Luna decembrie in 7 zile: Pomenirea preacuviosului Parintelui nostru Ambrozie, episcopul Mediolanului (+397)

 

Icoana Maicii Domnului din Vladimir-Seligersk

O primă minune a icoanei Maicii Domnului din Vladimir-Seligersk ne este consemnată în viața Sfântului Cuvios Nil de pe insula Seliger. Călugărul a fost atacat de tâlhari, care căutau bani. Văzându-i, Sfântul Nil le-a zis: „Toată comoara mea se află în colțul chiliei.” În acel loc se afla icoana Maicii Domnului, dar nebăgând-o în seamă, tâlharii căutau în continuare banii călugărului. În acel moment ei au orbit. Conștientizând păcatul săvârșit, hoții au început a-și cere iertare, căzând înaintea Maicii Domnului și rugându-se cu lacrimi de pocăință.

Icoana Maicii Domnului din Vladimir-Seligersk este prăznuită pe 7 decembrie.

Conform tradiției, unul din cele mai mari sfinte odoare din Rusia - icoana Maicii Domnului din Vladimir a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca pe blatul de la masa la care Mântuitorul a mâncat împreună cu Pururea Fecioara Maria și dreptul Iosif. La mijlocul secolului al XII-lea (1131), Patriarhul Constantinopolului, Luca Hrisoverga, a dăruit această Icoană Marelui Cneaz Gheorghe Vladimirovici al Kievului, numit și Yuri Dolgoruki (15 aprilie), fondatorul Moscovei.

De-a lungul timpului, s-au zugrăvit numeroase copii ale icoanei Maicii Domnului din Vladimir. Una dintre copiile cunoscute este icoana Maicii Domnului pe care Sfântul Nil Stolbensk a avut-o în coliba sa de pe insula Seliger.

O primă minune a icoanei Maicii Domnului din Vladimir-Seligersk ne este consemnată în viața Sfântului Cuvios Nil. Călugărul a fost atacat de tâlhari, care căutau bani. Văzându-i, Sfântul Nil le-a zis: „Toată comoara mea se află în colțul chiliei.”

În acel loc se afla icoana Maicii Domnului, dar nebăgând-o în seamă, tâlharii căutau în continuare banii călugărului. În acel moment ei au orbit. Conștientizând păcatul săvârșit, hoții au început a-și cere iertare, căzând înaintea Maicii Domnului și rugându-se cu lacrimi de pocăință.

Cuviosul i-a iertat pe tâlhari și, s-a rugat împreună cu aceștia pentru iertarea lor. După rugăciunile sfântului, tâlharii și-au recuperat vederea și au primit de la acesta un cuvânt de zidire duhovnicească, care i-a mișcat lăuntric pe hoți. Aceștia au făgăduit că vor trăi o viață în liniște și curăție și că niciodată nu vor mai încerca să fure.

Apoi, cuviosul Nil, pentru a evita atenția umană inutilă, i-a rugat pe furi ca să nu povestească nimănui despre cele întâmplate și, nici despre viața sa virtuasă.

După moartea sfântului (7 decembrie 1554), icoana Maicii Domnului din Vladimir-Seligersk a rămas în chilie alături de sfintele moaște ale cuviosului Nil până pe 27 mai 1667, când au fost mutate în Biserica Icoanei Maicii Domnului „a Semnului” din orașul Ostashkova.

 

Viaţa Sfintei Mucenițe Filofteia de la Curtea de Argeș

    Fecioria şi milostenia sunt două fapte bune prea mari, care fac fecioară înţeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu untdelemnul facerii de bine, îi înfrumuseţează candela, o umple cu untdelemn, o luminează, îi deschide uşa cămării celei de nuntă, o duce înăuntru la nunta cea veşnică, o uneşte cu mirele cel fără de moarte, cu unire nestricăcioasă. Însă numai când amândouă sunt împreună legate. Căci fecioria singură, neunită cu milostenia, deşi este o mare faptă mai presus de fire şi îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoţită cu ea, nu numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei ce o are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide uşa cămării celei de nuntă, ci tot neînţeleaptă se numeşte; iar vasele le deşertează, candela o stinge, uşa cămării o închide, apoi o face să audă: Nu te ştiu pe tine. După cum au auzit despre neînţeleptele fecioare din Evanghelie, care, deşi au avut fecioria, dar de vreme ce n-aveau şi milostivire către aproapele, pentru aceea uşa cămării li s-a închis şi au auzit: Nu vă ştiu pe voi.

    Acestea auzindu-le Sfânta fecioară Filoteia în Sfânta Evanghelie, a unit fecioria cu milostenia şi cu osârdie pe amândouă le-a împlinit, în care prea bine a şi sporit. Ea şi-a agonisit untdelemn în vasul sufletului său, prin ele bine şi-a înfrumuseţat candela sa, pentru ele şi-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mâinile aceluia ce a născut-o şi a intrat în cămara cea de nuntă cu fecioarele cele înţelepte. Acum împreună cu dânsele se veseleşte, îndulcindu-se de frumuseţea vederii Mirelui său celui nestricăcios. Pentru aceasta este cu cuviinţă şi cu cale a istorisi după putere, viaţa, pătimirea, petrecerea ei şi aducerea sfintelor moaşte în Ţara Românească, cum şi aşezarea lor în biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş.

    Deci această fiică a luminii celei neînserate, moştenitoare a cămării celei de nuntă, împreună petrecătoare cu fecioarele cele înţelepte, împreună dănţuitoare cu sfintele muceniţe şi mirese ale lui Hristos, adică sfânta fecioară şi muceniţă a lui Hristos Filoteia, s-a născut în marea cetate Târnov, din părinţi cu credinţă creştină şi de neam bulgari iar cu meseria plugari. Maică-sa, după ce a născut pe această stâlpare a raiului aducătoare de bune roade, puţină vreme a mai trăit în această viaţă vremelnică, numai până când a deprins pe prea iubita sa fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, aşa este şi rodul, cum este rădăcina, aşa şi odrasla; apoi fiicele vor fi cum sunt maicele şi aceleaşi fapte pe care le au maicile pe acelea le deprind şi fiicele.

    Deci, după ce a deprins bine pe fiica sa în faptă cea bună a fecioriei şi a milosteniei, după învăţătura cea bună, a început a o învăţa credinţa creştinească. Adică despre lucrarea tuturor faptelor celor bune, despre veşnicia împărăţiei cerurilor, despre deşertăciunea şi vremelnicia vieţii celei trecătoare şi stricăcioase; şi astfel a tipărit-o adânc în inima şi în sufletul copilei cel moale ca ceară. Apoi s-a mutat la viaţa cea veşnică şi nepieritoare, lăsând-o moştenitoare a faptelor ei celor bune şi împlinitoare a lipselor ei pe preaiubita ei fiică şi odraslă, care n-a greşit întru nimic. Căci fericită a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale şi s-a suit la vârful desăvârşirii, pe cât este cu putinţă firii omeneşti; apoi cu moarte mucenicească s-a săvârşit, după cum se va arăta mai jos.

    Rămânând copila orfană de maică şi având semănate sămânţa faptelor bune de maică-sa în pământul inimii sale, apoi şi ea fiind din fire pământ bun evanghelicesc şi roditor, nu s-a dat la jocuri copilăreşti, împreună cu cele de vârsta ei, nu s-a dat la cântări lumeşti, nici la iubirea hainelor cele scumpe şi frumoase, nici la împletiturile părului, nici la împodobirea cosiţelor (tâmplelor), nici la sulimenirea feţii şi la dresul sprâncenelor, nici la mâncări şi băuturi alese, nici la priviri de hore şi dansuri, care pot moleşi sufletul. Nu s-a lipit de inima ei nici una din cele lumeşti, îndulcitoare şi amăgitoare ale tinerelor iubitoare de unele ca acestea, după cum obişnuiesc fetele vremii de acum, ci ea avea bună voire, fiind plecată către lucrarea faptelor bune şi se pricepea la lucrurile cele înţelepte. Cunoscătorul de inimi Dumnezeu, trimiţându-i dar de sus, a întărit-o, a luminat-o şi a îndemnat-o către neguţătoria cea duhovnicească, spre a cumpăra cu cele pământeşti şi stricăcioase, pe cele cereşti şi veşnice.

    Ea a început încă din vârsta copilăriei a călători pe calea evanghelicească, cea strâmtă şi cu necazuri, care duce la viaţă, după cuvântul Domnului. A început a se iscusi şi a-şi subţia trupuşorul său cel crud şi copilăresc cu postul, potolind şi domolind poftele şi jocurile cele tinereşti. A început a merge la biserică adeseori, a sta cu evlavie la sfintele slujbe bisericeşti, a asculta cu luare-aminte cele ce se citeau, pe care le sădea în inima sa şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea dar şi putere spre a împlini cu fapta cuvintele cele auzite.

