10 februarie – ✝) Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie ; Sfântul Mucenic Pavel; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Ognevidnaya”; Sfânta Cuvioasă Ana din Novgorod; Sfânta Muceniță Enata; Sfânta Muceniță Valentina

 

 

 Icoana Maicii Domnului Ognevidnaia sau Areovind (10 februarie)

Această icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului este mai neobişnuită pentru că Preacurata Maică este zugrăvită fără Prunc, cu capul aplecat spre dreapta, iar veşmântul său este roşu aprins, pricină pentru care a primit numele Areovind sau Chip de foc. Cei ce tâlcuiesc semnificaţia înfăţisării acesteia spun că roşul simbolizează Jertfa Mântuitorului Hristos.

Obârşia icoanei este necunoscută, însă ştim că spre sfârşitul veacului al XVIII-lea cinstirea ei era deja răspândită pentru minunile săvârşite de aceasta. Astăzi, copii ale icoanei sunt răspândite în întreaga Rusie şi peste hotarele ei.

Troparul Maicii Domnului
Nu vom tăcea , Născătoare de Dumnezeu , pururea a spune Puterile Tale , noi nevrednicii . Că de nu ai fi stat Tu înainte Rugându-Te , cine ne-ar fi izbăvit din atâtea nevoi ? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi ?
Nu ne vom depărta de la Tine , Stăpână , că Tu Izbăveşti pe robii Tăi pururea din toate nevoile .

 

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie

Marele Sfânt Mucenic Haralambie a fost episcop în cetatea Magnesiei şi a suferit pentru Hristos în anul o sută treisprezece al vieţii sale. Când au început sângeroasele persecuţii contra creştinilor, din timpul Împăratului Septimius Severus, bătrânul Haralambie nu s-a ascuns de ele, ci cu libertate şi pe faţă a predicat tuturor credinţa în Hristos. El a îndurat schingiuiri cumplite ca şi când nu ar fi fost el în acel trup. Când l-au jupuit de viu, bătrânul iertător le-a zis ostaşilor: „Vă mulţumesc, fraţilor, că scărpinându-mi trupul cel vechi mă reînnoiţi pe mine cu duhul pentru viaţa veşnică”. El chiar în timpul chinurilor a făcut minuni mari şi i-a adus pe mulţi la Hristos. Chiar fiica împăratului, Galina, a lăsat închinarea la idoli a tatălui ei şi s-a făcut creştină. Osândit la moartea şi adus la locul execuţiei, Sfântul Haralambie şi-a înălţat mâinile către cer şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru tot poporul ca Dumnezeu să le dăruiască sănătate trupească şi mântuire sufletească şi ca El să le înmulţească roadele pe acest pământ. „O, Doamne, Tu care ştii că omul e făcut din trup şi sânge; iartă-le lor păcatele lor şi varsă Harul Tău peste toţi!”. După rugăciune, acest sfânt bătrân şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu încă înainte ca satrapul să-i lovească gâtul cu sabia. Sfântul Haralambie a luat mucenicia la anul 202 după Hristos. Fiica împăratului, Galina, a luat trupul Sfântului şi l-a îngropat cu cinste.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Prohor

Acest sfânt Prohor era un făcător de minuni de la Lavra Peşterilor din Kiev şi lui i se mai spune şi „mâncătorul de spanac” deoarece în vremea în care a locuit la Mănăstirea Peşterilor el nu a gustat deloc pâine, ci se hrănea doar cu acest spanac, pe care îl usca şi îl amesteca oarecum şi făcea din el un fel de pâine. Ori de câte ori dădea din acest fel de pâine cu binecuvântare, pâinea avea gust de miere în gura celui care o gusta; dar dacă cineva o fura, ea era amară ca pelinul. Odată, pe când era lipsă de sare în Rusia, Prohor a împărţit cenuşă oamenilor ca şi când ar fi fost sare. Căci cu adevărat cenuşa pe care el o dădea cu binecuvântare, era ca sarea. Dar dacă cineva voia să-şi ia singur, adică dacă fura această cenuşă, ea nu le rămânea decât ca cenuşă. Cneazul Sviatopolk a poruncit ca cenuşa din chilia Sfântului Prohor să-i fie adusă lui la palat fără permisiunea şi binecuvântarea Sfântului. Atunci când această cenuşă s-a adus, cei care au gustat-o au văzut că este cenuşă şi nicidecum sare. Atunci Prohor le-a spus oamenilor care veneau la el pentru sare să se ducă la palatul cneazului, şi când vor vedea că el aruncă cenuşa afară din palat, să o ia şi să o ducă la casele lor, căci ea va fi sare. Poporul a făcut aşa, şi iată, cenuşa era sare. Crezând aceasta, cneazul însuşi s-a făcut respectuos şi a început să-l iubească pe Sfântul Prohor, astfel încât, după ce acesta a trecut la cele veşnice în anul 1107 după Hristos, însuşi cneazul l-a aşezat pe Sfânt cu mâinile lui în mormânt alături de marii Sfinţi ruşi Antonie şi Teodosie.

