15 februarie; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „a Sfântului Dalmat”; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Vilnius; Sfântul Ierarh Sigfrid, Luminătorul Suediei; Sfântul Apostol Onisim; Sfântul Mucenic Maior; Sfântul Cuvios Eusebiu din Siria;

 

Icoana Maicii Domnului din Vilnius

 

 

Conform tradiției, icoana Maicii Domnului din Vilnius a fost pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Ea a aparţinut vreme îndelungată familiei împăraţilor greci ai Constantinopolului.

Icoana Maicii Domnului din Vilnius este prăznuită pe 15 februarie (ziua mutării sale în Lituania, 1495) şi pe 14 aprilie (ziua pomeniri Sfinților Mucenici și frați Antonie, Ioan și Eustație din Lituania).

Conform tradiției, icoana Maicii Domnului din Vilnius a fost pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Ea a aparţinut vreme îndelungată familiei împăraţilor greci ai Constantinopolului. În anul 1472, nepoata ultimul împărat bizantin Constantin al XI-lea Paleologul, Zoe, a primit Sfântul Botez cu numele Sofia şi s-a căsătorit cu Marele Cneaz al Moscovei Ivan al III-lea, numit și „cel Tânăr” (1462-1505).

Cneaghina Sofia a adus cu ea la Moscova, pe lângă alte odoare și icoana Maicii Domnului.

În 1495, Marele Cneaz a dăruit această icoană ca binecuvântare fiicei sale Elena, înaintea căsătoriei cu împăratul Lituaniei, Alexandru. Biserica pomeneşte mutarea acestei icoane la Vilnius, în Lituania, săvârşită la 15 februarie.

Mai târziu, sfânta icoană a fost așezată în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, în care a fost înmormântată Principesa Elena. Mai apoi, icoana a fost mutată în Mănăstirea Sfintei Treimi din Vilnius.

Pentru mulţimea minunilor săvârşite, cinstirea icoanei s-a răspândit, astfel că s-au zgrăvit multe copii ale acesteia care sunt cinstite cu mare evlavie.

Viata si patimirea Sfantului Apostol Onisim, unul din cei saptezeci (+95).

         In cetatea Colose, din Frigia, era, pe vremea Sfintilor Apostoli, un barbat vestit si dregator de seama, cu numele Filimon. Si acesta, primind dreapta credinta chiar de la Sfantul Pavel, s-a numarat intre cei saptezeci de Apostoli ai Domnului, iar, mai pe urma, si de treapta de episcop s-a invrednicit.

         Deci, pe cand Filimon deprindea credinta cea noua, era in casa lui un rob, anume Onisim care, gresind cu ceva stapanului sau si temandu-se de pedeapsa, a fugit de la dansul si s-a dus la Roma. Si acolo, afland pe Sfantul Pavel in lanturi pentru credinta a auzit de la dansul cuvantul propovaduirii si, primind sfanta credinta, s-a botezat de Apostolul Pavel si a ramas, impreuna cu Tihic un alt tanar, in slujba Apostolului.

         Deci, a trimis Sfantul Apostol pe Tihic sa duca crestinilor din Colose o scrisoare, care se gaseste si astazi in Sfanta Scriptura. Si, impreuna cu Tihic, Apostolul a trimis si pe Onisim, cu o scrisoare catre Filimon, fostul sau stapan. In scrisoarea aceasta, Apostolul il roaga pe Filimon sa-l ierte pe Onisim de greseala lui si sa-l primeasca, nu ca pe un rob sau ca pe un frate iubit, ci ca pe Pavel insusi: „Te rog pe tine, scrie Apostolul, pentru fiul meu, pe care l-am nascut fiind in lanturi, Onisim, cel de altadata nu-ti era de folos, dar acum tie si mie ne este de folos, pe acesta ti l-am trimis, pe el insusi, adica, inima mea: primeste-l. Eu voiam sa-l tin la mine, ca, in locul tau, sa-mi slujeasca mie, care sunt in lanturi, in locul tau, pentru Evanghelie, dar n-am voit sa fac nimic fara de incuviintarea ta, pentru ca fapta ta, cea buna, sa nu fie silita, ci de buna voie. Ca, poate pentru aceea a fost despartit de tine, ca vesnic sa fie al tau, dar, nu ca un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit, mai ales pentru mine, dar, cu atat mai vartos, pentru tine, si dupa trup si in Domnul. Deci, daca ma socotesti partas cu tine, primeste-l pe el, ca pe mine” (Filimon 10 – 17).