    Astfel Sfânta Filoteia, mergând adeseori la biserică şi ascultând cu luare-aminte Sfintele Scripturi şi adăpându-se cu învăţăturile ce se citeau acolo, apoi punându-le în inima sa, s-a întâmplat odată a auzi citindu-se acea Sfânta Evanghelie, în care Domnul fericeşte pe cei milostivi: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Cuvântul acesta atât de mult a intrat în inima sa şi atât de bine s-a prins în cele dinăuntru ale ei, căci cu atâta credinţă l-a primit, ca şi cum din însăşi gura Domnului l-a luat, ca şi cum ar fi fost Domnul de faţă şi Însuşi i-a grăit aşa: "Filoteio, dacă vei milui pe aproapele tău cu cele stricăcioase, Eu te voi milui cu cele nestricăcioase; dacă îi vei da lui bunătăţi pământeşti, Eu îţi voi da ţie bunătăţi cereşti; dacă vei sătura pe cei flămânzi cu bucate trupeşti, Eu te voi sătura pe tine cu bucate duhovniceşti; dacă vei îmbrăca pe cei goi cu haine stricăcioase şi vremelnice, Eu te voi îmbrăca pe tine cu slava cerească şi veşnică".

    Pe acestea primindu-le cu astfel de credinţă şi aprinzându-se cu râvnă înfocată şi dumnezeiască, multă sârguinţa a pus în gândul ei şi cu multă purtare de grijă şi-a pus în cugetul său, cum i-ar fi cu putinţă a face, să nu rămână nici unul nemiluit, din cei ce ar fi cerut de la dânsa milostenie, nici flămândul să se ducă nesăturat şi nici cel gol neîmbrăcat. Acestea făcându-le, voia să-şi ascundă fapta sa cea bună, ca să n-o vadă sau să o ştie cineva dintre oameni. Căci foarte mult se temea fericită de slava oamenilor, care poate pierde toate ostenelile faptelor bune ale creştinului, care le face pe faţă ca să fie slăvit de oameni; deci fericită aşa urma poruncii Domnului, care zice: Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu aveţi înaintea Tatălui vostru cel din ceruri. Şi tu când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe, ca să se slăvească de oameni; amin zic vouă, că şi-au luat plata lor. Iar tu făcând milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta într-ascuns şi Părintele tău cel ce vede într-ascuns, va da ţie la arătare.

    Astfel de cale sau mai bine să zic suişuri, după David, punând în inima sa şi afierosîndu-se cu totul faptei bune şi pironindu-şi toată mintea şi cugetul la dânsele, şi pornindu-se cu toată pregătirea cea duhovnicească către lucrarea lor, a început a hrăni pe cei flămânzi, a îmbrăca pe cei goi cu hainele sale, a milui pe cei săraci cu cele ce avea şi cu cele ce-i da mâna, având dragoste fierbinte din tot sufletul către Dumnezeu şi către aproapele ca pentru sine, iar mai vârtos pot zice că avea acea dragoste şi mai mult decât către sine. Milostivire către cei din nevoi şi în lipsă, răbdare nebiruită în ispite şi în necazuri, mărime de suflet în supărările ce i se aduceau asupră-i de mamă vitregă şi de la tatăl-său, pentru lucrarea faptelor bune, necovârşita neîmpuţinare în osârdia sa către săvârşirea acestora şi necontenita şi smerită cugetare desăvârşită, care a întărit-o pe dânsa spre săvârşirea faptelor bune, chiar la sfârşitul ei cel fericit şi mucenicesc, după cum se va arăta mai jos. Acestea le lucra în toate zilele după cum zice Scriptura: Toată ziua miluieşte şi împrumută dreptul.

    Dar oare fericită, lucrând acestea, a scăpat de ispitele vrăjmaşului mântuirii omului? Oare pe ea, copilă tânără şi neispitită în lucrurile şi întâmplările lumeşti, au cruţat-o ispitele? Căci, cu dânsa s-au împlinit cuvintele Eclesiastului care zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti Domnului tău, găteşte-ţi inima pentru ispite! Nicidecum, iubite cititor, căci fapta bună care nu are ispite şi care se lucrează fără osteneală şi fără greutăţi şi împiedicări, zic sfinţii că nu este lămurită şi nici lui Dumnezeu bine primită. Drept aceea, văzând vrăjmaşul firii omeneşti că a început lucrarea faptelor bune mai sus arătate şi mai vârtos a acelei fapte bune care se laudă la judecată, după cum zice cuvântul: Că se laudă mila la judecată; şi pe aceea pe care şi Mântuitorul Hristos o voieşte mai mult decât jertfele, zicând: Milă voiesc, iar nu jertfă, umplându-se de zavistie, a zis către diavolii săi: "Vedeţi prieteni că şi această slabă şi neputincioasă copilă, strănepoată a Evei cea de demult, pe care cu înlesnire am amăgit-o noi, s-a ridicat asupra noastră? Vedeţi cum nu se teme de noi şi întru nimic socoteşte puterea noastră? Noi pe Eva am amăgit-o şi am scos din rai şi prin ea, pe strămoşul neamului omenesc l-am pogorât în stricăciune, cu moarte l-am osândit şi în iad l-am sălăşluit; iar aceasta nu bagă în seamă puterea noastră cea mare. Deci, veniţi să năvălim asupra ei cu ispite, ca prin mulţimea şi răutatea ispitelor s-o împiedicăm de la o lucrare ca aceasta".

    Acestea sfătuindu-se diavolii, ca şi asupra lui Iov, au năvălit asupra fericitei Filoteia.

    Să vedeţi viclenie şi măiestrie a răilor şi viclenilor diavoli. Ştiind ei că, fireşte, mamele vitrege au ură asupra copiilor - căci tată-său după moartea mamei sale şi-a luat altă femeie, şi aflând-o pe aceasta aşa după cum o arăta cuvântul, ca şi pe tatăl fericitei Filoteia, groşi la minte şi simpli - pe amândoi i-au făcut muncitori ai fericitei. Pe vitregă, înăuntru, adică în casă, iar pe tată-său în cele dinafară, ca nicăieri sfânta să nu afle răsuflare de necazuri şi de ispite; ca astfel biruindu-se de acestea şi cu sufletul împuţinându-se, să se lase de lucrarea faptelor bune. Deci, mama cea vitregă pornindu-se asupra fiicei sale cu ură şi cu pizmă, o ocăra şi o bătea, o chinuia cu diferite munci, o pira tatălui său, îi făcea fel de fel de necazuri şi de schingiuiri. Ştiu acestea toţi, iar mai vârtos copiii care sunt ajunşi într-acest fel şi care au pătimit şi pătimesc unele ca acestea. Iar Sfânta fecioară Filoteia toate le răbda cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, Căruia se şi rugă, să-i dea putere, ca pe toate să le rabde până la sfârşit. Acestea şi mai multe decât acestea, în toate zilele pătimea fericită de la mamă-sa cea vitregă.

    Iar tatăl ei cel gros la minte, întunecat la judecată şi mai întunecat la cunoştinţă, văzând pe fiica sa că socoteşte toate cele pământeşti gunoaie, după cum zice Apostolul, şi n-are nici o purtare de grijă pentru trupul său, a-l îngriji şi a-l împodobi după obiceiul tinerelor, nici de hainele bune şi frumoase, pe care i le făcea şi la praznice o îmbrăca - deşi era adeseori cu mânie pornit asupra ei, dar fiind biruit câteodată de părinteştile milostiviri, îi făcea haine de acest fel şi i le dă. Cu toate acestea ea, neîngrijindu-se de nici unele dintre acestea, pe toate le dădea în mâinile săracilor. Căci hainele cele bune, atât numai le purta până când întâlnea vreun sărac şi îndată se dezbrăca de dânsele aşa de uşor, precum alţii s-ar dezbrăca de nişte zdrenţe şi le da săracilor. Aşa era, fără patimă de bani, aşa era cu bucăţele, aşa era cu trupuşorul său, aşa cu desfătarea tinereţilor; şi atât era de robită şi uimită de dragostea lui Hristos, Mirele ei, atât de biruită de dorul bunătăţilor din ceruri, încât petrecerea ei, după cum zice Apostolul, era în ceruri. Era cu totul răsădită în casa Domnului, înflorită în curţile Dumnezeului nostru. Dar să întoarcem cuvântul iarăşi la începutul său.

