• Pomenirea Sfântului Tarasie, Patriarhul Constantinopolului
Cel care a fost mai înainte pe scaunul
patriarhal al Constantinopolului, Patriarhul Pavel, părăsind scaunul său
în taină şi intrând într-o mănăstire, a primit Sfânta şi Marea Schimă.
În acea vreme la cârma împărăţiei se aflau Irina şi Constantin. La
sfatul lui Pavel a fost ales patriarh în locul lui, Tarasie, în anul 783
după Hristos. Acesta era senator şi consilier imperial şi, trecând
repede prin toate rangurile eclesiastice, a fost uns patriarh. El
era un om foarte învăţat şi foarte râvnitor pentru Sfânta Credinţă
Ortodoxă şi a acceptat această înaltă chemare foarte cu greu şi numai în
scopul de a lupta mai bine pentru Sfânta Ortodoxie în lupta ei
contra ereziilor, şi mai ales a defăimării sfintelor icoane (a
iconoclasmului). În timpul lui s-a ţinut Sinodul al Şaptelea Ecumenic de
la Niceea, în 783. La acesta erezia iconoclastă a fost dată anatemei,
iar cultul sfintelor icoane reconfirmat şi restabilit. Sfântul
Tarasie era foarte milostiv cu orfanii şi cu săracii, zidind pentru ei
case şi îndestulându-i cu hrană. Iar cu cei puternici, Sfântul Tarasie
era hotărât în apărarea credinţei şi moravurilor sănătoase. Când
împăratul Constantin a surghiunit-o pe Maria, soţia lui legiuită, luând o
femeie care îi era rudă şi trăind cu ea, căutând şi binecuvântarea
patriarhului să se cunune cu ea, Sfântul Tarasie nu numai că a refuzat
să binecuvânteze această nelegiuire, ci mai întâi sfătuindu-l, iar apoi
certându-l, l-a şi îndepărtat de la Sfânta Împărtăşanie. Înaintea
morţii lui, mulţi dintre cei adunaţi în jur l-au auzit cum dădea
răspunsuri diavolilor: „Nu sunt vinovat de acest păcat. Nu, nici de
acela nu sunt vinovat!”. Când limba i-a fost prea slabă ca să mai
poată grăi, el a început a se apăra cu mâinile, alungându-i pe diavoli.
După ce sfântul său suflet a părăsit trupul, faţa lui a strălucit ca
soarele. Acest ierarh cu adevărat mare şi sfânt a trecut la cele veşnice
la anul 806 după Hristos. El a păstorit Biserica lui Dumnezeu timp de
douăzeci şi doi de ani şi patru luni.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Pafnutie de la Kefala
Acest slăvit Cuvios Pafnutie a fost contemporanul Sfântului Antonie cel Mare. Se spune despre el că a purtat aceeaşi rasă timp de optzeci de ani.
Sfântul Antonie cel Mare îl cinstea foarte mult şi spunea că Pafnutie
este cu adevărat un ascet puternic să iasă la popor şi să mântuiască
sufletele.
Cântare de laudă lui Dumnezeu, Făcătorul zidirii
Făcătorul, Părintele Luminii, cu Lumina încununat,
Cel de negrăit şi de necuprins cu mintea,
Ziditori destoinici Bisericii Sale a ridicat,
Păstori minunaţi şi zeloşi ai turmei Sale.
El îngăduie suferinţa, din cauza păcatelor noastre,
El care este însăşi Milostivirea şi Bunătatea.
Aşa cum pământul cel înţelenit,
Cu geruri mari El îl frăgezeşte,
Ca moale să se facă şi roadă multă să dea,
Tot aşa el pământul inimilor îl înmoaie
Cu suferinţe amare,
Dar Mâna Lui blândă
Pe toţi la bine îi călăuzeşte.
Prin întunericul păcatului,
El priveşte lumina,
Iar întunericului, după un timp hotărnicit
Nu-i mai îngăduie să mai fie.
Prin lacrimi şi durere El vede bucuria
Şi sfârşiturile oricăror începuturi,
Căci El este începutul a toate,
Şi pe toate El doreşte să le ducă
La bun sfârşit.