         Drept aceea, primind scrisoarea Filimon, l-a intampinat cu dragoste pe Onisim, ca pe un frate in Hristos, l-a iertat si l-a eliberat pe el din robie. Iar Onisim, liber, se intoarse la Roma si-l insotea pe Sfantul Pavel, oriunde acesta propovaduia Evanghelia, pana in Spania. Iar, dupa sfarsitul Apostolului, sfintit fiind episcop de Sfantul Pavel, Onisim nu inceta a propovadui Imparatia lui Hristos, mergand din cetate in cetate. Si a fost prins, pe vremea prigoanei lui Domitian (95). Deci, rabdand multe chinuri de la dregatorul Tertil si ramanand neplecat in credinta, i s-a taiat capul. Si asa, Sfantul Onisim s-a numarat cu barbatii apostolici ai Domnului.

Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre un calugar, care umbla din manastire in manastire si despre rabdare.

         Un frate oarecare petrecea intr-o manastire de obste, supunandu-se ascultarilor. Si-l iubeau cinci dintre frati, iar unul avea necaz pe el. De aceea, fratele a iesit din manastire. Deci, a mers la alta; si-l iubeau pe dansul opt frati, iar doi il urau pe el. Apoi si de acolo a iesit si a intrat, iarasi, in alta manastire; si-l iubeau sapte dintre frati, iar cinci nu-l iubeau. Insa, fugind si de acolo, s-a dus ca sa intre in alta manastire, dar mai inainte, pana a nu intra, sezand, si-a luat o hartie si cugeta intru sine: „Daca iti vei asculta gandurile tale, nici toata lumea nu-ti va ajunge tie, ca s-o umbli.” Apoi, s-a fagaduit in inima sa ca sa rabde si a scris pe hartie asa: „Ai iesit din alte manastiri, fiindca n-ai rabdat ocarile si mustrarile, iar, aici, te vor necaji pe tine si mai mult decat in celelalte. Sa-ti aduci, dar, aminte de toate pricinile, care te izgoneau pe tine si, pe toate acele pricini, le vei afla si aici, oare, vei rabda?” Si a scris: „Intru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu voi rabda.” Deci, strangand ravasul acela, l-a legat in braul sau si, rugandu-se, a intrat in manastire.

         Apoi, petrecand putina vreme, a inceput a auzi de la frati ocarile cele asupra sa, iar cand se necajea, apuca hartiuta aceea si citind-o, afla: „Intru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, voi rabda.” Si intru sine gandea: „Lui Dumnezeu te-ai fagaduit, de la Dansul sa-ti ceri ajutor.” Si asa, se mangaia. Iar vrajmasul, nesuferind rabdarea fratelui, a indemnat pe frati sa se instiinteze ca fratele se mangaia, citind acea hartie. Si, au inceput ei a zice ca este vrajitor si citind, nu se tulbura. Apoi, mergand la egumen, i-au spus: „Nu putem sa traim cu fratele acesta, ca vrajitor este si in braul lui sunt farmecele; si, daca voiesti sa ramai cu dansul, apoi, pe noi sa ne slobozesti sa ne ducem.” Iar egumenul, duhovnicesc fiind si stiind smerenia fratelui, a cunoscut ca din zavistia diavolului este ceea ce ziceau ei si a grait fratilor: „Iesiti de va rugati si ma voi ruga si eu; si, dupa trei zile, va voi raspunde voua.” Deci, cand dormea fratele, i-a dezlegat parintele braul lui, si, citindu-i hartiuta, indata a pus-o si a legat-o iarasi in braul fratelui.

