Luna februarie in 14 zile:Sfântul Nou Mucenic Damian; Sfântul Filimon, Episcopul Gazei; Sfântul Mucenic Nicolae din Corint; Sfântul Cuvios Auxenție; Sfântul Cuvios Maron; Sfântul Cuvios Avraam

 

 

 

  Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru

Auxentie, cel din munte (+470).

    Pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Tanar (408-450), a fost in Constantinopol un barbat cinstit in randuiala ostaseasca si vestit in palatele imparatesti, cu numele Auxentie, fiu al lui Adda persul. Si era acesta, pe cat de intelept si viteaz, in viata cea din afara, pe atat de credincios si de ravnitor in faptele credintei. Acesta, cunoscand pe Cuviosul Marcian, iconomul Bisericii celei mari, pe Ioan monahul si pe alti barbati tematori de Dumnezeu si sihastri, adesea se aduna noaptea cu ei la rugaciune. Si, ravnind vietii lor, s-a lepadat cu totul de slava lumeasca. Deci, s-a facut ostas al cerescului imparat Hristos, luand chip monahicesc si s-a facut slujitor al lui Dumnezeu, mai intai in randuiala diaconiei, apoi a preotiei, primind slujirea sa izgoneasca pe diavoli din oameni. Si era mult slavit, pentru aceasta, in imparateasca cetate.     Deci, dorind o viata linistita, a lasat cetatea si s-a dus intr-un munte, care se numea Oxia si a locuit in muntele acela care, mai pe urma, dupa numele sau, s-a numit muntele lui Auxentie. Si iubea mult Sfantul muntele acela, pentru linistea si singuratatea lui, si multumea lui Dumnezeu, zicand: "Tu Doamne, singur, intru nadejde m-ai asezat." Dar a fost descoperit de niste pastori si, daca s-a facut cunoscut, multi au inceput a veni la dansul pentru felurite nevoi si pentru tamaduirea trupului si a sufletelor, ca primise Sfantul darul sa vindece orice boala cu rugaciunile sale; si, impreuna cu darul tamaduirilor, avea Cuviosul si darul inainte-vederii. Si i-au zidit lui oamenii cucernici o chilie pe varful muntelui si, inchizindu-se in chilie, Cuviosul invata si tamaduia poporul printr-o ferastruica. Iar ucenicii lui imparteau saracilor darurile aduse de catre cei ce se tamaduiau. Si tamaduia Sfantul multe feluri de bolnavi: orbi, leprosi, indraciti, paralizati, caci era barbat puternic in fapta si in cuvant, inaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Drept aceea, a luat parte Sfantul si la Sinodul cel a toata lumea, al patrulea de la Calcedon (451), chemat fiind din porunca imparatului Marcian, care foarte mult il cinstea pe el, ca pe un stalp al dreptei credinte, ce era.
    Deci, sezand in chilia sa, mult folos aducea lumii, prin chipul vietii sale imbunatatite si prin invataturile cele graitoare de Dumnezeu, cu care se indulceau toti care veneau la dansul de pretutindeni, si prin rugaciunile si prin facerea de minuni; iar cu ochii cei inainte-vazatori vedea cele de departe, ca pe cele de aproape, privirea si sufletele fara de trup ale dreptilor. Asa a fost, cu deosebire, in noaptea cand Cuviosul, stand la rugaciune in chilia sa, a vazut deodata calatorind spre cer sufletul Sfantului Simeon Stalpnicul; si vestind el indata ucenicilor sai aceasta si facandu-se cercetarea, lucrul s-a adeverit intocmai.
    Si asa, cu evlavie si cu dreapta credinta vietuind si manastiri multe si in felurite locuri intemeind si pe multi la mantuire povatuind, Cuviosul Auxentie, nu mult timp dupa Cuviosul Simeon, pe vremea imparatiei lui Leon cel Mare si la adanci batranete ajungand, s-a mutat catre Domnul.
 

