În această lună, în ziua a douăzeci şi şasea, Soborul Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu.
Despre fuga în Egipt a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu: După ce Irod a dat poruncă să fie tăiaţi toţi pruncii din Betleem, îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt". Şi a fugit în Egipt Născătoarea de Dumnezeu cu Pruncul şi cu Iosif, pentru două pricini: întâi ca să se plinească ceea ce s-a zis prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu"; a doua, ca să se închidă gura ereticilor. Dacă Maica Domnului n-ar fi fugit cu Pruncul în Egipt şi ar fi fost prins Pruncul şi ucis, atunci s-ar fi împiedicat mântuirea oamenilor; iar dacă ar fi rămas în Palestina şi n-ar fi fost ucis de Irod, şi ar fi scăpat tocmai pentru ca să poată împlini mântuirea oamenilor, atunci mulţi ar fi socotit că a purtat o nălucă de trup şi nu trup adevărat, iar ereticii fără de Dumnezeu ar fi îndrăznit să zică: "Dacă ar fi purtat trup, ar fi fost ucis de sabie; dar dacă n-a fost ucis, înseamnă că nălucire este naşterea Lui". Pentru aceasta a fugit în Egipt, ca sa sfarâme idolii de acolo şi să mântuiască toată lumea în vremea mântuitoarei Răstigniri şi învieri.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardelor.
Cel între sfinţi Părintele nostru Eftimie a trăit pe vremea împăraţilor Constantin şi Irina. Mai întâi a strălucit ca o stea în viaţa călugărească, apoi a fost făcut arhiereu. La Sinodul al doilea de la Niceea a zdrobit cu putere pe eretici. Împăraţii văzând că este atât de priceput, l-au trimis în multe solii. Când Nichifor s-a urcat pe tronul împărătesc şi a început să trăiască nelegiuit, sfântul l-a mustrat. Împăratul l-a surghiunit în Apus, în Patalarea, împreună cu alţi episcopi ortodocşi. De atunci şi până la pătimirea sa ca mărturisitor. Vreme de 29 de ani, fericitul nu şi-a mai văzut mitropolia. Când s-au schimbat împăraţii şi a venit pe tronul împărăţiei romane Leon, cel cu numele de fiară, sfântul a fost chemat din surghiun. Şi l-a întrebat împăratul de se închina sfintelor icoane. Sfântul s-a folosit de îndrăzneala lui obişnuită şi l-a dat anatemei pe împărat. Tiranul s-a mâniat şi l-a surghiunit din nou, în Ason. Când Leon cel prea rău a fost ucis cu sabia de împăratul de după el, fericitul a fost chemat din Ason şi i s-a cerut să nu se închine sfintelor Icoane. Dar sfântul iarăşi l-a fulgerat şi pe acest împărat cu cuvintele sale, strigând: "Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvit în icoană, anatema să fie". Pentru aceasta fericitul a fost bătut, surghiunit în Acrita şi închis într-o temniţă întunecoasă. Apoi a fost întins de patru inşi şi bătut vreme îndelungată cu vine crude de bou. De pe urma rănilor acelora dureroase, sfântul s-a umflat ca un burduf. A mai trăit numai opt zile după pătimire şi şi-a dat duhul lui, în mâinile lui Dumnezeu, strălucind mai mult decât soarele.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Constantin cel dintre iudei.
Cuviosul Părintele nostru Constantin era din cetatea Sinada. Părinţii lui slujeau umbrei Legii, că erau iudei. Pe când Constantin era copil mic şi mergea cu mama lui, a văzut pe un creştin că şi-a făcut semnul Sfintei Cruci pe gură când a căscat. De atunci o făcea şi el aşa cum l-a văzut pe acela. A îndrăgit şi celelalte fapte creştineşti şi le făcea cu credinţă fierbinte. Din pricina aceasta îi strălucea faţa. A fost învăţat de sus de la Dumnezeu tainele creştine şi a stat nemâncat câteva zile.
Odată o evreică tânără a tăbărât asupra lui cu gând de desfrânare. Iar el, vrând să cunoască din nou prin faptă puterea Sfintei Cruci, a făcut deasupra fetei semnul Sfintei Cruci şi deodată a văzut că fata se prăbuşeşte la pământ mută şi moartă; şi s-a minunat. A făcut apoi deasupra celei ce zăcea moartă, iarăşi, semnul Sfintei Cruci şi a înviat-o.