Cine se va împotrivi poruncilor Lui?
Cine îl va numi slab pentru că ochilor noştri
El Se ascunde?
Umbra faptelor noastre ni-L ascunde privirii
Ca şi o stâncă.
Dar umbra va trece, iar lumea va ajunge la sfârşit,
Iar Biserica împodobită ca o mireasă
La cer se va ridica,
Acolo unde Soarele Dreptăţii
Nu apune niciodată
Şi unde El cu Biserica Sa
Ca şi cu o porfiră scumpă
Se va îmbrăca.
Urmandu-i pilda, tanarul Tarasie a intrat in randuiala vietii din lume si a ajuns la dregatoria de sfetnic imparatesc, desi ducea, in taina, o viata de adanca evlavie. Era, insa, o vreme cand Biserica lui Dumnezeu trecea printr-o mare tulburare: imparatii Constantinopolului luptau pe fata impotriva cinstirii Sfintelor icoane. In Constantinopol se tinuse un sinod (752), in frunte cu patriarhul Paul, in care biruise erezia imparatilor, ca icoanele sunt idoli, neindraznind nimeni, de frica, sa marturiseasca invatatura Bisericii, mostenita de la Sfintii Apostoli. In urma acestui sinod, imparatii au inceput sa intemniteze si sa dea mortii pe cei ce nu socoteau icoanele idoli si nu ardeau Sfintele icoane. Crestinatatea ortodoxa din afara imparatiei a inceput sa rupa legaturile cu Biserica imparatilor din Constantinopol, cazuta in ratacire. Mustrati de constiinta, episcopii si patriarhul insusi, si-a parasit scaunele si slujbele lor.
In acest timp de grea incercare si pentru Biserica si pentru imparatie, ochii tuturor, pentru slujirea de patriarh, s-au indreptat spre Sfantul Tarasie. Binecredincioasa imparateasa Irina insasi (797-802) s-a unit cu acest gand si i-a facut chemare. In cele din urma, Sfantul a primit, dar, cu un singur pret: imparatia Bizantului sa adune intr-un sinod a toata lumea, pe solii intregii crestinatati, asa incat, hotararea luata, sa refaca unitatea de credinta, atunci rupta, a crestinatatii de pretutindeni. Imparateasa a primit, Sfantul Tarasie a fost sfintit patriarh al Constantinopolului si, asa, s-a tinut Sinodul al saptelea a toata lumea, de la Niceea (787).
Erezia imparatilor a fost oranduita si dreapta credinta statornicita: icoana nu este un idol, cinstirea icoanei nu merge la icoana insasi, ci la chipul din cer, infatisat pe icoana. Iar cinstirea noastra este o cinstire de adorare, daca merge la Dumnezeu, o cinstire de veneratie, daca merge la un sfant si o cinstire de supravenerare, daca merge la Maica Domnului. Pentru crestinatate, imparatia Sfintei Irina si pastoria Sfantului patriarh Tarasie au fost, astfel, ca o strafulgerare de dreapta credinta.
Deci, traind cu dreapta evlavie si cu cinstire, atat de la popor cat si de la imparati, zidind o manastire, de cealalta parte a Bosforului, strangand apoi multime de monahi, pe saraci miluind si Biserica bine carmuind-o timp de douazeci si doi de ani si doua luni, Sfantul Tarasie cu pace s-a savarsit si a fost ingropat in manastirea - ce singur si-a facut-o -, la 25 februarie 806. Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi. Amin.
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Antioh, despre chemarea lui Dumnezeu.
Deci, acestea le graieste, si ne cheama pe noi, Insusi Hristos, Dumnezeul nostru.
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Evagrie monahul, despre mantuirea sufletului.