Viața Sfântului Cuvios Maron

Cuviosul acesta îmbrăţişând viaţa sub cerul liber, s-a dus pe vârful unui munte ce era cinstit în chip deosebit de elinii cei vechi; şi aflând acolo un templu al demonilor, zidit de aceia, l-a sfinţit lui Dumnezeu şi a locuit acolo, făcându-şi un mic cort sub care numai arareori intra. Fericitul vieţuia cu mari osteneli, dar nemulţumindu-se cu acestea, altele şi mai mari a aflat. Iar Dătătorul de plată, Dumnezeu, după măsura ostenelilor lui, i-a dat şi măsura darului Său. Căci se puteau vedea boli stingându-se la rugăciunea lui, cutremur contenind şi demoni izgoniţi cu singură rugăciunea lui. El a făcut multe mănăstiri, pe mulţi prin nevoinţe aducându-i la Dumnezeu. În felul acesta sârguindu-se spre dumnezeiasca lucrare şi vindecând sufletele împreună cu trupurile, după o scurtă boală, s-a mutat din viaţă la pace.

Viaţa Sfântului Nou Mucenic Damian

Acesta s-a născut în satul Mirihovo, din ţinutul Agrafa al Greciei, din prinţi evlavioşi. Fiind atras încă din fragedă pruncie de viaţa monahală, intră în Mănăstirea Filotheou din Sfântul Munte Athos. Mai târziu, căutând o vieţuire mai aspră, merge la o sihăstrie unde spori duhovniceşte.
Mai târziu, se simţi chemat să părăsească mănăstirea pentru binele celorlalţi şi al său. Deci mergând în ţinutul îndepărtat al Muntelui Olimp, începu să propovăduiască în sate şi în târguri, îndemnând oamenii la pocăinţă şi la ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.
Însă unii credincioşi nu l-au primit cu bucurie şi nici nu i-au primit cuvântul. Dimpotrivă, l-au învinuit că este un şartlatan şi l-au ameninţat cu bătaia. Deci părăsind acel loc, Sfântul Damian merge în ţinuturile Kissavo, Larissa şi Agrafa, unde a avut încercări asemănătoare. Din pricina acestor respingeri, se întoarce în Kissavo unde, împreună cu alţi călugări, întemeiază o mănăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi continuă acolo propovăduirea, căci cuvintele sale ajungeau la oamenii care veneau pentru slujbe şi sfat duhovnicesc.
Într-o zi, pe când Sfântul Damian mergea cu o ascultare spre un sat vecin, a fost oprit de nişte musulmani care îl învinuiră că propovăduieşte împotriva lucrului duminica şi pentru că sprijină credinţa creştinilor ortodocşi. Pentru aceasta l-au luat, l-au aruncat în temniţă, bătându-l tare şi punându-l în lanţuri.
Când sfântul Damian a fost dus dinaintea cadiului, i se dădu să aleagă între lepădarea de credinţa lui, sau moartea. El însă se arătă neclintit în faţa oricărei încercări de a-l îndupleca, pricină pentru care primi osândirea la moarte.
Deci, scoţându-l din temniţă, îl spânzurară. Pe când atârna de ştreang, un musulman îl lovi în cap cu un topor, tăindu-i totodată şi ştreangul. Sfântul mucenic căzu la pământ, nefiind încă mort. Atunci călăii îl luară şi îl aruncară în foc, iar cenuşa sa a fost aruncată în râul Peneios.
Astfel primi Sfântul Damian, monahul din Mirihovo, Agrafa, cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei la 14 februarie 1568.

