• Pomenirea Sfântului Proroc Naum
El s-a născut din seminţia lui Simeon, la locul numit Elkoş, aflat în latura îndepărtată a Iordanului. El
a trăit cam cu şapte sute de ani mai înainte de Hristos şi a prorocit
distrugerea cetăţii Ninive la aproximativ două sute de ani după Prorocul
lona. Datorită propovăduirii Prorocului lona, cetatea Ninive se
pocăise, iar Dumnezeu nu a mai dat-o pieirii. Dar în timp ninivitenii au
uitat de pocăinţă şi de milostivirea lui Dumnezeu şi s-au stricat din
nou. De aceea Prorocul Naum a profeţit la rîndul lui grabnica pieire a
cetăţii dacă nu se vor întoarce şi nu se vor pocăi. De astă dată însă,
ninivitenii nu 1-au mai ascultat pe proroc şi în consecinţă Domnul nu
i-a mai cruţat. Întreaga cetate a pierit într-un cutremur cumplit, care a
declanşat umflarea apelor lacului din jurul ei şi potopirea cetăţii,
iar partea neintrată sub ape a ars cu foc venit din pustie. Aşa a pierit
cu desăvîrşire de pe pămînt marele Ninive, de este cu neputinţă să se
mai spună locul unde a fost. Sfîntul Proroc Naum a trăit patruzeci şi
cinci de ani pe pămînt şi s-a săvîrşit cu pace către Domnul, lăsîndu-ne o
scriere de întinderi mici cu ale sale adevărate prorocii.
• Pomenirea Sfântului Filaret cel Milostiv
El a fost din satul Amnia din Paflagonia. La
începutul vieţii lui el a fost un om extrem de bogat, dar din pricină
că a făcut tot timpul milostenii peste milostenii din averea lui
colosală, a sărăcit el însuşi. Cu toate acestea el niciodată nu s-a temut de sărăcie, ci, fără să se lase tulburat de nemulţumirea soţiei şi copiilor lui, el a continuat, chiar şi sărac fiind, opera lui caritabilă,
punîndu-şi nădejdea numai în Domnul Dumnezeu Care zice: „Fericiţi cei
milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 4: 7). Pe cînd Sfîntul Filaret
îşi ara odată ogorul, a venit la el un om care plîngînd i-a zis că i-a
murit unul din cei doi boi în jug şi nu poate să are numai cu unul. Atunci Sfîntul şi-a scos boul lui din jugul la care ara şi i 1-a dat omului. El a dat ultimul lui cal unui om care fusese recrutat pentru război. El
a dat viţelul ultimei vaci pe care o mai avea şi, pentru că vaca răgea
după viţelul ei, iar viţelul nu se putea dezlipi de mama lui, i-a dat
omului aceluia şi vaca. Astfel Sfîntul Filaret, acum vîrstnic, a
rămas cu desăvîrşire fără hrană într-o casă goală. Nădejdea în Dumnezeu
însă nu şi-a pierdut-o nici o clipă, ci s-a aflat pururea în rugăciune
către El. Şi cu adevărat Dumnezeu nu 1-a dat uitării pe robul Lui, nici
1-a lăsat de ruşine înaintea celor care îi batjocoreau milostivirea
sufletului. În acele vremuri pe tronul imperial se aflau împărăteasa
Irina şi fiul ei, Constantin. Potrivit obiceiului vremii, împărăteasa a
trimis oameni prin întreaga împărăţie, care să îi dea de veste unde s-ar
putea afla o tînără distinsă şi de bun neam, pe care să o ia de soţie
pentru fiul ei, viitorul împărat. Prin tainica Purtare de Grijă a lui
Dumnezeu, aceşti oameni au găzduit la casa Sfîntului Filaret şi acolo au
observat-o pe nepoata Sfîntului, Maria, fiica fiicei lui, Hipatia.
Văzînd frumuseţea, distincţia şi aleasa educaţie a fetei, ei au luat-o
şi au dus-o cu cinste la Constantinopol. Împăratul a iubit chipul
Măriei, a luat-o de soţie, şi a strămutat la Constantinopol, întru
onoruri şi bogăţie mare, toată familia ei.