Praznicul lui Dumnezeu este nepomenirea de rautati, ca pe pomenitorul de rau il va apuca plansul, iar Cincizecimea Domnului este invierea dragostei. Cel ce uraste pe fratele sau, in cumplita cadere cade. Praznicul lui Dumnezeu este intelegerea cea adevarata, iar cine cauta intelegere mincinoasa, va muri urat. Mai bine este a flamanzi cu inima curata, decat a praznui cu suflet necurat. Cel ce-si curata gandurile cele rele din inima sa, acela este cel ce si-a ucis pruncii sai cu piatra.
Calugarul somnoros va cadea in rele, iar cel priveghetor, ca o pasare usoara este. Sa nu te dedai pe tine la priveghere desarta si seaca si sa nu lasi cuvintele cele duhovnicesti, pentru ca Domnul priveste in suflet si te va scoate pe tine din tot raul. Somnul cel mult inmulteste gandurile, iar privegherea cea buna le imputineaza pe ele. Somnul cel mult aduce griji si necazuri, iar cel ce privegheaza scapa de acestea. Adu-ti aminte totdeauna de iesirea ta din aceasta lume si sa nu uiti judecata cea vesnica si nu va fi pacatuire in sufletul tau.
Prin pocainta sa-ti indreptezi sufletul tau, iar prin milostenie si blandete sa-l intaresti pe el, chiar de va navali asupra ta duhul cel grabnic. Dar, atunci, sa nu-ti lasi chilia ta si, iarasi, sa nu pierzi vremea prielnica. Ca, precum cineva curateste argintul, asa se va curati si inima ta. Si, prccum aurul si argintul se curata prin foc, asa si inima calugarului se curateste prin ispite. Duhul tulburarii goneste lacrimile, iar duhul necazului sfarama rugaciunile. Leapada de la tine mandria si desarta slava, departe, sa o gonesti; ca acela ce acum nu voieste slava, se va mari in veacul ce va sa fie, intru Iisus Hristos Domnul nostru.
Viața Sfântului Mucenic Ipatie
Cel între sfinţi părintele nostru Ipatie s-a născut în Frigia pe vremea
împăraţilor Arcadiu şi Onoriu. Pe când era tânăr de optsprezece ani şi
încă învăţa carte, a fost bătut de tatăl său pentru unele greşeli;
pentru aceasta el a fugit de acasă, a trecut în Tracia, unde, intrând
într-o chinovie şi făcându-se monah, s-a arătat plin de cucernicie şi de
îmbunătăţire duhovnicească, prin post şi prin înfrânare. Odată însă
fiind chinuit de patima desfrânării, opt zile a petrecut în post,
negustând nici hrană nici băutură. Fiind înştiinţat proistosul despre
aceasta, i-a dat cu mâna lui, un pahar cu vin, şi o pâine, după
Pavecerniţă, fiind de faţă toţi fraţii. Şi îndată mântuindu-se de
chinuirea patimii, a mulţumit Domnului şi învăţătorului său. Iar după
câţiva ani cu sfatul duhovnicului său, ducându-se în oraş, ca să ajute
unuia ce căzuse în ispită, a ajutat şi pe trupescul său părinte şi,
înlesnindu-l l-a trimis întru ale sale. Iar el unindu-se cu alţi doi
fraţi ai săi întru Domnul au trecut apa mării şi ajungând în Calcedon,
s-au aşezat la vechea mănăstire a lui Rufin, care atunci era nelocuită.