Povăţuit de un nor dumnezeiesc, s-a dus la o mănăstire numită Fuvution în care străluceau în virtute nişte bărbaţi vestiţi ce duceau viaţă schimnicească. A povestit stareţului cele petrecute cu el. Stareţul a poruncit să i se aducă o cruce şi i-a spus să o sărute, şi pe când săruta fericitul cu evlavie partea de jos a Sfintei Cruci, atunci crucea, arma aceea cinstită în întregime cu braţele ei s-a rezemat pe cuviosul lui cap şi a întipărit pe el chipul crucii, care a rămas neşters până la moartea lui. Apoi a fost învrednicit de dumnezeiescul botez şi a primit numele de Constantin. După botez a urmat un lucru de minune. Pe piatra pe care au stat picioarele sale când a ieşit din colimvitra au rămas urmele picioarelor lui. Şi aşa a început luptele cele duhovniceşti şi se sârguia să întreacă pe toţi în aspra vieţuire. Lucra şi el corturi; ca şi Sfântul Apostol Pavel. Când îşi făcea rugăciunile către Dumnezeu, locul se umplea de bună mireasmă. Când mergea la biserică, uşile bisericii se deschideau de la sine, înaintea lui. Pentru curăţia sufletului lui cunoştea gândurile fraţilor mănăstirii.
Apoi a ieşit din mănăstirea Fuvution şi s-a dus în Muntele Olimpului şi de acolo în Mira, şi pe urmă în Cipru, şi de la Cipru la Atalia şi acolo a trecut cu picioarele un râu ce nu putea fi trecut decât cu barca. Şi după ce a umblat şi prin alte multe locuri s-a întors iarăşi în Olimp şi acolo a stat patruzeci de zile nu numai flămând, ci şi îngropat până la mijloc într-o groapă. După acestea, fără voia lui, a fost hirotonit preot, dar n-a părăsit o clipă luptele cele pustniceşti. Cu opt luni înainte a cunoscut plecarea lui la Dumnezeu şi aşa, după trecerea lor, s-a mutat la Domnul. Mai înainte de mutare, a spus celor din jurul lui cu de-amănuntul toată viaţa şi faptele lui.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Evarest.
Cuviosul Părintele nostru Evarest a trăit pe vremea împăratului Leon, luptătorul împotriva sfintelor icoane. Se cobora din oameni însemnaţi din Galaţia Asiei. A fost dat să înveţe carte şi a ajuns bun şi de folos tuturor. Ducându-se la Constantinopol a tras în gazdă la unul din mai-marii oraşului, rudă cu el, Vriente cu numele, patrician cu dregătoria. A stat la el câteva zile. Ivindu-se o nevoie, împărăteasa Teodora l-a trimis pe Vriente patricianul sol la bulgari. Vriente l-a luat cu el şi pe cinstitul Evarest. Când au ajuns la locul numit Scopelon s-au aşezat să se odihnească puţin. După rânduiala lui Dumnezeu, fericitul Evarest a întâlnit aici un bătrân care ducea viaţă schimnicească. Şi după dorinţa sa a fost tuns de acel călugăr şi a luat cu dragoste jugul cel uşor al Domnului. Mai târziu bătrânul acela l-a binecuvântat, i-a dat scrisori şi l-a trimis la Mănăstirea Studion; a fost primit în mănăstire şi a început nevoinţele sale cele schimniceşti. Alegea ca pildă de urmat pe un frate care îi întrecea pe ceilalţi în virtute şi căuta să fie tot ca el de nevoitor. Străduinţele şi nevoinţele lui nu-i cu putinţă să le înşiram. În astfel de nevoinţe trăind în chip bineplăcut lui Dumnezeu şi-a dat lui Dumnezeu duhul, când a ajuns în al şaptezeci şi noualea an al vieţii lui. Cinstitul lui trup a fost îngropat în Mănăstirea lui Cocorovie.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului sfinţit Mucenic Constantie Rusul, care a pătimit în Constantinopol în anul 1743.
Tot în această zi şi pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Nicodim, arhimandritul din lavra Sfintei Mănăstiri Tismana.
Tot Sfântul şi Preacuviosul Părintele nostru Nicodim era de neam sloven, născut şi crescut în dreapta credinţă. După ce a primit sfântul şi îngerescul chip al călugăriei şi harul preoţiei, a pustnicit prin multe locuri, adunând la sine toată fapta cea bună prin iubire de osteneli şi alte petreceri îmbunătăţite.
Tot când a venit în părţile acestea ale Ţării Româneşti a trăit în multe trude şi osteneli sufleteşti şi a petrecut cu neîncetate rugăciuni prin munţii pământului acestuia. Sfântul Nicodim a zidit multe altare lui Dumnezeu, precum se istoriseşte până în ziua de azi. Mai întâi pe apa Motrului, apoi Mănăstirea de la Vodiţa, pe numele Sfântului Antonie cel Mare. Acolo a făcut chinovie de mulţi părinţi şi fraţi întru Hristos şi a vieţuit în acea mănăstire multă vreme, sfântul.
