştri cei
nebiruiţi şi veşnici".
Acestea zicîndu-le, acel sfat nedrept a plăcut păgînului împărat precum
şi la toată suita. Deci au fost osîndiţi sfinţii lui Hristos răbdători
de chinuri, la cumplita tortură. Luîndu-i ostaşii, i-au dus legaţi la
locul mai sus pomenit şi, legîndu-i de copaci, lîngă un izvor de apă şi
baltă mare, au uns cu miere trupurile goale, de la cap pînă la picioare.
Acolo au aruncat şi trupul fericitului Fotin înaintea feţei tatălui său
şi s-au dus. Apoi, năvălind asupra lor tot felul de muşte, ţînţari,
viespi şi bărzăuni, i-au acoperit pe ei ca un nor, rănindu-le sfintele
trupuri muceniceşti.
Într-o nesuferită muncire ca aceasta au răbdat sfinţii zece zile şi
zece nopţi. Apoi, ridicîndu-şi ochii spre Dumnezeu, s-au rugat: "Doamne,
Dumnezeul nostru, Cela ce ne-ai zidit după chipul şi asemănarea Ta,
Care ne-ai adus pe noi la adevărul Tău, la cunoştinţa dumnezeirii Tale, a
unuia născut Fiului Tău şi a Prea-sfîntului şi făcătorului Tău Duh, Ţie
Îţi încredinţăm sufletele noastre şi ne rugăm ca să le sălăşluieşti cu
toţi sfinţii Tăi, cei ce din veac bine Ţi-au plăcut Ţie; căci Te-am
iubit şi Te-am dorit din tot sufletul nostru şi pentru Tine la moarte
ne-am dat. Tu eşti Dumnezeu Însuţi, bun şi milostiv şi Ţie Ţi se cuvine
slava în veci. Amin".
Acestea zicînd şi-au dat în mîinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete.
Astfel s-au învrednicit de cununile slavei celei veşnice. Nelegiuitul
tiran, Maximian împăratul, chiar şi după moarte se tulbura asupra
sfinţilor mucenici celor ce locuiau în viaţa cea fără de moarte, pentru
că vieţuiesc lui Dumnezeu cei ce s-au sfîrşit în credinţă, deşi s-au dus
din cele de aici. Auzind el că acum au murit, a poruncit ca să le taie
cinstitele lor capete şi să-i lase neîngropaţi. Sfintele lor trupuri şi
capetele erau aruncate în luncă şi în pădurea aceea, spre mîncarea
păsărilor şi a fiarelor. Unii fraţi credincioşi, venind noaptea, cu
frică şi cu cutremur au adunat moaştele sfinţilor mucenici cele aruncate
şi acolo şi le-au îngropat în pămînt, slăvind pe Domnul nostru Iisus
Hristos, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.
Filogonie, arhiepiscopul Antiohiei, murind, a luat după dânsul
scaunul acest fericit Evstatie, bărbat cu adevărat vrednic de o
dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viaţă sfântă, cu
înţelepciune şi cu mare râvna pentru dreapta credinţă, care a şi fost
arătată la întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinţilor Părinţi, pe vremea
împărăţiei lui Constantin cel Mare. Nevoindu-se cu Sfinţii Părinţi
asupra lui Arie, a vădit eretica părere hulitoare a aceluia care zicea
că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu făcător, străin de părinteasca
cinste şi putere. Deci, Sfântul Eustatie ruşinând şi dând blestemului
acel hulitor eres şi mărturisind pe Fiul că este de o fiinţă cu Tatăl, a
pornit pe eretici spre zavistie, dar mai ales pe Eusebie al Nicomidiei
şi pe Teognie al Niceei.
După moartea marelui Constantin, luând împărăţia Constandie, fiul
său, a luat şi eresul lui Arie şi, foarte mult apărându-l, a dat putere
arienilor ca să izgonească şi să facă rău Bisericii dreptcredincioşilor;
întărind erezia cu acea fără de lege şi nedreaptă stăpânire.
Atunci, Eusebie al Nicomidiei, cel mai sus pomenit, după izgonirea
Sfântului Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, mergând
la Ierusalim cu Teognie al Niceei, a intrat în Antiohia şi acolo,
adunând sinod nedrept asupra arhiereului lui Hristos, Eustatie, l-a scos
din scaun şi din cinste l-a lepădat, scornind asupra lui pricini
nedrepte. Pe de o parte ziceau că n-ar crede drept, ci eretice, ca şi
Sauelie; iar pe de alta, cum că ar petrece în necurăţie. Căci Eusebie
plătise o femeie desfrânată cu daruri mari ca să clevetească asupra
sfântului, ca şi cum de la dânsul luând în pântece, ar fi născut prunc.