Dar Sfîntul Filaret nu s-a mîndrit cîtuşi de puţin din pricina acestei
neaşteptate şi fericite schimbări, ci, mulţumind lui Dumnezeu, a mers
mai departe cu sfintele lui milostenii, încă şi mai mult decît înainte,
şi aceasta pînă la moartea lui. Ajungînd la vîrsta de nouăzeci de
ani, el şi-a chemat de faţă întreaga familie, cu copii şi nepoţi, i-a
binecuvîntat, şi le-a lăsat cu limbă de moarte să stea mereu strîns
lipiţi de Dumnezeu şi de Legile Lui cele sfinte şi le-a prorocit
tuturor, ca odinioară lacov, care va fi cursul vieţii lor. După aceasta
el a mers la Mînăstirea Rodolfia şi s-a săvîrşit acolo către Domnul cu
pace. La ieşirea sufletului lui faţa lui a strălucit ca soarele.
După moarte din trupul lui a ieşit un minunat miros de bună mireasmă,
iar la sfintele lui moaşte s-au făcut minuni. Acest bărbat drept s-a
strămutat la fericita odihnă în anul 797. Soţia lui, Theosevia, împreună
cu toţi copiii şi nepoţii lui, au vieţuit cu plăcere de Dumnezeu în
cealaltă vreme a vieţii lor şi s-au săvîrşit şi ei cu pace către Domnul.
Sinaxar 1 Decembrie
În această lună, în ziua întâia, pomenirea Sfântului Prooroc Naum.
Proorocul
Naum, al cărui nume se tâlcuieşte: "odihnă" ori "mângâiere", sau
"minte" ori "pricepere", era din seminţia lui Simeon. A trăit cu 460
de ani înainte de Hristos. Mai târziu, după Proorocul Iona, a proorocit
şi el de cetatea Ninivei şi a făcut minune în ea. A proorocit că
cetatea va pieri de ape dulci şi de foc ieşit din pământ, şi aşa s-a şi
întâmplat. Căci lacul din jurul cetăţii, umflat de cutremur, a
acoperit-o cu ape; iar focul, venind din pustiu, a ars partea oraşului
necuprinsă de ape. A murit în pace şi a fost îngropat în pământul lui.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Filaret Milostivul.
Cuviosul Filaret a trăit pe la anul 780, pe
vremea împăraţilor Constantin şi Irina. Era de loc din ţara
Paflagonilor, fiul unor părinţi de bun neam, Gheorghe şi Ana. Şi-a
luat, după lege, femeie cu cununie şi se îndeletnicea cu lucrarea
pământului, din care-şi agonisea cele de trebuinţă pentru trai şi făcea
bogate milostenii săracilor. Dar din pizma diavolului a ajuns pururea
pomenitul Filaret la o atât de mare sărăcie, ca odinioară Iov, încât
era lipsit chiar de hrana cea de toate zilele. Dumnezeu însă nu l-a
lăsat ca să se zbată până în sfârşit în lipsă. A rânduit, prin
purtarea Lui de grijă, ca fiul împărătesei Irina, Constantin, să se
căsătorească cu nepoata acestui Sfânt Filaret, cu Maria, fată frumoasă
şi la suflet şi la trup. În urmă, Dumnezeu a rânduit ca şi Sfântul
Filaret să fie cinstit cu dregătoria de consul şi să ajungă stăpân pe
multe bogăţii, pe care le împărţea cu îmbelşugare săracilor. Când fericitul Filaret a cunoscut că i se apropie sfârşitul şi mutarea lui către Hristos, a chemat toate rudele sale şi le-a prezis cele ce aveau să se întâmple fiecăreia. A adăugat însă şi aceste sfaturi vrednice de pomenire: "Să nu uitaţi, fiilor şi rudeniilor, iubirea de săraci. Să cercetaţi pe cei bolnavi şi pe cei din închisori! Să apăraţi pe văduve şi pe orfani! Să nu poftiţi lucrurile altora! Să nu lipsiţi de la slujbele şi liturghiile Bisericii! Şi ca să spun pe scurt, să nu încetaţi de a face ceea ce m-aţi văzut pe mine făcând". După ce a spus acestea şi s-a rugat pentru ei, a adormit în pace.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Anania Persul.