După aceea, prin descoperire dumnezeiască, a mers la locul ce se numeşte Tismana. Cu voia lui Dumnezeu, a zidit acolo, cu ale sale trude şi osteneli, altar dumnezeiesc şi locaş de viaţă de obşte. Mulţime mare de călugări s-a adunat acolo; iar Sfântul Nicodim vieţuia cu aceşti fraţi întru Hristos; le era chip şi pildă de fapte bune, şi-i povăţuia pe calea mântuirii. Şi luând sfântul de la Dumnezeu harul facerii de minuni şi putere asupra duhurilor celor necurate, multe şi nenumărate minuni a făcut cât a trăit în viaţă. A alungat demoni şi a tămăduit toată boala şi toată neputinţa. Se spune că şi în foc a intrat şi a ieşit nevătămat; focul nu s-a atins nici de haine, nici de părul capului său. A mai făcut şi alte minuni şi nespuse lucruri cu puterea lui Hristos. Şi aşa, ajungând cu sfinţenie până la adânci bătrâneţi, s-a mutat din viaţa aceasta vremelnică la viaţa cea cerească şi nepieritoare. Întru această lună în douăzeci şi şase de zile. Şi au fost îngropate cinstitele şi sfintele sale moaşte în sfânta şi dumnezeiasca sa mănăstire Tismana, unde se face slujba şi prăznuirea sa în toţi anii. Mormântul său stă întru pomenire până în ziua de azi, cu candela neadormită.
După ce Dumnezeu a preaslăvit moaştele sale cu mireasma dumnezeiască de bun miros, cu har izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, au fost scoase din mormânt şi puse în raclă şi aşezate înăuntru cu cinste în sfânta biserică, aşa ca şi moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul în sfânta Mănăstire Bistriţa. După trecere de mulţi ani, un domn al ţării acesteia a vrut să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului Nicodim, să le ducă în Bucureşti, ca să fie acolo stătătoare. Dar n-a fost voia sfântului să se înstrăineze moaştele sale din locaşul său. Şi cu minune s-a făcut de a părăsit domnul acela gândul său şi lucrul cel neplăcut sfântului. Că îndată s-a arătat în vedenie unuia din călugări şi i-a poruncit să spună stareţului să-i ascundă moaştele şi numai un deget să ia de la mâna lui şi să-l oprească pentru evlavia credincioşilor. Sfântul Nicodim s-a arătat în acelaşi chip şi stareţului; i-a dat ca şi fratelui aceeaşi poruncă. Încredinţându-se dar stareţul, a luat un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele sale.
Degetul şi sfântul mir, pus într-un vas de cositor, împreună cu o cruce de plumb ce o purta sfântul la gât, se află în sfânta mănăstire până în ziua de azi, ca odoare duhovniceşti cinstite şi de mult preţ. Din sfântul mir nimeni n-are voie să ia; se îngăduie să se sărute vasul şi se umplu toţi de nespusă mireasmă duhovnicească. Ascunzându-se dar în acest chip moaştele sfântului, de care se ştia numai din stareţ în stareţ şi unul din fraţii mănăstirii. Iar mai pe urma, din întâmplările vremilor celor cu multe robii, au rămas moaştele sfântului de tot tăinuite şi neştiute de nimeni până în ziua de azi. Poate că aşa a fost voia sfântului. Cele mai sus numite sfinte şi cinstite odoare sunt îndestulătoare pentru mângâierea părinţilor mănăstirii şi a celorlalţi locuitori creştini. Ele fac şi acum multe şi nenumărate minuni. Duhurile necurate din oameni se alungă cu chemarea numelui sfântului; vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc şi aleargă cu credinţă la ajutorul sfântului; pământul şi ţara aceasta se păzeşte cu rugăciunile şi ajutorul Sfântului Nicodim de multe nevoi; iar sfânta şi dumnezeiasca Mănăstire Tismana, care ţine şi are comoară de mult preţ sfintele sale moaşte, este păzită şi apărată totdeauna, cu grabnica lui folosinţă, de multe bântuieli ale văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi.
În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 28 octombrie 1955, în catedrala Mitropoliei Olteniei din Craiova s-a oficiat sfânta slujbă a Sfântului Nicodim, ca început al săvârşirii de atunci înainte, a slujbei Sfântului Nicodim în toate bisericile din Biserica Ortodoxă Română.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Icoana Maicii Domnului „Milostiva” (Kykkiotisa)
Conform tradiției, această icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist
Luca. Încă din cele mai vechi timpuri și până în prezent, cei ce suferă
de orice fel de neputințe și vin de se roagă cu credință înaintea
icoanei Maicii Domnului „Milostiva”, primesc vindecare pe măsura
credinței lor.
Icoana Maicii Domnului „Milostiva” este prăznuită pe 12 noiembrie și 26 decembrie.
Conform tradiției, această icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca.
Ea a primit numele de „Kykkiotisa” de la Muntele Kykkos, ce se află în
Cipru. Icoana a fost așezată în Mănăstirea Imperială (denumită astfel
deoarece a fost construită prin donațiile împăratului bizantin Alexie I
Comnenul în semn de mulțumire pentru videcarea fiicei sale).
Înainte de a fi adusă și așezată în insula Cipru, icoana Maicii
Domnului „Milostiva” a fost purtată în procesiune prin întreaga regiune.