    Văzând-o tatăl său într-o aplecare ca aceasta, după cum arată cuvântul, în loc să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face tată al unei fecioare ca aceea, de care toată lumea nu era vrednică, în loc să se folosească sufleteşte şi să urmeze faptei bune a fiicei sale, cea înţeleaptă şi de Dumnezeu luminată, şi să facă aceleaşi fapte bune şi el ca şi fiica sa, ca împreună cu dânsa să moştenească Împărăţia cerurilor, pe care ea acum o moşteneşte, el nu numai că n-a voit acestea să le facă şi să le urmeze, ci mai vârtos o muncea cu multe feluri de bătăi şi chinuri. Pentru ce? Ca să o oprească. O! grosime de minte şi întunecare de la lucrarea unor fapte bune ca acestea, pricinuitoare de viaţă veşnică. Căci îmbrăcând-o cu haine noi şi frumoase, după cum se spuse, pe la praznice, iar ea dându-le săracilor şi mergând fără dânsele acasă, tatăl ei întrebând-o de haine, fericită tăcea şi nu răspundea nimic. Atunci el o chinuia pe dânsa cu multe feluri de bătăi, o ţâră de păr, o lovea cu biciul şi cu lemne, o bătea cu pumnul în spate, cu palma peste obraz, ca pentru nişte greşeli prea mari şi cu altele mai multe decât acestea, o chinuia şi o muncea în toate zilele, până a ajuns la vârsta de doisprezece ani. Iar fericită le răbda pe toate acestea cu duh umilit, cu mărime de suflet şi cu osârdie, mulţumind lui Dumnezeu că a învrednicit-o a pătimi acestea, pentru dragostea şi sfintele Lui porunci. Pentru aceasta, pe cele dinapoi le uită, după cum zice Sfântul Apostol Pavel şi la cele dinainte privea.

    Acestea săvârşindu-se astfel, a sosit vremea de semănături, în care tot omul se sârguieşte a arunca în pământ seminţele pentru trebuinţa hranei celei trupeşti. Deci a ieşit şi tatăl fericitei cu plugul la câmp, că această meserie avea, şi a poruncit femeii sale să-i gătească bucate, apoi să i le trimită la câmp prin Filoteia. Mergând Filoteia cu bucăţele la câmp ca să le ducă tatălui său, în fiecare zi săracii, ştiind-o pe dânsa aşa de milostivă, îi ieşeau înainte şi-i cereau milostenie. Iar ea, fiind biruită de milostenie şi cu altceva neavând să-i miluiască, îi hrănea cu bucate din ceea ce-i ducea tatălui său. Aceasta făcând-o mai multe zile, neaducînd bucate de ajuns tatălui său, ci rămânând tatăl său flămând, neştiind ceea ce făcea fiica sa, apoi neputând a mai suferi, mergând odată acasă, a zis către femeia sa: "Pentru ce nu trimiţi bucate de ajuns şi rămân totdeauna flămând?" Dar femeia, ştiind că totdeauna a trimis bucate destule, i-a răspuns făcând imputare pentru fiica sa: "Eu totdeauna ţi-am trimis bucate destule, dar ştiu eu ce face fiică-ta pe cale cu dânsele? Poate, după obiceiul ei, le dă săracilor". Acestea auzindu-le el, a tăcut.

    Iar diavolul i-a băgat în inima lui gând rău şi ucigaş. A pus în mintea lui să pândească pe fericită, să vadă ce face cu bucăţele. Deci, ducându-se iarăşi la câmp la lucrul său, a aşteptat până la vremea în care era să vină fericită cu bucăţele. Plecând sfânta cu bucăţele de acasă şi venind la locul cel obişnuit - precum şi îndemânatic pentru lucrarea faptei bune a milosteniei - şi după obicei înconjurând-o săracii, a început fericită a le împărţi din bucate şi a-i hrăni. Iar tatăl său, din locul acela din care o pândea, văzând ceea ce făcea fiică-sa, umplându-se şi biruindu-se de mânie, ca să ajungă la dânsa şi, după obiceiul său, să o apuce de cosiţe şi să o bată până când îşi va astâmpăra mânia cea dobitocească, a zvârlit într-însa cu barda cea plugărească, pe care o avea la brâu şi, lovind-o, a rănit-o la un picior. Atunci îndată o! minune, şi-a dat sfântul şi fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns a povesti minunile Tale! Cât sunt de neurmate căile Tale, neajunse judecăţile Tale şi neînţelese rânduielile Tale!

    Nu era prigoană asupra creştinilor ca de demult, pe vremile tiranilor împăraţi, nu erau tirani ca să poruncească, nu erau muncitori care să chinuiască. Ci, ea a fost chinuită în vreme de pace, în vreme de creştinătate, nu de cei străini, ci chiar de cel ce a născut-o şi de vitrega sa mamă, care erau creştini cu credinţă. Apoi, prin răbdarea ispitelor celor aduse de la dânşii asupră-i, prin dragostea cea către Dumnezeu şi prin râvna către lucrarea faptelor bune, s-a făcut muceniţă, nu mai prejos decât cele de demult, care au mărturisit pe Dumnezeu înaintea tiranilor şi au pătimit de la dânşii. Şi aşa, cum am spus, cu cunună mucenicească s-a încununat, după cuviinţă. Aceasta s-a făgăduit prin proorocul, ce zice: Întru ce te voi afla, într-aceea te voi judeca. Căci a văzut-o pe dânsa Domnul, Care vede toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, că este mare la suflet, vitează la minte, tare în credinţa către El, în răbdarea ispitelor şi a necazurilor celor aduse asupra ei de la diavol şi de la oameni, având nebiruită voinţă către lucrarea faptelor bune, fiind bătrână cu vârsta cea duhovnicească şi întru fapta cea bună a ajuns la desăvârşire şi la măsura vârstei lui Hristos. De aceea a iconomisit prin acest sfârşit grabnic şi lesnicios, ca să treacă de la cele pământeşti, vremelnice şi pline de necazuri, la odihna cea veşnică şi la veselia cea neîncetată.

    În acest chip săvârşindu-se Sfânta Filoteia, sfântul ei suflet, suindu-se la Dumnezeu strălucind cu negrăită slavă cerească şi dumnezeiască, înconjurat de sfinţii îngeri şi de cetele sfinţilor, a fost petrecut la împărăţia cerurilor şi aşezat împreună cu fecioarele cele înţelepte; iar acum se veseleşte şi se îndulceşte de frumuseţile cele negrăite ale Mirelui ei celui veşnic şi nemuritor. Acest lucru văzându-l ceata diavolilor - care mai înainte se lăudau şi nădăjduiau că precum pe strămoaşă, aşa şi pe strănepoată o vor amăgi prin măiestriile lor şi o vor împiedica de la lucrarea faptelor bune, că o vor birui şi o vor face vânăt al lor, fiind ei singuri biruiţi şi ruşinaţi, s-au dus tânguindu-şi neputinţa şi nehărnicia lor, căci n-au putut birui pe o copilă simplă. Aşa au lucrat neputincioşii contra fericitei prin meşteşugurile lor şi au îndelungat asupra ei fărădelegea lor. Dar Domnul cel drept a tăiat grumazul lor şi n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta fericitei, ca să nu-şi întindă fericitele sale mâini la vreo fărădelege. Sufletul ei s-a dus ca o pasăre din cursă vânătorilor, căci cursele care le întinseseră ei s-au zdrobit, iar ea s-a izbăvit.

    Sfântul ei trup rămânând pe pământ şi încă curgând sânge din piciorul cel tăiat, a strălucit cu slava cerească, încât lumina şi locul dimprejur. Acest lucru auzindu-l ticălosul, sau mai bine zis ucigaşul tată, a fost cuprins de spaimă şi cutremur. Pe de o parte, pentru că s-a făcut ucigaş al singurei sale fiice; iar pe de alta, pentru strălucirea slavei celei dimprejurul sfintelor moaşte. Mergând să apuce şi să ridice sfântul ei trup, nu putea nici să se apropie, nici să se atingă de dânsul, poate pentru strălucirea slavei celei dimprejurul lui, sau poate şi pentru nevrednicia sa.

    Această minune dacă a văzut-o, a alergat în cetate şi mergând la arhiepiscopul şi la cei mai mari ai cetăţii le-a spus toată pricina cum s-a întâmplat şi cum sfântul ei trup acum zace pe pământ şi cum este proslăvit de Dumnezeu, cu slavă cerească. Iar arhiepiscopul, împreună cu toţi arhiereii, cu tot clerul său şi cu toţi cei mai mari ai cetăţii şi mulţime de popor, auzind lucrul acela minunat, au alergat cu făclii şi tămâie, cu slujbe şi cu rugăciuni; şi, ajungând, au văzut sfântul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină şi s-au minunat cu toţii. Apoi au preamărit pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum în vremile noastre preamăreşte nu numai pe robii Săi, ci şi pe roabele sale cele care împlinesc cu fapta poruncile Lui cele sfinte şi fac voia lui cea dumnezeiască.

    Făcând rugăciuni şi psalmodii multă vreme, au voit să ridice sfântul ei trup; dar, apropiindu-se îngropătorii, după porunca arhiepiscopului şi a arhiereilor, ca să-l ridice şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut să-l ridice şi nici măcar să-l mişte sau să-l clatine. Atunci, mai mult spăimântându-se şi minunându-se, cu mai multă sârguinţă şi evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filoteia, ca să binevoiască a merge cu ei în cetate. Apoi, apropiindu-se arhiepiscopul singur, împreună cu ceilalţi arhierei şi încercând a ridica sfintele moaşte, n-au putut nicidecum. Căci Dumnezeu, vrând să preamărească cu minuni pe roaba sa, a îngreuiat trupuşorul cel fecioresc, ca o stâncă de piatră neclintită. Văzând arhiereii acest lucru şi tot poporul, s-au spăimântat foarte.