Deci, a intrat femeia aceea în mijlocul sinodul, purtând pruncul pe
mâini, clevetind şi strigând că de la arhiepiscopul Eustatie a zămislit
şi a născut.
Cei ce judecau au poruncit femeii să-şi întărească cuvântul cu
jurământ; şi s-a jurat ticăloasa că nu de la altul, ci de la Eustatie
are pruncul. Deci, judecind sinodul, a oprit pe sfânt şi l-a trimis în
surghiun. Iar nevinovatul mărturisitor al lui Hristos, Eustatie, răbdând
acea nedreaptă clevetire şi izgonire, fiind în surghiun, s-a mutat
către Domnul şi s-a dus în patria cerească. Iar femeia aceea care a
clevetit pe sfânt, a căzut în boală cumplită şi grea. Apoi, cunoscând că
asupra ei era pedeapsa lui Dumnezeu pentru clevetirea cea nedreaptă şi
defăimarea sa asupra nevinovatului şi curatului arhiereu, a mărturisit
adevărul că a fost plătită cu aur ca să grăiască lucrul cel de
desfrânare asupra sfântului, cum şi de cine se plătise. Iar dacă a jurat
că de la Eustatie a zămislit, este drept, dar acesta era Eustatie
fierarul, iar nu arhiepiscopul Eustatie.
Apoi trecând 100 de ani şi Zenon ţinând împărăţia grecească, s-a
adus din surghiun cinstitul şi sfântul trup al celui între sfinţi
părintelui nostru Eustatie Mărturisitorul, în Antiohia, cu mare cinste,
tot poporul ieşind întru întâmpinarea lui, ca la 18 stadii şi mai
departe, cu cântări, cu lumânări şi tămâieri, slăvind pe Hristos
Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Lângă muntele Olimpului era un loc pustiu, ce se numea Simvoli, şi o
mănăstire într-însul. În acea mănăstire era arhimandrit cuviosul
Teoctist, un bărbat îmbunătăţit, de care şi cuviosul Platon
mărturisitorul se povăţuia spre viaţa monahicească. La acest fericit
arhimandrit Teoctist se afla unul din ucenici, adică acest cuvios
Timotei, care din tinereţe a primit viaţa monahicească şi se nevoia în
post, în înfrânare şi în rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-şi
cu totul zburdările cele pătimaşe. El a fost nepătimaş şi desăvârşit
până la sfârşitul său, fiind feciorelnic cu trupul şi cu sufletul,
pentru că a pus aşezământ ochilor săi, din tinereţile sale, ca să nu
privească niciodată la faţa femeiască. De aceea, s-a învrednicit a lua
darul tămăduirii şi putere asupra diavolilor şi făcea minuni cu
rugăciunile sale, tămăduind toate neputinţele şi izgonind de la oameni
duhurile cele viclene. Apoi a trecut din loc în loc mulţi ani, vieţuind
singur prin munţi şi prin pustietăţi întru Dumnezeu, şi cu rouă de
lacrimi răcorindu-şi sufletul în neîncetatele rugăciuni. Într-o viaţă ca
aceasta petrecându-şi zilele, a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a dus
către Domnul.
Sinaxar 21 Februarie
În această lună, ziua a douăzeci şi una, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Timotei, cel din Simboli.
Acest fericit, intrând de mic în viaţa monahală şi stingându-şi cu
totul săltările patimilor cu multă înfrânare şi cu neîncetate
rugăciuni şi ajungând mai presus de patimi, s-a arătat vas vrednic al
Sfântului Duh, rămânând până la sfârşitul vieţii sale în feciorie şi
sufleteşte şi trupeşte. El nu a îngăduit niciodată să vină înaintea
lui vreo femeie; ci aflându-se în munţi şi locuind în pustietăţi îşi
uda sufletul cu roua lacrimilor. Pentru aceasta a luat şi darul
tămăduirilor; căci şi demonii din oameni a alungat, şi toate celelalte
boli a tămăduit. Astfel vieţuind şi ajungând la bătrâneţi bune, şi-a
săvârşit viaţa, mutându-se către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Eustaţiu, patriarhul Antiohiei celei mari.