La început, icoana a fost păstrată de cea mai veche comunitate
creștină din Egipt, iar mai apoi, în anul 980 a fost adusă la
Constantinopol, unde a rămas în vremea împăratului Alexie I Comnenul
(sfârșitul secolului XI – începutul secolului al XII-lea).
În acea perioadă, un cuvios pe nume Isaia a primit prin descoperire
dumnezeiască locul unde trebuia să ajungă icoană. Așadar, prin
eforturile sale, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a fost
transferată în insula Cipru și așezată în biserica construită special
pentru ea.
Imediat ce icoana Maicii Domnului „Milostiva” a sosit pe insulă au avut loc mai multe minuni.
Încă din cele mai vechi timpuri și până în prezent, cei ce
suferă de orice fel de neputințe și vin de se roagă cu credință înaintea
icoanei Maicii Domnului „Milostiva”, primesc vindecare pe măsura
credinței lor.
Nu doar creștinii ortodocși cred că icoana Maicii Domnului „Milostiva”
este făcătoare de minuni, ci și cei de alte credințe, vin și se roagă
înaintea sfintei icoane pentru izbăvire din nevoi. Imperiul Otoman a
scutit mănăstirea de plata taxelor de dragul icoanei.
Datorită multitudinilor de cereri împlinite, icoana a fost numită „Milostiva” sau „Cea Îndurătoare”.
Icoana Maicii Domnului „Milostiva” (Kykkiotisa) are o caracteristică remarcabilă: este
acoperită de un văl din colțul din stânga sus până în dreapta jos,
astfel încât nimeni să nu poată vedea fața Maicii Domnului și a
Pruncului Hristos.
Această icoană este de timp „Hodighitria” (Îndrumătoarea) și se
aseamănă cu Icoana „Axion estin" (Vrednică eşti) a Maicii Domnului.
O copie a acestei icoane este cinstită în Mănăstirea Nikolsk (mănăstire de maici) din orașul Mukachevo.
Pentru flori ea este trandafirul cel ales. Pentru păsări, Maica
Domnului este turtureaua cea aurită, porumbiţa cea nevinovată,
privighetoarea cea cu dulce glas. Pentru animale, Maica Domnului este
mieluşeaua din care S-a născut Mielul lui Dumnezeu. Pentru
preafrumoasele stele, Maica Domnului este luceafărul dimineţii, care
prevesteşte răsăritul Soarelui vieţii, Hristos.
Natura întreagă o preamăreşte pe Preasfânta Fecioară, care este desăvârşirea şi împlinirea tuturor.
Pentru flori ea este trandafirul cel ales. Pentru păsări, Maica Domnului este turtureaua cea aurită, porumbiţa cea nevinovată, privighetoarea cea cu dulce glas. Pentru animale, Maica Domnului este mieluşeaua din care S-a născut Mielul lui Dumnezeu. Pentru preafrumoasele stele, Maica Domnului este luceafărul dimineţii, care prevesteşte răsăritul Soarelui vieţii, Hristos.
Maica Domnului este zidul de care se sfărâmă toate valurile pe care satana le stârneşte
împotriva planurilor lui Dumnezeu, împotriva lucrărilor lui Dumnezeu,
împotriva Bisericii lui Dumnezeu, împotriva tuturor fiilor Împărăţiei
lui Dumnezeu.
(Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Părintelui - un ghid al frumuseţii lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 66-67)
Soborul Maicii Domnului
Sfântul Iosif era de neam împărătesc din casa lui David şi a lui
Solomon, nepot al lui Matat şi strănepot al lui Eleazar, fecior lui
Iacov după fire, iar lui Ili după lege; pentru că Matat, moşul lui,
născând pe Iosif, tatăl său, a murit. Pe femeia lui Matat, mama lui
Iacov, a luat-o Melhie, din neamul lui Natan fiul lui David şi a născut
pe Ili; deci Ili a luat femeie şi a murit fără fii. După dânsul, Iacov,
care era frate al lui dintr-o maică, nu şi dintr-un tată, a luat pe
femeia lui, - de vreme ce legea poruncea aşa: de va muri cineva neavând
feciori, să ia fratele lui pe femeia lui, ca să continuie sămânţa
fratelui său. Deci, după acea lege, Iacov a luat pe femeia fratelui său
şi a născut pe Sfântul Iosif logodnicul.
Astfel Iosif era, după cum s-a zis, fiu al amândorura, al lui Iacov
după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru care pricină Sfântul
Evanghelist Luca, scriind neamul Domnului nostru Iisus Hristos, a pus pe
Ili, tatăl lui Iosif, grăind despre Hristos aşa: Care este, precum se
pare, fiul lui Iosif, al lui Ili şi al lui Matat. Pe Ili zice în loc de
Iacov. Şi este neunire la înţelegere despre acest Iosif, între apuseni
şi între cei din răsărit. Apusenii zic că a fost feciorelnic până la
sfârşitul vieţii sale, necunoscând nicidecum însoţire, iar răsăritenii
zic că a avut o femeie şi a avut fii. Nichifor, istoricul cel vechi,
grec luând acestea de la Sfântul Ipolit, povesteşte că a luat femeie cu
numele de Salomi. Însă să nu înţelegeţi că este acea Salomi, care era în
Betleem şi care s-a numit moaşă Domnului, ci alta. Aceea era rudenie cu
Elisabeta şi cu Născătoarea de Dumnezeu, iar aceasta era faţa lui
Agheu, fratele lui Zaharia, tatăl înainte-Mergătorului. Agheu şi Zaharia
au fost feciorii preotului Varahie.
