3 decembrie – Sf. Pr. Sofonie; Sf. Cuv. Ioan Sihastrul; Sf. Mc. Teodor, patriarhul Alexandriei; Sf. Cuv. Teodul; Sf. Cuv. Sava de la Zvenigorod

• Pomenirea Sfântului Proroc Sofonie

El s-a născut la Muntele Sarabatha, din seminţia lui Simeon, şi a prorocit în veacul al şaptelea mai înainte de Hristos, pe cînd rege al Iudeei a fost evlaviosul losia. Prorocul Sofonie a fost contemporanul Sfîntului Proroc Ieremia. Avînd o inimă foarte smerită şi înfrîntă şi o minte curată ridicată pururea la Domnul, el a fost aflat vrednic să i se descopere tainele viitorului. El a prorocit ziua mîniei Domnului şi a pedepselor care vor cădea peste Gaza, Aşkalon, Aşdod, Ekron, Ninive, Ierusalim şi Egipt. Despre Ierusalim, el a zis: „Vai de cetatea răzvrătită şi pîngărită, cetatea asupririi! N-a luat aminte la nici un semn, şi n-a primit nici o dojana; în Domnul nu şi-a pus nădejdea şi nici nu s-a apropiat de Dumnezeul ei. Căpeteniile ei sînt în mijlocul lor lei care răcnesc; judecătorii ei, lupi care nu păstrează nimic pentru a doua zi; Prorocii sînt oameni uşuratici, vicleni; preoţii pîngăresc cele sfinte şi calcă legea” (Sofonie 3: 1-4). Prorocind venirea lui Mesia, el a strigat, plin de bucuria Duhului: „Bucură-te, fiica Sionului, saltă de veselie, Israile! Veseleşte-te şi te bucură din toată inima, fiică a Ierusalimului!” (Sofonie 3: 14). Acest văzător al tainelor dumnezeieşti s-a săvîrşit cu pace, aşteptînd învierea cea de obşte şi cununa cea gătită lui de Domnul.

• Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan Sihastrul [episcopul Coloniei]

El s-a născut în Nicopolea Armeniei şi a fost fiul lui Encratie şi al Eufimiei. El s-a tuns monah la vîrsta de optsprezece ani şi a îmbrăţişat viaţa asprelor postiri şi a curăţirii inimii şi minţii cu lacrimi şi cu rugăciune. După zece ani de astfel de vieţuire, el a fost înălţat episcop al Coloniei. Prin pilda vieţuirii lui, el a atras spre dobîndirea sfinţeniei celei plăcute lui Dumnezeu şi pe fratele lui, Pergamie, şi pe unchiul lui, Theodor, ambii demnitari de frunte la curţile imperiale ale împăraţilor Zeno şi lustinian. Dar văzînd răutatea şi intrigile lumii care învăluie pînă şi tronul episcopal, nelăsîndu-i episcopului nici o putinţă de a îndrepta lucrurile, Sfîntul loan a părăsit demnitatea arhieriei. El s-a ascuns sub chip de monah simplu şi a mers la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit de lîngă Ierusalim. El a rămas acolo ca un necunoscut vreme de mulţi ani, împlinind desăvîrşit şi întocmai orice ascultare încredinţată lui de egumen. Pentru aceasta, Sfîntul Sava a recomandat Patriarhului Ilie ca să îl sfinţească pe loan presbiter. Şi voind Patriarhul să săvîrşească hirotonirea, Sfîntul loan silit a fost să mărturisească că el este şi episcop. După aceasta Sfîntul loan s-a închis într-o chilie, unde a petrecut ani îndelungaţi în tăcere desăvîrşită şi rugăciune. După aceasta el a mai petrecut alţi nouă ani întru sălbăticia pustietăţii, hrănindu-se cu ierburi sălbatice, apoi s-a întors iar la mînăstire. Atunci a întors el credincioşii şi i-a abătut de la erezia lui Origen, şi a contribuit mult la condamnarea şi eradicarea acestei erezii. El vedea aievea lumea duhurilor şi vindeca poporul de bolile lor. Căci biruindu-se pe sine, el cu uşurinţă a putut birui diavolii. Acest bărbat măreţ întru smerenie, putere şi înţelepciune, acest adevărat rob al lui Dumnezeu s-a săvîrşit cu pace către Domnul la anul 558, în vîrstă fiind de una sută şi patru ani.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Theodor, Patriarhul Alexandriei

După ce a păstorit poporul lui Dumnezeu din Alexandria vreme de doi ani, el a fost apucat de către păgîni, batjocorit şi torturat bestial. Ei au pus cunună de spini pe sfinţitul lui cap apoi 1-au decapitat pentru credinţa lui, la anul 606.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Theodul

El a fost patrician de frunte la curtea imperială a lui Theodosie cel Mare. După moartea soţiei lui el s-a lepădat de deşertăciunea lumii şi, părăsind Constantinopolul, a urcat pe un stîlp din apropiere de Efes, unde a petrecut întru nevoinţe aspre vreme de treizeci de ani.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Sava de la Zvenigorod

Sfîntul Sava acesta a fost ucenic al Sfîntului Serghei de Radonej şi mare făcător de minuni. După moartea lui el s-a arătat multora ca şi cînd ar fi fost viu, uneori învăţîndu-i, alteori certîndu-i, iar alteori vindecîndu-i de bolile lor. El s-a săvîrşit către mai fericita viaţă la anul 1406.

Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Arsenie, pentru lucrurile omenesti.
    A zis ava Daniil, ucenicul Sfantului Arsenie, ca le spunea lor Parintele Arsenie, ca despre un oarecare, graind (insa el insusi era acela) ca, singur sezand el in chilie, a auzit un glas, zicandu-i: "Vino ca sa-ti arat tie lucrurile cele omenesti!
    Deci, sculandu-se, a iesit la un loc oarecare si i-a aratat lui Ingerul Domnului, acolo, pe un arap care taia lemne, si care, facand o sarcina grea, incerca sa o duca si nu putea. Deci, in loc ca sa mai ia din sarcina si sa lepede, ca sa o poata ridica si sa o duca, el, dimpotriva, ducandu-se, mai taia alte lemne si mai adauga, punandu-le peste sarcina si aceasta inca de mai multe ori o facea.
    Apoi, i-a aratat lui pe un om care sta la un put si scotea apa dintr-insul si o turna intr-o cada crapata, incat dintr-insa apa iarasi curgea inapoi in put. Si i-a zis lui ingerul: "Asteapta putin si-ti voi arata tie alt lucru". Si a vazut doi oameni calari pe cai, care voiau sa treaca prin usa unei biserici, ducand o barna in curmezis, dar nu puteau sa intre.
    Cel ce taia lemne este acela ce petrece intru multe pacate si, in loc de pocainta, alte faradelegi adauga peste cele dintai. Iar cel ce scotea apa aceea este omul care face fapte bune, iar de pacate nu se paraseste, nici se lasa, si pentru aceasta isi pierde plata sa, cea de la Dumnezeu.
    Cei cu barna sunt cei ce fac faptele cele bune cu mandrie si nu voiesc sa umble pe calea duhovniceasca cea smerita; si, de aceea raman afara de Imparatia lui Dumnezeu. Deci, se cuvine fiecaruia ca, in curatenie sa-si castige faptele bune, ca nu in zadar sa se osteneasca.
    Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 

Viața Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica

                

Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, cum mai este cunoscut din unele însemnări, era de neamul său român din Transilvania și a păstorit obștea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat de Domnul la cele veșnice, numărându-se și el în ceata marilor nevoitori și îndrumători ai monahismului nostru.
Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o viziune clară asupra înaltei trăiri religioase, câștigându-și ascultarea și smerita cugetare călugărească prin rugăciune neîntreruptă și osteneli neprecupețite, devenind stareț și organizator al vieții de obște la mănăstirea Cernica, la Căldărușani și, în mod indirect, la Curtea de Argeș, Cuviosul Gheorghe a luminat și luminează ca un astru pe cerul vieții monahale reorganizate de el și de ucenicii săi.
Din pomelnicul pe care l-a lăsat, ca și din însemnările unor cercetători ai vieții sale, constatăm că el s-a născut în anul 1730, din părinți credincioși și de bun neam în localitatea Săliște, lângă Sibiu. Veche așezare românească din Transilvania, menționată documentar în anul 1354, este cunoscută prin frumoasele țesături (1) și străvechile tradiții ortodoxe care se păstrează cu sfințenie și astăzi.
Înzestrat din naștere cu acea înclinație sufletească de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor sub forma unei înalte vieți spirituale, înclinație cultivată, se vede, încă în sânul familiei sale, tânărul Gheorghe, la vârsta de 19 ani, părăsește casa părintească și se îndreaptă către București.
Purta în inimă sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos adresate tânărului bogat: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după acea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21). Ajungând aici, la mitropolie, și dorind să-și închine întreaga sa ființă unei intense trăiri monahale, viitorul stareț cunoaște întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol.
Peste puțin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui” părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea și formarea pentru înalta viață duhovnicească. Făcând cunoștință cu modul de viață idioritmic și cu cel de obște, din alte mănăstiri atonite, el a început să-și impună o aspră trăire monahală prin înfrânare și posturi, prin privegheri de toată noaptea și meditații îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinții călugări de la Vatoped, unde a primit de fapt, în curând, haina monahală, fiind hirotonit ierodiacon.
Nevoințele de zi și de noapte ale acestui râvnitor călugăr român, depuse la altarul sfânt al monahismului de la Athos, cu greu pot fi povestite. De asemenea, lupta cu sine însuși și cu ispitele apărute în calea vieții atât de anevoioase închinate Domnului, dar și clipele de înălțare sufletească și de bucurie spirituală pe care le trăia el în mijlocul obștii de la Vatoped. Cine ar putea bănui câte planuri de viitor încerca tânărul nostru monah de la Athos, pentru o mai bună organizare și o înaltă trăire în comun a vieții călugărești din țările române și chiar din Transilvania natală, oprimată atunci? După trecerea la cele veșnice a părintelui său duhovnicesc, el a auzit că vestitul stareț Paisie, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos.
De aceea s-a hotărât să intre și el în mica obște a acestuia, alături de monahii moldoveni și slavi, pe care îi îndruma pe calea mântuirii acest smerit și luminat trăitor al unei vieți înalte. Era prin anul 1752, când ar fi primit, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, și marea schimă monahală, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama obștii românești de la schitul Sfântul Ilie.
După încă zece ani de lăudabile nevoințe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu starețul Paisie și cu 64 de ucenici ai acestuia. După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord (1763-1775), și apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamțu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe, fiind neliniștit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos.
Trecând însă prin București, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al starețului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă și, după câteva zile, l-a înfățișat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh cu darul cunoașterii oamenilor duhovnicești, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viață de obște în eparhia sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit, pe care îl vedea ca pe un trimis al lui Dumnezeu și „bărbat al doririlor”; l-a poftit deci să rămână în arhiepiscopia Bucureștilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie.
Deși Cuviosul Gheorghe era la vârsta de 51 de ani, fiind pătruns de modestie și de trăire duhovnicească, credea că nu ar fi în stare să îndeplinească această anevoioasă sarcină de răspundere. Dar, după ce s-a sfătuit cu fratele său de cin, ieromonahul Macarie, care-l îndemna foarte stăruitor să asculte de mitropolit, s-a hotărât să primească cu smerenie ascultarea dată.
El își alese ca loc pentru înființarea unei comunități monahale, cu viață de obște, „părăsita” și „pustiita” mănăstire Cernica, spre marea mirare a mitropolitului, care aștepta să-l audă că vrea una dintre cele mai mari și mai vestite din eparhie (2). I s-a încredințat astfel schitul părăsit al mănăstirii Cernica, pentru, a-l readuce la viață, reînființând obștea monahală de acolo, risipită prin anii 1739-1740.
În hrisovul dat cu acest prilej, mitropolitul mărturisește: „De când am luat scaunul Sfintei Mitropolii. (1760, n.n.), am avut mare dorire ca să am în eparhia mea mănăstiri cu viață de obște și n-am putut face nimic până când pronia dumnezeiască nu mi-a ajutat.
Iată dar că mi-a trimis Dumnezeu pe Preacuviosul Stareț Gheorghe și i-am dat schitul Cernica (metocul Sfintei Mitropolii) ca să aducă părinți cu viață de obște, așezând regulile și orânduielile Sfântului Munte. Și rog pe toți frații mitropoliți ce vor fi după mine, ca să nu strice această chinovioară, ce acum de curând s-a întemeiat, ci să o ajute și să o întărească după putință, ca să fie și numele lor pomenit la preasfântul jertfelnic cel mai presus de ceruri...” (3).
În condiții foarte grele pe plan local, în izolarea codrului, Cuviosul Gheorghe, ajutat de cei doi ucenici bătrâni, Atanasie și Gherasim, a curățat locul de mărăcini, a alungat sălbăticiunile, sporind obștea călugărească cu noi membri, atrași de farmecul duhovnicesc al personalității sale.
După patru ani (1781- 1785), mănăstirea Cernica redeschisă și pusă la dispoziția monahilor cu vocație și a credincioșilor, care începuseră să ia cunoștință despre ostenelile binecuvântate ale râvnitorului atonit, număra 54 de ucenici care doreau această viață aleasă. Noua stare de lucruri, care cerea nevoințe susținute pe toate planurile, pentru reînnodarea firului vieții monahale de aici, este foarte fidel oglindită în descrierea activității și nevoințelor Cuviosului Gheorghe, făcută de ucenicul său de mai târziu, Protasie Ieromonahul: „După ce a intrat starețul Gheorghe în Cernica, și-a făcut un toporaș și a început întâi a curăți mărăcinii și a lărgi cărarea de la vad (lac) până la biserică.
Chilii nu mai erau aici, afară de casele vornicului Cernica din preajma bisericii, dărâmate și ele până la fața pământului. Numai pivnița și un beci, fiind boltite, stăteau nedărâmate. Iar dascălul Macarie arhimandritul, fiind rânduit de mitropolit să țină cuvânt de învățătură pe la biserici în toate duminicile, vorbea la început despre mănăstirea Cernica că a fost redeschisă și că cei trei pustnici săraci, care se nevoiesc aici pentru readucerea acestui așezământ la starea cea de la început, au nevoie să fie miluiți de credincioși.