Sfânta Cuvioasă Ana din Novgorod

Sfânta Cuvioasă Ana a fost fiica primului rege creştin al Suediei, Olof Skötkonung, devenind, datorită sfinţeniei vieţii ei, una dintre cele mai venerate sfinte din calendarul ortodox slav. Sfânta Ana ocroteşte foarte multe aşezăminte euharistice în Rusia şi în nordul Europei.

Prinţesa vikingă a fost cunoscută în patria ei ca Ingegerda, dar când a venit în Rusia, ruşii au numit-o Irina. Numele de Ana l-a primit cu puţin înainte de moarte, când a luat chipul monahicesc. Ana a beneficiat de o blagloslovită creştere duhovnicească, căci tatăl său şi mama sa, Regina Estrida, erau amândoi cu totul dăruiţi noii lor credinţe creştine. Despre Regina Estrida se spune că „descindea din cea mai aleasă familie a Suediei, fiind vestită pentru mintea ei strălucită, inima plină de dragoste şi dărnicia ei. Toţi copiii ei au rămas vestiţi pentru drăgălăşenia lor şi înaltele lor daruri duhovniceşti”.

Tânăra a avut parte de multă libertate pe când era tânără. După cum ne spun aghiografii „lua parte la adunările oamenilor şi la ceremonii, era de faţă la primirile de la palat, locuia în iatacul ei, unde era liberă să primească oaspeţi, avea moşii şi îşi chivernisea singură averile, avea la dispoziţie o pază înarmată şi făcea călătorii prin ţară după voia ei. În tradiţia populară a nordului scandinav, ea este pomenită ca o femeie neiubitoare de sine, cu inimă bună, înţeleaptă, vioaie, îndrăzneaţă şi cu mare înrâurire asupra celor în mijlocul cărora se afla”.

Sfânta Ana s-a dovedit a fi o prinţesă a păcii, înduplecându-l pe tatăl ei să facă pace cu Norvegia învecinată, rânduind ca sora sa Astrid să se mărite cu regele norvegian Olav al II-lea Haraldsson. Ea însăşi fusese făgăduită acestui rege al Norvegiei, care avea să devină Sfântul Martir Olav (sărbătorit la 29 iulie), numit şi ocrotitorul  Norvegiei, pentru marea sa lucrare de răspândire a creştinismului în această ţară. În cele din urmă, tatăl ei, Regele Olof Skötkonung al Suediei, a crezut că ar fi mai de folos să se mărite cu strălucitul cneaz Iaroslav al Novgorodului, iar Irina, Ana de mai târziu, a făcut ascultare. Acest însemnat duce al Rusiei a trimis soli la Regele Olof al Suediei, căutând să încheie o alianţă care să fie întărită prin căsătoria cu fiica acestuia, care nu avea împliniţi atunci 20 de ani. Ca parte a înţelegerii de dinainte de căsătorie, Ana a cerut să i se dea ca dar de nuntă cetatea şi ţinutul Ladoga, cu dreptul de a-l chivernisi ea însăşi şi de a pune un împuternicit care să o ajute să-l cârmuiască. Cererile ei au fost primite, astfel că în vara anului 1016 ea şi cu Iaroslav s-au cununat la Novgorod. Curând după aceea, curtea domnească a fost mutată la Kiev, oraş pe care Iaroslav îl moştenise de la tatăl său, Sfântul Cneaz Vladimir, sărbătorit în calendarul ortodox la 15 iulie.

Marea Ducesă de Novgorod a luat parte nemijlocit la domnia ţării alături de soţul ei, uneori intrând chiar în luptă cu el, alteori ajutându-l să încheie tratate de pace cu duşmanii. Au avut şapte fii şi trei fiice, despre care marele retor Ilarion (care a ajuns mai apoi Mitropolitul Kievului) a spus că erau cu toţii deplin dăruiţi credinţei creştineşti. Unul dintre aceşti fii, Vladimir, care a ctitorit şi catedrala din Novgorod, a fost proslăvit ca sfânt (sărbătorit la 4 octombrie). Ana a ajutat şi la creşterea mai multor copii de regi, printre care Edwin şi Edward, fiii Regelui Edmund al Angliei, şi Magnus, fiul Sfântului Rege Martir Olav al II-lea Haraldsson al Norvegiei. În anul 1028, Iaroslav şi Ana au dat adăpost chiar Sfântului Rege Olav, când a fugit de năvălirea şi răzmeriţa din ţara sa.

Soţul sfintei, cunoscut de urmaşi ca Iaroslav cel Înţelept, şi-a dobândit numele de la chibzuinţa cu care şi-a ocârmuit poporul şi marele său interes faţă de învăţătură. După cum se consemnează în Marele Letopiseţ Rusesc, în 1037 el a adunat la Kiev mai mulţi grămătici care au tălmăcit cărţi din greceşte în limba slavonă şi a dat întâiul cod de legi din ţările ruseşti, cunoscut ca Pravila Rusească. Tot el e a pus să se scrie Marele Letopiseţ Rusesc, care avea să devină „o capodoperă a literaturii slavone medievale” şi care este izvorul principal pentru cunoaşterea istoriei ruseşti timpurii.