Sfântul Iosif, cu această Salomi, fiica lui Agheu, vieţuind întru
însoţire cinstită, a născut patru fii: pe Iacob, pe Simon, pe Iuda şi pe
Iosie şi două fete: pe Estir şi pe Tamar, sau, precum zic alţii, pe
Marta. Sinaxarul din Duminica sfintelor mironosiţe adaugă şi a treia
fată, cu numele Salomi, care a fost dată după Zevedei. Gheorghe Chedrin,
pomenind două fete ale lui Iosif, pe una dintr-însele, cu numele de
Maria, zice că ar fi fost dată după Cleopa, fratele lui Iosif, după
întoarcerea acestuia din Egipt. Însă Maria aceasta se pare că este Marta
sau Tamar. Dar oricare şi oricâte ar fi fost fetele, aceasta este
adevărat că Sfântul Iosif a fost însurat şi a născut fii şi fete.
După răposarea femeii sale, Salomi, Sfântul Iosif a văduvit,
petrecându-şi zilele sale întru curăţie; căci se mărturiseşte de viaţa
lui cea sfântă şi fără de prihană în Sfânta Evanghelie, deşi în scurte
cuvinte, însă foarte lăudătoare: iar Iosif bărbat, drept fiind. Ce poate
fi mai mare decât această mărturie? Atât a fost de drept, încât a
covârşit cu sfinţenia sa pe ceilalţi drepţi strămoşi şi patriarhi. Căci
cine s-a aflat vrednic a fi logodnic şi cu părerea soţ al Preacuratei
Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu? Cui i s-a dat o cinste ca aceasta,
să fie numit tatăl lui Hristos? Cu adevărat pe acest bărbat l-a aflat
Domnul după voia Sa, căruia cele ascunse şi cele tăinuite ale
înţelepciunii Sale i-a arătat, făcându-l slujitor Tainei mântuirii
noastre. Cu adevărat era vrednic de cinste şi de o slujbă ca aceasta,
pentru desăvârşită să viaţă plină de fapte bune.
Deci, fiind el bătrân de optzeci de ani, a fost logodită cu dânsul
Preacurata Fecioară Maria şi dată lui pentru păzirea fecioriei ei, iar
nu spre însoţire trupească, căci îi slujea ei ca Maicii Domnului şi că
Doamnei şi Stăpânei Sale şi a toată lumea, încredinţându-se de la
îngerul care i se arătase lui în somn. Asemenea slujea şi lui Dumnezeu,
Pruncului celui întâi născut dintr-însa, cu toată buna cucernicie şi cu
frică, fugind în Egipt şi de acolo întorcându-se şi petrecând în
Nazaret. Apoi le câştigă hrană din osteneala mâinilor lui, căci era
lucrător de lemn şi sărac, deşi era de neam împărătesc, pentru că Domnul
a voit a se naşte în sărăcie, luând numai trup de neam împărătesc, nu
şi slava împărătească, bogăţie şi stăpânire. Deci săracă a voit a fi
Maică Să, Preacurata Fecioară, sărac a voit a avea şi pe cel cu părere
de tată, dând chip de smerenie.
Vieţuind Sfântul Iosif toţi anii vieţii sale, o sută zece ani, s-a
sfârşit în pace şi s-a dus la părinţii săi, care erau în iad, ducându-le
veste de bucurie şi de încredinţare, că a venit Mesia cel dorit, Cel ce
are să elibereze şi să mântuiască neamul omenesc, Hristos Domnul,
Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.
Viaţa Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana
Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de
neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în
sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr
şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă
carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale
în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip,
ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în
conducerea Sfântului Munte.
Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a
nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma
Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind
umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a
deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit
de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit
în tot Muntele.
Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în
obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni,
români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi frica de Dumnezeu şi hrănindu-i
cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al
rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc pentru mulţi.
Pentru aceea nu puţini sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau
la el pentru sfat şi cuvânt de folos.
Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului
Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu
ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu
Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi
înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale,
îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui
Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească
Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor săi.
În urma unei descoperiri dumnezeieşti, Sfântul Nicodim vine din
Muntele Athos cu mai mulţi ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin,
unde întemeiază două mici aşezări monahale: Vratna şi Mănăstiriţa.
Iar în anul 1364 trece în Ţara Românească şi se aşează pe valea
râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări
vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă
(1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi a sihaştrilor din partea locului,
zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare,
pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată
apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc ca "după moartea lui chir
Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici
arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza,
aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ".
Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul
secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu
hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălţat, de
asemenea, la locul numit "Cascade", Mănăstirea voievodală Tismana, cu
acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti Radu I şi Dan I,
între anii 1377-1378. Aici, marele stareţ formează o obşte renumită de
zeci de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste pe
valea Tismanei şi pune rânduiala călugărească de chinovie, după
tradiţia Muntelui Athos. Apoi, adunând în jurul său câţiva călugări
minuaţi, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi
şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată peninsula Balcanică.
De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el şi
întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi
din Ţara Românească, precum şi cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei,
dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.
Sfântul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi
putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe şi nenumărate minuni,
cât a trăit în viaţă, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toată
boala şi toată neputinţa. Se zice că a intrat şi în foc şi a ieşit
nevătămat, încât nici chiar de haine şi nici de părul capului nu s-a
atins focul. Apoi a făcut alte minuni şi nespuse lucruri cu puterea lui
Hristos.
La bătrâneţe, Sfântul Nicodim încredinţează grija celor două
mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el
se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de deasupra mănăstirii, ce
se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în
post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune. Numai
Duminica şi la praznice cobora din peşteră în Mănăstirea Tismana şi
săvârşea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la
dânsul, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu
cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.
Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până
dincolo de hotarele Ţării Româneşti, pentru sfinţenia vieţii sale şi
darul vindecării a tot felul de boli. În tradiţia mănăstirii se spune că
unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se
tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului, s-au numai cât se
atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără
şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu
câţiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vişina, cu hramul
Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400
întemeiază Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul
Hunedoarei, cu acelaşi hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel
Bătrân. În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câţiva ani, unde a şi
scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează
până astăzi.
Ajungând la adânci bătrâneţi cu sfinţenie, Sfântul Nicodim de la
Tismana s-a mutat din această viaţă vremelnică, la viaţa cerească şi
nepieritoare, în ziua de douăzeci şi şase decembrie, anul mînturii 1406,
fiind plâns de toţi ucenicii săi. Sfintele sale moaşte s-au îngropat cu
multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte
pregătit, cum se vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea
lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaştele cu mireasmă dumnezeiască de
bun miros şi cu dar izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, au fost
scoase şi puse în raclă, fiind aşezate cu cinste în biserica zidită de
el, ca şi moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, în Sfânta Mănăstire
Bistriţa.
După trecere de mulţi ani, un domn al Ţării Româneşti, a voit să
ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului Nicodim şi să le ducă
în oraşul Bucureşti. Dar, nefiind voia sfântului să se înstrăineze
moaştele din locaşul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul acela
lucrul neplăcut sfântului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din
călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaştele şi
numai un deget să-i ia de la mâna pentru evlavia locuitorilor. În acest
chip s-a arătat Sfântul Nicodim şi egumenului, poruncindu-i, asemenea,
să-i facă precum îi spusese şi fratelui aceluia. Încredinţându-se
egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele
sale şi au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de
plumb, pe care o purta sfântul la grumaz; şi se află în sfânta
Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi, ca podoabe duhovniceşti
cinstite şi de mare preţ. Însă din sfântul mir nu este îngăduit nimănui a
lua măcar cât de puţin, fără numai vasul a-l săruta şi a se umple de
bunămireasmă duhovnicească.
În acest chip fiind ascunderea moaştelor sfântului, multă vreme se
ştia taina numai de către egumen şi de unul din fraţii mănăstirii. Mai
pe urmă, din pricina multor răzmeriţe şi robii, au rămas moaştele
sfântului tăinuite de tot şi neştiute de nimeni, până în ziua de astăzi.
Poate că aşa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai
susnumite sfinte odoare, spre mângâierea părinţilor mănăstirii şi a
celorlalţi locuitori creştini, prin care şi acum se fac multe şi
nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu
chemarea numelui sfântului şi vindecări de multe feluri de boli se
dăruiesc celor ce năzuiesc şi aleargă cu credinţă la ajutorul lui. Şi
ţara aceasta, cu rugăciunile şi cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe
nevoi se păzeşte şi se izbăveşte. Apoi şi Sfânta Mănăstire Tismana, care
are în sine comoară de mare preţ a sfintelor sale moaşte, de multe
primejdii şi bântuieli ale văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi este păzită
şi apărată totdeauna cu grabnică şi călduroasă folosinţa sa. Pentru ale
cărui rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte
pe noi. Amin.
Si, este drept sa fie asa, dupa ce am praznuit ieri Taina in care Maica Domnului este aceea care uneste pe veci toata omenirea cu Dumnezeu, nascand ca mama pe Domnul Hristos, adica pe Dumnezeu cel intrupat si ascuns intr-un prunc de om.