Sfântul Mucenic Anania era din Avril, o cetate a
Persiei. Pentru credinţa în Hristos a fost prins şi a răbdat fericitul
chinuri multe şi de neîndurat. Iar când era aproape să-şi dea lui
Dumnezeu sufletul, a zis aceste cuvinte: "Văd o scară ce ajunge până
la cer. Văd încă şi nişte tineri cu chip luminat, care mă cheamă şi-mi
spun: "Vino, vino cu noi şi te vom duce în cetatea cea plină de lumină
şi de veselie de negrăit!". Şi după ce a spus acestea, şi-a dat duhul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Antonie cel Nou.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Onisim, arhiepiscopul Efesului, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celor între sfinţi părinţii noştri Anania şi Solohon, arhiepiscopii Efesului.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Era, intr-un pustiu un oarecare calugar cu numele lor, care n-a gustat bucate pamantesti zece ani, ci Ingerul Domnului ii aducea lui, la trei zile, hrana cereasca si aceasta ii era lui in loc de mancare si de bautura. Iara odinioara, au venit la dansul demoni care aratau ca o oaste ingereasca. Si, iata, o caruta de foc si foarte multi purtatori de arme si un imparat mare, care venea si, ajungand la dansul, i-a zis: "Iata acum ai ispravit toate, deci, sculandu-te, te inchina si ca pe Ilie te vom inalta pe tine." Iara calugarul a cugetat in mintea sa, zicand: "Eu in toate zilele ma inchin Imparatului meu, Mantuitorul Hristos, deci de-ar fi fost acesta Hristos, n-ar fi cerut inchinaciunea aceasta. Si asa cugetand, i-a zis lui: "Eu am pe Imparatul meu Hristos, Caruia totdeauna ma inchin, iara tu nu esti imparatul meu. "Si indata inselatorul s-a facut nevazut. Iara lor, biruind puterea diavolului, a ramas neinselat de mestesugirile lui.
Intru aceasta zi, cuvant despre pocainta.
Daca vei avea pocainta ninivitenilor, ai pe David, care, prin pocainta, si-a curatit pacatele si atat a aratat puterea pocaintei, incat, prin ea si de darul proorociei iarasi, s-a invrednicit si lui Dumnezeu Tatal s-a facut cunoscut. Ai pe Petru, pe care o slujnica l-a intrebat despre Invatatorul si s-a lepadat de El cu blestem, facandu-se ca nu-L stie pe Dansul, si cu mincinos juramant s-a jurat. Insa, atat si-a curatit spurcaciunea lepadarii, incat si intaistatator s-a facut el si din starea cetei Apostolilor n-a cazut si a fost numit Bisericii temelie si Cerestii Imparatii chelar, de Insusi Dumnezeul Adevarului.
Ai pe vamesul si pe fiul cel pierdut, ai pe desfranata si pe talharul, care, intr-un ceas, prin glasul cel cu buna intelegere, au fost iertati de pacate si in patria Raiului cetateni s-au facut. Indrazneste prin pocainta, dezbraca-ti spurcaciunea, nu te teme, caci, dupa aceea, Domnul indraznet te va face pe tine. Si cand te vei pocai si vei suspina, atunci te vei mantui. Ca mare este mila lui Hristos Dumnezeu si curatire este celor ce se intorc la Dansul, cu pocainta, pentru ca numai atunci mila Domnului, ca ploaia pe camp, in sufletele noastre se va pogora si razboiul vrajmasului impotriva noastra se va strica, intru Hristos Iisus Domnul nostru.
Intru aceasta zi, Cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, ca sa nu ne minunam de cele vremelnice, nici sa ne amagim cu cele veselitoare ale vietii si cuvant la Psalmul 72.