    Cunoscând toţi că nu este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge cu dânşii în cetatea care era patria ei, au început a se ruga către dânsa şi a zice astfel: "O! sfântă a lui Dumnezeu Filoteio, dacă-ţi este urâtă patria ta, şi nu primeşti a te odihni într-însa şi s-o răsplăteşti cu faceri de bine, cu ocrotire de vrăjmaşi şi de primejdii - pentru că aici te-ai născut şi ai crescut şi aici bine ai plăcut lui Dumnezeu şi te-ai sfinţit - arată-ne unde binevoieşti a te înstrăina? Vino la Constantinopol, că Sfânta Parascheva, la Sofia sau la vreo mănăstire de prin munţii aceştia". Dar nicidecum nu s-a urnit din locul unde zăcea. Apoi au început a-i spune pe nume locuri de dincoace de Dunăre. I-a pomenit Bucureştiul, i-a pomenit Craiova şi alte târguri mai mici; i-a pomenit mănăstirile de prin târguri, de prin munţi, dar n-a vrut să asculte rugăciunea lor, până când i-au pomenit, în treacăt şi fără nădejde biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş. Şi cum i-au pomenit această sfânta biserică, îndată s-a uşurat, mai mult decât greutatea cea firească.

    În acea vreme domnea în Ţara Românească binecredinciosul domn Radu Voievod, poate acela care se poreclea Negrul, care zidise din temelie biserica mai sus amintită, de care domn s-a făcut oraşul acela şi multe alte târguri şi mănăstiri care şi până acum se văd, fiind foarte iubitor de Dumnezeu şi fierbinte râvnitor al bunei credinţe. Deci arhiereii şi cei mai mari ai cetăţii Târnova, văzând voia sfintei, şi mai vârtos a lui Dumnezeu, ca să mângâie cu credinţa cea dreaptă pe poporul românesc, unde nu demult venise Apichie din Italia şi se aşezase în locurile acestea - apoi să-l îmbogăţească cu facerile de minuni ale sfintei - au hotărât să înştiinţeze mai întâi prin scrisoare pe binecredinciosul şi iubitorul de Hristos, Radu Voievod, despre toată viaţa sfintei, pătimirile, lucrarea faptelor bune, moartea şi îngreuierea trupului ei cel cu neputinţă de ridicat şi că toate cetăţile şi mănăstirile cele dimprejur şi cele din Valahia, i le-au pomenit şi că la nici una dintre acestea n-a voit; iar cum i-am pomenit biserica domnească din Curtea de Argeş, îndată s-a făcut mai uşoară decât greutatea ei cea firească. Deci, ziceau ei: "Cunoscând şi măria ta bunăvoirea sfintei, că voieşte să se dăruiască poporului măriei tale cel românesc, iar mai vârtos Dumnezeu de sus, binevoieşte ca măria ta să cinsteşti şi să îmbogăţeşti ţara şi poporul măriei tale cu acest odor scump şi de mult preţ; apoi pe lângă altele, a te arăta făcător de bine şi cu această prea mare facere de bine. Pentru aceasta este de trebuinţă a lua osteneala şi a veni până la Dunăre, ca să o primeşti şi cu cinstea cea cuviincioasă să o duci şi să o aşezi în biserica cea numită din Argeş, dorită de ea. Iar noi o vom aduce până acolo".

    Radu Voievod, după ce a primit scrisoarea aceasta şi a înţeles cele scrise, foarte mult s-a bucurat şi cu lacrimi a mulţumit lui Dumnezeu şi sfintei. Şi îndată, cu mare sârguinţă, luând arhiereii cu tot clerul cel bisericesc şi pe toată boierimea, cum şi mulţime de popor, care covârşeau cu râvnă către Dumnezeu, cu dragostea, evlavia şi credinţa către sfânta, cu tămâie şi cu făclii au ieşit înainte la Dunăre în întâmpinarea sfintei. Cu mare cinste, slavă şi alai primindu-i sfintele moaşte şi aducându-le cu cântări de psalmi şi cu doxologii, le-au aşezat în biserica domnească. De atunci până acum se află nestrămutate din acel oraş, cu toate schimbările vremilor, stăpânilor şi răscoalelor, ce adeseori s-au întâmplat în ţările acestea.

    Aceasta dă multă şi tare încredinţare celor cunoscători şi dreptcredincioşi că acest lucru nu este al puterii şi al grijii omeneşti, ci al facerilor de minuni şi al voii sale de a petrece în acelaşi oraş, unde s-a aşezat. Ea dă tuturor, celor ce aleargă la dânsa cu credinţă, tămăduiri de multe feluri de boli: orbilor vedere, bolnavilor însănătoşire, izbăvire celor supăraţi de duhuri necurate şi, în scurt, oricine aleargă la dânsa cu credinţă fierbinte, cu sârguinţă şi cu lacrimi se roagă ei, îşi dobândeşte cererea sa.

    Aceasta a fost viaţa şi petrecerea Sfintei Filoteia, aşa i-a fost râvnă pentru faptele bune, aşa a fost din pruncie, cu totul afierosită faptelor bune, încât însăşi pe sine s-a făcut faptă bună. Cum am zis, ea era de neam bulgăresc, născută din părinţi creştini din marea cetate Tîrnovo, crescută de maică-sa cea firească în învăţături dreptcredincioase şi, din vârsta cea tânără, a început cu osârdie a lucra faptele cele bune, a merge adesea la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare-aminte, a posti şi a păzi fecioria cu dinadinsul, nu numai cea trupească, dar şi cea sufletească; a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a-şi înfrumuseţa prin acestea candela sufletului său, a-şi agonisi untdelemn în vasele sale, a se pregăti pentru intrarea în cămara cea de nuntă.

    Deci ea răbda toate ispitele, necazurile şi strâmtorările. După cum Sfânta Scriptură zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-ţi inima spre ispite. Fericită, făcând acestea, a răbdat toate pentru fapta bună. Bătăile de la mamă-sa cea vitregă; ocările, dosădirile, pălmuirile, schingiuirile, pira către tată-său, cum şi tot felul de necazuri şi ispite. Şi nu numai acestea, ci şi pe cele de la tatăl ei le-a răbdat cu osârdie, până la moarte, încât nu avea nici zi, nici ceas în care să aibă răsuflare şi să nu se afle într-unele ca acestea. Adică, înăuntru ispite, tulburări, îngroziri, mâhniri; în afară prigoniri, necazuri, bătăi, schingiuiri. Pentru că diavolul năvălise asupra ei cu toată puterea, ca asupra lui Iov cu ispitele, ca obosind-o cu răbdarea, s-o oprească de la lucrarea faptelor bune. Iar fericită, nu numai că nu obosea, ci încă stăruia, după cum zice Apostolul Pavel: "În ispite şi necazuri, pe cele dinapoi le uită şi către cele dinainte se întindea", până când ea a răbdat şi moarte din mâinile celui ce a născut-o şi cu sfârşit mucenicesc s-a încununat, primind cununa de biruinţă de la începătorul de nevoinţă Hristos, Mirele ei cel fără de moarte, şi în cămările cele cereşti s-a aşezat cu fecioarele cele înţelepte şi cu muceniţele, ea care a murit pentru dragostea lui Dumnezeu, ca muceniţele şi pentru poruncile Lui sufletul şi-a pus.

    Acum sufletul ei cel fără prihană şi sfânt se odihneşte şi se veseleşte în ceruri în împărăţia lui Dumnezeu, în locaşurile drepţilor şi de îngeri se slăveşte veşnic. Iar sfântul ei trup se păzeşte nestricat şi întreg, ca a celorlalţi sfinţi şi se cinsteşte de poporul cel creştinesc şi izvorăşte de-a pururea tămăduiri, celor ce cu credinţă şi cu evlavie năzuiesc cu rugăciuni către ea.