         Iar dupa trei zile, au venit fratii la egumen, zicandu-i: „Spune-ne noua, ce vei face vrajitorului aceluia?” Si le-a zis: „Chemati-l pe el. Deci, venind acela, i-a zis egumenul: „Pentru ce smintesti pe fratele?” Iar fratele a zis: „Am gresit, iarta-ma si te roaga pentru mine.” Iar parintele a zis catre frati|: „Ce ati zis ca a facut fratele acesta?” Ei au zis: „Fermecator este si farmecele in braul lui sunt.” Si a zis egumenul: „Scoate-ti vraja ta.” Iar el a raspuns: „Am gresit, iarta-ma.” Deci, a zis egumenul: Scoateti voi farmecele lui.” Iar fratele nu-i lasa sa-i dezlege braul. Apoi a dezlegat el hartia si parintele a dat-o la un diacon si i-a poruncit lui ca sa stea la un loc inalt si sa citeasca hartia, zicand: „Sa se rusineze diavolul, cela ce invata pe oameni a vraji.” Si s-a citit hartia aceea mica, in care era scris asa: „Intru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, voi rabda.” Si s-au rusinat fratii si s-au inchinat egumenului pana la pamant, zicand: „Gresit-am, iarta-ne, te rugam.” Iar parintele a zis: „Dar, oare, mie se cade sa va inchinati” Inchinati-va lui Dumnezeu si fratelui acestuia sa-i faceti metanie pana la pamant.” Iar fratelui i-a zis: „Roaga-te pentru dansii, ca sa li se ierte lor pacatul.” Si s-a rugat fratele, lui Dumnezeu, pentru dansii. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Viaţa Sfântului Apostol Onisim

   În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit şi cu dregătorie, anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos şi s-a învrednicit mai pe urmă de treapta episcopiei, apoi s-a numărat şi în ceata celor 70 sfinţi apostoli. La Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, greşind stăpânului său şi temându-se de pedeapsă, a fugit de la dânsul şi s-a dus la Roma, unde, aflând pe Sfântul Apostol Pavel în legături, a auzit de la dânsul sfânta propovăduire şi, învăţând sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună cu sfântul Tihic şi îi era lui de trebuinţă în acea slujbă. Apoi Sfântul Apostol Pavel, trimiţând pe Sfântul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dânsul şi pe acest Sfânt Onisim, precum scrie la sfârşitul epistolei: "Pe toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor şi împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi că să cunoască cele despre voi şi să vă spună toate cele de aici".

    Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebită scrisoare către Filimon, stăpânul lui, rugându-l să-l ierte pe Onisim pentru greşeala lui şi să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit şi ca pe însuşi Pavel. Apostolul Pavel numeşte în scrisoarea sa pe Onisim fiu al său: "Rogu-mă ţie, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat şi care odată era ţie netrebnic, iar acum ne este şi mie şi ţie de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu să-l primeşti ca pe inima mea". Deci, Filimon a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a dăruit libertate şi l-a trimis iarăşi la Roma, la Sfântul Apostol Pavel, ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în scrisoarea aceea: "Am voit ca să-l ţin la mine pe Onisim să-mi slujească mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie".

    Sfântul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinţilor apostoli, până la sfârşitul lor. Apoi a fost pus de dânşii episcop pentru bunăvestirea cuvântului, iar după sfârşitul lor, ieşind din Roma, a străbătut multe cetăţi şi ţări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfântul Timotei şi după Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.

    Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfântului Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, când l-a întâmpinat Sfântul Onisim pe cale, cu câţiva efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mâncarea fiarelor. Sfântul Ignatie scrie către efeseni astfel: "În numele lui Dumnezeu am primit pe toţi, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească, iar pe voi vă rog să-i fiţi lui asemenea, căci binecuvântat este cel ce v-a învrednicit a avea un episcop ca acesta". Şi iarăşi, scriind de acolo la antiohienii săi, zice: "Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului". De acestea este încredinţat că, Sfântul Onisim, după înconjurarea a multe ţări şi cetăţi, fiind bătrân, a rămas în Efes, păscând acolo Biserica lui Dumnezeu câtăva vreme.