Căci acest Rufin venind de la Roma şi zidind o mănăstire a adus aici
monahi egipteni care preamăreau pe Dumnezeu. După ce s-a mutat el din
viaţă şi a fost îngropat în această mănăstire, monahii s-au împrăştiat
pe la locurile lor, şi chinovia a rămas nelocuită; şi răsărind spini şi
ciulini, mănăstirea ajunsese a fi dărâmată şi neîmpodobită, şi chiar
duhuri necurate intrau şi locuiau acolo, făcând ca mănăstirea să fie
grozavă şi înfricoşătoare. Ajungând aici sfântul, şi pe demoni prin
rugăciuni izgonindu-i şi curăţind mănăstirea de urâciuni, împreună cu
cei ce se aflau cu el, a adus-o la frumuseţea cea dintâi. Şi aşezându-se
împreună cu aceia, unul lucra ţesături de păr, altul zimbiluri, iar
altul grădina. Şi după câtva vreme trecând în Tracia, s-a dus la
mănăstirea sa. Şi venind fraţii de la Rufin, şi cerând pe igumenul
Ipatie, l-au luat cu ei; şi de atunci multe nevoinţe arătând sfântul,
mulţi râvneau la viaţa lui îmbunătăţită, şi venind acolo, în puţină
vreme numărul lor a ajuns la treizeci, sporind întru Dumnezeu. Iar
dumnezeiescul Ipatie, luând dar de la Dumnezeu, multe vindecări a făcut
şi oamenilor şi dobitoacelor. Hrana lui erau legumele şi verdeţurile şi
puţină pâine târziu, la al nouălea ceas; iar la bătrâneţe mai lua şi
puţin vin. Şi ajungând la optzeci de ani, i s-a înălbit capul şi barba
ca zăpada, şi era cucernic şi în faptă şi la înfăţişare. Şi păstorind
patruzeci de ani, acest fel de turmă a lui Hristos, şi cinstind preoţia,
optzeci de ucenici mai înainte trimiţând la Domnul, s-a dus şi el,
slăvind pe Dumnezeu.
Viața Sfântului Mucenic Alexandru
Sfântul Mucenic Alexandru a trăit pe vremea împăratului Maximian şi a
ighemonului Tiberian din cetatea Cartagena. Fiind el silit să jertfească
idolilor, a refuzat aceasta, defăimând cu multe cuvinte aspre pe
ighemon. Pentru care a fost chinuit mult şi apoi dus la Cartagina unde a
fost chinuit din nou. Ajungând în cele din urmã în Tracia, i s-a tăiat
capul şi aşa a luat cununa muceniciei.
Sinaxar 25 Februarie
În prima sâmbătă din Postul Mare se face prăznuire de minunea grâului
fiert, făcută de sfântul mare mucenic Teodor în zilele
rău-credinciosului împărat Iulian Apostatul.
În această zi prăznuim minunea grâului fiert făcută de Sf. Mare
Mucenic Teodor Tiron (prăznuit la 17 februarie). La 50 de ani după
moartea Sfântului Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind
să comită o blasfemie cu creştinii, i-a dat ordin guvernatorului
oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de
alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului
Mare. Sf. Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie, i-a
poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic
din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva). În memoria acestei întâmplări, biserica ortodoxă sărbătoreşte anual pe Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron şi această minune, în prima sâmbătă a Postului Mare. Vinerea seara, la Sfânta Liturghie a Darurilor Înainte Sfinţite, după rugăciunea din amvon, se cântă Canonul Sfântului Mare Mucenic Teodor, compus de Sfântul Ioan al Damascului.
După aceasta, se sfinţeşte coliva şi se împarte credincioşilor. Această sărbătoare a Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare, a fost stabilită de Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397).
În această lună ziua a douăzeci şi cincea,
pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Tarasie, arhiepiscopul
Constantinopolului.
Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, era de sorginte
nobilă. S-a născut şi a crescut în Constantinopol unde a primit o
educaţie aleasă. Astfel, a fost repede promovat la curtea Împăratului
Constantin al VI-lea Porfirogenetul (780-797) şi al mamei sale, sfânta
Împărăteasă Irina (7 August) primind funcţia de senator.În acele vremuri Biserica era tulburată de lupta iconoclaştilor. Sf. Patriarh Pavel (30 August), înainte susţinător al iconoclasmului, s-a căit de rătăcirea sa şi şi-a dat demisia, retrăgându-se la o mănăstire şi luând schima îngerească. Când Sf. Împărăteasă Irina l-a vizitat împreună cu fiul său, împăratul, Sf. Pavel le-a spus că cel mai vrednic să fie succesorul său era Sf. Tarasie, care în acel moment era încă mirean.
Tarasie a refuzat funcţia o lungă perioadă de timp, nevăzându-se vrednic pentru un astfel de oficiu înalt, dar mai târziu s-a supus, cu condiţia să se întrunească un Sinod Ecumenic care să distrugă erezia iconoclastă.