    Acesta este, o, sfântăFiloteia, cuvântul care ţi-am făgăduit când m-ai învrednicit de binecuvântarea ta. Iată am împlinit făgăduinţa, nu după cât se cădea, ci după putere. Plătind astfel şi pentru mine datoria şi mulţumindu-ţi pentru patrioţii mei, care s-au îndulcit atâta vreme de facerile tale de bine şi s-au învrednicit de tămăduiri şi de darurile tale; iar patria s-a apărat de tine cu multe ocrotiri şi nici unul nu s-a aflat să-ţi aducă mulţumirea şi lauda cea datorată. Deci tu, o! Sfânta Filoteia, care ai cugetat totdeauna cele cereşti în toată viaţa ta pământească şi ai zburat în ceruri, priveşte peste noi cu milostivire; căci nici după ce ai lăsat cele pământeşti, nu ne părăseşti, ci mai vârtos porţi grijă, acoperi şi păzeşti pe poporul tău, pe care l-ai ales a rămâne cu dânsul. Căci s-a dat şi acest dar sfintelor suflete. Deci, acum când mai vârtos te-ai apropiat de Dumnezeu şi perdelele cele trupeşti s-au dat în lături şi faţă în faţă vorbeşti cu El, mijloceşte pentru noi ca să ne îndrepteze şi să ne povăţuiască către cele plăcute Lui. Apoi părtaşi ai împărăţiei Lui - deşi este mare cererea şi mai presus de vrednicia noastră - să ne facă însuşi Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, mărirea şi marea cuviinţă, împreună şi celui fără de început al lui Părinte şi Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duhului Său, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sinaxar 7 Decembrie

În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ambrozie, episcopul Mediolanului (Milano, Italia).

Cuviosul Părintele nostru Ambrozie era de loc din cetatea Romei. Era senator: bărbat destoinic la cuvânt, cântar şi cumpănă a dreptăţii. Nu dădea hotărârile după faţa oamenilor, ci cu nepărtinire şi cu dreptate. De aceea i s-a încredinţat stăpânirea întregii Italii, de către binecredincioşii împăraţi Constantin şi Constant, fiii marelui împărat Constantin. Nu era încă luminat cu dumnezeiescul Botez; era încă printre catehumeni, dar întru nimic nu era mai prejos în virtute şi în viaţă curată decât cei ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Prin hotărârea împăratului Valentinian, Sfântul Ambrozie a fost ales episcop al Bisericii Milanului, la moartea episcopului acelei Biserici. Mai întâi a fost botezat, apoi a urcat toate treptele bisericeşti până a ajuns la cea mai de sus.
Ca episcop a învăţat pe popor drept şi bine dreapta credinţă; a păzit neatinsă Biserica de orice erezie; a stat alături de cei ce duceau război ereziilor lui Arie, Sabelie şi Eunomie; a scris multe şi felurite cărţi pentru dreapta credinţă; pe împăratul Teodosie, care venise în Milan, după ce săvârşise acea nelegiuita vărsare de sânge în Tesalonic, l-a oprit să intre în biserică; l-a făcut să-şi dea seama de nelegiuirea lui, l-a arătat cât de mare deosebire este între un preot şi un mirean, chiar împărat de-ar fi el, şi l-a sfătuit să nu mai îndrăznească să se apropie de cele dumnezeieşti cu atâta sfruntare şi obrăznicie. După ce a săvârşit fapte îmbunătăţite şi-a sfârşit viaţa, după o bună bătrâneţe.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Atinodor.

Sfântul Mucenic Atinodor a trăit pe vremea împăratului Diocleţian. Era de loc din Mesopotamia şi din copilărie a îmbrăţişat viaţa călugărească. A fost pârât că e creştin, şi fiind dus înaintea lui Eleusie, domnitorul ţării, a mărturisit pe Hristos. Pentru aceasta a fost întins între doi stâlpi şi i-au fost arse cu făclii toate părţile trupului lui. Şi a fost supus la multe şi felurite chinuri, pe care le-a răbdat cu tărie şi seninătate, neputând fi biruit de chinuri. Atunci sfântul, rugându-se, şi-a dat Domnului duhul său.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Neofit, care s-a săvârşit, fiind aruncat în mare.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Dometie, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Isidor, Achepsima şi Leon, care prin foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Amun cel din Nitria, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor mucenici Gain şi Gaie, care în foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea celor 300 de Sfinţi Mucenici din Africa, care de sabie s-au săvârşit.

Aceşti Sfinţi Mucenici au trăit pe vremea împăratului romanilor Zenon. Domnitor al Africii era Onorie, care urmase la domnie lui Ghizeric, tatăl său. Onoric era eretic arian. Episcopii eretici arieni Chiril şi Vilinard l-au înduplecat pe Onoric să pornească prigoana împotriva ortodocşilor. Şi a dezlănţuit Onoric prigoană aşa de mare, că a întrecut prigoanele de pe vremea împăraţilor păgâni Diocleţian şi Maximian.
A poruncit să fie izgoniţi toţi preoţii din cele 15 oraşe câte erau în Africa, după ce mai întâi fuseseră luate toate vasele sfinte şi odoarele bisericilor. Ortodocşilor le mai rămăsese numai o singură biserică şi acolo săvârşeau Sfânta Liturghie. Barbarii, aflând de ea, au înconjurat-o, au adus lemne şi alte lucruri uscate, le-au clădit în jurul ei, le-au aprins şi au ars biserica împreună cu toţi ortodocşii care se aflau în ea şi slăveau pe Dumnezeu,
Onoric a lăudat fapta aceasta şi a mai poruncit să fie ucişi îndată toţi cei ce nu s-au botezat din nou cu botezul eretic arian. Ortodocşii care nu puteau îndura grozăviile chinurilor şi-au găsit scăparea prin fugă, părăsind casele şi ţara, iar cei care erau mai întăriţi în credinţa ortodoxă s-au dat pe ei înşişi cu dragă inima morţii celei muceniceşti. Aşa 300 de ortodocşi din Cartagina, care au fost pârâţi lui Onoric că nu voiesc să creadă, aşa cum cred arienii, au fost daţi morţii, tăindu-li-se capetele. Pentru preoţi arienii au născocit pedepse mai cumplite. Pe doi dintre ei i-au tăiat cu fierăstrăul; la 60 dintre cei mai învăţaţi le-au tăiat limbile chiar din rădăcină. Despre aceşti mucenici vorbesc mulţi scriitori şi istorici.
Acestea au fost cele îndrăznite de vandali în Africa împotriva creştinilor care mărturiseau deofiinţimea lui Dumnezeu-Cuvântul cu Tatăl. Iar în bătrâna Romă, în aceeaşi vreme, Sunilda, soţia lui Odoacru; care stăpânea Roma, ariană fiind, a silit pe femeia unuia din căpeteniile Romei să se boteze din nou cu botezul arienilor. Cum însă n-a putut-o convinge, a fost băgată în apă fără voia ei de episcopul arian al Milanului. Când ea a ieşit, din colimvitra, i-a dat episcopului doi bănuţi, zicându-i: "Iată plata pentru că m-ai îmbăiat!". Sunilda mâniindu-se a ars-o de vie.

Tot în această zi, pomenirea drept-credincioşilor care lăudau biserica pe Dumnezeu, şi care prin foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea celor doi sfinţi preoţi, care de fierăstrău s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 60 de preoţi, cărora li s-au tăiat limbile, dar continuau să vorbească.

Tot în această zi, pomenirea femeii ortodoxe, care prin foc s-a săvârşit la Roma.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Pavel monahul.

Cel între sfinţi Părintele nostru Pavel, pe când era în lume nu era nici bogat, nici sărac; era dintr-un neam de oameni care aveau cu ce trăi şi care putuse să înveţe pe fiul lor Sfintele Scripturi.
Când s-a făcut mai mare, Pavel a socotit ca îi este mai de folos să părăsească lumea şi să intre în una din sfintele mănăstiri ale ţării sale. A îmbrăcat sfântul şi îngerescul chip şi se nevoia să săvârşească orice virtute, aşa că ajunsese ca un vas de virtuţi. Şi atât de mult a întrecut pe toţi fraţii din mănăstirea aceea că a făcut un lucru plin de minune şi a arătat fraţilor că are ascunse în el mari puteri.
Fericitul Pavel a plecat din mănăstire şi s-a dus la Ierusalim. După ce s-a închinat Sfintelor Locuri, a plecat în Cipru. Acolo a petrecut mulţi ani într-un munte înalt şi mulţi creştini se suiau la el. Dar pentru că numele său se răspândise pretutindeni, a plecat şi de acolo şi s-a dus în părţile din apropierea Constantinopolului. Bineplăcând şi aici lui Dumnezeu, a fost învrednicit, ca şi altădată dumnezeiescul Moise, să audă o voce de sus care i-a zis: "Suie-te, Pavele, în munte şi sfârşeşte-te!". Şi s-a suit Pavel într-un munte înalt, numit de localnici Parigoria, adică Mângâiere, s-a închinat lui Dumnezeu şi după ce a mai trăit câtva vreme acolo, a adormit în Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Prisc, Martin şi Nicolae.

Dintre aceştia, unul prin foame s-a săvârşit, altul tăiat cu securea, iar al treilea prin foc. Pomenirea lor se săvârşeşte în biserica de lângă zidurile Vlahernelor.

Tot în această zi, pomenirea târnosirii bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Curator.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului şi isihastului Grigorie, ctitorul sfintei Mănăstiri a Sfântului Nicolae din Muntele Athos care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Filofteia fecioara, ale cărei sfinte moaşte se află în Paraclisul Sfintei Mănăstiri Curtea de Argeş.