Viaţa Sfântului Cuvios Auxenție

   În vremea împărăţiei lui Teodosie cel tânăr era în Constantinopol un bărbat cinstit, vestit în rânduiala ostăşească şi în palaturile împărăteşti, cu numele Auxentie, fiu al lui Ada Persul, iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi în înţelepciunea cea din afară şi împodobit cu fapte bune. Acela, cunoscându-se cu Cuviosul Marchian, care mai pe urmă a fost iconom al Bisericii celei mari, şi cu Ioan monahul cel îmbunătăţit, care vieţuia lângă biserica Sfântului Ioan Mergătorul înainte, fiind înaintea cetăţii ce se numea Evdom, împreună cu alţi bărbaţi temători de Dumnezeu, a râvnit vieţii lor. Deci, lăsând deşertăciunea lumii acesteia, slava şi gâlceava, s-a făcut ostaş al cerescului împărat Hristos şi, luând chipul monahicesc, s-a făcut slujitor al Domnului mai întâi în rânduiala diaconiei, apoi în a preoţiei şi a luat putere asupra diavolului că să-l izgonească din oameni. Pentru această era slăvit în cetatea împărătească; fugind de slava omenească şi dorind slava şi viaţa mai liniştită, a lăsat cetatea cea cu mult popor şi s-a dus la Bitinia. De acolo s-a dus într-un munte pustiu care se numea Oxia şi care era departe de Calcedon, ca la 10 stadii. Iubind acel loc, s-a suit pe un deal şi, stând pe piatră, şi-a ridicat sfintele mâini, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: "Tu, Doamne, m-ai sălăşluit deosebi în nădejde". Şi a locuit în muntele acela, care mai pe urmă se chema după numele lui Auxentie, precum se scrie în viaţa Cuviosului Ştefan, care după aceea a sihăstrit în acelaşi munte şi a pătimit pentru sfintele icoane.

    Vieţuind Cuviosul Auxentie în muntele cel pomenit, a fost aflat de nişte păstori care căutau o turmă de oi rătăcită şi pe care au aflat-o cu rugăciunile lui. Din acea vreme s-a făcut cunoscut cuviosul şi începură a veni la dânsul mulţi, unii pentru tămăduirea trupească - căci toate bolile le vindeca prin rugăciunile lui -, iar alţii veneau pentru folosul sufletesc.

    Apoi, adunându-se oameni cucernici din satele dimprejur, i-au zidit o chilie în vârful muntelui, în care, închizându-se cuviosul, vorbea printr-o ferăstruie mică cu cei ce veneau la dânsul, povăţuindu-i la fapte bune şi tămăduind pe cei neputincioşi, pentru că era izvor de tămăduiri, fiind plin de dumnezeiescul dar şi alergau la dânsul din multe cetăţi, ca la un doctor fără de plată. Aşa o femeie a unui comite din Nicomidia, orbind, a venit strigând: "Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu cel preaînalt". Iar el a zis către cei ce erau acolo: "Sunt om păcătos şi pătimaş ca şi voi, dar dacă credeţi că Cel ce a tămăduit pe orbul din naştere o va vindeca şi pe aceasta, apoi toţi să ne rugăm lui Dumnezeu cu osârdie pentru dânsa". Şi rugându-se toţi, sfântul s-a atins de ochii ei şi a zis: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Lumina cea adevărată". Şi îndată a văzut femeia, şi toţi au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, comitesa aceea a dat multă milostenie la săracii care veneau lingă muntele acela spre a cere milostenie de la cei ce mergeau la sfânt. De aceasta chiar sfântul se îngrijea, având ucenici care împărţeau pâinea ce se aducea.

    Pe lângă darul tămăduirii, cuviosul mai avea şi pe cel al vederii înainte, pentru că odată au venit la dânsul doi oameni, unul credincios, iar altul cu cuget eretic. Pe cel drept-credincios sfântul l-a primit cu dragoste şi a vorbit cu dânsul despre folosul sufletesc; iar către cel rău credincios n-a zis nici un cuvânt, văzând într-însul necredinţa. Ducându-se de la sfânt, cel rău credincios a început a-l huli pe sfânt şi a-l vorbi de rău, numindu-l făţarnic; dar, nesosind ei încă la casa lor, a întâmpinat pe cel rău credincios un copil, spunându-i că asupra fiicei lui a năvălit diavolul şi o munceşte cumplit. Deci acela s-a mâhnit foarte şi, cunoscându-şi păcatul, a dus pe fiica cea îndrăcită la cuviosul, cu smerită rugăminte. Şi s-a tămăduit atât fecioara de muncirea diavolească, cât şi tatăl ei de credinţa cea rea.