Acest mărturisitor Eustaţiu a trăit pe vremea lui Constantin cel
Mare. Învăţător fiind, prin cuvântul înţelepciunii sale, Eustaţiu a
trimis razele dreptei credinţe în toată lumea. A fost de faţă la cel
dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea fiind unul dintre cei 318 purtători
de Dumnezeu părinţi. Astfel, fiind adânc cunoscător al dogmelor dreptei
credinţe, a înfruntat pe arienii ce se încercau să despartă firea
dumnezeiască zicând că Fiul este doar o făptură şi-L înstrăinau în
felul acesta de părintească cinste. Pentru îndrăzneala şi râvna
dumnezeiască ce avea pentru ajutorarea dreptei credinţe, a fost pizmuit
de Eusebiu al Nicodimei şi de Teognis al Niceei şi de Eusebiu al
Cezareii, şi de toţi ceilalţi care erau părtaşi ai hulelor lui Arie,
sau mai vârtos zicând ai nedumnezeirii Fiului. Pentru aceasta
făcându-se că merg să-l vadă, pe când se găseau în drum spre Ierusalim,
au ajuns la Antiohia, unde se găsea sfântul Eustaţiu şi făcând sfat
l-au caterisit. Dar pentru ca să se arate că l-au caterisit cu pricină
binecuvântată, au cumpărat cu daruri multe pe o femeie desfrânată ca să
facă năpastă sfântului. Aceasta venind cu un copil de curând născut, a
mers înaintea adunării lor, mărturisind că a rămas însărcinată de pe
urma lui Eustaţiu şi a născut acel copil. Iar ei cercând pe femeie să
adeverească vina numai cu jurământul, îndată l-au judecat şi l-au scos
pe sfânt din scaun şi au înduplecat şi pe împărat să-l izgonească.
Astfel sfântul Eustaţiu a fost trimis în Tracia, în cetatea lui Filip
Macedoneanul, unde s-a şi săvârşit din viaţă. Cât priveşte femeia aceea
care l-a năpăstuit, căzând în boală grea, a mărturisit tot vicleşugul
ce s-a făcut asupra sfântului, şi a spus pe nume pe fiecare dintre cei
ce au îndemnat-o să mărturisească împotriva lui, şi că fiind amăgită
şi îndemnată a făcut pâra aceea cu cuvinte de către dânşii şi cu bani.
Şi a mai spus că dacă a jurat cu vicleşug, nu a spus totuşi nici un fel
de minciună; căci pruncul a fost făcut cu adevărat cu un Eustaţiu,
care însă era fierar şi care trăise cu dânsa. După o sută de ani, pe vremea împărăţiei lui Zenon, au fost ridicate sfintele lui moaşte şi au fost trimise la Antiohia. Atunci a ieşit înainte toată mulţimea cetăţii, cale de vreo optsprezece mile, şi l-au primit cu cântări, cu lumină şi cu tămâieri. Pe sfântul Eustaţiu l-a cinstit cu laude şi dumnezeiescul Gură de Aur.
Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi părintelui nostru Gheorghe, episcopul Amastridiei.
Acest cuvios era fiu de părinţi binecredincioşi, al căror nume era
Teodor şi Megeta şi locuia în ţinutul numit Cromin. Părinţii lui,
neavând copii, se rugau lui Dumnezeu prin post şi fapte bune, să le dea
şi lor un prunc. Ajungând ei la adânci bătrâneţi li s-a vestit prin
dumnezeiesc glas atât zămislirea celui ce era să se nască din ei, cât
şi numirea şi darul preoţiei pe care avea să le poarte. Născându-se
acesta, a lepădat îndulcirile tinereţilor, şi a îmbrăţişat pe cele
stătătoare şi nu s-a lenevit la învăţăturile dumnezeieşti şi omeneşti.