Această frumoasă stâlpare, aducătoare de roade vrednice de împărăţia cerurilor, Sfânta Filofteia fecioara, s-a născut în marea cetate Târnova, din părinţi creştini, bulgari cu neamul, lucrători de pământ cu meşteşugul şi simpli cu cunoştinţa. Maică-sa s-a mutat la Domnul după ce copila a ajuns în vârsta cea primitoare de învăţăturile faptei bune şi după ce a semănat în inima şi în sufletul ei cel bun seminţele faptelor bune ale fecioriei şi ale milosteniei, că din rod se cunoaşte pomul.
Iar copila rămânând orfană de maica ei cea firească şi având în inima ei întipărite învăţăturile ei, a început a lucra cu osârdie faptele bune cele începătoare, înţelepţind-o Duhul Sfânt, adică: a merge la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare aminte, a posti, a păzi neîntinată fecioria cea trupească şi cea sufletească, a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi şi a îmbrăca pe cei goi. Îşi împodobea cu acestea candela sufletului ei, îşi agonisea untdelemn în vasele ei şi se gătea către intrarea în cămara de Mire cea cerească, ca fecioarele cele înţelepte. Toate faptele bune le săvârşea copila cu statornicie şi cu răbdare, nebăgând în seamă ispitele şi necazurile cele de la urâtorii binelui, aşa precum grăieşte Scriptura: "Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale". Dar, fiindcă fapta bună totdeauna este pizmuită de cei răi, n-a fost cu putinţă să nu pătimească şi sfânta mii de ispite, până şi moarte mucenicească.
Şi iată cum: după ce a murit mama sfintei, tatăl ei şi-a luat altă soţie şi fiindcă mai totdeauna se întâmplă că mamele vitrege nu iubesc pe fiicele ce nu sunt ale lor, aceasta s-a întâmplat şi fericitei. Că mama vitregă văzându-i milostivirea şi alte fapte bune ale ei, îndemnată fiind de diavolul, urâtorul binelui, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o şi pârând-o tatălui ei şi pornindu-l spre mânie. De multe ori văzând fericita pe săraci şi pe flămânzi, biruită de milostivire îşi da hainele ei şi le împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le da să le ducă la ţarină, tatălui ei.
Pentru fapta aceasta a ei de multe ori el o bătea fără milă până ce, în cele din urmă şi moarte a pătimit din mâinile tatălui ei.
Mergând ea după obicei în toate zilele să ducă bucate tatălui, care era cu plugul la ţarină, şi ieşindu-i înainte săracii şi flămânzii, că ştiindu-i milostivirea şi aşezarea sufletului cea iubitoare de săraci, de-a pururea îi ieşeau înainte cerându-i milostenie, şi ea neavând altceva să le dea, le împărţea din bucatele ce le ducea tatălui său, şi îi hrănea. Aceasta făcând-o de multe ori, şi tatăl ei rămânând flămând, a certat pe femeia sa, care l-a încredinţat că trimite totdeauna bucate de ajuns, încă şi de prisos. Şi diavolul a pus în mintea lui să pândească pe fericita ca să vadă ce face cu bucatele.
Deci mergând la vremea la care ştia că vine fericita cu bucatele, s-a aşezat la loc potrivit şi, pândind-o, a văzut ce făcea fiică-sa cu bucatele, fiind de mânie biruit şi uitând dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, să o apuce de cosiţe şi să o bată până ce îşi va astâmpăra fierberea mâniei sale dobitoceşti; şi fiind în mare aprindere a azvârlit în ea cu barda ce o avea la brâu şi lovind-o a rănit-o la un picior, şi îndată, o, minune! şi-a dat sfântul şi fericitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu.
Iar sfântul şi feciorescul ei trup rămânând pe pământ şi încă sânge din piciorul cel tăiat curgând, cu slavă cerească a strălucit că se lumina şi locul dimprejur. Iar ticălosul tată văzând întâmplarea, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur, întâi pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii celei dumnezeieşti care se revărsase în jurul sfintelor ei moaşte. Şi vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea să se atingă şi nici să se apropie de el.
Deci a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi mai-marilor cetăţii toate pe rând cum s-au întâmplat şi cum acum trupul fericitei zace pe pământ, şi că este cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească. Aceasta auzind arhiepiscopul împreună cu cei mai mari ai cetăţii şi cu popor, au alergat cu făclii şi cu tămâie şi cu rugăciuni, şi văzând sfântul trup strălucind cu acea dumnezeiasca lumină, s-au minunat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum, în vremurile noastre cele mai de pe urmă, preamăreşte pe robii Săi, care împlinesc cu fapta sfintele Lui porunci.
Apoi vrând să ridice sfântul ei trup, după porunca arhiepiscopului şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut, nici chiar să-l mişte din loc. Deci, mai mult s-au spăimântat. Şi cu multă evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filofteia, dar nici aşa nu au putut s-o ridice. Că vrând Dumnezeu să preamărească cu minune pe roaba Sa, a îngreuiat ca o piatră trupul ei.
Apoi, înţelegând că aiurea voieşte să fie dusă au început a-i pomeni ca unei fiinţe vii ţările, mănăstirile, bisericile de peste Dunăre şi cele de aceasta parte de Dunăre şi nicăieri n-a voit. Dar cum a pomenit de Biserica Domnească cea din Târgul Argeşului, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea cea firească şi înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge, îndată a înştiinţat cu scrisoare pe Radu Vodă, cel poreclit Negru (de care şi biserica este zidită) de toate cele despre sfânta. Acesta cum a fost înştiinţat, fiind binecredincios şi râvnitor a-şi împodobi ţara şi poporul său cu odoare de mult preţ ca acestea, îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâieri, cu multă evlavie mergând la Dunăre, a adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească şi le-a aşezat în Biserica Domnească, cea zidită de el în oraşul Argeş. Acolo au stat sfintele ei moaşte până la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeş, de către Neagoe Basarab. Aici au fost trecute sfintele moaşte. Iar acum se află aşezate în Paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş. Şi acolo fiind, dă tămăduiri de tot felul de boli celor ce aleargă cu credinţă la sfintele ei moaşte.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

7 decembrie – Sf. Ambrozie, episcopul Mediolanului; Sf. Grigorie Isihastul; Sf. Cuv. Nil de la Stolbensk

• Pomenirea Sfântului Ambrozie, Episcopul Mediolanului (Milanului)

Acest mare Sfînt Părinte al ortodoxiei creştine s-a născut dintr-o stirpe imperială. Tatăl lui a fost deputatul imperial pentru Galia şi Spania, dar păgîn cu credinţa, însă maica lui a fost creştină. Pe cînd era în leagăn, un roi de albine a venit asupra lui, au prelins pe buzele lui miere şi au plecat fără să îi facă nici un rău. Şi, cînd era încă prunc mic, el şi-a întins mîna şi a grăit proroceşte: „Sărutaţi-o, căci voi fi arhiereu!”. După moartea tatălui lui, împăratul l-a numit reprezentant al său în provincia Liguria [nordul Italiei], în care cetatea de reşedinţă era Mediolanul [Milanul]. Murind Episcopul Milanului, s-a stîrnit ceartă aprigă între creştinii ortodocşi şi cei eretici, arieni, cu privire la cine să fie următorul episcop. Sfîntul Ambrozie a intrat în biserică ca să instaureze liniştea, căci aceasta era misiunea sa. Atunci a strigat un prunc de la sînul maicii lui aşa: „Ambrozie să ne fie episcop!”. Tot poporul a văzut în strigătul limpede al copilului degetul lui Dumnezeu şi 1-au ridicat pe Ambrozie arhiereu al eparhiei lor, măcar că el se lepăda. Astfel, Sfîntul Ambrozie a primit Sfîntul Botez, a trecut prin toate rînduitele trepte preoţeşti şi a fost sfinţit episcop în durata unei singure săptămîni. De pe scaunul arhieresc Sfîntul Ambrozie a întărit credinţa ortodoxă, a stîrpit neghina ereziei, a împodobit sfintele biserici, a propovăduit credinţa la păgîni, a scris minunate cărţi de adîncă învăţătură creştină şi a fost icoană şi pildă de vieţuire adevărată după Dumnezeu ca un adevărat păstor creştin. El a compus scumpa cîntare „Pre Tine Te lăudăm”. Acest slăvit ierarh la care veneau oameni din ţări depărtate ca să se îmbogăţească cu cuvîntul, cu înţelepciunea şi cu sfatul lui, a fost un om foarte sobru şi înfrînat, veşnic treaz şi priveghetor. El dormea foarte puţin, se nevoia şi se ruga neîncetat, şi postea în fiecare zi, afară de sfintele zile de Sîmbătă şi Duminică. De aceea i-a dăruit lui Dumnezeu să vie văzător de taine, să contemple sfinte minunile Lui şi să fie însuşi făcător de minuni. El a descoperit sfintele moaşte al mucenicilor Protasie, Ghervasie, Nazarie şi Chelsus, care au zi de prăznuire în paisprezece zile ale lunii octombrie. Blînd cu cei umili, el stătea fără frică înaintea puternicilor zilei. El i-a adus împărătesei Iustina dreapta învinuire de erezie, 1-a blestemat pe Maximus tiranul şi asasinul şi 1-a oprit pe împăratul Theodosie să intre în biserică pînă ce un se curăţeşte mai întîi de păcat. El a refuzat să îl primească pe Evghenie, tiranul care s-a intitulat pe sine împărat. Dumnezeu i-a dăruit acestui mare plăcut al Lui har peste har, încît el a înviat şi morţii, a scos afară diavolii din oameni, a vindecat bolnavii de bolile lor incurabile şi a vestit mai înainte viitorul. Sfîntul Ambrozie al Mediolanului s-a săvîrşit cu pace în dimineaţa Slăvitului Praznic al Învierii Domnului din anul 397.