E ca si cand Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, in primul rand, si apoi la noi toti, cei credinciosi, "frati mai mici" ai Domnului, care-i aducem aceasta cinstire, ar spune astazi, catre Tatal ceresc, cuvantul acesta de fericita si adanca multumire, de la Apostolul din ajunul Craciunului; "Iata, Doamne, eu si toti pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvantat in veci! Amin."
"Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapanire nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-Te, Mireasa, pururea Fecioara."
Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Preacuviosului Pãrintelui nostru Nicodim cel Sfintit, Arhimandritul, din Lavra sfintei Mãnãstiri Tismana(+1406).
Cuviosul Nicodim s-a nascut in satul Prilep si se tragea dintr-o familie de aromani. Istet de minte de mic copil, Nicodim a invatat citirea Sfintelor Scripturi si s-a umplut de ravna pentru slujirea lui Hristos. Iar cand parintii sau au inceput a cugeta sa-l aseze in dregatorii, dupa avutia si rangul ce aveau, Nicodim s-a lepadat de toata averea parinteasca si de toata slava lumii acesteia. Imbracat in haine saracacioase, a fugit intr-ascuns din casa parinteasca si s-a dus la Sfantul Munte, unde, dupa trei ani de ucenicie, s-a invrednicit a fi tuns calugar intr-o manastire de acolo. Dovedindu-se adanc cunoscator al dumnezeiestilor invataturi, smerit si evlavios, in putina vreme a ajuns diacon, apoi egumen si staret al acelei manastiri. Plin de dragoste pentru poporul sau, Nicodim a mijlocit impacarea intre scaunul patriarhal din Constantinopol si Biserica sarbeasca si, ascultand rugamintea cneazului Lazar, a parasit Sfantul Munte si a venit in tara sa. Repede ducandu-se vestea despre evlavia si smerenia sa, preotii si credinciosii voiau sa-l inalte patriarh al Bisericii sarbesti, dar Sfantul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste.
In timpul domniei voievodului roman Vlaicu, Sfantul a trecut Dunarea si, venind in Tara Romaneasca, a zidit manastirea Vodita, cea dintai asezare manastireasca temeinica si cu buna randuiala din tara noastra, despre care s-au pastrat dovezi si hrisoave. Dupa oarecare trecere de vreme, Sfantul a parasit ctitoria lui de la Vodita, unde a lasat staret pe un ucenic al sau, anume Agaton, a mers prin munti in sus si, ajungand la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la inaltime, a ridicat acolo o manastire mai mare si mai trainica. Aici s-a asezat Cuviosul Nicodim, cu cativa din ucenicii sai, dar numarul acelor ce veneau sa slujeasca lui Hristos, sub povatuirea si indrumarea vrednicului staret, sporea fara incetare. Pe toti ii invata cu blandete si-i calauzea spre implinirea voii lui Dumnezeu. Sfantul Nicodim a fost un mare intemeietor si indrumator al vietii monahale la noi, dupa randuielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredinciosii domni si voievozi romani, cele dintai manastiri mari in Tara Romaneasca. Vremea insa, cand a venit la noi Sfantul Nicodim, era o vreme de mari framantari in lumea manastirilor ortodoxe. Miezul framantarilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfantul Nicodim. Este vorba de marea framantare pentru "rugaciunea mintii." Sfantul venea la noi, intre altele, tocmai pentru ca a gasit aici un loc de liniste si singuratate, prielnic lucrarii duhovnicesti a rugaciunii.
Dar Sfantul Nicodim si manastirile zidite de el, dupa tipicul din Sfantul Munte, au luat parte si la nevoile duhovnicesti ale crestinilor din aceasta tara. Schimbul de scrisori, de curand descoperit, dintre Sfantul Nicodim si marele Patriarh bulgar Eftimie de la Tarnova si intrebarile pe care staretul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arata pe Sfantul Nicodim dornic sa se inarmeze cu acele cunostinte trebuitoare in lupta impotriva ratacirii bogomililor, secta din Bulgaria, care tocmai trecuse in Tara Romaneasca si bantuia tara. El si manastirea lui erau ca o obste de apostoli ai dreptei credinte. Prin de dragoste pentru popor, Sfantul s-a nevoit intru invatarea tuturor si pentru lucrarea treburilor bisericesti in preajma manastirii sale.
A trait si a lucrat pe pamantul romanesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan si Mircea, fiind cinstit si pretuit, dupa cuviinta, de toti patru. Scriitorul, din vremea lui, a cartii Viata lui Isaia de la Hilandar, vede in Sfantul Nicodim, pe "barbatul cinstit si sfant, tare in carti si mai tare la judecata, in cuvinte si raspunsuri, intemeietor de manastiri, puternic la rugaciune si luptator pentru dreapta credinta". Pe langa frumoasa manastire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfantul Nicodim ne-a ramas si o Evanghelie, numita Tetravanghelul lui Nicodim de la Tismana, scrisa in limba slavona, chiar de mana Sfantului.