    Doi leproşi au venit, cerând tămăduire. Şi i-a întrebat sfântul: "Care sunt greşelile voastre de a venit asupra voastră această pedeapsă de la Dumnezeu?" Ei, închinându-se lui, au zis: "Miluieşte-ne robul lui Hristos şi te roagă pentru noi să ne tămăduim". Sfântul le-a răspuns: "Aceasta vi s-a întâmplat, o! fraţilor pentru jurământul vostru, căci v-aţi obişnuit adeseori a vă jura şi a vă blestema şi aţi pornit pe Dumnezeu spre mânie". Ei, auzind aceea, s-au spăimântat, cum de ştie greşelile lor şi căzând înaintea lui s-au pocăit. Milostivindu-se spre dânşii, Cuviosul i-a uns cu untdelemn sfânt de la cap până la picioare, zicând: "Pe voi vă tămăduieşte Iisus Hristos, iar eu sunt om păcătos". Şi îndată leproşii s-au curăţit de neputinţa lor.

    Un slăbănog zăcea pe pat, fiind adus cu căruţa, iar părinţii lui, căzând la sfânt, ziceau cu plângere: "Pentru mulţimea păcatelor noastre, s-a întâmplat fiului nostru slăbănogirea". Sfântul le-a răspuns: "Credeţi oare că el se poate tămădui prin mine, smeritul şi lepădatul? Numai Dumnezeu este puternic pentru aceasta". Ei ziseră: "Cu adevărat, îngere al lui Dumnezeu, eşti trimis pentru mântuirea noastră şi credem că toate sunt cu putinţă la Dumnezeu". El le-a răspuns: "Să fie după credinţa voastră". Şi, luând untdelemn sfânt, a uns tot trupul slăbănogului şi îndată s-a sculat sănătos, încât cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu.

    Cât pentru cei îndrăciţi nu ne ajunge cuvântul, căci pe mulţi a liberat Cuviosul Auxentie din muncirea diavolească, care veneau la el în toate vremurile din diferite cetăţi şi ţări îndepărtate. Pe alţii îi aduceau cu sila, munciţi de viclenele duhuri şi toţi se tămăduiau prin sfintele lui rugăciuni, căci avea de la Dumnezeu mare stăpânire şi putere asupra diavolilor. Apoi a fost chemat în Calcedon, la sinodul Sfinţilor Părinţi, cel de-al patrulea a toată lumea şi s-a ostenit mult, nevoindu-se contra eresului lui Eutihie şi a relei credinţe a lui Nestorie. De aceea a răbdat şi multe ocări de la eretici. Însă drept-credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult şi era iubit de toţi Sfinţii Părinţi, încât s-a arătat vestit între toţi, ca un dreptcredincios şi făcător de minuni, înţelept şi nebiruit în cuvânt, ca cel ce ştia bine tainele dumnezeieştii Scripturi, după cum este scris: Era bărbat puternic în faptă şi cuvânt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul.

    Întărind cu Sfinţii Părinţi dreapta credinţă, s-a întors iarăşi la chilia sa din muntele pustiu şi a făcut în cale multe şi mari minuni, pe când se ducea la Calcedon şi se întorcea de acolo, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toate bolile şi neputinţele. Şezând în chilia sa, aducea mult folos lumii, prin chipul vieţii sale îmbunătăţite şi prin învăţăturile grăitoare de Dumnezeu, cu care se îndulceau toţi care veneau la dânsul de pretutindeni, pentru facerile de minuni. Iar cu ochii cei mai înainte văzători, vedea cele ce erau departe ca pe cele ce erau aproape şi privea duhurile cele fără de trup şi sufletele drepţilor.