Pentru aceasta părinţii săi, văzând propăşirea lui, slăveau pe
Dumnezeu. Şi astfel după ce s-a învăţat de-ajuns, s-a dus la muntele
Siriei, şi aflând acolo un cinstit bătrân a luat de la el schima
monahicească; mutându-se acela către Domnul, s-a dus la Vunita,
supunându-se la toată aspra vieţuire şi sihăstrie. Şi fiindcă episcopul
bisericii Amastridei s-a mutat către Domnul, acest sfânt prin voinţă
dumnezeiască şi cu acordul preoţilor, fără ca el să voiască, a fost
suit pe scaunul arhieriei, şi aşezat ca lumina în sfeşnic. Fiind
hirotonit în Constantinopol şi ducându-se la scaunul său, toate se
săvârşeau prin osârdia sa, adică: aşezămintele cele sfinte, bună
podoabă Bisericii, orânduiala sfinţitei tagme, ajutorarea orfanilor şi a
văduvelor, case de ospătare pentru săraci, plăţi de datorii şi
înainte de toate dreapta credinţă către Dumnezeu. Pe lângă acestea încă
şi semne şi minuni de tot felul se săvârşeau printr-însul. Şi astfel
bine petrecându-şi viaţa, s-a mutat din acestea de aici în pace,
dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi
părintele nostru Ioan Scolasticul, patriarhul Constantinopolului, care
în pace s-a săvârşit.
Sfântul Ioan Scolasticul, Patriarhul Constantinopolului s-a născut
în Sirimion, lângă Antiohia şi a studiat dreptul. A fost hirotonit
preot datorită pioşeniei şi sfinţeniei de care dădea dovadă. Mai târziu
a fost ridicat la rangul de patriarh, şi a păstorit între anii 565 şi
577. Pe când era încă presbiter, Ioan a întocmit o compilaţie de Reguli în Biserică în 50 de Capitole, iar mai târziu, în perioada cât a fost patriarh a scris un Cod de legi civile raportate la Biserică. Din aceste colecţii a fost compilat Nomocanon-ul (adică "Legea-canon"), folosit în administraţia bisericii. Sf. Ioan a mai compus "Imnul heruvimilor" şi "La cina ta de taina."
Tot în această zi, pomenirea sfântului Zaharia, patriarhul Ierusalimului, care în pace s-a săvârşit.
Sfântul Zaharia, Patriarhul Ierusalimului, a trăit între sfârşitul
secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, devenind
patriarh în anul 609.În anul 614 împăratul persan Chosroes a atacat Ierusalimul, l-a prădat şi a întemniţat o mulţime de creştini, printre care şi pe Sf. Zaharia. Chosroes a capturat, de asemenea, şi Crucea dătătoare de viaţă a Mântuitorului Hristos. În timpul invaziei au murit în jur de 90.000 de creştini. La puţin timp, Chosroes a fost obligat să încheie pace cu împăratul bizantin Heraclius (610-641). Crucea Domnului a fost dusă înapoi la Ierusalim, la fel ca şi prizonierii creştini care mai rămăseseră în viaţă, printre care şi Sf. Zaharia, care mai apoi a murit în pace în anul 633.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Mauriciu şi a celor împreună cu dânsul, şaptezeci de mucenici.
Aceştia au trăit pe vremea împăratului Maximian, căruia, pe când
trecea prin cetatea Apamiei, i-au fost pârâţi că sunt creştini.
Înfăţişându-se înaintea lui şi creştini pe sine mărturisindu-se, îndată
li s-au luat cingătorile şi au fost aruncaţi în închisoare. Iar după
trei zile fiind chemaţi, iarăşi au fost întrebaţi, şi rămânând
neclintiţi în credinţa lor, au fost chinuiţi cumplit. Şi socotind
împăratul Maximian ca să mâhnească şi mai mult pe sfântul Mauriciu, a
poruncit ca fiul acestuia Fotino, să fie ucis înaintea lui. După ce a
văzut însă că ei păzesc credinţa neclintită şi nu se pleacă, i-a trimis
într-un loc de luncă, ce se afla între două pâraie şi un lac, fiind
plin acel loc de viespi şi de muşte, de ţânţari şi de bondari. Şi
ajungând chinuitorii cu ei acolo şi dezbrăcându-i şi legându-i de
stâlpi, i-a uns cu miere şi apoi au plecat după ce au aruncat trupul
neînsufleţit al lui Fotino, în faţa tatălui său. Iar fericiţii şi
vitejii aceştia zece zile şi zece nopţi răbdând chinurile de pe urma
înţepăturilor viespilor şi ciupiturile altor gâze şi făcând rugăciune
către Dumnezeu, s-au săvârşit în pace.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ava Iraclie si despre ascultare.
Atunci, dandu-i lui o randuiala a pravilei, dupa putere, l-a slobozit si incet, incet, s-a facut calugar iscusit.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre smerenie.