Trecând prin toate rangurile clerice într-un timp relativ scurt, Sf. Tarasie a fost adus la tronul patriarhal în 784. În anul 787 s-a întrunit la Niceea cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, prezidat de Patriarhul Tarasie, în prezenţa a 367 de episcopi. La sinod s-a confirmat obligativitatea cinstirii sfintelor icoane iar acei episcopi care s-au lepădat de erezia lor au fost reprimiţi de Biserică.
Sf. Tarasie a condus cu înţelepciune Biserica timp de 22 de ani, ducând o viaţă strict ascetică. Toate veniturile sale le-a cheltuit în scopuri plăcute lui Dumnezeu, hrănind şi uşurând viaţa bătrânilor neputincioşi, a celor împovăraţi, a văduvelor şi orfanilor, iar de Sfintele Paşte le pregătea o masă şi îi servea personal pe săraci.
Sf. Patriarh l-a acuzat cu tărie pe Împăratul Constantin Porfirogenetul când şi-a calomniat soţia, Împărăteasa Maria, strănepoata Sf. Filaret cel Milostiv (1 Decembrie), astfel încât să o trimită pe Maria la mănăstire şi scăpând de căsătoria cu o rudenie. Sf. Tarasie a refuzat categoric să anuleze căsătoria împăratului, lucru pentru care sfântul a căzut în dizgraţie. Însă nu la mult timp după aceea, mama sa, Împărăteasa Irina l-a detronat pe Constantin.
Sf. Tarasie a adormit în anul 806. Înainte de moartea sa diavolii au cercetat viaţa sfântului încă din tinereţe, încercând să-l aducă la deznădejde pentru unele păcate pe care le-ar fi făcut acesta. Însă sfântul le-a spus că este nevinovat de toate minciunile lor şi că nu au nici o putere asupra sa.
Plâns de Biserică, sfântul a fost înmormântat într-o mănăstire pe care el a construit-o în Bosfor. La mormântul său au avut loc multe minuni.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Alexandru, care de sabie s-a săvârşit.
Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Maximian şi a ighemonului
Tiberian din cetatea Cartagena. Fiind el silit să jertfească idolilor, a
refuzat aceasta, defăimând cu multe cuvinte aspre pe ighemon. Pentru
care a fost chinuit mult şi apoi dus la Cartagina unde a fost chinuit
din nou. Ajungând în cele din urmã în Tracia, i s-a tăiat capul şi aşa a
luat cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Righin, episcopul Scopelor.
Acest mucenic s-a născut în Elada, fiind fiu de părinţi creştini.
Iar pentru bunătatea lui şi pentru multa lui evlavie, a fost hirotonit
episcop al insulei Scopelor. Şi fiind chemat la Sinodul din Sardica,
toate eresurile cu cuvântul şi cu îndrăzneala lui le-a stins. Apoi
întorcându-se la episcopia sa şi pornindu-se prigoană, a fost prins de
ighemonul Eladei, şi după multe chinuri i s-a tăiat capul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Ipatie, igumenul de la Mănăstirea lui Rufie.