În anul 1037, credincioasa pereche domnitoare a zidit o mănăstire în Kiev, pe care au afierosit-o Sfintei Irina, ocrotitoarea Sfintei Ana. Mănăstirea a fost zidită lângă Catedrala Sfânta Sofia, pe care Iaroslav o zidise după modelul Sfintei Sofii din Constantinopol. Aceste clădiri făceau parte din programul de construire elaborat în vremea domniei lor, care „a făcut din Kiev centrul artistic al veacului al XI-lea în Rusia”. În anul 1045, Sfânta Ana şi soţul ei au fost de faţă la punerea temeliei Catedralei Sfânta Sofia din Novgorod, care a fost începută de fiul lor Vladimir şi a fost încheiată după moartea ei.

Sfânta Ana a adormit întru Domnul la 10 februarie 1050. Cu puţin înainte de moarte a luat schima monahală, „arătând prin aceasta adânca sa evlavie şi o adevărată smerenie creştinească”. Mormântul ei, aşezat alături de cel al fiului, Sfântul Vladimir, în Catedrala Sfânta Sofia din Novgorod, a devenit izvor de tămăduire de-a lungul timpului. Sfânta Ana e cinstită de Biserică şi la 4 octombrie, împreună cu fiul ei, Sfântul Vladimir Iaroslavici.

Viața Sfintei Mucenițe Valentina

Sfânta Enata era din ţinutul Gaza, iar Valentina din Cezareea. Când ighemonul Firmilian sta la judecată, a fost adusă viteaza fecioară Enata, care fiind întrebată dacă se leapădă de Hristos şi ea mărturisind că Hristos este Dumnezeu, a fost chinuită cumplit.
Atunci cinstita Valentina şi ea fecioară fiind şi nesuferind să vadă neomenia şi cruzimea celor săvârşite, s-a umplut de îndrăzneală şi când i s-a poruncit ca să aducă jertfă idolilor, căci acolo lângă scaunul de judecată, se găsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele şi l-a surpat împreună cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit şi pe ea. Şi încetând a le mai chinui, a hotărât să fie arse în foc.
După aceasta a fost adus la pătimire Sfântul Pavel. Şi după ce a suferit mai multe chinuri şi s-a arătat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi rugându-se pentru cei de o credinţă cu el, a primit tăierea cinstitului său cap, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Cântare de laudă la Sfântul Haralambie

Sabia cea neştiutoare în zadar se învârte deasupra capului Sfântului Haralambie.

Sfântul îngenunchează şi lui Dumnezeu se roagă: Doamne, slobozeşte pe robul Tău!

Slobozeşte poporul Tău de toate păcatele lor;

Arată milostivirea Ta din nou asupra lor;

Binecuvântează osteneala lor şi înmulţeşte roadele pământului!

Îndestulează-i cu de toate; căci trup şi sânge sunt ei.

Dăruieşte-le mereu să-Ţi cânte Ţie,

Umple de sănătate şi bucurie inimile lor,

Spre aducerea aminte de Tine!

Alungă departe de ei tot răul,

Mântuieşte-i de nevoi şi sărăcie,

Milostiveşte-Te către ei toţi,

Iar după moartea lor,

Fă-le parte cu Sfinţii Tăi, Doamne!

Doamne, milostiveşte-Te către poporul Tău!

Oricine lui Haralambie se va ruga,

Şi numele meu va pomeni,

Ajută-l, Doamne, din chinurile mele

Pentru Tine!

Atunci din cer un glas a venit:

Primită este rugăciunea ta,

Sufletul tău la Mine să vină!

Sfântul al său suflet îl dă;

El către Rai zboară, înainte ca sabia să cadă.