Iar, dupa ingroparea lui, a inceput sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, ca sa-i descopere lui, despre acel copil, in care ceata de sfinti este randuit. Si, dupa multa rugaciune, cu osardie facuta, i-a aratat lui Dumnmezeu cele despre copil. Ca a adormit si a vazut in vis un loc oarecare intunecat si plin de toata scarba; si in mijlocul acelui loc era aruncat acel copil, zacand in mare necaz si suparare nespusa. Aceasta vazand, batranul s-a mirat si a inceput a grai catre Dumnezeu, zicand: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta ? Au doara nu era curat acest copil de toate spurcaciunile trupesti si necuratiile lumesti ? El, care in toate zilele si noptile te lauda pe Tine si postea, priveghea si se ostenea si de nici un pacat lumesc nu era atins ? Dar acum, ce este aceasta, de-l vad pe el la acel loc de necaz, pedepsit ? Dar noi, care suntem nascuti si crescuti si imbatriniti in pacate, ce nadejde de mantuire sa mai avem ? O, amar si vai mie".
Acestea, si mai multe, cu plangere si tanguire graindu-le batranul, a stat inaintea lui ingerul Domnului si i-a zis: "Ce plangi asa, batranule, si te tanguiesti pentru acel copil, care cu adevarat, de pacatele cele trupesti si lumesti neatins a fost. Si a se ruga si a posti, si a priveghea l-ai invatat pe el, dar a se smeri, pentru ce nu l-ai invatat pe el ? Ca avea mandrie mare si inaltare intru inima sa, socotindu-se pe sine, pentru curatenia si viata lui cea neatinsa de lume, ca este un om mare si mare sfant, mai mult decat cei din lume; si cu acea mandrie inalta, intru inima sa, a si murit. Deci, dar, sa cunosti ca nu este nedreptate la Dumnezeu. Caci tot cel ce se inalta pe sine cu gandul, necurat este inaintea lui Dumnezeu, precum zice Proorocul". Acestea zicand, ingerul s-a facut nevazut.
Iar batranul si-a venit in fire si in cunostinta si a tot plans neincetat, pentru soarta copilului, pana la sfarsitul vietii sale, punandu-si nadejdea in mila lui Dumnezeu. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfânta Cruce
Stropită cu sânge,
Mântuitoarea Cruce în întuneric multă vreme a zăcut,
Ca într-un mormânt.
De pe tine, Sfânta Cruce,
Trei zile Mântuitorul întru întuneric
S-a pogorât,
Iar tu, Sfânta Cruce,
Trei sute de ani întru întunericul de sub pământ
Ai zăcut.
Când dintru întuneric
Stăpânul pe strămoşi i-a izbăvit,
El apoi S-a înălţat,
Iar tu, când Biserica întru libertate a domnit,
Te-ai înălţat la rându-ţi.
Apoi timp de patruzeci de zile
Stăpânul pe pământ a rămas,
Iar tu, Sfântă Cruce, la fel, câteva zile de la înălţarea Ta,
Creştinilor ai strălucit;
Până când pe oameni după cuviinţă i-ai ajutat
Credinţa să-şi întărească,
Până când ei cu adevărat au învăţat
Cu semnul Sfintei Cruci să se pecetluiască.
Astfel prin puterea conştiinţei
Cei botezaţi puterea Sfintei Cruci o cunosc.
Astfel tu, Cinstită Cruce, cu cinste misiunea
Îţi îndeplineşti.
Mii de anii de vor trece,
Dar chipul tău întru totul cinstit
Şi puterea ta
Niciodată nu vor trece.
Credincioşii înaintea
Cinstitei şi de Viaţă făcătoarei Cruci
Mântuitorului Hristos I se închină
Şi Lui se roagă,
Şi ei toate necazurile şi toate greutăţile şi le alină înaintea ei.
Cugetare
Ce este ghicirea norocului?
Există trei feluri de credinţe, care îşi au originea în ghicirea norocului:
- credinţa în întâmplarea oarbă,
- credinţa în lucruri
- credinţa în atotputernicia forţelor întunericului, a duhurilor necurate, a diavolilor.
Prin ghicirea norocului [sau prezicerea
viitorului] se prorocesc evenimente, se fac deosebiri între lucruri
şi se depune jurământ faţă de duhurile întunecate. Nici
una dintre marile credinţe religioase nu au condamnat mai hotărât şi
mai cu desăvârşire ghicirea norocului, decât credinţa creştină. Căci nici una dintre ele nu este mai liberă şi mai curată de ghicirea norocului decât ea.