Fiind astfel îndemnați de dascălul Macarie și pătrunși de evlavie față de Sfântul Ierarh Nicolae în cinstea căruia era închinată mănăstirea, mulți credincioși au început să vină și să se închine la Cernica și să-i ajute cu cele de trebuință pe cuvioșii părinți călugări care se osteneau sub îndrumarea Starețului Gheorghe. Și au început să vină la mănăstire tot mai mulți în toate duminicile și sărbătorile și le făcea cuviosul stareț și el cuvânt duhovnicesc, iar ei ascultau cu multă dragoste și se întorceau toți la casele lor cu mult folos sufletesc.
Iar unii dintre acești închinători, aprinzându-se de râvnă duhovnicească, au început a rămânea sub ascultarea și povața Cuviosului Gheorghe, care îi primea cu dragoste și îi îndruma duhovnicește. În felul acesta, în decurs de un an și jumătate s-au strâns șasesprezece frați. Luând exemplu de la părintele lor sufletesc, noii veniți și-au procurat câte un topor și toată ziua tăiau la mărăcini în insula Sfântul Nicolae, pentru a crea condiții corespunzătoare vieții noi mănăstirești pe care o doreau să fie cât mai frumoasă, iar noaptea, dând foc la mărăcinii tăiați, se culcau în preajma focului, căci nimeni încă nu avea locuință unde să-și plece capul.
În timp de iarnă se adăposteau peste noapte în beciul despre care am pomenit mai sus...”. Fiind frământat mereu de aflarea condițiilor prielnice unei vieți de obște, Cuviosul Gheorghe a început să zidească și două rânduri de chilii pentru monahii de aici și o casă-arhondaric pentru credincioșii care îi cercetau și îi ajutau pe noii călugări la reorganizarea începută. Fericitul stareț era atunci singurul preot la Cernica.
El săvârșea Sfânta Liturghie numai la sărbătorile împărătești, în zilele de peste săptămână oficiindu-se de obicei doar cele șapte laude. Conștient că el trebuie să fie ca o lumină în sfeșnic, care să lumineze tuturor celor din jurul său, în următorii ani a mărit numărul călugărilor de sub îndrumarea sa până la 103 monahi și frați dornici să slujească lui Dumnezeu și neamului din care făceau parte. Dintre aceștia, trei au devenit preoți și trei diaconi. Slujbele și Sfânta Liturghie au început să se săvârșească acum zilnic, după rânduiala tradițională din mănăstirile românești de la Muntele Athos.
Călăuzindu-se după regulile practice ale vieții monahale, sintetizate în maxima „roagă-te și muncește”, acești părinți îmbunătățiți, prin hărnicia și dragostea lor față de tot ce este sfânt și folositor, au reușit să transforme pustietatea și ruina în care ajunsese așezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte și evlavia binecredincioșilor creștini din împrejurimi și îndeosebi din București. Viața trăită în curăție, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune și în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos era preocuparea sfântă și neîntreruptă a ostenitorilor conduși de Cuviosul Gheorghe.
Vestea despre atmosfera plină de sfințenie și hărnicia obștii de la Cernica a ajuns în curând până la urechile domnitorului Nicolae Mavrogheni (1789-1791), care l-a cercetat personal pe neobositul ostenitor la Cernica și, prețuindu-i viața exemplară și nevoințele închinate binelui obștesc, pe lângă darul de 103 galbeni oferit fraților, l-a numit pe stareț „frate de cruce întru Hristos” (4).
Domnitorul justifică aceasta într-un hrisov al său, zicând: „Domnia noastră înșine am văzut viața. Cuviosului stareț chir Gheorghe și a părinților călugări ce sihăstresc împreună, cum că petrecerea și orânduirea vieții lor împreună este vrednică de laudă” (5).
Asemănătoare cuvinte de laudă față de osteneala duhovnicească a Cuviosului Gheorghe, pentru reînvierea tradiției monahale în Muntenia, are domnitorul Mavrogheni și în hrisovul său pentru mănăstirea Curtea de Argeș: „Sihăstreasca mănăstire ce se numește Cernica, situată în Ilfovul de sud, aproape de scaunul domniei mele, în care se sihăstresc 103 frați călugări cu starețul lor, care părăsind lumea s-au deosebit într-un colț de loc, în ostrovul acela, și petrec viața fără prihană cu posturi și rugăciuni neîncetat pentru domni, pentru ctitori și pentru toți pravoslavnicii creștini ai țării acesteia, muncind și lucrând înșiși cu mâinile lor de au deschis și au împodobit acel loc, ce rămăsese pustiu, a cărora strădanie și viață s-a făcut cunoscut de față și este vrednică de laudă...” (6).
Domnitorul sporește astfel încrederea în Starețul Gheorghe, încredințându-i și conducerea mănăstirii Curtea de Argeș, pe lângă aceea a Cernicăi, și îi recunoaște rangul de arhimandrit în anul 1788. După cum se știe din însemnările mai vechi ale mănăstirii, Nicolae Mavrogheni venea deseori la Cernica, cercetă cu mult interes bunul mers al comunității și se plimba cu starețul prin ostrovul cel mic, numit Sfântul Gheorghe, vorbind între ei „vorbe de taină”, scrie Protasie Ieromonahul, care precizează că acesta avea mare dragoste și evlavie față de ostașul Domnului (7).
În timpul Starețului Gheorghe, mănăstirea Cernica s-a bucurat de sprijinul domnitorului țării, cât și de acela al conducerii bisericești și al evlavioșilor care o cercetau. Filaret al II-lea a arătat o deosebită bunăvoință față de această ctitorie și față de conducătorul ei. Astfel, în 1792, mitropolitul scria ur-mătoarele: „Deci și eu, ce acum la anul 1792 am luat scaunul sfintei mitropolii, întăresc pe cele făcute de fratele nostru, Grigorie, și am socotit ca să dau și eu sfânta mănăstire Căldărușani... și acum din porunca Măriei Sale Alexandru Moruzi Voevod și cu a noastră blagoslovenie se rânduiește și se întă-rește Preacuvioșia Sa Chir Gheorghe, starețul schitului Cernica, ca să fie stareț și la sfânta mănăstire Căldărușani, să strângă și să așeze obște de părinți de la Cernica, după regulile Sfântului Munte...” (8).
Această importantă sarcină de reorganizare a vieții duhovnicești și gospodărești a mănăstirii Căldărușani o primea Cuviosul Gheorghe după doi ani. Sub înțeleapta sa conducere, cele două mănăstiri s-au refăcut complet, sub raport moral-religios, dar și material. Pe temeiul hrisovului amintit, el a rânduit o parte din călugări să meargă în ascultare la Căldărușani sub îndrumarea sa, lăsând la Cernica pe viitorul stareț al ei, ieromonahul și duhovnicul Timotei (9). În noua obște, Cuviosul Gheorghe a pus toate în rânduială, restabilind vechea tradiție a vieții noastre călugărești.
În locul Mărăcinilor și al stufăriei de la Cocioc, din apropiere, a sădit pomi, a ridicat o biserică păstrată până astăzi și a construit câteva chilii pentru părinții călugări dornici de mai multă li-niște. Unii dintre monahi se retrăgeau apoi la Cocioc, pentru meditație și rugăciune, iar sâmbăta și Duminica reveneau în obște. Ava Gheorghe cerceta, fără preget, când mănăstirea Căldărușani, când pe aceea de la Cernica.
El era legat sufletește de toții fiii săi duhovnicești, povățuind cu egală dragoste și dăruire părintească nu numai pe viețuitorii din cele două așezări monahale reorganizate de el, ci și pe bunii creștini dornici de mântuire și de înalta trăire spirituală. Datorită variatelor eforturi neprecupețite pe care le depusese până atunci, sănătatea sa a început să devină tot mai șubredă.
Fiind slăbit de suferință, de post și de rugăciune, el a chemat pe toți cuvioșii călugări în biserică la începutul lunii decembrie 1806. După o stăruitoare rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, către Maica Domnului și către Sfântul Dumitru - ocrotitorul acelei mănăstiri -, el a invocat ajutorul lui Dumnezeu pentru obștea monahală de la Căldărușani. A citit apoi fraților o rugăciune de iertare și, în plânsetele tuturor, a plecat pentru ultima dată la Cernica.