    După aceea a fost prins de necredincioşi şi de acolo l-au dus la Roma, pe vremea împărăţiei lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Onisim a răspuns: "Sunt creştin". Eparhul a zis: "Din ce orânduiala eşti?" Onisim a răspuns: "Am fost oarecând robul unui bărbat, iar acum sunt rob credincios al bunului Stăpân Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos". Zis-a eparhul: "Care a fost pricina mutării tale la alt stăpân?" Răspuns-a Onisim: "Cunoştinţa Adevărului şi uriciunea închinării la idoli". Zis-a eparhul: "Cu cât preţ te-ai vândut Stăpânului celui nou?" Iar Onisim zise: "Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Său sânge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune, precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios v-aţi izbăvit de viaţa voastră cea deşartă, ce era de la părinţi, ci cu cinstitul sânge, ca al unui miel fără de prihană şi preacurat al lui Hristos".

    Eparhul l-a întrebat: "Care este viaţa deşartă după scripturile voastre? Spune-ne nouă!" Zis-a Onisim: "Deşartă viaţă este: desfrânarea cea fără de lege, care pentru puţină dulceaţă trupească găteşte veşnicul foc celor pătimaşi şi iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este năpăstuit; farmecele, care sunt rădăcina a toată asuprirea şi vânarea; mândria ce se arată prin înălţarea minţii asupra altora; zavistia, care pe Cain şi pe alţi mulţi i-a învăţat uciderea de frate; grăirea cea rea şi limba cea neînfrânată care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în râs; făţărnicia şi minciuna, vrăjmăşia adevărului şi prietenia diavolului, prin care şi pe Eva a împiedicat-o cel rău; mânia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului şi tatăl uciderii; beţia care locuieşte cu neînfrânarea şi este soră şi născătoare celei necurate vorbe, străină de gândul cel bun şi fără de chip cu obiceiul şi cu cuvântul". Acestea toate ce s-au zis, sunt viaţa cea deşartă.

    După acestea toate pentru o viaţă ca aceasta deşartă este izvor şi maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrânării, învăţătoarea neştiinţei de Dumnezeu, orbirea minţii, rînduitoarea gândirii celei rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului şi care se sârguieşte să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povăţuitoarea morţii, slujitoarea năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării de sânge, domnul uriciunii, ce vânează pe cei proşti, prin neştiinţa de Dumnezeu, mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe slujitorii săi cu lanţurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învaţă slava deşartă, care şi pe cei bătrâni îi umple de necinste, poruncindu-le să joace la glasul trâmbitelor jertfelor, care pierde curăţia fecioriei, cu fier şi cu sabie, amestecând praznicele sale şi prin vărsarea sângelui de dobitoace îşi arată necurăţiile sale cele fără de ruşine; care goleşte trupurile bărbaţilor prin mijlocul cetăţii şi le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvârşeşte prin ucideri şi desfrânări şi ca pe o corabie înviforează minţile omeneşti, prin chipuri idoleşti. Se jertfeşte boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfeşte oile, tot pentru o oaie, ca zeiţă. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui cioplit în piatră sau lemn şi în loc de sănătate face ucidere, aducând la cele neînsufleţite pe cele însufleţite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci şi usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire şi neştiinţă să pogoare pe oameni în iad.