Cel între sfinţi părintele nostru Ipatie s-a născut în Frigia pe
vremea împăraţilor Arcadiu şi Onoriu. Pe când era tânăr de optsprezece
ani şi încă învăţa carte, a fost bătut de tatăl său pentru unele
greşeli; pentru aceasta el a fugit de acasă, a trecut în Tracia, unde,
intrând într-o chinovie şi făcându-se monah, s-a arătat plin de
cucernicie şi de îmbunătăţire duhovnicească, prin post şi prin
înfrânare. Odată însă fiind chinuit de patima desfrânării, opt zile a
petrecut în post, negustând nici hrană nici băutură. Fiind înştiinţat
proistosul despre aceasta, i-a dat cu mâna lui, un pahar cu vin, şi o
pâine, după Pavecerniţă, fiind de faţă toţi fraţii. Şi îndată
mântuindu-se de chinuirea patimii, a mulţumit Domnului şi învăţătorului
său. Iar după câţiva ani cu sfatul duhovnicului său, ducându-se în
oraş, ca să ajute unuia ce căzuse în ispită, a ajutat şi pe trupescul
său părinte şi, înlesnindu-l l-a trimis întru ale sale. Iar el
unindu-se cu alţi doi fraţi ai săi întru Domnul au trecut apa mării şi
ajungând în Calcedon, s-au aşezat la vechea mănăstire a lui Rufin, care
atunci era nelocuită. Căci acest Rufin venind de la Roma şi zidind o
mănăstire a adus aici monahi egipteni care preamăreau pe Dumnezeu. După
ce s-a mutat el din viaţă şi a fost îngropat în această mănăstire,
monahii s-au împrăştiat pe la locurile lor, şi chinovia a rămas
nelocuită; şi răsărind spini şi ciulini, mănăstirea ajunsese a fi
dărâmată şi neîmpodobită, şi chiar duhuri necurate intrau şi locuiau
acolo, făcând ca mănăstirea să fie grozavă şi înfricoşătoare. Ajungând
aici sfântul, şi pe demoni prin rugăciuni izgonindu-i şi curăţind
mănăstirea de urâciuni, împreună cu cei ce se aflau cu el, a adus-o la
frumuseţea cea dintâi. Şi aşezându-se împreună cu aceia, unul lucra
ţesături de păr, altul zimbiluri, iar altul grădina. Şi după câtva
vreme trecând în Tracia, s-a dus la mănăstirea sa. Şi venind fraţii de
la Rufin, şi cerând pe igumenul Ipatie, l-au luat cu ei; şi de atunci
multe nevoinţe arătând sfântul, mulţi râvneau la viaţa lui
îmbunătăţită, şi venind acolo, în puţină vreme numărul lor a ajuns la
treizeci, sporind întru Dumnezeu. Iar dumnezeiescul Ipatie, luând dar
de la Dumnezeu, multe vindecări a făcut şi oamenilor şi dobitoacelor.
Hrana lui erau legumele şi verdeţurile şi puţină pâine târziu, la al
nouălea ceas; iar la bătrâneţe mai lua şi puţin vin. Şi ajungând la
optzeci de ani, i s-a înălbit capul şi barba ca zăpada, şi era cucernic
şi în faptă şi la înfăţişare. Şi păstorind patruzeci de ani, acest fel
de turmă a lui Hristos, şi cinstind preoţia, optzeci de ucenici mai
înainte trimiţând la Domnul, s-a dus şi el, slăvind pe Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Antonie, care prin foc s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Teodor cel nebun pentru Hristos, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Marcel, episcopul Apamiei Ciprului, care de sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru aceastã zi, cuvant al Sfantului Efrem Sirul, catre monahi.
Intru imbracamitea hainelor, sa nu te lauzi, aducandu-ti aminte de cojocul lui Ilie si de sacul lui Isaia, precum este scris: Mergi, ia sacul de la mijlocul tau si incaltamintele dezleaga-le de la picioarele tale. Nici imbracamintea Botezatorului nu o uita. Deci, nu fi aratos la vedere, prin haina stralucita, ci, prin fapte bune sa straluceasca lumina ta inaintea tuturor, ca sa fie proslavit Domnul. A Caruia este slava Amin.
Cugetare
Creştinul este asemenea unei fecioare logodite cu mire.
Aşa cum fecioara nu gândeşte zi şi noapte decât la mirele ei, aşa creştinul nu cugetă zi şi noapte decât la Hristos.
Chiar dacă logodnicul ei este peste zece
dealuri, pentru ea este totuna, ea se poartă ca şi când el ar fi de
faţă, lângă ea şi cu ea. Ea gândeşte numai la el, în gând şi cu glas îi
cântă lui, vorbeşte cu ceilalţi doar despre el, visează doar la el, doar
lui îi pregăteşte daruri. Asemenea şi creştinul cu Hristos. Aşa cum
fecioara cea logodită ştie că mai întâi trebuie să se despartă de casa
ei în care s-a născut pentru a se întâlni şi a se uni cu logodnicul
ei, aşa creştinul ştie că nici el nu se
poate uni deplin cu Hristos până când nu se va despărţi prin moarte de
trupul lui, adică de casa lui cea trupească în care a locuit şi a
crescut sufletul de la naştere, încă de la zămislirea lui.