Ghicirea norocului înseamnă să supui omul lucrurilor şi fiinţelor care îi sunt inferioare.
De aici se vede că ghicirea norocului
este şi se poate numi credinţă în întuneric. De aceea zice Sfântul
Apostol Pavel: „Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi
deprinde-te cu dreapta credinţă” (1 Timotei 4; 7). Credinţa creştină
este o credinţă a luminii în două sensuri: întâi în acela că îl ridică
pe om deasupra întâmplării, deasupra lucrurilor şi deasupra duhurilor
întunericului; iar al doilea că îl subordonează pe om numai şi numai
Autorităţii Dumnezeului Celui Viu, Atotputernic şi Atotînţelept. Căci există Atotvăzătorul Dumnezeu şi de aceea nu există întâmplarea oarbă.
În duhovnicească unire cu acest Atotvăzător şi Atoînţelept şi Viu
Dumnezeu, omul se poate înălţa deasupra tuturor lucrurilor şi se poate
face mai puternic decât toate duhurile întunericului.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpânul Iisus Hristos, Cel Care a stat de vorbă cu tânărul cel bogat:
Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţele mele. Auzind, Iisus i-a zis: încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de-mi urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat (Luca 18: 18-23).
Să luăm aminte la cum:
- Tânărul cel bogat a cerut sfat, dar nu s-a pregătit pentru jertfă;
- Mântuitorul i-a arătat calea jertfei care este de trebuinţă pentru dobândirea vieţii veşnice;
- Tânărul bogat a plecat întristat pentru că nu se putea despărţi de bogăţiile lui.
Predică
Despre post şi rugăciune – „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9: 29).
Aceasta este reţeta mântuitoare a Celui
mai Mare Doctor al sufletului omenesc. Acesta este remediul cel încercat
şi dovedit cel mai eficace de-a lungul veacurilor. Căci un alt remediu în contra nebuniei, nu există. Căci ce fel de boală este aceasta?
Aceasta este boala în care sufletul omenesc este parazitat şi tiranizat de un duh rău, un duh ucigaş care lucrează la distrugerea atât a trupului, cât şi a sufletului acelui om.
Băiatul pe care Mântuitorul l-a vindecat
de acest duh rău fusese aruncat de el când în foc, când în apă, numai şi
numai în scopul de a-l omorî.
Câtă vreme omul doar filozofează despre Dumnezeu, el se face pe sine cu desăvârşire neajutorat în faţa duhului rău. Căci duhul rău îşi bate joc de anemica sofisticărie a filozofiei omeneşti, însă de îndată ce omul începe să postească şi să se roage lui Dumnezeu, duhul cel rău se umple de o spaimă cu neputinţă de descris.
Sub nici un chip nu poate îndura duhul cel rău buna mireasmă a rugăciunii şi a postului. Această dulce bună mireasmă îl înăbuşă cu totul şi îl slăbeşte cu desăvârşire, până la epuizare.
În omul care se mulţumeşte doar să filozofeze despre Dumnezeu, se află spaţiu larg pentru intrarea în el a diavolilor. Dar în omul care se apucă cinstit de rugăciune către Dumnezeu şi cu evlavie şi dragoste se pleacă postului, întru nădejde şi răbdare, locul devine foarte strâmt şi de nesuferit şi diavolul trebuie neapărat să fugă de acolo.
Împotriva
anumitor suferinţe trupeşti există doar câte un singur remediu,
împotriva celei mai mari boli a sufletului, care este posedarea
demonică, există două remedii, care trebuie utilizate neapărat împreună:
postul şi rugăciunea. Apostolii şi sfinţii au postit şi s-au rugat lui Dumnezeu. De aceea aveau atâta putere asupra duhurilor necurate.
O, Preadulce Doamne Iisuse Hristoase,
Doctorul şi Ajutorul sufletelor noastre în toate nenorocirile care ne
cuprind, întăreşte-ne pre noi cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt, ca şi
noi să putem să urmăm şi să împlinim cu fapta dumnezeiasca poruncă a
postului şi a rugăciunii, pentru mântuirea sufletelor noastre şi
mântuirea aproapelui nostru, Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi
mulţumirea în veci, Amin!