    Văzând o viaţă ca aceasta deşartă, a închinării la idoli care este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dânsa ca de o mare ce se învăluieşte şi am alergat la limanul cel bun şi către viaţa cea legiuită şi cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu şi spre dragostea aproapelui. Şi pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, şi tu, precum şi eu, cunoscând adevărul, să laşi deşertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul şi că umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi să te mântuieşti, venind întru înţelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură Dumnezeu de moartea celor ce l-au mâniat pe El, ci se veseleşte de întoarcerea şi de pocăinţa lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă". Zis-a Tertil eparhul: "Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemându-te de munci, ci şi pe noi voieşti să ne aduci la a ta rătăcire?" Grăit-a sfântul: "Muncile tale nu pot să mă înfricoşeze, chiar dacă ar fi oricât de cumplite, pentru că, mântuindu-mă prin aşteptarea bunătăţilor ce vor să fie şi întărindu-mă cu puterea Hristosului meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea".

    Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfântul Onisim să-l arunce în temniţa cea mai întunecată şi mai înfricoşătoare, în care fiind duş a petrecut 18 zile ca în raiul cel luminos şi în locul cel răcoros, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dânsul credincioşi, care îi fericeau pătimirea lui şi cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoinţă. Iar pe cei erau necredincioşi, propovăduindu-le sfântul cuvântul lui Dumnezeu, îi povăţuia la calea cunoştinţei adevărului.

    Dar după 18 zile, eparhul, arătându-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate şi l-a trimis la Putiol, în surghiun. Dar Sfântul Onisim şi acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos şi a povăţui pe mulţi la viaţa veşnică. Înştiinţându-se de aceasta Tertil, iarăşi l-a prins şi, legat, l-a adus înaintea judecăţii sale. Dar, întrebându-l şi aflându-l neplecat în credinţă, a poruncit ca, întinzându-l, patru oameni să-l bată cu toiege, fără de cruţare. După aceea, bătându-l mult, cu nemilostivire, i-au sfărâmat foarte rău fluierele picioarelor şi alte oase. Apoi, tăind capul Sfântului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creştină, l-a luat şi a pus sfântul său trup în raclă de argint şi săvârşea pomenirea mucenicului, câştigându-şi ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul, întru cereasca Împărăţie. Pe aceasta, şi nouă să ne fie a o câştiga întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

 

Sfântul Ierarh Sigfrid, Luminătorul Suediei – 15 februarie

 

 

Sfântul Ierarh Sigfrid este cel care a adus lumina Evangheliei lui Hristos în Suedia de astăzi, tocmai de aceea este supranumit şi Luminătorul Suediei. El l-a botezat în anul 1008 la Husaby, în estul provinciei Gothland, pe Regele Olof Skötkonung, Regina Estrida, copiii şi curtea lor.

Sfântul Ierarh Sigfrid - icoana realizată în Atelierul de pictură „Sfinţii Martiri Brâncoveni” al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord

Sfântul Sigfrid a fost monah în ţinuturile anglo-saxone apoi a devenit episcop la York. În anul 994 când Regele Olav I Trygvasson al Norvegiei s-a convertit la creştinism, Regele Ethelred al Angliei şi consilierii săi au hotărât să-l trimită pe Sigfrid, împreuna cu încă doi episcopi misionari şi câţiva preoţi pentru a-l ajuta pe Regele Olav I la încreştinarea poporului norvegian.

Ajungând în Norvegia, Sfântul Sigfrid dorea să-l viziteze pe vrăjitorul Raud care trăia pe insula Godo, în Fiordul Slaten, însă a fost împiedicat de vremea rea, cauzată de vrăjitoriile acestui păgân. După cum ni se povesteşte în saga lui Olav Tryggvason, Sfântul Sigfrid s-a îmbrăcat în toate veşmintele liturgice şi s-a îndreptat spre prora corăbiei regale. A cerut să se aprindă lumânări şi să se aducă tămâie, după aceea a pus o cruce pe pupa corabiei, a citit pericopa evanghelică cu mai multe rugăciuni, a stropit cu agheasmă toată corabia, apoi a cerut să fie îndepărtate pânzele şi să fie urmat. Intrând în fiord, vântul nu le-a mai opus rezistenţă, apa liniştită se ondula pe lângă chilă, în schimb, pe fiecare parte a corabiei, valurile se ridicau atât de sus încât loveau stâncile uriaşe.