    Într-o noapte, închizându-se, înălţa către Dumnezeu obişnuitele sale rugăciuni, iar ucenicii şi ceilalţi care veniseră la sfântul, fiind afară şi cuviosul deschizând ferestruia fără de veste, a strigat cu glas mare de trei ori: "Binecuvântat este Domnul Dumnezeu!". Apoi, suspinând cu greu şi-a plecat capul spre pământ şi toţi stând de faţă nu îndrăzneau a-l întreba. Dar el le-a zis: "Luminătorul care era la răsărit, o! fiilor, Simeon, părintele nostru, a adormit!". Zicând acestea, plângea foarte. Şi a zis iarăşi: "Sfântul părintele nostru, stâlpul şi întărirea adevărului, Simeon Stâlpnicul, a răposat, iar nevinovatul şi curatul lui suflet nu s-a îngreţoşat a se închina mie, netrebnicului şi păcătosului!" Şi s-au spăimântat cei ce auzeau despre o vedere că aceea. Atunci au însemnat ceasul în care cuviosul a spus aceasta şi după o vreme oarecare a venit înştiinţare de la dreptcredinciosul împărat Leon, care a luat împărăţia lui Marcian, despre moartea Cuviosului Simeon Stâlpnicul şi îndată a străbătut vestea pretutindeni. Apoi ucenicii cuviosului Auxentie cercetând vremea, au aflat adevărul, că în acea vreme a murit Cuviosul Simeon, când Auxentie a spus despre adormirea lui.

    Nu după multă vreme de la sfârşitul Cuviosului Simeon, s-a apropiat şi fericitul sfârşit al Cuviosului Auxentie, care venise la adânci bătrâneţe. Căci vieţuind cu cuvioşie şi cu dreaptă credinţă, întemeind multe mănăstiri prin diferite locuri şi fiind egumen în toate părţile Bitiniei şi pe mulţi povăţuind spre mântuire, a trecut către Domnul.

Sinaxar 14 Februarie

În această lună, ziua a paisprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Auxenţiu, cel din munte.

Cuviosul Auxenţiu a trăit pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic, şi se trăgea cu neamul din Răsărit. Era om învăţat şi îmbrăţişând viaţa monahală s-a suit pe muntele ce se găseşte în faţa Oxiei; era răbdător foarte în nevoinţe, având credinţa cât se poate de dreaptă. A înfruntat puternic păgânătatea ereticilor Eutihie şi Nestorie. Şi primind hotărârile sinodului al patrulea de la Calcedon, a ajuns vrednic de cinste înaintea împăraţilor şi a tuturor celor ce veneau în legătură cu el, luminat la faţă cu darul cel dumnezeiesc, şi revărsa în toate zilele izvoare de minuni şi de tămăduiri celor ce veneau la dânsul. Şi adormind în pace, a fost aşezat în sfânta biserică zidită de dânsul.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Maron.

Cuviosul acesta îmbrăţişând viaţa sub cerul liber, s-a dus pe vârful unui munte ce era cinstit în chip deosebit de elinii cei vechi; şi aflând acolo un templu al demonilor, zidit de aceia, l-a sfinţit lui Dumnezeu şi a locuit acolo, făcându-şi un mic cort sub care numai arareori intra. Fericitul vieţuia cu mari osteneli, dar nemulţumindu-se cu acestea, altele şi mai mari a aflat. Iar Dătătorul de plată, Dumnezeu, după măsura ostenelilor lui, i-a dat şi măsura darului Său. Căci se puteau vedea boli stingându-se la rugăciunea lui, cutremur contenind şi demoni izgoniţi cu singură rugăciunea lui. El a făcut multe mănăstiri, pe mulţi prin nevoinţe aducându-i la Dumnezeu. În felul acesta sârguindu-se spre dumnezeiasca lucrare şi vindecând sufletele împreună cu trupurile, după o scurtă boală, s-a mutat din viaţă la pace.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Avraam.