Luna februarie in 10 zile: pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Haralambie (+202)     Sfantul Mucenic Haralambie a trait in vremea imparatiei lui Sever (193-211) si s-a facut vestit cu puterea credintei sale si cu ravna in propovaduirea lui Hristos. Si era acest episcop in Magnezia, din Asia, iar mai-marele cetatii era Luchian dregatorul. Deci, acesta, nesuferind cuvintele si zelul propovaduirii batranului episcop, a poruncit ostasilor sa fie prins si, dus fiind la judecata inaintea lui Luchian, Sfantul a marturisit cu stralucire si fara frica, pe Hristos; drept aceea, dregatorul a poruncit sa fie dezbracat de hainele sale si, dupa ce i-au jupuit tot trupul, cu unghii de fier, i-au taiat fasii de piele de pe trup. Iar Sfantul Haralambie, rau ranit, a zis: "Multumesc voua, fratilor, ca, strujind trupul meu cel vechi si batran, m-ati innoit, imbracandu-mi sufletul cu haina cea noua a suferintelor pentru Hristos".
    Si, vazand cei de fata rabdarea Mucenicului in atatea chinuri si neincetatele lui rugaciuni pentru toti, multi din ei, barbati si femei, s-au lepadat de idoli si au crezut in Hristos; iar dregatorul, cercetandu-i si chinuindu-i, fara mila pe acestia, a poruncit sa li se taie capetele. Se zice ca insasi fata imparatului, Galina, auzind de taria de suflet cu care Sfantul Haralambie a rabdat cele mai grele chinuri, a crezut in Hristos si s-a botezat.
    Deci, istovit de atatea cumplite chinuri pe care a trebuit sa le indure, a fost osandit la moarte, prin sabie. Si Sfantul Haralambie s-a mutat la Domnul, dandu-si sufletul in temnita, asteptand sa i se taie capul, si s-a numarat cu Sfintii.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre ava Macarie, care a vazut pe dracul cu tigve.     Ava Macarie petrecea singur in pustia cea mare si era o manastire, mai jos, intr-o alta pustie, avand monahi multi. Deci, staretul, sezand langa cale, a vazut oarecand pe diavolul, mergand in chip de om, purtand o haina mitoasa si de fiecare fir de lana spanzurand cate o tigva omeneasca. Si i-a zis lui batranul: "Unde mergi, raule?" Iar acela i-a raspuns: "Merg ca sa tulbur pe frati". Si l-a intrebat pe el batranul: "Si ce sunt tigvele acestea, pe care le porti?" Raspuns-a diavolul: "Gustari duc fratilor". Zis-a batranul: "In toate acestea sunt de-ale mancarii?" Iar el a raspuns: "Asa, pentru ca, de nu-i va fi placuta cuiva una, ii dau alta, si pe toate de-a randul, ca macar sa-si ia fiecare cate una". Aceasta zicand, s-a dus mai departe. Iar batranul a ramas, pazind calea, pana se va intoarce. Si, vazandu-l pe el intorcandu-se, i-a zis lui: "Ai umblat bine?" Iar el a raspuns: "Rau, chiar si unde-mi era bine mie". Zis-a batranul: "Pentru ce?" Raspuns-a acela: "Pentru ca toti monahii mi s-au facut mie rai si potrivnici si nimeni nu m-a primit pe mine". Zis-a batranul: "Dar nici unul dintre dansii nu ti-e prieten?" Raspuns-a diavolul: "Numai pe un monah am, care ma asculta si, cand vin la dansul, se invarteste ca vartelnita inaintea mea". Intrebatu-l-a batranul: "Care-i numele monahului aceluia?" Zis-a diavolul: "Teopempt". Si, zicand aceasta, s-a dus.
    Si, sculandu-se, ava Macarie s-a dus intru cea mai de jos pustie, la manastirea aceea si, auzind, fratii i-au iesit cu ramuri intru intampinarea lui si fiecare dintr-insii isi gatea chilia sa, socotind ca la dansul va sa salasuiasca batranul. Iar el a intrebat: "Cine este Teopempt?" Si, vazandu-l pe el, a intrat la dansul in chilie, iar el l-a primit pe parintele, bucurandu-se. Si cand au inceput a vorbi in taina, i-a zis lui batranul: "Cum petreci, frate?" Raspuns-a acela: "Bine, cu rugaciunile tale". Zis-a batranul: "Nu te supara pe tine vreun gand rau?" Raspuns-a fratele: "Acum imi este bine", ca se rusina sa-si marturiseasca gandurile sale cele pacatoase. Atunci i-a zis batranul: "Iata, de atatia ani petrec postind si nevoindu-ma si toti ma cinstesc pe mine, ci inca si la acesti ani batrani, ma supara necuratul duh al desfranarii". La aceasta a zis Teopempt: "Cu adevarat, parinte, eu sunt foarte starnit de duhul desfranarii". Deci, batranul cauta si celelalte ganduri pierzatoare de suflet, pana ce fratele pe toate i le-a spus lui. Dupa aceasta, Cuviosul a intrebat pe fratele: "Cum postesti?" Raspuns-a: "Pana la al noualea ceas". Grait-a Sfantul: "Sa postesti pana seara si sa flamanzesti si sa inveti pe de rost din Evanghelie si din carti sfinte, ca sa te indeletnicesti totdeauna cu gandirea la Dumnezeu. Si de-ti va veni tie gand rau, sa nu-l primesti pe el si niciodata sa nu te pogori cu mintea jos, la cele rele, ci, totdeauna, sa iei aminte sus, la cele bune, si-ti va ajuta tie Dumnezeu". Asa, intarind pe acel frate, batranul s-a dus la pustia sa.
    Si cand strajuia calea, a vazut iarasi pe acel diavol, mergand si i-a zis lui: "Unde mergi?" Raspuns-a diavolul: "Ma dus sa tulbur pe frati". Si aceasta zicand, a trecut mai departe. Iar cand, iarasi, s-a intors, i-a zis lui Sfantul: "Cum sunt fratii?" Raspuns-a diavolul: "Toti mi s-au facut rai si acela pe care il aveam mai inainte prieten si care ma asculta, si acela nu stiu de catre cine s-a razvratit impotriva mea si nicidecum nu ma mai asculta. Ci, mai amar decat toti, mi s-a facut si m-am jurat, ca sa nu mai merg acolo, decat dupa o lunga vreme". Aceasta zicand, s-a dus, iar Sfantul s-a intors la chilia sa. Si asa a mantuit pe fratele Teopempt, dand pe fata mestesugul cel rau al diavolului.
 