Mai târziu, Regele Olof al Suediei a cerut regelui Angliei misionari pentru luminarea poporului suedez. Sfântul Sigfrid a venit din Norvegia şi s-a stabilit în Växjö şi a început evanghelizarea zonei înconjurătoare. În urma unei viziuni a ridicat o biserică în Växjö, misiunea în Suedia începând să aducă roade. Doisprezece bătrâni înţelepţi din zonă au fost desemnaţi să reprezinte cele douăsprezece triburi principale pentru a evalua veridicitatea învăţăturilor lui Sigfrid. După ce i-au ascultat învăţătura şi au văzut minunile săvârşite de Dumnezeu prin el, au cerut să fie botezaţi. Convertirea acestor lideri a dus la creştinarea unui mare număr de oameni din Varend.

Regele Olof a trimis pe unul din consilierii săi de încredere să afle cum decurge activitatea misionară a ierarhului saxon. La întoarcere, consilierul, i-a relatat regelui, printre altele, că în timpul Sfintei Liturghii, după ce episcopul a ridicat pâinea şi vinul iar oamenii au îngenunchiat, pâinea de pe disc s-a transformat într-un tânăr pe care episcopul L-a sărutat iar acesta a dispărut apoi şi a rămas pâine. Auzind acestea, regele l-a invitat pe misionar la el în Husaby, în partea de răsărit a insulei Gothland. Episcopul Sigfrid nu s-a grăbit în această călătorie, ci s-a oprit mai întâi la Utvanstorp ca să înveţe şi să-i boteze şi acolo pe vikingi. Ajungând la Husaby a fost primit cu mare cinste, iar după puţin timp, regele împreună cu familia şi curtea sa au fost botezaţi în fântână la Husaby. Mai târziu, Sigfrid a rânduit alţi doi episcopi pentru partea de răsărit şi de apus a peninsulei.

Curând, credinţa creştină în Suedia a fost întărită de martiraje. Printre aceşti martiri se numără şi cei trei nepoţi ai Sfântului Sigfrid, Preotul Unaman, Diaconul Sunaman şi Ipodiaconul Vinaman. Fiind Sfântul Sigfrid chemat de rege, doisprezece bărbaţi au dat navală în casa nepoţilor săi şi i-au omorât, tăindu-le capetele pe care le-au aruncat într-un râu care curgea pe lângă biserică, iar corpurile le-au ascuns într-un loc îndepărtat. La puţin timp după faptă, Sigfrid s-a întors acasă şi s-a rugat cu stăruinţă lui Dumnezeu să-i descopere unde erau îngropaţi mucenicii. La un moment dat, a văzut trei lumini, asemănătoare unor stele, strălucind deasupra lacului, apoi spre malul de răsărit. Înotând spre acel mal, a găsit trei capete într-o oală astupată cu o piatră grea.

În timpul apostolatului Sfântului Sigfrid, în anul 1028, un englez pe numele Ulfrid a sosit în Uppsala şi a convertit pe mulţi la creştinism. Ni se spune că acesta a sfărâmat în bucăţi cu un topor o statuie a zeului Thor, foarte venerat de localnici, iar pentru aceasta vikingii păgâni l-au ucis, primind cununa de martir.

Conform unui vechi calendar runic, pe 15 februarie 1045, Sfântul Sigfrid a trecut la cele veşnice în Växjö , unde construise o biserică de lemn pe locul actualei catedrale de piatră construită în secolul al XII-lea. Lucrarea lui a fost continuată de ucenicii săi, Episcopii David şi Eskil. Primul dintre ei a fost un mare ascet, în timpul rugăciunii era învăluit de flăcări de foc. Eskil a fost înrudit cu Sigfrid devenind episcop la Strangnas, unde după ce o furtună violentă a distrus un templu păgân viking, împreună cu jertfele sale, Eskil a fost ucis cu pietre în jurul anului 1080.