Acest cuvios a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare şi era din cetatea Cirului în care s-a născut, a crescut şi a adunat bogăţia petrecerii şi bunătăţii sihăstreşti. Căci cu atâta priveghere şi stare de toată noaptea şi cu postire şi-a omorât trupul său, încât a rămas mulţi ani nemişcat, neputând umbla. Aflând că lângă muntele Libanului era un loc plin de idoli, s-a dus acolo şi, luând o casă cu chirie, s-a odihnit mai întâi trei zile, iar în a patra zi a ieşit liniştit. Şi fiind prins de închinătorii la idoli de acolo, a fost îngropat în ţărână; apoi i s-a poruncit să fugă departe de-a colo. Dar, întâmplându-se că au venit atunci cei ce strângeau dajdia, care o băteau fără de milă pe locuitori cerându-le împărăteştile dări, sfântul milostivindu-se, a plătit acele dări la cei ce le strângeau, şi apoi a scăpat de bătăi pe chinuitorii săi. Văzând aceasta, toţi se minunau de iubirea de oameni a cuviosului. Deci din asemenea pricină făcându-se creştini, îndată au zidit şi biserică şi l-au silit pe el să le fie preot; iar cuviosul făcându-se preot, a şezut acolo trei ani şi bine povăţuindu-i pe ei către buna cinstire de Dumnezeu şi întărindu-i, iarăşi s-a întors la chilia sa, lăsându-le în locul său un alt preot. Cu acest fel de bune şi lui Dumnezeu plăcute fapte strălucind cuviosul a ajuns episcop al Careei, o cetate în Palestina, plină de idoli. Ducându-se acolo cu nenumărate osteneli, şi cu de Dumnezeu insuflate învăţături, a întors pe locuitori la buna cinstire de Dumnezeu în scurtă vreme şi i-a adus Domnului, prin faptă mai întâi învăţându-i. Iar împăratul Teodosie, încunoştiinţat de cele despre el, l-a chemat la Constantinopol. Deci ducându-se acolo, şi puţină vreme vieţuind, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupul său, preabinecredinciosul împărat Teodosie, cu mare cinste l-a trimis în cetatea Careei.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Filimon, episcopul Gazei.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului noul mucenic Gheorghe croitorul, Metilineanul, care a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1693.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 


Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ava Pimen.     S-au dus odata multi batrani la ava Pimen. Si, iata, una dintre rudele lui ava Pimen avea un copil, si, din lucrarea diavolului, fata copilului era intoarsa la spate. Si tatal copilului, vazand multimea parintilor, luand copilul afara de manastire, sedea plangand. Si s-a intamplat unui batran sa iasa afara si, vazandu-l plangand, i-a zis: "De ce plangi, omule ?" Iar el a zis: "Sunt rudenie cu ava Pimen. Si, iata, s-a intamplat copilului ispita aceasta, si, vrand sa-l ducem la batranul, ne-am temut ca nu voieste sa ne vada pe noi, rudeniile lui. Si acum, de va afla ca suntem aici, trimite si ne goneste. Eu insa, vazand venirea voastra la biserica, am indraznit de am venit. Deci, de voiesti, ava, fie-ti mila de mine, si ia copilul inauntru si rugati-va pentru el."
    Si, luandu-l, batranul a intrat si a iconomisit lucrul cu intelepciune, ca nu l-a dus indata la ava Pimen. Ci, incepand de la fratii cei mai mici, zicea: "Faceti cruce copilului". Si dupa ce i-a facut pe toti de l-au insemnat cu semnul crucii pe pe urma, l-a dus la ava Pimen. Iar el nu voia sa-i faca cruce. Iar parintii i se rugau zicand: "Cum au facut toti, fa si tu, parinte." Si, suspinand, sculandu-se, s-a rugat, zicand: "Dumnezeule, tamaduieste zidirea ta, ca sa nu mai fie stapanita de vrajmasul." Si, facand cruce, indata s-a tamaduit copilul si l-a dat tatalui sanatos. Dumnezeului nostru, slava !