Sinaxar 10 Februarie

În aceastã lunã, ziua a zecea, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Haralambie, şi a celor ce au crezut şi s-au sãvârşit împreunã cu el: Porfiriu şi Vaptos, care s-au sãvârşit de sabie, şi sfintele trei femei muceniţe care s-au omorât de sabie pentru cã au crezut în Hristos, prin sfântul Haralambie.

Sfântul Mucenic Haralambie, Episcopul Magnesiei, împreunã cu martirii Porfirie şi Vaptos şi cele Trei Muceniţe au suferit în anul 202.
Sf. Haralambie, Episcopul Magnesiei (Asia Mica) a rãspândit cu succes credinţa în Mântuitorul Hristos, cãlãuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre practicile lui Haralambie a ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armatã Luchie, care l-au arestat pe sfânt şi l-au adus în faţa judecãţii, unde el şi-a mãrturisit credinţa în Hristos, refuzând închinarea la idoli.
În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor sãi, spunând: "Vã mulţumesc, fraţilor, cã mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte sã se uneascã cu veşnicia!"
Vãzând cã sfântul rabdã durerile fãrã sã scoatã vreun cuvânt rãu, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tãierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au vãzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lãudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate.
Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de torturã, începând sã-l rãneascã pe sfântul martir, când deodatã mâinile i-au cãzut ca secerate de sabie, rãmânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţã pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafã.
Luchie l-a implorat pe sfânt sã-l salveze cu rugãciunile sale şi sã se milostiveascã de el, iar martirul în bunãtatea sã s-a rugat pentru cei doi şi s-au vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulţi din cei prezenţi au trecut la creştinism, printre care şi Luchie, care a cãzut la picioarele sfântului episcop şi l-a rugat sã-l boteze.
Luchie i-a spus despre cele întâmplate împãratului Septimiu Sever (193-211), care se afla atunci în Antiohia (vestul Asiei Mici). Împãratul a ordonat sã fie adus Sf. Haralambie la el în Antiohia. Soldaţii i-au legat barba în jurul gâtului şi l-au tras de ea pe drum. Apoi i-au înfipt un piron de fier în trup dar împãratul nu s-a mulţumit şi le-a cerut sã-l chinuie şi mai mult, arzându-l încetul cu încetul. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe sfânt şi acesta a rãmas nevãtãmat.
La cererea pãgânului împãrat, ca sã-i dovedeascã puterea Dumnezeului sãu, Sf. Haralambie a fãcut multe şi mari minuni cu harul lui Dumnezeu, înviind din morţi un tânãr şi izgonind diavolul dintr-un om chinuit de 35 de ani, astfel încât mulţi oameni au crezut în Hristos Mântuitorul. Chiar şi fiica împãratului, Galinia, a trecut la creştinism zdrobind cu mâinile ei pe idoli, de douã ori la rând, într-un templu pãgân. Împãratul a mai dat ordin sã-i zdrobeascã sfântului gura cu pietre şi sã-i ardã barba dar sfântul a întors flãcãrile asupra chinuitorilor sãi.
Plin de rãutate drãceascã Septimiu Sever împreunã cu un eparh numit Crisp au hulit numele lui Dumnezeu, îndrãznind sã-L provoace pe Dumnezeu şi sã-L cheme sã vinã pe pãmânt sã-i înfrunte pe ei, cei puternici. Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoşãtor, ridicându-i pe cei doi pãgâni în aer şi nu i-a lãsat pe pãmânt pânã când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult şi dupã ce şi-a revenit din sperieturã, împãratul a dat din nou ordine sã-l tortureze pe sfânt.
În cele din urmã, Sf. Haralambie a fost condamnat la tãierea capului cu sabia. În timpul rugãciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi sfântul a vãzut pe Mântuitorul şi pe îngerii sãi. Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu sã aibã grijã de locul unde vor rãmâne moaştele sale, ca acel loc sã nu sufere niciodatã de foame sau boli, sã aibã prosperitate, pace, abundenţã de fructe, roade şi vin, iar sufletele oamenilor din acel loc sã fie mântuite. Domnul i-a promis cã o sã-i îndeplineascã dorinţele şi S-a ridicat la cer împreunã cu sufletul martirului Haralambie. Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat. Galinia a îngropat trupul martirului cu multã onoare.
În hagiografia şi iconografia greacã Sfantul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele ruseşti îl prezintã ca episcop.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfintelor muceniţe şi fecioare: Enata şi Valentina şi a mucenicului Pavel.