A adormit cu pace in Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, pentrecut cu jale de calugari si de multime de credinciosi. Si a fost ingropat in mormantul pe care singur si-l pregatise in manastirea sa Tismana. Dupa oarecare vreme, dovedindu-se ca trupul sau a ramas nestricacios, a fost scos din mormant si asezat cu cinste intr-o racla din biserica manastirii. Din pricina tulburarilor si vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaste au fost ascunse apoi in locuri tainice, pe care nu le stia decat staretul manastirii; cu timpul insa li s-a pierdut urma si au ramas intr-un loc, pe care numai unul Dumnezeu il mai stie.
Pentru dragostea lui catre Domnul si pentru toata slujirea si osteneala lui intru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredinciosii din tara noastra cinstesc pe Sfantul Nicodim cu multa evlavie, ca pe unul din marii indrumatori ai nostri pe calea mantuirii. Cu ale carui rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.
Întru aceasta zi, cuvânt cã nu se cuvine a crede clevetirile.
Deci, s-a rugat lui Dumnezeu episcopul ca sa-i arate lui, prin descoperire, starea lor cu adevarat. Si stand inaintea lui, ingerul Domnului i-a poruncit sa-l intrebe despre oricine va vrea. Iar episcopul a intrebat, mai intai, despre acele doua femei, daca este adevarata clevetirea cea despre ele, sau este minciuna. Si a raspuns ingerul: "Adevarata este vorba ce ai auzit despre dansele, de la inceput." Zis-a episcopul: Atunci cu de erau ele luminate da fata si, albe la imbracaminte, la primirea Tainelor lui Hristos?" Si a raspuns Ingerul: "Pentru ca, venindu-si in simtirea si cunostinta acelor fapte, cu lacrimi si cu suspinuri, cu milostenie la saraci si prin marturisirea curata, s-au intors la Dumnezeu si s-au fagaduit ca nu vor mai cadea de acum intru acel fel de greseala si au primit de la Dumnezeu iertare. Si de pacate fiind iertate, vietuiesc de acum intru curatie si intru dreptate." Deci, minunandu-se, episcopul a zis: "Neasemanat este lucrul femeilor acestora, ca, iata, nu numai de pacate le-a iertat, ci si de atat de mare dar le-a invrednicit pe ele." Iar la aceasta, i-a zis ingerul: "Te minunezi de aceasta cu dreptate, ca om esti. Insa Stapanul nostru si al vostru, Dumnezeu adevarat fiind, Bunul si Iubitorul de oameni, pe cei ce inceteaza de la pacate si prin marturisire cad la Dansul cu credinta, nu numai ca nu-i trimite la osanda, ci inca ii invredniceste de cinste. Ca asa a iubit Dumnezeu toata lumea, incat si pe Unul nascut Fiul Sau L-a dat pentru noi. Ca de vreme ce atunci, mai inainte de impacare, cand eram vrajmasi, El a voit a muri, dupa impacare, ne va ierta, de ne vom intoarce la Dumnezeu si de ne vom indeparta de pacate; si El va izbavi de osanda si ne va darui desfatarea bunatatilor celor gatite de Dansul. Deci, iata, sa cunosti acum si tu, ca nici un pacat de acele mari si necurate nu biruieste iubirea de oameni a lui Dumnezeu, numai de si-ar sterge cineva pacatele sale prin pocainta. Ca stie, Iubitorul de oameni Dumnezeu, slabiciunea neamului omenesc si taria poftelor si puterea rautatilor diavolului, si pe cei ce cad ii iarta, ca pe niste fii. Le cere insa, indreptarea cea spre mantuire, indelung rabdandu-i si pe cei ce se caiesc si se roaga, ca pe niste neputinciosi, ii iarta si de la chinuri ii slobozeste si le da bunatatile cele gatite dreptilor."
Iarasi, a zis episcopul catre inger: Spune-mi, rogu-ma, si intelesul fetzelor; in ce fel de pacate petrece fiecare fatza, ca si de aceasta sa avem instiintare". Grait-a lui ingerul: "Cei ce au fetele luminate si albe, intru curatie si dreptate petrec si blanzi si milostivi sunt. Iar cei ce au fetele negre si galbicioase sunt lucratori de desfranare si necuratie. Iar cei ce se arata mohorati si infocati, in clevetiri si nedreptate petrec, iubesc defaimarea si ucigasi vicleni sunt". Si iarasi a zis ingerul catre episcop: "Sa le ajuti lor, de iubesti mantuirea lor, ca pentru aceasta randuit esti. Deci, pe cat iti sta tie in putere, roaga-te pentru dansii, ca sa se intoarca la Dumnezeu de la pacatele lor si plata vei avea multa si te vei asemana cu Stapanul tau, Cela ce, pentru viata si mantuirea oamenilor, din Cer S-a pogorat si de buna voie a primit a vietui dimpreuna cu noi pe pamant".
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, despre împãrtãsire si despre milostenie.
Deci, acestea gandindu-le iubitilor, sa cautam prin milostenie a castiga mantuirea noastra si bunatatile cele vesnice, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