Luare aminte
Să luăm aminte la Săpânul Hristos, Cel care a şezut în corabie, învăţând poporul adunat la ţărm:
„Şi iarăşi a început Iisus să înveţe,
lângă mare, şi s-a adunat la El mulţime foarte multă, încât El a intrat
în corabie şi şedea pe mare, iar toată mulţimea era lângă mare, pe
uscat” (Marcu 4: 1).
- La cum s-a adunat în jurul Lui să-L asculte o mulţime atât de mare de oameni, încât El a fost nevoit să intre în corabie, spre a-L putea vedea şi auzi toţi;
- La cum i-a învăţat El în parabolele despre semănător şi despre sămânţa aruncată în pământ, adică prin comparaţii şi exemple care se repetă de atunci încoace zi şi noapte pe pământ şi se vor repeta până la sfârşitul lumii;
- La cum învaţă El mulţimile, nu prin cuvinte neobişnuite şi exemple rare, ci prin unele simple care au fost cu omul încă de la începutul timpului, şi care vor rămâne cu el până la sfârşitul lui.
Predică
Despre descoperirea tuturor tainelor oamenilor - „Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă” (Marcu 4: 22).
Toate lucrările tainice ale oamenilor se vor da pe faţă într-o zi.
Nici una dintre tainele, gândurile şi faptele omului nu se poate ţine ascunsă.
Evreii au crezut că vor putea ţine secret
faptul că au ucis atât de mulţi proroci ai lui Dumnezeu de-a lungul
timpurilor şi că sângele de ei vărsat în contra lui Hristos nu-l vor
vedea nici Dumnezeu nici oamenii. Şi cu
toate acestea, ceea ce ei au crezut că se ţine ascuns, s-a făcut de
poveste atât în cer, cât şi printre toţi locuitorii pământului, de-a
lungul a mii de ai, până în zilele noastre. Iuda a crezut că ţine
ascună vânzarea lui de către faţa Stăpânului, dar Stăpânul i-a văzut-o
pe ea şi i-a spus-o în faţă: Iar Iisus i-a zis: „Iuda, cu o sărutare
vinzi pe Fiul Omului?”(Luca 22: 48). Stăpânul a văzut şi inimile
fariseilor şi le-a citit gândurile: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile
voastre?” (Matei 9: 4). Oare ce lucruri, oare ce fapte, oare ce
întâmplări din lumea aceasta vor putea fi vreodată ascunse de la Faţa
Celui Care vede şi dă la iveală chiar şi cele mai tainice şi mai adânci
gânduri din inimile oamenilor? Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe
faţă. De aceea să umblăm cu frică; căci aceasta se face spre bucuria
noastră.
Să trăim cu frică – căci toate faptele noastre ascunse şi păcătoase, toate poftele noastre cele necurate şi toate acele gânduri ale noastre încă şi mai necurate se vor aduce într-o zi la lumină.
Să ne
bucurăm – căci tot binele pe care l-am făcut, sau l-am dorit, sau l-am
gândit în ascuns, va fi adus odată şi odată la lumină. El nu este
dat acum pe faţă, în ochii oamenilor, dar va fi dat atunci pe faţă, în
ochii şi ai oamenilor şi ai îngerilor. Cu cât va fi mai mare spaima
păcătoşilor, cu atât şi mai mare va fi bucuria drepţilor.
O, Doamne Iubitorule de oameni,
iartă-ne nouă păcatele noastre şi dă-ne să plângem pentru ele şi ne
curăţim de ele în această viaţă şi nu le da pe faţă spre pieirea noastră
şi spre plângerea Sfinţilor Tăi îngeri. Căci numai Ţie se cuvine slava
şi mulţumirea în veci, Amin!