• Pomenirea Sfântului Grigorie Isihastul

El a fost de neam sârb şi întemeietorul Mănăstirii Sfîntului Nicolae din Sfîntul Munte Athos, numită şi „Grigoriu”, după numele lui. A sa chilie întru care s-a nevoit cu post, tăcere, rugăciune şi lacrimi, se află cam la un sfert de oră distanţă de Mînăstire. La anul 1761 un mare incendiu a cuprins mănăstirea, din care pricină un număr de fraţi au luat şi sfintele lui moaşte şi le-au mutat în Serbia. Acest bărbat dumnezeiesc s-a săvîrşit cu pace la anul 1406 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Nil de la Stolbensk

Sfîntul Nil a fost lucrător al pămîntului, născut în marele Novgorod. Dar el s-a retras la pustie, unde s-a hrănit numai cu ierburi. Povăţuit fiind de un glas de sus, el s-a sălăşluit în insula Stolbensk. Odată în chilia lui au năvălit nişte tîlhari cu gînd de jefuire, dar de îndată ce au păşit înăuntru au orbit. El şi-a săpat sieşi groapă de mormînt în apropierea chiliei şi a plîns asupra ei în fiecare zi. Sfîntul Nil s-a odihnit cu pace şi s-a strămutat la împărăţia veşnică a lui Hristos la anul 1554. Sfintele lui moaşte odihnesc la locul cel sfinţit cu sfinte nevoinţele lui.

Intru aceasta zi, cuvant despre milostenie, caci cel ce da saracilor milostenie, da lui Hristos si insutit va lua.
    A fost o femeie crestina, avand de barbat un elin pagan; si erau amandoi saraci, avand ei numai cinzeci de arginti mari. Deci, a zis barbatul catre femeia sa: "Sa dam argintii acestia imprumut, ca de-i vom cheltui pe ei cate unul, apoi se vor sfarsi si nu vom mai avea." Si, raspunzand, acea buna femeie i-a zis lui: "Daca voiesti sa-i dam imprumut, apoi sa-i dam Dumnezeului crestinesc." Si i-a zis ei barbatul: "Dar unde este Dumnezeul crestinesc, ca sa-i dam Lui imprumut?" Zis-a lui femeia: "Eu ti-L voi arata pe El. Si de-i vei da Lui imprumut, apoi nu-i vei pierde pe ei, ci inca si dobanda iti va da tie si cu adevarat ii va indoi." Iar el a zis: "Sa mergi si sa mi-L arati mie si-I voi da Lui imprumut."
    Deci, ea luandu-l, l-a dus pe el in sfanta biserica si i-a aratat lui pe cei saraci, zicandu-i: "La acestia sa dai argintii si Dumnezeul crestinilor ii va lua de la dansii, ca toti acesti saraci ai Lui sunt." Iar el, cu bucurie, a impartit la saraci acei cincizeci de arginti si s-au dus la casa lor. Dar, dupa trei luni, neajungandu-le lor hrana, a zis barbatul: "O, femeie, oare nu va voi acum Dumnezeul crestinilor sa ne dea noua din datoria aceea, ca, iata, am saracit." Si i-a zis femeia: "Sa mergi unde ai pus argintii si-ti va da tie ceea ce-ti trebuie." Iar el s-a dus la biserica si, fiind la locul unde a impartit argintii la saraci si umbland prin toata biserica, n-a aflat pe nimeni, care sa voiasca a-i da lui ceva, ci numai pe saracii care sedeau acolo. Iar el gandea intru sine pe cine sa intrebe si cui sa zica si sa ceara. Si a vazut inaintea picioarelor sale, pe marmura, un argint si, aplecandu-se l-a luat pe el, si s-a dus la casa sa si i-a zis femeii sale: "Am umblat la biserica voastra si, sa ma crezi pe mine, femeie, ca n-am vazut pe Dumnezeul crestinesc, precum mi-ai zis mie si nimeni nu mi-a dat mie ceva, fara numai am gasit jos acest ban de argint, acolo unde am impartit eu cei cincizeci de arginti." Atunci i-a zis lui acea minunata femeie: "Acela este Dumnezeu si nevazut ti-a dat tie, pentru ca nevazut este si cu nevazuta putere chiverniseste lumea. Ci mergi, stapane, si sa cumperi noua cate ceva ca sa mancam astazi si acelasi Dumnezeu iti va da tie iarasi." Iar el, ducandu-se, a cumparat pentru ei paine, vin si peste si, aducandu-le, le-a dat femeii sale.
    Deci, ea luand pestele, a inceput a-l spala si, spintecandu-l, a aflat in el o piatra foarte minunata si ea nu o cunostea ce este si a pus-o la pastrare; apoi, dupa ce a venit barbatul ei, i-a aratat lui piatra, zicand: "Aceasta pietricica am aflat-o in peste." Iar el, vazand-o, s-a minunat de frumusetea ei si nu stia, adica, nici el ce este, insa a zis: "Sa ma duc, dar, ca sa o vand pe ea." Deci, mergand, s-a apropiat de un argintar si i-a zis: "Voiesti, oare, sa cumperi pietricica aceasta?" Iar acela i-a zis lui: "Cat voiesti sa-mi ceri pe ea?" A grait cel ce o vindea: "Tu stii cat face?" Iar negutatorul i-a zis: "Sa iei cinci arginti pe ea." Ci, vanzatorul, socotind ca-l ia in batjocura i-a zis: "Apoi, vei da oare atata?" Argintarul, socotind, iarasi ca celalalt isi bate joc de el, i-a raspuns, zicand: "Sa iei zece arginti." Apoi, vanzatorul a cunoscut ca argintarul nu-i raspunde cinstit si a tacut. Deci, dupa putin timp argintarul a mai zis: "Sa iei cinsprezece arginti, " insa vanzatorul n-a mai zis nimic, macar ca argintarul pana la treizeci si pana la patruzeci si chiar cincizeci de arginti ii da lui.
    Deci, vanzatorul a cugetat atunci intru sine si a zis: "De n-ar fi fost pietricica aceasta de mare pret, apoi n-ar fi dat pe ea cincizeci de arginti." Si a inceput si el a-i mari pretul ei. Dupa aceea, argintarul i-a ridicat pretul pana la trei sute de arginti si a inceput, cu juramant, a-i da lui acesti bani. Iar vanzatorul si-a luat argintul, iar piatra i-a dat-o argintarului si s-a dus la femeia sa, bucurandu-se.
    Deci, aceea, vazandu-l pe el, i-a zis: "Cu cat ai vandut-o?" Ca, socotea ca pe cinci sau pe zece banisori de arama a dat-o. Atunci el, scotand trei sute de arginti, i-a dat ei, zicandu-i: "Cu atat s-a dat." Iar ea, minunandu-se de darul iubitorului de oameni Dumnezeu, a zis barbatului sau: "Oare, vazaut-ai cat este de bun Dumnezeul crestinilor si atotcunoscator, ca nu numai cincizeci de arginti, ci si dobanda ti-a dat tie? Vezi, ca nu este alt Dumnezeu, nici in cer, nici pe pamant, afara de Dumnezeul nostru, ca Dumnezeu Unul este." Deci, crezand acela, printr-o incercare ca aceasta, s-a facut crestin si a proslavit pe Hristos, Dumnezeul nostru.
 