Ca zice Proorocul: "Cat este de bun Dumnezeu cu Israel, cu cei drepti la inima. Iar mie, putin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, putin a fost de nu s-au poticnit pasii mei. Ca am pismuit pe cei fara de lege cand vedeam pacea pacatosilor. Ca nu au necazuri pana la moartea lor si tari sunt, cand lovesc ei. De osteneli omenesti nu au parte si cu oamenii nu sunt biciuiti. Pentru aceia ii stapaneste pe ei mandria si se imbraca cu nedreptatea si cugetele inimii lor ies la iveala. Gandesc si vorbesc cu viclesug, nedreptate graiesc de sus. Pana la cer ridica gura lor si cu limba lor strabat pamantul." (Ps. 72, 1-9).
Dar ce insemneaza: "nedreptatea graiesc de sus" si "pana la cer ridica gura lor?"
Ceea ce vrea sa spuna psalmistul, in acest fel, este ca pacatosii, savarsind cele rele si neluand pedeapsa cea cuvenita pentru rautatile lor, ajung de socotesc ca nu este Dumnezeu, fara de minte, facandu-se ei, ca se arata: "Zis-a cel nebun in inima sa: Nu este Dumnezeu" (Ps. 13, 1), nedreptatea de sus graind, gura lor pana la cer ridicand si cu limba lor vanturand pamantul.
"Pentru aceasta, poporul meu se ia dupa ei si gaseste ca ei sunt plini de zile bune si zice: Cum? Stie aceasta Dumnezeu? Are cunostinta Cel Preainalt? Iata, acestia sunt pacatosi si sunt indestulati. Vesnic sunt bogati. Iar eu am zis: Deci, in desert am fost drept la inima si mi-am spalat, intru cele nevinovate, mainile mele, ca am fost lovit toata ziua si mustrat in fiecare dimineata. Daca as fi grait asa, iata as fi calcat legamantul neamului fiilor tai. Si ma framantam sa pricep aceasta, dar anevoios lucru este inaintea mea. Pana ce am intrat in locasul cel sfant al lui Dumnezeu si am inteles sfarsitul celor rai!"
Si, iata, acum sfarsitul celor ce uita pe Dumnezeu. Ca zice: "Intr-adevar, pe drumuri viclene i-ai pus pe ei si i-ai doborat cand se inaltau. Cat de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se desteapta, Doamne, in cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai facut."
Dar care este cetatea aceasta? E "Ierusalimul cel de sus" (Gal. 4, 26). Iar mai departe zice: "De aceea s-a bucurat inima mea si rarunchii mei s-au potolit. Ca eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apuca-tu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul Tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit."
Dar ce vrea sa spuna cand zice: "Si cu sfatul Tau m-ai povatuit" Ceea ce zice, socotesc ca este asa: Dupa ce m-am dezbarat de voia trupului meu si m-am randuit pe mine insumi catre primirea si pazirea poruncilor Tale, atunci cu sfatul Tau m-ai povatuit. Ca nu am stat nici nu m-am intarit dupa voia mea. Pentru aceea, ca un Parinte bun ce are un fiu iubit, m-ai apucat de mana dreptei mele si cu sfatul Tau m-ai povatuit, pentru care si cu slava m-ai primit.
"Ca pe cine mai am eu in cer afara de Tine? Si, afara de Tine, ce am dorit pe pamant? Stinsu-s-a inima mea si trupul meu, Dumnezeul inimii mele si partea mea, Dumnezeule, in veac." Dar cautand ce? Petrecerile cele de sus. Ca, "in ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu". (Ps. 41, 1-2). Partea mea Tu esti, Dumnezeule, in veac.
Adanceste-ti mult mintea ta in primirea celor zise, ca invatatura infricosata rosteste, acum, la urma, zicand: "Ca, iata, cei ce se departeaza de Tine, vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapada de Tine. Iara mie a ma lipi de Dumnezeu bine este, a pune in Domnul nadejdea mea, ca sa vestesc toate laudele Tale in portile fiicei Silonului."