Dintre aceste douã fecioare, Enata era din ţinutul Gaza, iar Valentina din Cezareea. Când ighemonul Firmilian sta la judecatã, a fost adusã viteaza fecioarã Enata, care fiind întrebatã dacã se leapãdã de Hristos, şi ea mãrturisind cã Hristos este Dumnezeu, a fost chinuitã cumplit. Atunci cinstita Valentina şi ea fecioarã fiind şi nesuferind sã vadã neomenia şi cruzimea celor sãvârşite, s-a umplut de îndrãznealã, şi când i s-a poruncit ca sã aducã jertfã idolilor, cãci acolo lângã scaunul de judecatã, se gãsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele şi l-a surpat împreunã cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit şi pe ea. Şi încetând a le mai chinui, a hotãrât sã fie arse în foc. Dupã aceasta a fost adus la pãtimire sfântul Pavel. Şi dupã ce a suferit mai multe chinuri şi s-a arãtat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi rugându-se pentru cei de o credinţã cu el, a primit tãierea cinstitului sãu cap, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în aceastã zi, pomenirea celui dintre sfinţi pãrintelui nostru Anastasie, arhiepiscopul Constantinopolului.

Tot în aceastã zi, pomenirea preacuviosului pãrintelui nostru Zenon.

Cuviosul pãrintele nostru Zenon era de neam din Cezareea Capadociei, fiu de pãrinţi bogaţi şi vestiţi. Fãcea parte dintre ostaşii care duceau cu cea mai mare grabã scrisorile împãrãteşti. Dar înţelegând nestatornicia şi puţinãtatea vieţii, a lepãdat brâul cel ostãşesc şi a intrat într-o peşterã (cãci sunt multe astfel de peşteri în muntele de lângã Antiohia), ca sã-şi cureţe sufletul prin osteneli sihãstreşti. Nu avea nici sfeşnic, nici ladã, nici masã, nici aşternut. Aşternutul lui era o grãmãjoarã de fân, pusã peste pietre. Drept hainã avea o rasã veche; hrana lui era o pâine pentru douã zile; iar apa şi-o aducea singur de departe. Prin asemenea osteneli el a dobândit mult har de la Dumnezeu. Astfel, când isaurii au nãvãlit odatã asupra locurilor acelora, au junghiat pe mulţi sihaştri. Dar el numai prin rugãciunea sa, a întunecat vederile acelora. Dupã aceasta însã nu a mai trãit, cãci ostenelile lui au luat sfârşit, mutându-se cãtre cereştile locaşuri.

Tot în aceastã zi, pomenirea icoanei preasfintei de Dumnezeu Nãscãtoarei, stãpânei noastre, cea din Areovind.

Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant din Pateric despre plangere.     Un staret, oarecand, petrecea in lunca, aproape de fericitul Antonie, de cealalta parte a raului. Si odata s-a dus la Egipt pentru o trebuinta a sa, luand pe ucenicul sau, impreuna cu sine. Si, ducandu-se in cetatea ce se cheama Kunt, a ramas acolo o staptamana. Si a vazut barbati si femei in toate diminetile, iesind la morminte si plangandu-si mortii, pana la al treilea ceas din zi (ora 9), ca asa era obiceiul acolo. Deci, a zis staretul catre ucenicul sau: "Vezi, fiule, ce fac acesti oameni? Cum se scoala atat de dimineata si merg la morminte de plang, cu atata tanguire, pe mortii lor? Sa ma crezi ca, de nu vom face si noi asa, in pierzare vom merge." Iar dupa ce s-au intors la chilia lor, indata si-au zidit ei, departe unul de altul, morminte pentru ei, si, in toate zilele sedeau de dimineata, plangandu-si sufletul, ca pe un mort. Iar de ar fi adormit, cumva, putin, dimineata, ucenicul il striga pe el staretul, zicand: "Frate, scoala, ca acum egiptenii plang la mormintele lor." Iar fratele, de-a pururea, zicea: "Parinte, impietrit imi este sufletul meu si nu pot sa plang". Iar staretul ii raspundea lui: "Sileste-te fiule, si osandeste-te, ca-ti zic tie, daca Dumnezeu va rani odata inima spre plangere, apoi nu mai iese de la dansa durerea, ci ramane intru durere pana la moarte. Si oriunde ar merge unul ca acesta, cu dansul impreuna este, inlauntru, plangerea si durerea. Ca orice lucru ar lucra, ori ar manca, ori ar bea, ori ar dormi, de-a pururea isi are sufletul lucrul sau, adica plangerea."
    Intru-una din zile, a vazut staretul pe fratele saturandu-se de bucate, ca venisera niste oaspteti la dansul si i-a zis lui in taina: "Frate, au nu stii ca plangerea este ca o faclie ce lumineaza? Si de nu o vei pazi pe ea bine, apoi se va stinge si intunecata va fi. Asa si plangerea se stinge de bucatele cele multe si fuge din pricina somnului celui mult. Asemenea si clevetirea o stinge pe ea si vorba cea multa o pierde, iar odihna cea trupeasca o strica pe ea cu totul. Deci, se cade celui ce iubeste pe Hristos, din toate lucrurile sa faca o parte si pentru Hristos."
    Zis-a lui fratele: "Cum este cuvantul acesta, parinte?" Iar staretul i-a raspuns: "Cand vei avea paine buna sa o cruti, pentru cei bolnavi, iar tu sa mananci paine cu tarate, pentru Hristos. De vei bea vin, sa torni intr-insul putin otet si sa zici: Pentru Hristos, Cel ce a primit otet. De vei manca orice fel de poame, sa nu te saturi, ci sa lasi putin, zicand: Aceasta-i partea lui Hristos. De-ti vei avea capataiul moale, sa-l lasi deoparte si piatra sa-ti pui, sub cap, pentru Hristos. De-ti va fi tie frig, cand dormi, sa rabzi, zicand: "Unii nu dorm deloc. Daca te-ar vorbi de rau cineva pe tine, sa taci, pentru Hristos, zicand intru tine: Si pe El, pentru mine, L-au vorbit de rau. De-ti vei fierbe tie zeama, apoi sa o lasi nefiarta putin, ca sa nu-ti fie dulce la mancare si sa zici: Altii, vrednici fiind, nici paine nu mananca, cu atat mai mult, eu, nevrednicul, cum sa mananc zeama buna, vrednic fiind a manca cenusa si tarana. Si, in toata mancarea ta, tu totdeauna putina cenusa sa amesteci. Iar la lucru, cu osteneala si cu smerenie sa petreci, cugetand totdeauna, cum au vietuit Sfintii. Iar cand va veni sfarsitul si ne va afla pe noi intru smerenie si grija, atunci vom afla odihna. De-ti va zice tie gandul tau ca, in zi de praznic, bucate mai bune sa faci, sa nu-l asculti pe el, ca nu trebuie sa praznuiesti paganeste, ca bucatele monahului sunt plansul si lacrimile.
    De vei auzi ca te uraste pe tine cineva si te cleveteste, sa-i trimiti lui si sa-i dai un mic dar, dupa puterea ta, incat, cu indrazneala sa poti  zice in ziua Judecatii: Iarta-ne noua, Stapane, greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. De ar veni la tine cineva si il vei vedea pe el de departe, stai la rugaciune si zi: Doamne, Iisuse Hristoase, izbaveste-ne pe noi de clevetiri si cu pace sa slobozesti pe fratele acesta din acest loc. De te vei lenevi a te scula noaptea la Utrenie, apoi sa nu dai mancare trupului tau, ca scris este: Cel ce nu lucraza, sa nu manance, afara de boala si de osteneala mare. Dar si de la cel bolnav si ostenit, cere Dumnezeu rugaciuni duhovnicesti, ca acelea si fara trup se pot aduce lui Dumnezeu. De ai clevetit pe fratele tau si te mustra cugetul, mergi de te inchina lui pana la pamant si zi: Iarta-ma, parinte, ma rog ca te-am clevetit, pentru ca moartea sufletului este clevetirea. De-ti va aduce tie vreun frate, din dragoste, un dar, si-l stii ca este mai sarac decat tine, sa-i dai mai mult decat darul acela, zicand: Iarta-ma, pentru Domnul, frate, ca sunt mai  sarac decat tine, insa Dumnezeu sa-ti rasplateasca cu buna plata. de vei cerceta vietile Sfintilor Parinti, atunci sa incepi si tu, chemand numele Domnului, ca sa te intareasca pe tine. Si de esti bun, atunci sa suferi ostenelile pe care le-ai inceput, dand slava lui Dumnezeu, iar de nu le savarsesti, atunci sa-ti ocarasti neputinta si sa-ti cunosti netrebnicia si sa-ti smeresti gandul tau, ca un ticalos si lenes. Si neincetat sa-ti mustri sufletul tau totdeauna, ca atatea a inceput si nu le-a sfarsit. Iar de ai facut pacate trupesti, sa nu mai gandesti cum le-ai facut pe ele, ca se spurca sufletul tau, ci, mai vartos, roaga pe Hristos, zicand: Doamne, Tu le stii pe ele si Tu de vei voi, le vei curati pe ele, caci eu nu cutez nici a gandi la ele, Iar de cunosti ca te cerceteaza Dumnezeu pe tine, atunci sa nu ti se inalte inima ta, ci, mai mult, sa zici: Pentru neputinta si slabiciunea mea, Dumnezeu face mila cu mine, ca sa rabd si sa nu ma slabesc. Ca de nu, apoi va lua Dumnezeu ajutorul Sau de la tine si vei pieri.
    Daca razboiul desfranarii iti aprinde inima, sa cercetezi de unde este inceputul acestei lupte launtrice si sa te indreptezi; fie ca va fi din multa mancare sau bautura sau somn sau din mandria pe care o ai in tine, ca ai fi mai bun decat multi altii si slujesti lui Dumnezeu sau de ai ostenit pe cineva ca a gresit, pentru ca afara de aceste pricini, nu se incepe razboiul desfranarii intru oameni si de-ti vei infrana pantecele si nu vei osandi pe nimeni de greseala si de nu vei avea in tine ganduri ca, adica, bine vietuiesti si ca placut este lucrul tau lui Dumnezeu, de te vei pazi de acestea, se va duce la tine razboiul desfranarii. De vei da cuiva vreun ban cu dragoste, iar, mai pe urma, te vei mahni in gandul tau, zicand ca mult i-ai dat lui, tu sa nu asculti gandurile tale, ca dracesti sunt. Si, pe cat poti, in saracie si in lipsa sa petreci, ca mai vartos sa ai trebuinta sa fii de toti ajutat. Dumnezeului nostru slava!