„Fântâna Sfântului Sigfrid”,

la care Sfântul Sigfrid l-a botezat în anul 1008 pe Regele Olof Skötkonung, se păstrează până astăzi, fiind loc de primenire duhovnicească pentru numeroşii pelerini de odinioară.

Viaţa Sfântului Mucenic Maior

Acest mucenic a trăit pe vremea împăraţilor Maximilian şi Diocleţian şi a fost ostaş în ceata numită a mavrilor. Dar pe când se afla în cetatea Gazei a fost pârât la ighemonul de acolo că este creştin. Înfăţişându-se la judecată şi mărturisind pe Hristos Dumnezeul său, a fost bătut fără de milă şapte zile atât de cumplit, încât treizeci şi şase de ostaşi se schimbau bătându-l. Iar sângele din trupul său curgea ca un pârâu, încât a înroşit pământul de acolo.
Deci vitejeşte pătimind mucenicul lui Hristos nişte chinuri atât de mari, din ostăşească rânduială de pe pământ, a mers după cuvintele lui David, în rânduiala ostăşească din cer, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

 

Viaţa Sfântului Cuvios Eusebiu din Siria

De unde a fost şi din ce părinţi s-a născut acest cuvios, istoria sa nu arată. Numai aceasta se ştie despre el: că prin sihăstreştile sale osteneli a câştigat cerul ca patrie. Astfel, mai întâi s-a dus la o mănăstire unde s-a făcut monah. Apoi s-a suit în vârful unui munte, şi acolo şi-a făcut o mică îngrăditură de pietre, înăuntrul căreia se nevoia fericitul fără acoperământ sau umbrire. Avea o haină de piele, iar hrana lui era năut şi bob muiat; câte odată mânca şi smochine uscate.
Dar atât de tare s-a nevoit din început până la sfârşit, încât şi după de a ajuns la adânci bătrâneţi şi i-au căzut aproape toţi dinţii, nu şi-a schimbat nici hrana, nici locuinţa, ci vitejeşte suferea suflările vânturilor celor potrivnice, având faţa zbârcită şi carnea trupului uscată, încât nici brâul nu putea sta pe mijlocul lui, ci cădea jos, de vreme ce carnea de sub mijlocul său era topită, ca şi oasele, despre amândouă părţile mijlocului.
Şi fiindcă veneau mulţi la el şi-i tulburau liniştea, s-a dus la o sihăstrie ce era aproape şi făcându-şi o îngrăditură, în unghiul zidului, se nevoia acolo după obişnuita sa nevoinţă. Se mai spune despre el că toate cele şapte săptămâni ale marelui Post mânca numai cincisprezece smochine uscate, deşi era chinuit de o nespusã boală.
Cu asemenea osteneli a vieţuit peste nouăzeci de ani şi apoi s-a mutat către Domnul.

 

Sinaxar 15 Februarie

În această lună, ziua a cincisprezecea, pomenirea sfântului apostol Onisim, ucenicul sfântului apostol Pavel.