Aici, în mijlocul confraților și ucenicilor săi, „restauratorul”, „blândul și bunul nostru povățuitor”, „puternic în cuvânt și în lucru”, „cel cu multă trecere înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu”, cum a fost cu drept-cuvânt numit de către contemporani, a trecut la cele veșnice.
Sfântul Calinic consemnează cu mare prețuire într-un pomelnic al mănăstirii: „1806, din decembrie 3: au răposat Părintele Gheorghe, arhimandrit al ăștii obștii, fiind om preacuvios, la statul trupului de mijloc, cu neamul român din Ardeal, au deschis școală duhovnicească întâia aicea, la Cernica și la Căldărușani” (10).
Stingerea sa din această viață a produs multă întristare și plângere în obștea sfintelor mănăstiri Căldărușani și Cernica. Cuviosul stareț a fost înmormântat în cimitirul făcut de dânsul în jurul bisericii Sfântul Lazăr pe care el a zidit-o și a înfrumusețat-o în anul 1804. În urmă, mormântul său a devenit cavou al mitropolitului Nifon (+ 1875). „Se cuvenea însă ca rămășițele pămîntești ale Starețului Gheorghe să fi fost așezate lângă racla mitropolitului, pentru ca astăzi să poată fi văzute de frații monahi” (11) și de toți care prețuiesc viața sfântă a acestui mare avă. Pentru ca osteneala sa de reorganizator al monahismului să nu se stingă, Starețul Gheorghe a avut înțelepciunea să lase urmașilor o diată, scrisă cu mulți ani înaintea morții.
În acest testament sunt cuprinse principiile și normele după care el a reușit să întărească cele două obști. Călugărul Rafail de la Căldărușani, un ardelean și el, mărturisea în 1851, la atâția ani de la trecerea la cele veșnice a destoinicului îndrumător: „S-au prescris această diată de mine sub iscălitură întocmai, ca să se afle și la sfânta mănăstire Căldărușani, unde mai sunt în viață din ucenicii răposatului Gheorghe starețul, Cernicanul” (12).
În intenția sa, diata aceasta trebuia să rămână un îndreptar al vieții călugărești. Cu ajutorul ei, monahii vor omorî „toate patimile cele alcătuite prin limbă, prin inimă și prin simțuri, făcându-se vrednici de-a pururea împărtășirii Dumnezeieștilor Taine”.
Nevoința monahală este apoi împărțită în șapte trepte sau porunci: 1) Potrivit primei trepte, întreaga viață a monahului trebuie să se desfășoare sub semnul supunerii, „ca nicidecum fără blagoslovenia povățuitorului obștirii (sic) să nu cutezați a face măcar cât de mic lucru, căci este scris că numai „cu blagoslovenie veți gusta din pâinea vieții cea plină de dar”.
2) A doua poruncă privește Taina Mărturisirii: „Până la unul, rânduiește el, să mergeți de trei ori pe săptămâna către cei aleși de sobor evlavioși (duhovnici), pentru a mărturisi pre toate cele ascunse cugete de greșale, suspinând dintru adânc și cerând iertăciune. Atunci puteți a crede cum că locuiți în ostrovul spășeniei și cum că adeseori vă spălați cu apa iertării păcatului..., pentru că de la cei nelămuriți în spovedanie departe stă și mântuirea”.
3) A treia chibzuită poruncă se referă la ispitirea din partea diavolului: „Că de veți simți că vă supără și în ce lucru diavolul cel ivit despre miază-zi șoptindu-vă prin crederea minții că doar ați fi voi mai buni la Dumnezeu decât alții sau mai sfinți și cuvioși, imediat, ca din săgeată, să alergați, rugind pe îndru-mătorul (duhovnicul) ca să pomenească până ce veți scăpa din robia cugetului mândriei”. Căci călugărul trebuie să se lupte împotriva nelegiuitelor eresuri. „Să aveți străjuire, zice el, să vă păziți capul credinței, prin smerita înțelepciune, a nu fi zdrobit de cel mai necurat duh al blestematei huliri...”.
4) A patra treaptă sau poruncă privește Sfânta Împărtășanie. „Și iată, părintește vă îndemn, sfătuiește Cuviosul Stareț, ca să nu vă treacă nici o luna, nefiind împărtășiți cu Dumnezeieștile Taine, ci toți de obște să vă îndeletniciți a vă comineca de 12 ori pe an”.
5) În a cincea îndrumare (treaptă) „cu limbă de moarte”, încercatul duhovnic arată „cum să vă păziți de focul cel vârât în spuză și tăinuit cu pricepere întru nepricepere”. Sfaturile acestea au drept scop să ferească obștea de anumiți oameni nedoriți, care smintesc rânduiala mănăstirească. Cu aceleași ex-presii plastice, el previne pe fiii săi duhovnicești: „Feriți-vă dar, o! fiii mei, ca să nu vă înșelați grăbindu-vă a primi lupi cuvântători, întru smerita turmă, adică pe aceste cinci firi de oameni, ce sunt încurcați și cu străine așezări: pe călugărul venit de aiurea numai rasofor, pe cel mai trecut, mai presus de chipul vostru cu schimnicia, cât și pe cel cu totul cilibiu (simplu) de neam, dimpreună cu cel foarte învățat și nesupus și pe altul ce ar fi chiar peste fire lipsit de minte, ale cărora nepotrivite așezări, nici (că) vă sunt de folos (dacă) ar rămânea cu voi”.
6) În treapta a șasea, Cuviosul Gheorghe dă înțelepte sfaturi iconomului mănăstirii, în mâna căruia se află administrația bunurilor ei: „O, prea iubite fiul meu iconoame, că mai vârtos ție și deosebi, am lăsat părintească poruncă, pentru ca să ști(i) cum să rânduiești toate trebile cele dinlăuntru și dinafară. Că de vreme ce dregătoria aceasta în seama ta este încredințată întru acest an, și se cuvine dar să umbli și foarte cu trezire, atâta întru sporirea locașului, făcându-te chip, cât și spre binele tău, păstrându-ți sufletul...”.
Pline de duh și într-o limbă pitorească sunt și sfaturile marelui stareț privitoare la relațiile îndrumătorului duhovnicesc cu colaboratorii săi (13): „Dar și aceasta să-ți fie în știre, o fiule, ca nu prost să încredințezi ascultare celor ce cu totul nu se pricep a scoate la cale acel lucru, nici să îneci mărgăritarul cuvântului în gura celor cu temelia supunerii pe nisip întărită; pe cei posomoriți și fricoși la luptă niciodată să nu-i pui la slujbe grele, pentru că negreșit te vor rușina; așijderea și prea cu bună bază să cumpănești greșealele fraților a nu le judeca numai cu asprime, după trup, ci mai ales prin milostivire, după duh, că scris este „milă voiesc, iar nu jertfă”, adică, deși multe căderi îți vor aduce, ca niște oameni cu neputințe și feluri de scârbe cu nemulțumire, ci însă nu-i mustra cu patimă, nici de a hrăpi de obicei cumva osândindu-i. Drept aceasta, arată-te vesel spre ei și foarte vei fi iubit”.
7) Treapta a șaptea privește respectarea rânduielilor „părintelui Kir Paisie, care poate și în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acelui bărbat este întemeiată cu șapte stâlpi și întărită pe cele șapte laude ale Maicii noastre Biserici”. Starețul Gheorghe recomandă ca obștea monahală din mănăstire -să nu depășească 103 monahi, „măcar de ar veni la voi orice față, aducându-vă toate bunătățile pământului”.
Fiind înzestrat cu adânci și înțelepte sentimente naționale, pe care i le vor fi fortificat trăirea sa la Sfântul Munte, el lasă cu limbă de moarte să nu se supună obștea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci și întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoții, diaconii, clirosanii și pe toți cine sunteți primitori de sfatul meu, cel lisat către voi cu limbă de moarte, părintește vă rog, pentru numele Preasfintei Troițe, ca să nu faceți supusă smerita obște altor mai procopsite neamuri, până când se va ținea câte un prosticel suflet de român într-însa” (14).
Păstrând cu sfințenie moștenirea lăsată de neobositul râvnitor al lui Hristos, cuvioșii stareți de la Cernica și Căldărușani, precum și monahii Bisericii noastre privesc cu osârdie la pilda vieții marelui lor înaintaș, străduindu-se fiecare să-i urmeze credința și virtutea. Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu

Sinaxar 3 Decembrie

În această lună, în ziua a treia, pomenirea Sfântului Prooroc Sofonie.

Sfântul Prooroc Sofonie - al cărui nume se tâlcuieşte "straja Domnului" său "cunoscătorul celor ascunse" -, fiul lui Husi, din seminţia lui Simeon, a fost al noulea dintre "proorocii mici". A trăit la Ierusalim la începutul domniei regelui Iosia (640-609 î.Hr.).
A primit harul proorociei şi a proorocit despre căderea şi pustiirea Ierusalimului şi despre necazurile cele mari ce vor veni peste iudei. A mai proorocit că neamurile vor ajunge popor ales al lui Dumnezeu; că ruşinare va fi pentru cei necredincioşi şi mărire pentru cei drepţi; că Hristos Domnul va fi Judecător şi împărat a toată suflarea cuvântătoare şi că va răsplăti fiecăruia după faptele lui. A murit în casa lui şi a fost îngropat în ţarina lui, aşteptând învierea cea mare de apoi. Sfântul Prooroc Sofonie se asemăna la înfăţişarea trupului cu Sfântul Ioan Teologul, numai că avea barba puţin mai rotundă.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Teodor, arhiepiscopul Alexandriei.

Locuitorii din Alexandria Egiptului, şi mai cu seamă elinii şi necredincioşii, s-au purtat aspru şi crud cu sfinţii. Din pricina aceasta pe mulţi i-au făcut mucenici. Unul dintre aceştia a fost şi Sfântul Teodor. Când a aflat poporul alexandrinilor că el mărturiseşte pe Hristos, că slujeşte Lui şi că învaţă pe elini să creadă în El, au tăbărât cu mânie asupra lui şi au pus mâna pe el. Mai întâi l-au chinuit cumplit, apoi au împletit o cunună de spini şi l-au încununat cu ea; l-au bătut peste ochi, au râs de el şi l-au batjocorit. În urmă a fost aruncat în mare. Dar pentru că a ieşit sănătos din mare, i-au tăiat capul, din porunca dregătorului.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodul, care a fost eparh.

Cuviosul Teodul a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mare. Era patrician şi avea dregătorie de eparh al pretorilor. Era căsătorit şi ducea viaţă nepătată. Scârbit de jafurile şi de lăcomia dregătorilor, şi-a părăsit dregătoria. După moartea soţiei sale a împărţit la săraci averea sa cea mare, şi s-a dus la Edesa. Acolo s-a făcut monah, şi pentru viaţa lui sfântă a fost învrednicit cu daruri dumnezeieşti. Că nu se hrănea cu mâncare tare, ci numai duminica se împărtăşea cu cinstitul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos şi cu puţină anaforă.
A fost însă tulburat de gânduri şi se ruga lui Dumnezeu să-i arate cu cine din cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu se aseamănă el. Şi a auzit un glas care i-a spus că este asemenea în împărăţia lui Dumnezeu cu un comediant, Cornelie, care locuia în Damasc. Ducându-se la Damasc, a găsit pe Cornelie, şi căzând la picioarele lui, l-a rugat să-i spună cu de-amănuntul viaţa lui. Cornelie i-a răspuns că e păcătos şi nu se ştie cu vreo faptă bună. Bătrânul însă stăruia cu lacrimi şi cu rugăminţi. Şi Cornelie, lăsându-se convins, i-a spus: "Eu, părinte, din fragedă vârstă, am trăit printre comedianţi şi printre jucătorii de teatru şi multă vreme de acolo mi-am câştigat hrana cea de toate zilele. Târziu de tot şi cu greutate, dându-mi seama de multele răutăţi şi cugetând la răsplătirea judecăţii ce va să fie, m-am lăsat de toate răutăţile şi am căutat să duc, pe cât am putut, o viaţă curată şi să fac milostenii.
Astfel, de multă vreme, părinte sfinţite, o femeie de bun neam, bogată şi virtuoasă a fost căsătorita de ai ei cu un oarecare bărbat, desfrânat şi risipitor, care a cheltuit nu numai averea femeii sale şi pe a lui, ci a mâncat şi alţi mulţi bani, luaţi cu împrumut. Pentru aceasta împrumutătorii lui l-au băgat la închisoare pentru multă vreme, pricinuind femeii lui nemângâiată întristare. Pe femeia aceasta am întâlnit-o eu, i-am aflat durerea şi mi s-a întristat sufletul. Cu lacrimi în ochi am întrebat-o: "Cât de mare e datoria, femeie?". "Patru sute de galbeni" mi-a răspuns ea. Atunci am vândut nişte giuvaieruri şi cele mai frumoase haine ale mele, şi am strâns patru sute de galbeni. Am pus banii în mâinile femeii, grăindu-i aşa: "Ia banii aceştia, femeie, şi du-te în pace! Scoate-ţi bărbatul din închisoare şi te roagă din toată inima iubitorului de oameni Dumnezeu ca să mă miluiască în ziua judecăţii".
Teodul a ascultat totul şi s-a minunat foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu. A mai trăit câtva vreme, apoi s-a dus la Domnul cu bune nădejdi.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Sihastrul, episcopul Coloniei.