Avand, deci, iubitilor, intariri din dumnezeiestile Scripturi si cale batatorita si dreapta, care ne duce catre portile cele ceresti, sa nu slabim in nadejdea cea adunata noua in ceruri, ca vine Domnul, precum este scris, Care "are lopata in mana si va curati aria Sa si va aduna graul in jitnita, iar pleava o va arde cu foc nestins." (Matei 3, 12). Lui i se cuvine cu adevarat slava in veci! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Filaret cel Milostiv
Celui milostiv Domnul i-a arătat milostivire,
El pururea se milostiveşte de oamenii credincioşi.
Ale lor rugăciuni le aude negreşit Domnul,
Şi însutit le răsplăteşte bunătatea lor.
Sfîntul Filaret Multmilostivul
Nădejdea şi-a pus nebiruit în Unul Dumnezeu.
Cu a lui milostivire el a uimit lumea,
Căci în sărăcie ajungînd nu s-a lepădat de Dumnezeu.
Lui Filaret nu i-a păsat de onoruri şi cinste,
Căci veacul de aici pentru negoţ e făcut.
Cu timpul vieţii se cuvine să ne dobîndim
Raiul Veşnicia fericită a lui Dumnezeu.
Domnul grăit-a nouă minunat cuvînt:
Neguţătoriţi pînă ce voi veni!
Iar la plinirea vremii,
Eu însutit şi înmiit vă voi răsplăti vouă!
Sărăcind Filaret din prea mare milostivire,
Din pricina marii bunătăţi şi iubiri de adevăr,
Dumnezeu Cel de Sus l-a cercetat pe dînsul,
Şi milostivirea Lui peste el a turnat.
Domnul pre Filaret l-a cercetat cu putere,
Răsplătind a lui jertfa cu belşug din belşug.
El răsplătitu-l-a ca pre Multpătimitorul Iov odinioară,
Cu bogăţie multă şi har peste har.
Cugetare
Virtutea este ca setea. Cînd începe omul să bea din băutura duhovnicească a virtuţii, el însetează şi mai mult şi caută să bea din ea mereu. Cel care începe să se exerseze în virtutea milostivirii un mai cunoaşte măsură, şi nu mai poate pune graniţă milostivirii lui.
Sfîntul Filaret a fost la fel de generos în sărăcie, pe cît fusese în bogăţie. Ajungînd fiica lui pe tronul imperial, ca soţie a împăratului, Sfintul Filaret a devenit din nou bogat, şi la fel de generos ca întotdeauna. Într-o zi Sfîntul Filaret a cerut soţiei şi copiilor lui să preagătească cea mai aleasă masă cu putinţă, zicîndu-le: „Să invităm la această masă bogată a noastră pe Domnul nostru Împăratul, împreună cu suita lui”. Toată casa s-a gîndit că despre împărat este vorba, ginerele Sfîntului Filaret, şi s-au aşternut la muncă cu multă sîrguinţă, întru pregătirea marii prăznuiri. În această vreme, Sfîntul Filaret a înconjurat toate străzile oraşului Constantinopol şi a adunat la sine pe toţi nevoiaşii, cerşetorii, orbii, proscrişii, uscaţii şi infirmii, şi i-a adus pe ei la marele praznic pregătit. El i-a aşezat la masă, cerînd soţiei şi fiilor să le slujească lor. Sfîrşindu-se masa, el a pus un galben mare de aur în palma fiecărui om şi i-a slobozit. De abia atunci au înţeles toţi cei din casă că prin cuvîntul împărat Sfîntul Filaret s-a referit la împăratul Hristos, iar prin cuvîntul suită, la toţi săracii şi nevoiaşii cei lipsiţi de hrană.El a mai zis că nu trebuie să socoteşti cît să dai unui sărac, ci doar să bagi mîna în buzunar şi să scoţi de acolo ce se întîmplă să îţi cadă în mînă. Iar mîna nu va scoate decît ceea ce porunceşte Pronia lui Dumnezeu.