Sfântul Onisim, unul din cei 70 de apostoli, a fost în tinereţea lui sluga lui Filimon, un creştin de neam bun, din orasul Colose, în Frigia. Vinovat de greşeală faţă de stăpânul său şi temându-se de pedeapsă, Sf. Onisim a fugit la Roma, dar cum era rob fugit de la stăpân, a ajuns în temniţă. Acolo l-a întâlnit pe Sf. Apostol Pavel, de la care a luat cuvinte de învăţătură luminându-se şi primind botezul.
În temniţă Sf. Onisim i-a slujit Apostolului Pavel ca un fiu. Acesta îl cunoştea personal pe Filimon şi i-a trimis o carte plină de iubire în care îi cerea să-l ierte pe robul său şi să-l primească ca pe un frate. Apoi l-a trimis pe Onisim cu scrisoarea aceea la stăpânul său, lipsindu-se de ajutorul de care avea atâta trebuinţă.
După ce a primit scrisoarea, Sf. Filimon nu numai că l-a iertat pe Onisim dar l-a şi trimis înapoi la Roma, la Apostolul Pavel. Mai târziu, el a fost uns episcop în Gaza (prăznuit în 4 ianuarie, 19 februarie şi 22 noiembrie).
După ce Sf. Apostol Pavel s-a mutat la Domnul, Sf. Onisim a rămas lângă apostoli până la sfârşit şi a ajuns să fie sfinţit episcop. După trecerea la Domnul a apostolilor Sf. Onisim a propovăduit Evanghelia în multe părţi şi oraşe: în Spania, Carpetania, Colossae şi Patras. La bătrâneţe Sf. Onisim a ocupat scaunul episcopal la Efes, după Sf. Apostol Timotei. Când Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (prăznuit în 20 decembrie) era dus sa fie executat la Roma, Episcopul Onisim a mers să se întâlnească cu el şi cu alţi creştini, după mărturia din epistola sa către Efeseni.
În vremea împărăţiei lui Traian (89-117), Sf. Onisim a fost arestat şi adus la judecată în faţa eparhului Tertul. Acesta l-a ţinut pe sfânt în temniţă timp de 18 zile după care l-a trimis la închisoarea din cetatea Puteoli. După o vreme, când a vorbit eparhul cu Sf. Onisim, a înţeles că acesta nu s-a lepădat de a sa credinţă creştină şi a hotărât să fie bătut cu pietre şi apoi să i se taie capul cu sabia. Trupul său a fost luat de o femeie cu viaţă sfântă care l-a pus într-un sicriu de argint, acestea petrecându-se în anul 109.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Maior, care, bătut fiind, s-a săvârşit.

Acest mucenic a trăit pe vremea împăraţilor Maximilian şi Diocleţian şi a fost ostaş în ceata numită a mavrilor. Dar pe când se afla în cetatea Gazei a fost pârât la ighemonul de acolo că este creştin. Înfăţişându-se la judecată, şi mărturisind pe Hristos Dumnezeul său, a fost bătut fără de milă şapte zile atât de cumplit, încât treizeci şi şase de ostaşi se schimbau bătându-l. Iar sângele din trupul său curgea ca un pârâu, încât a înroşit pământul de acolo. Deci vitejeşte pătimind mucenicul lui Hristos nişte chinuri atât de mari, din ostăşească rânduială de pe pământ, a mers după cuvintele lui David, în rânduiala ostăşească din cer, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea părintelui nostru Eusebiu.

De unde a fost şi din ce părinţi s-a născut acest cuvios, istoria sa nu arată. Numai aceasta se ştie despre el: că prin sihăstreştile sale osteneli a câştigat cerul ca patrie. Astfel, mai întâi s-a dus la o mănăstire unde s-a făcut monah. Apoi s-a suit în vârful unui munte, şi acolo şi-a făcut o mică îngrăditură de pietre, înăuntrul căreia se nevoia fericitul fără acoperământ sau umbrire. Avea o haină de piele, iar hrana lui era năut şi bob muiat; câte odată mânca şi smochine uscate. Dar atât de tare s-a nevoit din început până la sfârşit, încât şi după de a ajuns la adânci bătrâneţi şi i-au căzut aproape toţi dinţii, nu şi-a schimbat nici hrana, nici locuinţa, ci vitejeşte suferea suflările vânturilor celor potrivnice, având faţa zbârcită şi carnea trupului uscată, încât nici brâul nu putea sta pe mijlocul lui, ci cădea jos, de vreme ce carnea de sub mijlocul său era topită, ca şi oasele, despre amândouă părţile mijlocului. Şi fiindcă veneau mulţi la el şi-i tulburau liniştea, s-a dus la o sihăstrie ce era aproape şi făcându-şi o îngrăditură, în unghiul zidului, se nevoia acolo după obişnuita sa nevoinţă. Se mai spune despre el că toate cele şapte săptămâni ale marelui Post mânca numai cincisprezece smochine uscate, deşi era chinuit de o nespusã boală. Cu asemenea osteneli a vieţuit peste nouăzeci de ani şi apoi s-a mutat către Domnul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.