Cel între sfinţi părintele nostru Ioan s-a născut în cetatea Nicopole din Armenia, în al patrulea an al împărăţiei preabinecredinciosului împărat Marcian, adică în anul 454. A învăţat Sfintele Scripturi, iar după moartea părinţilor lui a împărţit toată averea la săraci şi a zidit o mănăstire în numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. În această mănăstire a trăit el împreună cu alţi zece monahi. Pentru că a ajuns vestit din pricina virtuţii sale, a fost hirotonit episcop al Coloniei. Vreme de nouă ani s-a îndeletnicit cu punerea în bună rânduială a treburilor bisericeşti.
După ce a săvârşit bine toate, s-a dus la Ierusalim. Ajuns acolo, s-a închinat Sfintelor Locuri, apoi s-a dus la Lavra Sfântului Sava. Fericitul Sava l-a primit fără să ştie cine este cel venit în mănăstire şi ca să-l încerce l-a pus să facă ascultare întâi la arhondaric, apoi la bucătărie. Când fericitul Sava a văzut că, peste aşteptările sale, a îndeplinit bine cele două ascultări, i-a îngăduit să trăiască în isihie, adică în sihăstrie, într-o chilie de pustnic, cinci zile pe săptămână, fără să vadă pe cineva, fără să mănânce şi fără să bea ceva, iar sâmbăta şi duminica să vină la sfintele slujbe, ca să cânte şi să mănânce cu frăţia. Văzându-l fericitul Sava că sporeşte în viaţa cea după Dumnezeu, l-a dus la preasfinţitul Ilie, patriarhul Ierusalimului, şi i-a cerut să-l cinstească cu harul preoţiei. Cuviosul Ioan însă i-a spus patriarhului: "Îngăduie puţin, stăpâne! Trebuie să cunoşti mai întâi greşelile mele! După aceea fă ce vei hotărî".
Când au rămas singuri, s-a aruncat cuviosul la picioarele patriarhului Ilie, jurându-i să nu spună cuiva viaţa sa. Patriarhul a încuviinţat, socotind că are să audă cine ştie ce faptă cu păcat. Dar când a auzit că a fost episcopul Coloniei, s-a spăimântat şi a zis fericitului Sava: "Să nu-l mai superi pe Ioan, că el nu se face preot". Fericitul Ioan ajungând la adânci bătrâneţi, a adormit în Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Agapie, Seleuc şi Mamant, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodul.

Cuviosul Părintele nostru Teodul s-a născut în Cipru pe vremea împăratului Maximian. De tânăr s-a lepădat de lume. Pentru marea lui nevoinţă pustnicească şi pentru smerenia lui, i s-a luminat sufletul şi a fost învrednicit cu darul de a vedea mai dinainte gândurile celor ce se apropiau de el. Prefăcându-se nebun, pe mulţi îi mustra şi-i făcea să se pocăiască. Ducându-şi, astfel, bine viaţa şi mântuind pe mulţi, a adormit în pace.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Gavriil, care a fost mai înainte episcopul Ganului, iar mai pe urmă a suferit mucenicia în Prusa, în anul 1659.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Anghel, care a suferit mucenicia în Hios, în anul 1713.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Gheorghe de la Cernica (+1806).

Cuviosul Gheorghe de la Cernica în enciclopedia ortodoxa ro.OrthodoxWiki.org.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Ioan Sihastrul

Sfîntul sihastru Ioan, al lui Dumnezeu nevoitorul,

A umblat prin pustie întru singurătate,

Pînă cînd auzit-a glas ce-a strigat:

„Atacă păgânii! Iată norul de praf al cailor lor!

Aici sînt aproape, ridică-te, pleacă!”

„Aproape să fie, nu e nimic.

Domnul stă mult mai aproape”, zis-a loan,

Netulburîndu-se nicicum.

Căutînd nenorocirea ca să îl înghită,

Prin mîinile unor ticăloşi,

Un leu înainte le-a stat, cu răget cumplit,

De la Domnul trimis.

El pus-a pe fugă hoarda de criminali.

Iar loan Sfîntul stat-a mai departe liniştit,

Nepărăsind pustia.

El la întrecere s-a luat cu sălbatica pustie,

Întru tăcere s-a întrecut cu ea,

Şi întru uscăciune şi singurătate.

„Sînt Sfintele Paşti, Părinte, cum vom prăznui?

Ce vom gusta la a Domnului Înviere?”

A întrebat ucenicul.

Iar Sfîntul loan i-a zis:

„Domnul trimite hrană oricărei fiinţe ce viaţă are în ea”.

Răsărind zorii Învierii Sfinte a Domnului Hristos,

Un înger al Domnului înaintea Sfîntului a stat,

Cu chip aievea de om:

El i-a întins Sfîntuui dar bogat de pîine, de vin şi de miere,

Iar ucenicul a privit uimit;

El apoi a plîns, văzîndu-şi necredinţa,

Şi L-a preamărit pe Domnul şi pre al Lui Sfînt.