 


Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur, despre pocainta.     Sa ne asemanam si noi femeii celei din Samaria si sa nu ne rusinam a marturisi oamenilor pacatele noastre. Ca, daca ne vom rusina sa ne descoperim la oameni pacatele noastre, pentru mantuire, apoi in ziua Judecatii, nu inaintea unuia sau a doi oameni ci, inaintea intregii lumi, care va privi la noi, vom da raspuns si vom fi cercetati. Ca Dumnezeu, acum, ne ajuta pe noi, ca nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu.
    Deci, sa ne aducem aminte cum a venit Natan la David, prooroc la prooroc, fiindca si David prooroc era; ci precum si doctorii, cand se imbolnavesc, apoi de alt doctor au trebuinta, ca boala pierde mestesugul, la fel si aici, toate descoperindu-se, se arata la lumina si se vindeca. Si precum o buba, pana este ascunsa si acoperita, nu se tamaduieste, ci cand iese deasupra, la aratare, atunci se vindeca fara osteneala, tot asa si pacatul, pana ce este tainuit si ascuns nu se iarta.
    Drept aceia, sa nu te temi ca vei primi canon de la un om, ca si deslegare tot de la om primesti. Caci daca de la om nu vei primi, sa faci canon, atunci esti in primejdie a te lega, in munca cea vesnica, cu legaturi nedeslegate, unde nu mai este cu putinta sa ne pocaim. Deci, iubitilor, rogu-va pe voi, unul pe altul indemnati-va spre pocainta, ca toti sa intampinam fata lui Dumnezeu, prin marturisirea noastra. Dumnezeului nostru, slava!
 

Cântare de laudă la Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului

Sfîntul Ambrozie la Hristos a venit

La vîrsta bărbăţiei depline,

Şi de îndată ce Sfîntul Botez a primit

Lumină a evlaviei s-a făcut şi al adevărului temelie.

El rămas-a oştean de frunte, dar al lui Hristos,

Prigonitor a toată nedreptatea.

El a slujit dumnezeieşte Biserica lui Hristos,

Şi Biserica l-a preaslăvit pentru aceasta.

Împreună cu oamenii şi îngerii îl slăvesc,

Ca pe un tată, păstor şi de minuni făcător, puternici

El în înţelepciune asemănatu-s-a cu Solomon,

Zidirea toată, cu îngeri şi oameni, adevereşte aceasta!

Zidirea toată pre Domnul slăveşte prin el,

Pre Tine Doamne,

Te slăvim şi noi preasmeriţii!

Înaintea puterii Tale noi cu toţii cădem,

A puterii şi a milostivirii!

Tu Tainică înţelepciune eşti şi însăşi dreptatea,

Ce străluceşte puternic prin Ambrozie Sfîntul!

O, minunat eşti Tu, Doamne, poporului Tău,

Minunat întru Toţi Sfinţii!

Cugetare

Fraţilor, Domnul întoarce împrumutul pe care îl ia de la oameni însutit şi înmiit atunci cînd oamenii îl împrumută pre Domnul prin săracii Lui.

A fost odinioară o femeie creştină măritată cu un bărbat păgîn, care trăia cu bărbatul ei în iubire şi sărăcie. Muncind din greu, bărbatul a cîştigat cincizeci de monede de argint şi i-a zis soţiei lui aşa: să pună banii aceştia la schimbătorii de bani, ca să îi poată lua înapoi cu dobîndă; altminteri, vor fi nevoiţi să îi cheltuiască ban cu ban şi iar vor rămîne săraci. Dar înţeleaptă soţie i-a zis: „Dacă voieşti să dai banii în împrumut cu dobîndă, împrumută-i mai bine Dumnezeului creştin şi mai mare dobîndă vom lua”. „Şi unde este Dumnezeul creştin?”, a întrebat bărbatul. Soţia şi-a luat atunci bărbatul de mînă şi 1-a dus la biserica creştină, i-a cerut să împartă banii la săracii ce stăteau înaintea ei, şi apoi i-a zis: „Domnul va primi banii din mîna lor, căci toţi aceşti săraci ai Lui sînt”. După ce au împărţit săracilor toţi cei cincizeci de taleri de argint dobîndiţi din sudoarea frunţii, bărbatul şi femeia au plecat la casa lor. După o altă vreme ei iar au rămas fără pîine. Atunci femeia i-a cerut bărbatului ei să meargă la biserică, spunîndu-i că are să primească acolo împrumutul dat lui Dumnezeu. Bărbatul s-a supus, dar acolo nu a văzut iar decît săraci, şi a stat uimit întru sine, întrebîndu-se cum îi vor putea da aceia vreun ban. Întru nedumerire, el a înconjurat încet biserica privind abătut în pămînt, cînd deodată a văzut un ban de argint. El 1-a luat şi a mers cu banul de argint la piaţă, de unde a cumpărat de mîncare un peşte. Ducîndu-1 acasă şi dîndu-l femeii lui să-1 gătească, i-a povestit în acest timp cu amărăciune că la biserică nimeni nu i-a dat nimic, ci că din întîmplare numai a găsit un ban pierdut de argint cu care a putut cumpăra de abia acest peşte. Credincioasa lui soţie i-a zis: „Domnul Dumnezeu nevăzut este şi nevăzut de ochii oamenilor lucrează El”. Spintecînd femeia peştele, află în el o piatră strălucitoare, pe care o dă bărbatului ei să o ducă la bijutieri, să vadă ce preţ ar putea lua pe ea. Negustorul de nestemate cercetează piatra şi îi oferă omului cinci taleri de argint, dar omul începe să rîdă, crezînd că negustorul glumeşte. El nu crede că o piatră găsită astfel poate să preţuiască atît de mult. Dar negustorul, dimpotrivă, crede că omul rîde din pricina preţului ridicol de mic pe care îl oferă pentru nestemată; de aceea, urcă preţul, şi la rîsul din ce în ce mai neîncrezător al omului, îl sporeşte mereu, oferindu-i pe nepreţuitul juvaer zece, cincisprezece, apoi treizeci, cincizeci de taleri de argint. Atunci omul îşi dă seama că fără de preţ este piatra lui şi tace. De aceea negustorul creşte preţul lui pînă la trei sute de taleri de argint. Luînd cei trei sute de taleri, omul merge acasă la a lui soţie mut de bucurie. „Acum vezi ce fel de Dumnezeu este Dumnezeul creştinilor?”, i-a zis credincioasa femeie. Bărbatul, rămas întru uimire, a primit Sfîntul Botez îndată şi împreună cu soţia lui iubită L-a preaslăvit pururea pe Dumnezeu.

Luare aminte

Să luăm aminte la căderea în păcat a lui Adam şi a Evei (Facerea 3):

• La cum Domnul i-a izgonit pe Adam şi pe Eva din Grădina Raiului;
• La cum el a aşezat la Poarta Raiului spre pază un Heruv cu sabie de foc;
• La cum încuiat i-a rămas omului Raiul pînă la întruparea pe pămînt a Domnului Hristos.

Predică

Despre aceea că toate lucrările lui Dumnezeu sunt bune foarte – „Şi a privit Dumnezeu toate cîte a făcut şi iată erau bune foarte” (Facerea 1:31).

Fraţilor, atunci cînd toate părţile unei clădiri sînt bine construite, atunci clădirea toată în întregimea ei este foarte bună. Căci toate materialele din ea sînt de cea mai bună calitate, cărămizile, cimentul, mortarul, grinzile şi stîlpii; totuşi, admiraţia omului apare numai atunci cînd contemplă întreaga clădire, completă şi finisată. Adesea un oarecare detaliu al clădirii poate părea omului fără sens sau nepotrivit, dar uită de el de îndată ce privirea lui se îndreaptă asupra întregului. Şi cu adevărat, multe sînt detaliile acestei lumi, atît în lucruri, cît şi în evenimente, care nouă oamenilor ne par fără sens şi nepotrivite. Dar cînd privim minunata zidire a lumii în întregul ei, atunci ni se descoperă negrăita ei frumuseţe şi alcătuire şi ne liniştim.

Căci noi privim cele multe suferinţe şi lipsuri din care este alcătuită viaţa noastră, cu nemulţumire, socotindu-le cu adevărat urîte şi fără sens. Cu toate acestea, tocmai aceste suferinţe şi lipsuri capătă odată cu trecerea lunilor şi anilor o valoare inestimabilă, strălucind în amintirea noastră ca nişte pietre preţioase ce ne-au luminat calea ulterioară a vieţii, atunci cînd privim la ele retrospectiv.

Prin urmare, dacă se întîmplă să ne smintească ceva din alcătuirea zidirii lui Dumnezeu, atunci să încercăm să privim la a Lui zidire ca la un întreg; iar dacă vreun lucru din viaţa noastră ne umple de amărăciune, atunci să aşteptăm cu răbdare, credinţă şi nădejde zilele şi anii care vor urma. Iar dacă întreaga noastră viaţă este pentru noi ca o povară nesfîrşită de tristeţe şi durere, să ne ridicăm ochii sufletului nostru la lumea cea de sus, şi atunci vom afla cu adevărat pacea şi bucuria. Căci nu lumea aceasta de aici este cea desăvîrşită, ci aceea de sus. Căci zis este: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul” (Facerea 1:1). Chiar şi artistul pictor îndeamnă privitorul să îi contemple pînza numai de la o oarecare distanţă, căci numai aşa se poate aprecia cel mai bine frumuseţea întreagă a unui tablou.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Creator Nemuritor, cît de minunate sînt toate lucrurile Tale! Pentru aceasta noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!