Cugetare

Multe din greutăţile mari care vin asupra omului îşi au cauza, cunoscută sau nu, în trecutul lui.

Totuşi, cauzele acestor mari greutăţi, cum ar fi, de exemplu, nebunia, nu sunt nimic altceva decât efectele călcării legii lui Dumnezeu.

Când Sfântul Haralambie era schingiuit mai presus de minte, împăratul a aflat de harul sfântului în a vindeca nebunia şi a poruncit să fie adus acolo un nebun ca să se convingă şi împăratul că Haralambie putea vindeca de nebunie. Diavolul îl chinuia de treizeci şi cinci de ani pe cel adus, mânându-l în pustietăţi şi în munţi şi aruncându-l în noroaie şi în repeziciunile apelor. Când acest om suferind s-a apropiat de Sfântul Haralambie, diavolul a simţit buna mireasmă ce venea de la trupul Sfântului şi a ţipat: „Rogu-te, robule al lui Dumnezeu, nu mă chinui înainte de vreme, ci porunceşte şi voi pleca de bună voie şi de vrei, voi spune şi cum am intrat în acest om”. Sfântul i-a poruncit să spună, iar demonul a zis: „Acest om voia să fure de la vecinul lui şi s-a gândit: Dacă nu-l voi ucide mai întâi pe vecin, nu-i voi putea fura ce-i al lui. Şi l-a omorât pe vecinul. Prinzându-l pe când făcea uciderea, am intrat în el şi iată treizeci şi cinci de ani de când locuiesc în el”. Auzind acestea sfântul lui Dumnezeu a poruncit diavolului să iasă din om îndată şi să-l lase în pace. Diavolul a ieşit iar omul nebun s-a vindecat şi a stat liniştit.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpânul Iisus, Frumuseţea întreagă a zidirii:

• La Hristos, Frumuseţea tuturor celor create; frumuseţe umbrită de frică şi de tristeţea păcatelor;
• La Hristos, Frumuseţea omului, făptura cea mai înaltă a zidirii; a cărei frumuseţe a pălit de frică şi de tristeţea păcatelor;
• La Hristos Frumuseţea minţii curate; a lumii celei fără de trup a îngerilor;
• La Hristos, Frumuseţea Sfintei Treimi, descoperite nouă de El şi prin El.

Predică

Despre păcatul celor care spun: „Noi vedem” –  „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat” (Ioan 9: 41).

Aceste cuvinte le-au fost spuse evreilor de către Cel Care le dăduse Legea prin proroci, ca Legea să le ajute lor ca nişte ochi ai sufletului. Evreii deci primiseră acea vedere, dar ei îşi închideau ochii cu bună ştiinţă şi spre a lor pierire. De aceea le-a grăit Mântuitorul Cel Drept aceste drepte cuvinte. Aceste cuvinte aşadar sunt adevărata dreptate, azi şi pururea, căci orbul nu are păcat dacă i se întâmplă să calce cu picioarele ogorul cuiva sau dacă ia haina altuia în loc de a sa.

Dar dacă cel care vede face acestea, el face păcat şi este supus pedepsei. Dacă cel care are ochi cu bună ştiinţă şi-i închide şi comite aceste păcate, şi el face acelaşi păcat şi va lua aceeaşi pedeapsă [şi încă şi mai mare].

Dar ce se va putea spune despre cei care au primit Sfântul Botez şi Sfânta Mirungere ca pe doi ochi ai sufletului şi cu toate acestea păcătuiesc ca şi nebotezaţii? La Judecata de Apoi, lor nu li se va face ca celor orbi din născare, ci ei vor fi pedepsiţi ca nişte călcători de lege care de bună voia lor s-au schilodit pe ei înşişi şi s-au orbit. Şi încă, ce se va spune despre cei care au primit şi celelalte Taine ale Harului în plinătatea ortodoxiei şi care au înaintea lor exemplele luminoase ale Sfinţilor şi învăţătura cea de-a pururea din Sfânta Biserică şi cu toate acestea se depărtează de ea şi rătăcesc? La Judecata de Apoi aşa unii nu se vor putea îndreptăţi din pricină de orbire, ci mai curând vor fi judecaţi ca nişte călcători de lege care de bună voia lor s-au schilodit pe ei înşişi şi şi pe alţii cu orbirea lor.

O, Înfricoşate Doamne, mântuieşte-ne pe noi de păcat! O, Multmilostive Doamne, deschide-ne nouă ochii către calea mântuirii Tale! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!