Cugetare

Dumnezeu aude rugăciunile drepţilor şi le împlineşte pe ele, uneori imediat şi desăvîrşit, alteori mult mai tîrziu, la vremea cuvenită şi potrivit trebuinţelor Bisericii. Cu alte cuvinte, împlinind rugile drepţilor, Domnul are în vedere fie mîntuirea particulară a acelui om, fie mai binele general al Bisericii.

Sfîntul loan s-a rugat lui Dumnezeu ca să îi descopere cum anume se desparte sufletul de trup la ceasul morţii. Cum stătea la rugăciune, el a fost luat afară din sine şi a avut această vedenie: un drept murise înaintea unei biserici din Betleem, iar sufletul lui a fost luat de îngeri şi dus la cer cu cîntări minunate. Venindu-şi întru sine, Sfîntul loan îndată a ieşit de la locul lui şi a intrat pe drumul ce ducea de la Mînăstirea Sfîntului Sava cel Sfinţit la Betleem. Ajungînd acolo, el a văzut trupul mort al omului chiar la locul care i se arătase în vedenie.

Murind Sfîntul Sava cel Sfinţit, Sfîntul loan a jelit şi a plîns. Dar Sfîntul Sava i s-a arătat atunci în vedenie şi i-a zis: „Nu plînge, Frate Ioane, căci eu, deşi am murit cu trupul, sînt cu duhul pururea lîngă tine”. Atunci Sfîntul loan 1-a rugat cu lacrimi: „Părinte, roagă-te lui Dumnezeu ca să mă ia şi să mă ducă la tine”. Dar Sfîntul Sava i-a zis: „Aceasta nu poate fi acum, frate Ioane. Căci mare ispită are să cadă asupra Lavrei, iar Domnul voieşte ca să rămîi şi să fii sprijin şi întărire fraţilor şi să abaţi de la ei furtuna ereziei”.

Mai întîi Sfîntul loan nu a înţeles despre ce fel de erezie poate fi vorba, dar mai tîrziu a văzut, cînd stricata învăţătură a lui Origen a început să zguduie din nou Biserica Domnului.

Luare aminte

Să luăm aminte la căderea lui Adam şi a Evei, din pricina păcatului (Facerea 3):

• La cum, văzîndu-se goi, ei şi-au acoperit ruşinea cu frunze de smochin;
• La cum, chiar şi azi, toţi păcătoşii nepocăiţi, văzîndu-şi lipsa virtuţii, se simt goi şi îşi ascund goliciunea cu tot felul de minciuni şi închipuiri.

Predică

Despre cele două lumi – „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1: 1).

Fraţilor, orice doreşte Dumnezeu să fie descoperit oamenilor se descoperă şi orice nu doreşte El să se descopere rămîne ascuns.

Moise cel care L-a văzut pre Domnul nu a putut spune nimic mai mult despre cer decît că la început 1-a făcut Domnul. Zicînd aceasta, el a continuat să descrie în detaliu facerea pămîntului. Dar de ce nu grăieşte Moise la fel de în detaliu şi despre facerea cerului? Aceasta deoarece Domnul nu a voit să îi descopere lui mai mult decît atîta: că pe cer 1-a făcut Domnul. Motivul? Oamenii nu erau atunci destul de maturi cu duhul şi cu mintea, nici capabili să înţeleagă lucrurile cereşti altfel decît trupeşte. Doar după trecerea multor veacuri, odată cu aducerea pe pămînt a Noului Legămînt al lui Dumnezeu, a descoperit El mai mult oamenilor credincioşi şi aleşilor Lui tainele lumii cereşti. Doar creştinii au văzut deschizîndu-se cerurile. Sfintul loan Evanghelistul şi Teologul dă mărturie despre aceasta cînd zice: „După aceasta m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer” (Apocalipsa 4: 1). Sfântul Arhidiacon Ştefan întîiul Mucenic mărturiseşte şi el: „Iată, văd cerurile deschise” (Fapte 7: 56). Sfintul Apostol Pavel, care a fost „răpit pînă la al treilea cer” (II Corinteni 12: 2) şi a auzit „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Corinteni 12: 4), vorbeşte de coruri îngereşti, de tronuri, stăpînii, începătorii şi puteri şi zice: „Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1: 16). Ucenicul lui, Sfântul Dionisie Areopagitul, descrie ierarhia cerească tot atît de amănunţit precum descrie Moise zidrea lumii celei pămînteşti. Iată cum bine a voit să fie nepătrunsa înţelepciune a lui Dumnezeu! Ceea ce Domnul nu a binevoit să îi descopere lui Moise, a voit să o descopere Sfinţilor Apostoli ai lui Hristos şi următorilor lor! Pe bună dreptate a fost aşa: căci ceea ce nu s-a putut rosti copiilor, s-a putut arăta în amănunt bărbaţilor ajunşi la plinătatea înţelegerii.

Descoperirea tainelor nu se dă decît celor maturi cu duhul.

Iată minunată lecţie pentru noi toţi! Să căutăm prin urmare cu sîrguinţă să învăţăm adevărul şi încă şi mai sîrguincios să căutăm să ne curăţim inimile de păcate, să ne întărim cu răbdarea şi cu credinţa nezdruncinată că Dumnezeu ne va dărui nouă tot ceea ce ne este de folos la timpul cuvenit, în felul şi la măsura necesară mîntuirii noastre.

O, Stăpîne Doamne Atotînţelepte şi Iubitorule de oameni, Carele ne înveţi şi ne povăţuieşti pre noi la mîntuire, fără grăbire, şi fără amînare, Ţie Unuia, Preabunule Doamne, Îţi aducem slavă şi mulţumire în veac! Pre Tine Te lăudăm, pre Tine bine Te cuvîntăm şi Ţie pururea ne închinăm, Amin!