Luare aminte
Să luăm aminte la căderea păcătoasă a lui Adam şi Evei din Rai (Facerea 3):
- La cum Eva, după ce a păcătuit, nu s-a pocăit de nelegiuirea ei, ci s-a grăbit să îl facă şi pe soţul ei să păcătuiască;
- La cum Adam, după ce a păcătuit, nu s-a pocăit de nelegiurea lui, ci s-a îndreptăţit pe sine înaintea lui Dumnezeu, aruncînd vina asupra soţiei lui;
- La cum chiar şi astăzi, mulţi păcătoşi caută să coopteze şi pe alţii în păcatul lor, ca să şi-1 poată justifica mai bine, dînd vina pe alţii.
Predică
Despre zidirea lumii – „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul” (Facerea 1:1).
Fraţilor, acesta este răspunsul pe care
îl dă Dumnezeu prin gura prorocului, anume, răspunsul la întrebarea pe
care ne-o punem toţi:
„De unde a apărut lumea?”
Dumnezeu aude această întrebare a omenirii, rostită, sau nerostită. El o aude şi îi dă răspuns. Aşa
cum trimite ploaie pămîntului însetat, aşa cum dă sănătate celui
bolnav, aşa cum dă pîine şi îmbrăcăminte spre apărarea trupului, tot aşa
dă Dumnezeu şi răspunsuri la întrebările duhului nostru. El dă
răspuns la întrebarea care a dus duhul omului la foame şi la sete, la
durere şi la golătate şi astfel a potolit foamea şi setea duhului
omului, 1-a vindecat de boală şi 1-a îmbrăcat în haina adevăratului
răspuns. Iată întrebarea: „De unde vine lumea?”. Iată şi răspunsul:
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Această lume nu a ieşit de la sine, aşa cum nimic în lumea asta un iese de la sine; nici nu a ieşit lumea aceasta de la vreo putere rea, nici are ea mai mulţi creatori, buni sau răi, ci lumea a fost făcută de Unul Dumnezeu Cel Milostiv.
Răspunsul acesta naşte bucuria în sufletul oricărui om, îndemnîndu-1 pe el la toate faptele bune. Acesta este şi criteriul după care cunoaştem, printre altele, că răspunsul acesta este singurul corect şi adevărat. Oricare
alt răspuns care vine în contrazicere cu acesta aduce în sufletul
omului tristeţe şi teamă, şi îl împinge la păcat şi la rău; iată
elementul după care cunoaştem, printre altele, că astfel de răspunsuri
sînt false.
Fraţilor, lumea este de la Dumnezeu – să ne bucurăm şi să ne veselim întru adevărul acesta! Lumea este de la Dumnezeu, şi prin urmare sfîrşitul ei va fi tot în Dumnezeu!
Lumea este dintr-o rădăcină bună şi prin
urmare va şi aduce roadă bogată şi bună. Lumea a ieşit din cămara
luminii, de aceea ea va şi sfîrşi în lumină. Cunoscînd că bun este
începutul ei, vom cunoaşte de aceea că spre bine va şi tinde cursul ei,
şi că al ei sfîrşit din cele din urmă va fi spre bine. Iată, în
cuvintele acestea de la începutul Sfintei Scripturi se cuprind deja,
ascuns, şi cele ce privesc sfîrşitul lumii. Căci cum a fost începutul
lumii, aşa va fi şi sfîrşitul ei. Acela Care a făcut începutul, Acela va face şi sfîrşitul.
Prin urmare, să ne ţinem strîns de acest adevăr mîntuitor, ca să putem
avea nădeje luminoasă şi să ne întărim în dragostea faţă de Acela Care,
din iubire, ne-a făcut pe noi.
O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru,
Cela Ce eşti Unul Domn şi Făcătorul nostru, Izvorul cel Unul a tot
binele! Noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te rugăm: îndreptează către
sfîrşit bun viaţa noastră întru Duhul Tău Cel Sfînt, prin lisus Hristos
Dumnezeul nostru! Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim
în veci, Amin!
